Discernământul – trezvia

·        Cei ce voiesc să slujească cu sinceritate lui Hristos, înainte de orice, trebuie să aibă grijă de a-și alege după sfaturile părinților și prin conștiința lor proprie, locurile, felurile de viață, chipurile de virtute și îndeletnicirile potrivite cu ei înșiși. Căci nu toți pot duce o viață cenobitică din pricina lăcomiei, după cum iarăși nu toți pot trăi în sihăstrie din pricina caracterului lor irascibil. Fiecare dar să cerceteze care îi este viața cea mai potrivită.

·        Observând din curiozitate faptele bucătarului, l-am văzut purtând o mică tăbliță ce-i atârna la cureaua cu care era încins și pe care am aflat că-și însemna gândurile din fiecare zi, pe care apoi le mărturisea păstorului. Dar nu numai pe acesta l-am văzut procedând astfel, ci și pe mulți alții, căci precum am auzit, așa le-a poruncit lor starețul.

·        Luptă-te neîncetat cu propria-ți cugetare că, risipită fiind aceasta, să o aduni pe cât poți în sine. Dumnezeu nu cere de la începători rugăciune nerisipită. Nu deznădăjdui când atenția îți este furată spre altceva, ci perseverează pururea chemându-ți mintea să intre în sine.

·        Numai cel adunat în sine vede dincolo de sine și respectiv dincolo de aparențele lumii. Minunea celor de dincolo se vede numai prin mintea adunată în ea însăși, pentru că prin ea sunt transparente și pentru că infinitatea lor se aseamănă cu indefinitul minții intrând astfel cu ușurință în legătură cu el.

·        Adună-ți mintea și nu iubi deloc a te arăta pentru a te putea desprinde de cele pământești căci dracii se tem de adunarea minții cum se tem hoții de câini. (Privește cu atenție în inima ta uitând de toate și cercetează de e întinată și din ce cauză, ce fel de patimi sunt în ea pentru care trebuie să ceri iertare, sau de poți vedea prin curăția ei transparentă pe Dumnezeu. Dracii se tem de mintea adunată în inimă pentru că astfel îl vedem pe Dumnezeu și trăim legătura cu El, de care e lipită atât de tare că nu mai poate fi furată de ei.)

·        Nesimțirea fie în trup, fie în suflet este o letargie care prin durata bolii și a nepăsării, a trecut în fire.

·        Împietrirea este o cugetare amorțită, o fiică a gândurilor pătimașe ce au pus stăpânire pe om(a prejudecăților), o înghețare a râvnei, un laț al bărbăției, o necunoaștere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării și după naștere, o fiică a fiicei sale. (Uitarea naște nesimțirea, iar nesimțirea odată născută, naște la rândul ei uitarea. E ceva obișnuit patimilor ca făcând pui, aceștia le nasc la rândul lor pe ele, adică se măresc ele înseși prin puii care-i nasc. Nesimțirea și uitarea sunt reciproc maici și fiice, iar uitarea e lepădare aducerii aminte. Prin uitare omul se rupe de trecut și de viitor, își reduce viața la clipa de față, se întunecă din pricina lipsei de orizont. Nehrănită de amintirea trecutului și de gândul la viitor, viața clipei slăbește, trece ca un abur în nimic, e mai mult moartă. Moartea unui astfel de om se arată și în faptul că trăiește leneș din prejudecăți, din rămășițe sau din gânduri ce vin de la alții care stăruiesc moarte în el fără să le mai dea el viață, gândindu-le și prelucrându-le el însuși. Filozofia lui este fixă și rigidă; ea nu se mai adapă din viața în continuă mișcare. El nu mai gândește, nu mai vibrează din adânc, mintea lui este inertă.)

