Tăcerea – vorba deșartă, clevetirea

·         Nestatornicii și nepricepuții să nu ispitească pe cei înțelepți. Iar cel înțelept este bărbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbește puține și pe cele de trebuință și plăcute lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)47

·         Când afli pe unul gâlcevindu-se și luptându-se împotriva adevărului și a lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă și-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul, cu vrajbă strică pe cei virtuoși cu viața și cu socotința. (Antonie cel Mare)47

·         Nu spune mulțimii cuvinte despre evlavie și bună viețuire. Nu pentru pizmă zic, dar socotesc că vei fi luat în râs de cei smintiți. Căci cel asemenea se bucură de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte puțini auzitori găsesc. Mai bine este dar a nu grăi, decât ceea ce voiește Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. (Antonie cel Mare)47

·         Cuvântul este sluga minții. Căci ce voiește mintea, aceea tâlcuiește cuvântul. (Antonie cel Mare)47

·         Prin trup omul este muritor. Dar prin minte și cuvânt nemuritor. Tăcând înțelegi și după ce ai înțeles grăiești. Căci în tăcere naște mintea cuvântul. și rostind cuvânt de mulțumită lui Dumnezeu, îți lucrezi mântuirea. (Antonie cel Mare)47

·         Cel ce vorbește fără socoteală nu are minte, căci grăiește fără să înțeleagă nimic. Cercetează dar ce-ți este de folos să faci pentru mântuirea sufletului. (Antonie cel Mare)47

·         Nu vorbi cu două limbi, într-un fel arătându-te cu cuvântul și într-alt fel aflându-te cu conștiința. Căci pe unul ca acesta Scriptura îl pune sub osândă. (Marcu Ascetul)47

·         Precum ușile băilor, deschizându-se necontenit, împing căldura dinăuntru afară, așa și sufletul când vrea să vorbească multe, chiar dacă le-ar spune toate bune, împrăștie și slăbește puterea ținerii de minte prin poarta grăitoare. Prin aceasta mintea uită să spună lucrurile care se cuvin la vreme potrivită și împărtășește de-a-valma oricui se nimerește o amestecătură de gânduri, nemaiavând nici pe Duhul Sfânt, care să-i păzească cugetarea ferită de năluciri. Căci lucrul bun scapă totdeauna vorbăriei, fiind străin de orice vălmășag și imaginație. Bună este deci tăcerea la vreme, ea nefiind decât mama gândurilor prea înțelese. (Diadoh al Foticeii)47