Mânia – blândețea

·        Domnul deschide ochii “orbilor” celor ascultători pentru a-i face să vadă virtuțile învățătorului, dar îi întunecă pentru a nu-i vedea slăbiciunile; vrăjmașul binelui face însă contrariul.

·        Cei sârguincioși să ia aminte cu atât mai mult la ei înșiși ca nu cumva judecându-i pe cei leneși să se păgubească mai mult decât ar merita defectul acelora, ba încă să fie osândiți mai mult decât aceia. De aceea și cred că a fost plăcut Lot în fața lui Dumnezeu, deoarece fiind el în mijlocul unora ca aceștia, nu s-a arătat niciodată osânditorul lor.

·        Compătimirea este arderea interioară pentru cei ce păcătuiesc, după cuvântul: “Cine se va sminti și eu să nu ard?” (II Cor. 11,29) Ea înseamnă a-și face cineva proprii greutățile și nenorocirile străine sau de a nu disprețui cu gândul pe cei ce suferă, înălțându-se împotriva lor.

·        Precum apa adăugându-se câte puțin în foc schimbă văpaia cu desăvârșire, așa și lacrima plânsului cu adevărat va stinge văpaia mâniei și a iuțimii.

·        Nemânierea este dorința nesăturată de necinstire, precum în cei iubitori de slavă deșartă dorința de laudă este nemărginită. Blândețea este starea nemișcată a sufletului, care rămâne aceeași în necinstiri ca și în laude.

·        Începutul nemînierii este tăcerea buzelor în vremea tulburării inimii; mijlocul este tăcerea gândurilor în vremea tulburării subțiri a sufletelor, iar sfârșitul este seninătatea împlântată în suflarea vânturilor necurate.

·        Mânia este izbucnirea urii ascunse, o continuă reînnoire a amintirii unor ocări îndurate mai demult. Mânia este dorința de a face rău celui ce ne-a supărat; este o patimă foarte năpraznică căci iuțime se numește fierberea și mișcarea împotriva celui ce ne-a nedreptățit. Ea sălbăticește sufletul în fiecare zi, răpește mai ales mintea de la rugăciune făcând să apară chipul celui ce ne-a supărat. Când este de durată se preface în ură și pricinuiește în timpul nopții tulburări și îngălbenirea trupului, năvălirea de gânduri furioase (accese de furie).

·        Unii văzând că nu sunt cuprinși de mânie în toată vremea (că nu sunt statornici în mânie), nu dau nici o atenție tămăduirii acestei boli; acești nenorociți însă nu se gândesc la cel ce a zis: “Pornirea mâniei lui e căderea lui.” (Iov 5,2). Mânia este ca mișcarea unei mori în plină activitate care într-o clipă, mai mult decât într-o zi întreagă, macină și distruge grâul precum și rodul sufletului. De aceea se cuvine a fi cu ochii în patru pentru că mânia este ca un incendiu ale cărui flăcări mânate de puterea vântului pârjolesc și distrug la repezeală ogorul sufletului, așa cum n-ar putea-o face un foc mocnit.

·        După cum o piatră colțuroasă și dură, lovindu-se de alte pietre își pierde cu totul forma sa inițială devenind rotundă, tot astfel și sufletul răutăcios și aspru, amestecându-se și trăind împreună cu cele dure, va ajunge la aceste două alternative: sau își va tămădui rana prin răbdare sau își va cunoaște slăbiciune sa pe care o poate vedea ca într-o oglindă în retragerea lașă din comunitate.

·        Mâniosul (irascibilul) este un epileptic care se sfâșie și se lovește singur împins fiind de o pornire lăuntrică care determină prăbușirea lui.

·        Nimic nu este atât de nepotrivit celor ce se nevoiesc decât tulburarea mâniei. Pe când întoarcerea la Dumnezeu are multă trebuință de smerenie – mânia este semnul unei mari mândrii.

·        Dacă culmea blândeții este de a păstra liniștea inimii față de cel ce ne întărâtă, chiar când este prezent, apoi desigur că este culmea mâniei a ne lupta și a ne sălbătici cu vorbele și cu gesturile împotriva celui ce ne-a provocat o supărare, chiar și atunci când suntem singuri.