·        Împietritul este un filozof neînțelept care se osândește pe sine însuși voind să se arate învățător altora, orator care se condamnă pe sine însuși prin vorbele pe care le rostește, orb care pretinde că-i învață pe ceilalți să vadă ceea ce nici el nu vede. Vorbește despre felul vindecării unei răni în timp ce nu încetează să și-o scarpine pe a sa; vorbește împotriva bolii dar nu încetează să mănânce cele ce-i sunt vătămătoare; se roagă să fie eliberat de păcat pentru ca îndată să se întoarcă la patima sa. “Fac răul” strigă el, însă cu osârdie continuă să-l facă. Se roagă cu gura împotriva patimii, iar trupul nu-l lasă să lupte contra ei. Filozofează despre moarte dar se poartă ca și cum ar fi nemuritor, suspină să se despartă de trup, dar doarme ca și când ar fi veșnic. Predică înfrânarea, dar se străduiește să-și satisfacă lăcomia. Fericește ascultarea dar e cel dintâi care o ignoră. Citește despre înfricoșata judecată și începe să zâmbească, citește despre slava deșartă și chiar în timpul lecturii se umple de ea. Se pregătește pentru priveghere, dar îndată cade într-un somn adânc; laudă rugăciunea dar fuge de ea ca de-un bici. Laudă pe cei lipsiți de răutate dar nu se rușinează să țină minte răul și să se lupta pentru o zdreanță. Înfuriindu-se, se amărăște și din pricină că s-a amărât din nou se înfurie, și cu toate că este de două ori biruit, este atât de împietrit încât nimic nu simte. Săturându-se se căiește și după puțin timp, adaugă altă săturare. Fericește tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. Învață despre blândețe dar se mânie chiar în timp ce învață despre ea. Trezindu-se din somn suspină părându-i rău dar lăsându-și capul pe pernă iarăși se supune patimii. Ocărăște râsul și învață zâmbind despre plâns. Înaintea oricăruia se acuză pe sine de slava deșartă și semeție, dar prin această dezaprobare se slăvește pe sine. Privește pătimaș la fețe și vorbește despre neprihănire; petrecând în mijlocul lumii laudă pe cei retrași în pustiu nerealizînd cât de mult se face singur de rușine. Slăvește pe cei milostivi dar cum îi vede pe cei săraci îi ocărăște; se osândește pururea pe sine însă nu voiește să aibă conștiința răului săvârșit, ca să nu zic că nici nu poate.

·        Este o luptă a omului cu sine însuși, o continuă contradicție, niciodată deplin depășită; ea este proprie celui împietrit în sensul că se complace cu voia în această stare. Această boală este prezentată într-un grad mai mare sau mai redus la fiecare și de aceea este mereu un astfel de om amenințat să cadă tot mai mult în ea. Împietrirea crește cu prelungirea și sporirea păcatului, este o învârtoșare crescândă a firii. Ea înăbușă toate pornirile spre bine și spre eliberare, omoară orice zvâcnire de viață adevărată trăind în felul acesta o moarte din ce în ce mai adânc întipărită și atotstăpânitoare. Aceasta trebuie lovită puternic și mereu ca să fie ea însăși distrusă, ca firea să se trezească prin durere din somnul ei de moarte. De aici reiese trebuința asprei nevoințe, bunăvoința trecătoare, trezită a celui căzut în această moarte nu are putere să-l elibereze de nesimțire. Plânsul îndurerat e cel mai puternic leac împotriva ei.

·        Mintea întunecată de murdării nu poate scăpa de uitare și înțelepciunea nu-și poate deschide ei ușa sa.

·        “Cei ce au legământ cu mine, văzând morți, râd, stând la rugăciune sunt cu totul învârtoșați și întunecați; văzând Sfânta Masă rămân nesimțiți, împărtășindu-se de Dar se poartă ca și când ar gusta pâine simplă, văzându-i pe cei străpunși la inimă râd de dânșii. Am învățat de la tatăl care m-a născut pe mine să omor toate cele ce se nasc din bărbăție și osteneală. Eu sunt maica râsului, hrănitoarea somnului, prietena îmbuibării, nu sufăr dojana și sunt împletită cu evlavia mincinoasă.

·        Nesimțitor, insensibil, indolent este acela care are acest dezgust și această lâncezeală interioară de care vorbesc Părinții, încât se poate spune că este înveninat de o otravă rece care secătuiește și ucide sufletul. (nesimțire morală, trândăvie intelectuală)

·        Ceea ce-ți aduci aminte, fă! și ceea ce nu-ți aduci aminte ți se va descoperi și nu vei preda cugetarea fără discernământ uitării prin uitare. Uitarea de sine n-are nici o putere, dar se întărește prin neglijența și nepăsarea noastră; uitarea rupând legătura prezentului cu trecutul din pricina alipirii pătimașe de plăcerile prezente, slăbește chiar adâncimea și intensitatea vieții prezente prin care nu e fructificată conștient de amintirile faptelor trecutului.

·        Puterea deosebirii, a dreptei socoteli este și se cunoaște ca fiind îndeosebi cunoaștere sigură a voii dumnezeiești în orice timp, loc și lucru. Dreapta socoteală este conștiința nepătată și simțirea curată.

·        În toate nevoile să apelăm imediat, după Dumnezeu, la propria conștiință ca la un îndreptar și ca la o călăuză pentru ca știind din ce parte vine suflarea vânturilor, după ele să întindem și noi pânzele. (Corabia se scufundă uneori din pricina valurilor dinafară, alteori din pricina poverii dinăuntru. Noi de asemenea ne pierdem uneori prin păcatele noastre cu fapta, alteori pierim prin gândurile dinăuntru, dar mai cu grijă trebuie să fim față de gânduri.)

·        Când izbutesc diavolii să înfrângă sufletul și să răstoarne lumina minții nu mai e în noi nenorociții nici trezvie nici discernământ, nici socotință sau rușine, ci tocire, nesimțire, nedeosebire și orbire.

·        Nu puțină nevoie avem de trezvie când trupul este bolnav, căci dracii văzându-ne zăcând neputincioși din pricina slăbiciunii, mai mult ne înțeapă cu săgețile lor. de bolnavii din lume se apropie dracul mâniei și al hulei, de cei ce s-au retras din lume, dacă au totuși din belșug cele de trebuință, se apropie dracul lăcomiei pântecelui sau al curviei, iar de sunt locuri lipsite de orice mângâiere și pricinuitoare de nevoințe, le întinde curse stăpânul trândăviei și al nemulțumirii.

·        Am văzut cum fiara curviei înmulțește durerile celui bolnav și chiar în timpul bolii îi sădește simțiri necuviincioase și îi provoacă scurgeri. E mai mare mirarea să vezi cum zburdă și se îndrăcește trupul cu toate că se află muncindu-se în dureri cumplite. I-am văzut apoi pe alții zăcând și fiind mângâiați pe patul însuși de lucrarea dumnezeiască sau de străpungerea inimii și prin aceste mângâieri depărtând de la ei durerile, încât se aflau ca unii care n-ar mai fi voit să se izbăvească de boală niciodată. și iarăși am văzut pe alții chinuindu-se, dar izbăvindu-se de boală ca printr-o certare și l-am slăvit pe Cel ce prin lut curăță lutul.

·        Dacă cuvântul meu are vreo oarecare credibilitate și mai ales dacă voiți să-mi urmați sfatul, trebuie să știți că pentru a respinge atacul miilor și zecilor de mii de vrăjmași este bine să nu fim schimbători și a nu ne împrăștia ticălosul nostru suflet în toate părțile căci chiar de ne-ar fi adunate toate puterile și încă ne va fi cu neputință să pătrundem și să biruim toate vicleniile lor.

·        Greu este să învingem gândurile furișate în noi care provin din amintirea păcatelor de mai înainte, iar cei ce nu încetează să adauge la ele au deznădăjduit de ei înșiși sau nu s-au folosit cu nimic din lepădare. Totuși știm că Dumnezeu toate le poate și nimic nu-i este Lui cu neputință.

·        În privința succesiunii patimilor, nu există o ordine sau o înțelegere între cele fără înțelegere, ci o totală neorânduială și nestatornicie. Legătura între ele, trecerea de la una la alta are ceva neregulat, haotic, aleator, pentru că toate pornesc din același hău de întuneric pornit spre rău; ele ies împreună, sunt legate între ele.

·        După cum atunci când scoatem apă din fântână, ni se întâmplă să scoatem fără să băgăm de seamă și câte o broască, la fel când lucrăm virtuțile, de multe ori lucrăm și patimile în chip nevăzut cu ele. Dacă răutatea ar ieși la iveală goală în viața noastră, neacoperită de închipuirea vreunui bine, omul nu s-ar mai porni de la sine spre ea.

·        Cel ce nu cunoaște cursele și meșteșugirile vrăjmașului este sfâșiat cu ușurință și cel ce nu știe pricinile patimilor, lesne cade. Priceperea amestecată cu simplitatea este un lucru dumnezeiesc, adică o virtute desăvârșită. Dacă prima se desparte de cealaltă devine viclenie, iar a doua – prostie. Prima face rău, a doua se lasă ușor amăgită. Unirea lor a cerut-o Hristos: “Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii.” Prin multe moduri și prin toate ne luptă vrăjmașul de aceea cel ce voiește să se izbăvească, trebuie să aibă ochi mulți.