·        Pe când întoarcerea omului la sinea sa adevărată din uitarea de sine care la adus la păcat are nevoie de smerenie, fapta impulsivă este semnul închipuirii de sine, adică al necunoașterii sinei sale adevărate. Impulsivul sau omul care se lasă stăpânit de iuțime, e un om care nu s-a obișnuit cu reflexiunea și nici cu smerenia ce vine din cunoașterea reală de sine. Părinții leagă strâns mânia și iuțimea, întrucât izvorul imediat al mâniei este iuțimea sau impulsivitatea. Aceasta este un semn accentuat al lipsei de putere a spiritului de a stăpâni pornirile involuntare. Reflexiunea reduce la proporțiile adevărate, neimportante răul ce ți l-a făcut altul și în general toate cele le vieți de aici.

·        Foarte multă băgare de seamă trebuie să avem față de acest șarpe căci are și el împreună lucrătoare firea noastră, ca și cel ce ispitește trupurile.

·        Uneori cântarea cu măsură risipește iuțimea în chipul cel mai bun. Alteori, când e fără măsură și la timp necuvenit se însoțește cu iubirea de plăcere. Să ne folosim deci de cântare rânduind timpurile.

·        Dacă voiești să-l tămăduiești pe altul scoțându-i paiul păcatului din ochi, sau mai degrabă de crezi că vrei, ia seama să nu-l scoți cu bârna în loc să folosești delicata pensetă a chirurgului. Bârna este cuvântul aspru, iar penseta – învățătura blândă și mustrarea îndelung răbdătoare. “Mustră, zice, ceartă, mângâie”, dar nu și lovi; și chiar de-ar fi nevoie de așa ceva fă-o rar și nu prin tine însuți.

·        Să privim cu luare aminte și vom vedea pe unii stăpâniți de iuțime practicând cu ardoare privegherea, postul și petrecerea în liniște; aceasta nu e de mirare căci scopul diavolului este acela de a îndemna pe fiecare să făptuiască sub pretextul pocăinței lucruri care sporesc mânia.

·        Începutul râvnitei nețineri de minte a răului stă în a primi necinstirile cu sufletul amărât și îndurerat; mijlocul – în a rămâne față de ele neîntristat, iar desăvârșirea (dacă se poate vorbi de așa ceva), în a le socoti pe acestea ca laude. Bucură-te dacă ești între cei dintâi, fii tare dacă ești printre cei din a doua categorie, și fii fericit dacă ești în cea de a treia, ca unul ce te veselești în Domnul.

·        Am observat la cei mânioși ceva vrednic de plâns care nu se întâmplă decât dintr-o ascunsă mândrie și anume: se mâniau pe ei înșiși pentru că s-au lăsat biruiți de mânie, și m-am minunat văzând cum o cădere antrenează altă cădere. Cu strângere de inimă priveam cum voiau să pedepsească un păcat prin alt păcat. Înspăimântându-mă deci de viclenia demonilor, puțin a lipsit să nu deznădăjduiesc de-a mai obține mântuirea.

·        Dacă s-ar vedea cineva biruit cu ușurință de mândrie, furie, răutate și fățărnicie, să scoată degrabă să scoată degrabă sabia cu două tăișuri a blândeții, răbdării și a neținerii de minte a răului spre a lupta împotriva acestor patimi. De voiește să scape complet de ele, unul ca acesta să caute în a intra într-o obște de frați din cei mai aspri și necruțători ca într-un atelier mântuitor al unui piuar; acolo fiind întins și lovit sufletește de ocările, necinstirile și năpastele fraților, sau poate fi țesălat, împuns, călcat și în chip simțit, își va spăla simțirea sufletului de murdăria aflată în ea.

·        Nu ajunge ca omul să lupte singur împotriva mâniei cu sabia blândeții și a neținerii de minte a răului, căci ea poate avea două tăișuri: cu ea se poate tăia mânia sa, dar se poate tăia și pe sine căci blândețea poate fi îngăduitoare cu păcatele sale. Este greu a se curăți un suflet pe sine însuși de aceea știind aceasta sfântul Ioan Scărarul alternează asprimea cu nuanțarea.

·        “Cauzele care m-au născut sunt multe căci eu n-am un singur tată. Mamele mele sunt slava deșartă, iubirea de argint, lăcomia pântecelui, uneori și desfrânarea. Cea care m-a născut pe mine este trufia; fiicele mele sunt pomenirea de rău, ura, vrajba, dezvinovățirea. Vrăjmașele mele care mă țin acum legată sunt cele potrivnice acestora: nemânierea și blândețea iar cea care pururea uneltește împotrivă-mi este umilința.