·        Mai presus de fire sunt: fecioria, nemânierea, smerita cugetare, rugăciunea, privegherea, postul, străpungerea neîncetată a inimii.

·        Străjuirea gândurilor înseamnă a alunga diferitele gânduri și atacuri prin rugăciune, iar păzirea minții înseamnă a păstra mintea nerobită și nedespărțită de pomenirea lui Dumnezeu; și precum este mai înaltă mintea decât gândul, pe atât și păzirea ei este mai grea și mai de trebuință. Căci minte numim iarăși puterea noastră înțelegătoare și oarecum ochiul sufletului nostru, iar gând – lucrul văzut de minte și întipărit în ea. și păzirea minții este păstrarea ei în stare de refuz al oricărui atac, care e cea dintâi lucrare voluntară a ei. Străjuirea gândurilor este respingerea celor întipărite prin lucrarea ei voluntară.

·        Fiecare clipă a timpului este dată pentru un anumit lucru al nostru; când facem acel lucru la momentul rânduit lui, atunci putem trăi viața noastră după mai înainte rânduirea lui Dumnezeu, adică în chip plăcut Lui, sau sfințit. Trebuie să aflăm acordul între momentele timpului și momentele vieții noastre. Există armonii mai înainte stabilite între unele și altele pentru normele și sănătoasa dezvoltare a vieții noastre. Timpul nu este un gol pe care să-l putem umple cu orice, ci el este corelativ cu viețile omenești. Există în el armonii potențiale cu desfășurarea vieții noastre, aceasta pentru că viața noastră însăși este făcută ca să se ritmeze cu un timp al ei. Noi putem să ne desfășurăm viața și în răspăr cu timpul dar aceasta nu e o normală dezvoltare a ei. În găsirea acestei armonii se arată din nou darul discernământului; trebuie să știi pentru care moment al timpului se potrivește un moment al vieții tale căci numai atunci potențele ființei noastre se actualizează deplin și armonios. Fiecare clipă a timpului este potrivită pentru altă potență a ființei noastre, iar potențele acestea fac și ele un tot. Clipa înseamnă tot ansamblul de împrejurări care cere de la noi un anumit lucru. Pe lângă aceea, acordul acesta depinde de o deplină curăție de patimi. Numai aceasta dă o vedere deplin clară și o putere de a ne conforma cu ceea ce ne cere clipa.

·        Deci să nu căutăm înainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru) amăgindu-ne dintr-o pornire a mândriei; să nu căutăm iarna cele ale verii; nu în sămânță – snopii, pentru că timpul semănatului cere osteneli și timpul secerișului aduce haruri negrăite, iar de nu facem așa, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele ale timpului. (Negustorii necercați în lucruri mari își pricinuiesc multe pagube, dar în lucrurile mici înaintează repede pentru că fiecare lucru își are rândul lui și fiecare viețuire își are rânduită vremea ei.)

·        Când ne stau în față rele pe care nu le putem ocoli trebuie să le cântărim și să alegem dintre ele pe cele mai puțin vătămătoare.

·        În toate lucrurile săvârșite și în toate felurile de viețuire, fie întru ascultare, fie întru neascultare, fie văzute, fie gândite, acesta să-ți fie dreptarul – dacă sunt după Dumnezeu. De pildă: dacă săvârșind un lucru oarecare nu câștigăm mai multă smerenie decât cea pe care o avem, nu socotesc că-l săvârșim cu voia lui Dumnezeu, fie mic fie mare. (Cercetează cu de-amănuntul, căci toți putem cunoaște dacă place lui Dumnezeu lucrul pe care-l facem.)

·        Văzduhul curățit de nori arată soarele strălucitor, iar sufletul eliberat de gândurile rele ale păcatelor făptuite mai înainte, prin luptă neobosită, vede numaidecât pe Dumnezeu. Obsesia patimilor este aducerea aminte involuntară a păcatelor de mai înainte. Cel ce se nevoiește o împiedică să înainteze la faptă, învingătorul desființând până și atacul (momeala). Mintea este mereu atârnată în chip pătimaș de amintirea păcatului și de chipul îngustat și opac al faptei păcătoase săvârșite.

·        Puțin foc curățește toată materia, precum o spărtură mică nimicește toată osteneala. Păzește-te de cele așa-zis mici ca să nu cazi în cele mari!