·        Zicând noi rugăciunea: “și ne iartă nouă greșalele noastre precum și noi iertăm …“ și neiertînd, suntem făcuți de rușine din partea noastră înșine, adică de conștiința noastră, precum el însuși zice mai departe: “Rușineze-l pe el rugăciunea lui Iisus.” Dar în general rugăciunea noastră este făcută de rușine de ținerea de minte a răului, întrucât aproape prin fiecare cerem iertare sau mila lui Dumnezeu. Propriu-zis noi înșine suntem făcuți de rușine prin rugăciunea noastră prin care cerem lui Dumnezeu milă fără să o dăruim la rândul nostru altora. Aducându-ne aminte, fără îndurare, de răul făcut nouă de cineva, nu mai avem curajul să cerem noi înșine ceva de la Dumnezeu cu toată îndrăzneala.

·        Cel ce a dobândit iubirea s-a înstrăinat de nebunia mâniei; cel ce însă dușmănește, își îngrămădește dureri fără rost.

·        Ţinerea de minte a răului este o vicleană tâlcuitoare a Scripturii, ca una ce tâlcuiește după propria știință cuvintele lui Dumnezeu.

·        Rugăciunea lui Iisus va rușina ținerea de minte a răului, căci nu o putem nicidecum rosti pe aceasta stăpâniți fiind de ținerea de minte a răului.

·        Dacă te-ai luptat îndelung și n-ai reușit totuși să scoți ghimpele acesta veninos pleacă-te și te căiește mărturisindu-ți vina înaintea celui ce-l vrăjmășești chiar și numai cu gura dacă nu poți s-o faci din toată inima, ca rușinându-te de această fățărnicie, cu timpul, împungându-te conștiința ca și cu foc, să te ducă până acolo încât să-l iubești cu adevărat.

·        Atunci vei cunoaște că te-ai izbăvit de putreziciunea aceasta, nu când te vei ruga pentru cel ce te-a supărat, nici când îl vei răsplăti cu daruri, nici când îl vei aduce la masă, ci când, aflând că a căzut în vreo nenorocire trupească sau sufletească vei suferi și vei plânge ca pentru tine însuți.

·        Cel ce viețuiește în liniște și ține minte răul, este ca aspida care, în gaură poartă întru sine venin ucigător.

·        Aducerea aminte de Patimile lui Iisus vor tămădui sufletul ce ține minte răul rușinându-l foarte prin acest exemplu de îndelungă răbdare.

·        Dacă te ții rigid și nu te pleci să-i spui dușmanului măcar niște cuvinte bune îndulcind astfel câtuși de puțin relația, adaugi la patima ținerii de minte a răului și patima mândriei.

·        În lemnul putred se prăsesc viermii cariului și purtările prea blânde și în chip mincinos liniștite au lipite de ele ura nebună. Cel ce o leapădă pe aceasta a aflat iertare, dar cel ce se lipește de dânsa se lipsește de orice îndurare.

·        Unii s-au dat pe ei înșiși ostenelilor și sudorilor pentru a dobândi iertare, dar cel ce nu ține minte răul a luat-o înaintea acestora, dacă adevărat este cuvântul: “Iertați degrabă și vi se va ierta din belșug.” (Luca 6,37) Neținerea de minte a răului este semnul neîndoielnic al adevăratei pocăințe; cel ce ține însă minte răul, și-și închipuie că se pocăiește, este asemenea celui căruia i se pare că alergă în vis.

·        I-am văzut pe unii ce țineau minte răul, îndemnându-i pe alții să nu facă aceasta, și rușinându-se într-un timp de propriile lor cuvinte, au pus și ei capăt patimii acesteia. (Uneori și cei ce nu fac, dar învață sunt folosiți de cuvintele lor, care nu acoperă faptele, căci de multe ori cuvintele omului nu sunt ale lui, ci ale lui Dumnezeu Care-l silește să vorbească prin conștiința lui. În acest caz, prin cuvintele ce le rostesc unii își predică, sau li se predică și lor; sau din voința de a încălzi pe alții pentru un lucrul bun, se încălzesc și pe ei înșiși. Căldura cu care primesc alții cuvintele rostite se întinde și la ei.

·        Nimeni să nu-și închipuie cumva această întunecime ca o patimă ușoară, trecătoare sau puțin primejdioasă, căci una ca aceasta de multe ori cuprinde până și inimile bărbaților duhovnicești. (Nimeni să nu-și închipuie că această patimă e simplă, căci ea dă naștere multor complicații)

·        Clevetirea este frica urii, este o boală subțire, dar o lipitoare grasă – ascunsă și greu de observat – care suge și prăpădește sângele iubirii. Este fățărnicia dragostei, întinarea inimii, sarcină care împovărează conștiința, pierderea curăției.

·        I-am auzit pe unii care cleveteau și am rămas uimit, căci acești lucrători ai răutății se apărau spunând că fac aceasta din dragoste și purtare de grijă, iar eu le-am zis să înceteze cu o astfel de dragoste căci nu minte Cel ce a zis: “Pe cel ce clevetește în ascuns pe aproapele lui, alungă-l.” (Psalmi 100,5) Dacă spui că-l iubești, roagă-te în taină pentru el și nu-l lua în bătaie de joc, căci acesta este felul iubirii primit de Domnul. (Neosândirea aproapelui ține un zid de respect între mine și el, sau o comunicare cu el în iubire, cu voia lui. Prin clevetire pornesc asupra lui cu silă, fără iubire, voind să-l tăvălesc în noroi ca pe un obiect, dar de fapt prin aceasta nu reușesc să intru în ceea ce e mai intim și mai adevărat în el.)

·        Să nu-ți rămână ascuns lucrul acesta și te vei trezi încetând să mai judeci pe cel ce greșește: Iuda era în ceata ucenicilor, iar tâlharul în ceata ucigașilor, și într-o clipă s-a făcut o schimbare minunată între ei.

·        De voiește cineva să biruiască duhul clevetirii, să nu-l învinovățească pe cel ce a greșit, ci pe dracul care l-a ispitit, căci chiar dacă se întâmplă să nu fim siliți de nimeni atunci când cădem, noi nu voim totuși să păcătuim înaintea lui Dumnezeu.

·        Precum focul este potrivnic apei, tot la fel de potrivnic este a judeca celui ce voiește să se pocăiască.

·        Ascultați-mă pe mine toți cei care osândiți faptele altora, dacă este adevărat, cum de fapt chiar este, că: “Cu ce judecată veți judeca, cu aceea veți fi judecați”, negreșit, în cele în care-l vom judeca pe aproapele, în acelea vom cădea, fie sufletești, fie trupești și altfel nu va fi. Contabilii nemiloși și amănunțiți ai greșelilor aproapelui suferă de această patimă pentru că nu și-au adus niciodată aminte în chip nemincinos și deplin de greșelile lor. Căci dacă ar privi cineva amănunțit la păcatele sale, înlăturând vălul iubirii de sine, nu s-ar mai îngriji de nimic din cele dinafară ,ci ar socoti că nu-i ajunge timpul nici măcar pentru a se plânge pe sine, chiar dacă ar trăi o sută de ani și de-ar vedea lacrimile ce-i curg din ochi devenind un adevărat Iordan. (Dacă mintea n-ar părăsi luarea aminte de sine, lăsând pe cele ale sale și râzând de ale altora, n-ar ajunge să judece, căci judecarea și cercetarea altora este de fapt uitare de sine.)

·        Am cercetat cu grijă plânsul și n-am găsit în el nici o urmă de clevetire.

·        Firile curioase voiesc să vadă fapta aproapelui și privesc cu ochi atenți scăderea lui. și de o află, o răpesc și o analizează, iar de nu o află, voiesc mai bine să o închipuie plăsmuind-o decât să plece cu curiozitatea nesatisfăcută.

·        Vorbește cu grijă înaintea celui mândru și bolnav de pizmă, căci când tu vorbești, el dă în mânia lui cuvintelor tale tâlcul care voiește. Deci din cele bune ale tale ia pricini vătămătoare, cuvintele tale schimbându-se în cugetarea sa după felul bolii lui.

·        Am văzut pe unii făcând în ascuns tot felul de păcate, și amăgiți de presupusa lor curăție, îi osândea aspru pe cei ce săvârșeau greșeli mici la arătare.

·        Lucrătorul priceput mănâncă numai boabele de struguri coapte, neculegîndu-le pe cele verzi; tot astfel și mintea înțeleaptă va lua aminte cu sârguință la virtuțile pe care le văd la unii. Cel nepriceput însă va cerceta cu lumânarea lipsurile și defectele fratelui său. Despre aceasta sa zis: “Iscodit-au fărădelegi, istovitu-s-au născocind iscodiri.” (Psalmi 63,6)

·        Să nu osândești chiar de-ai vedea cu ochii tăi, căci nu arareori aceștia te înșeală.

·        Cel ce judecă va fi judecat, deci osândit de propria lui limbă.

·        Blândețea constă în a ne ruga în chip netulburat și sincer pentru cel ce ne tulbură în vremea tulburărilor ce ni le pricinuiește. Sufletul blânde tronul simplității, iar mintea mânioasă e pricinuitoarea răutății. Sufletele celor blânzi se vor îmbogăți întru cunoștințe, iar mintea stăpânită de iuțime locuiește împreună cu întunericul și neștiința. (Cunoștința adevărată e legată de blândețe , căci blândețea e și o contemplare liniștită a semenilor care i se deschid și a tainelor existenței, a tainei lui Dumnezeu Cel blând.)

·        Simplitatea este deprinderea sufletului lipsit de cugetări felurite care s-a făcut neclintit spre o gândire nerăutăcioasă. Nerăutatea este o stare senină a sufletului, izbăvită de orice cugetare vicleană.

·        Vicleanul nu este niciodată în pace ci totdeauna-i hărțuit de mânie, vicleșug și de iuțime. Totdeauna cârtește, totdeauna e aspru, când i se poruncește – grăiește împotrivă, se răzvrătește; când e sfătuit la bine – face rău; când e dojenit – batjocorește. El ia în râs pe cei ce viețuiesc bine, îi pizmuiește pe cei ce sporesc, se scârbește de sfaturile bune, îi defaimă și disprețuiește pe frați, îi dezbină, răzvrătește, îi face răi, îi zeflemisește pe cei îndelung-răbdători, se fățărnicește față de străini, clevetește, se asociază cu fiecare împotriva celuilalt, ațâță la sfadă, întărâtă pe unul contra altuia, e gata la ocări, defăimări și în a face numai rău. Precum se vede mânia, întunecă mintea și îl ține pe om într-o agitație continuă și accentuată ducându-l până la nebunie. Între funcțiile sufletești este o strânsă legătură, ele înrâurindu-se reciproc.

·        Legea ca nedesăvârșită, zice: “Ia aminte la tine însuți” (Deuteronom 4,9), iar Domnul, cel mai presus de desăvârșire a poruncit să-l îndreptăm pe aproapele nostru zicând: “De-ți va greși fratele tău…..” (Matei 18,15). Dacă mustrarea ta, mai bine zis, aducerea aminte îndreptată spre el e curată și smerită, să nu ocolești să împlinești porunca Domnului, iar de n-ai ajuns încă la această măsură, împlinește măcar măsura legii. (Evanghelia lui Hristos e legea iubirii aproapelui, e legea depășirii de sine. Ea cere numai să nu se facă rău celorlalți, ci să li se facă bine. Ea a pătruns la ultima cunoaștere a omului arătându-ne că el nu se poate mântui decât punându-și viața sa pentru mântuirea aproapelui. Legea Evangheliei tălmăcește legea cea mai adâncă a însăși ființei omenești, tâlcuind ceea ce omul însuși experiază ca aspirația cea mai adâncă a lui și ca singura care îl face fericit. Ea corespunde unei etape mai avansate a omenescului. Fericirea nu e decât prelungirea eternă a acestei fericiri reale la care poate ajunge omul de aici. Fericirea nu este de fapt în noi, ci în alții și în ultimă analiză în Cel Care i-a făcut și îi susține pe toți ca să se scufunde, unificându-se fără confundare, unii în alții. Dar aproapele nu poate fi mântuit de noi fără voința lui, de aceea trebuie trezit la conștiința păcătoșeniei lui când greșește. Noi îl ajutăm trezindu-l la responsabilitatea lui personală, dar trebuie să o facem cu iubire necoborîndu-l iarăși la starea de obiect și necultivînd iarăși închiderea noastră în noi prin mândria unei mustrări aspre și disprețuitoare. Fericirea comuniunii veșnice va fi o comuniune între persoane ce se iubesc și se respectă ca egale. Ne scufundăm unii în alții ca persoane în persoane, fără să ne contopim.

·        Când voiești să-l îndemni pe cineva la bine, odihnește-l mai întâi trupește și cinstește-l pe el cu un cuvânt de iubire, că nimic nu-l face pe om să se rușineze și să se schimbe de la răutatea lui spre cele bune ca bunătățile trupești și ca cinstirea pe care o primește de la tine.

·        De te vei îmbrăca în toată blândețea și nemânierea, nu te vei obosi mult ca să slobozești mintea ta din robie.