·        Există un așa-numit înaintemergător al duhurilor care ne ia în primire îndată ce ne deșteptăm din somn și întinează primul nostru gând; deci, tu dă pârga zilei tale Domnului, căci ea va fi a celui ce o ia mai înainte. Un lucrător prea bun al Domnului mi-a spus un cuvânt vrednic de ascultat: “Cunosc drumul întreg al zilei mele de dimineață.”

·        În ce chip dorește cerbul însetat izvoarele, tot astfel doresc monahii să cunoască ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu pentru a o urma cu toată inima și să afle numai ceea ce este conform cu această voie, ci și ceea ce este conform cu această voie, ci și ceea ce-i amestecată cu semănăturile dracilor, și cu atât mai mult pe cea vădit potrivnică. Despre aceasta cuvântul nostru are, cu adevărat multe de spus și anevoie de tâlcuit. La fel dorește călugărul să cunoască ce lucruri trebuie să se facă mai presus de toate și fără nici o amânare potrivit celui ce a spus: “Vai celui ce amână zi după zi și timp după timp.” (Sirah 9,8); de asemenea, care trebuie făcute cu blândețe și cu chibzuință, cum bine zice cel ce a spus: “Cu povățuire se face războiul.” (Pilde 24,6) și iarăși “Toate cu bunăcuviință și după rânduială.” (I Cor. 14,40). Nu tuturor, cu adevărat, nu tuturor le este dat a cunoaște îndată și cu bună deslușire lucruri atât de greu de pătruns căci chiar David, purtătorul de Dumnezeu și cel care avea pe Duhul grăind întru dânsul se îngrijora spunând: “Greșelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele, Doamne izbăvește-mă!”

·        Toți cei care voiesc să cunoască deslușit voia Domnului trebuie ca mai întâi de toate să și-o omoare întâi pe a lor și rugându-se cu credință și cu simplitate neforțată și întrebând întru smerenia inimii părinții sau frații, să primească cu cuget neîndoielnic sfaturile acestora chiar dacă cele ce li se spun ar părea potrivnice și nelalocul lor (nefirești, neadaptate situației) și chiar dacă cei întrebați n-ar fi oameni duhovnicești. Căci nu e nedrept Dumnezeu ca să lase să fie amăgite sufletele care s-au smerit pe ele prin încredere și simplitate, acceptând și punând mai presus de știința lor sfatul și judecata aproapelui, chiar dacă cei întrebați ar fi ca niște animale necuvântătoare. Ei știu că Cel ce grăiește prin ei este însă Cel nematerial și nevăzut.

·        Cei ce vor urma fără îndoire celor spuse mai înainte se vor umple de multă smerenie.

·        Dacă cineva poate găsi în Sfânta Scriptură răspunsul la problemele ce-l frământă, cu cât mai mult nu ne poate folosi un om cu suflet viu, decât cuvintele unei cărți neînsuflețite? (Mai mult trebuie preferat a întreba un om credincios decât să ne mărginim a interpreta noi spre “folosul” nostru vre-un text al Scripturii.)

·        Sunt unii dintre cei ce caută să afle voia lui Dumnezeu, care îndepărtându-și gândul de la orice înclinare pătimașă adică de la aceea care-l face să dorească ceva și de la aceea care-l face să respingă altceva, și-au oferit Domnului timp de câteva zile, într-o rugăciune fierbinte, sufletul lor gol de orice voință proprie; atunci au cunoscut care este voia Lui, fie pentru că Mintea cea mai presus de minte a vorbit minții noastre, fie că Dumnezeu a nimicit cu desăvârșire una din cele două cugetări ale sufletului, nelăsând-o decât pe aceea care este conformă proniei Lui.

·        Alții au înțeles din greutatea și împiedicarea ce a urmat hotărârii de a face ceva că acestea sunt dumnezeiești, potrivit celui ce a spus: “Am voit să vin la voi o dată și de două ori, și ne-a împiedicat satana.” (I Tes. 2,18). Alții dimpotrivă, din neașteptatul ajutor al lui Dumnezeu în lucrul început, au simțit că acesta este bine primit de Dumnezeu și și-au adus aminte de cuvintele: “Fiecăruia care alege binele, îi ajută Dumnezeu.” (Rom. 8,28).

·        Îndoiala în a lua o hotărâre, neîncrederea, nesiguranța, oscilarea care stăruie mult timp sunt semnele unui suflet întunecat și mândru căci nu e nedrept încât să închidă ușa celor ce bat cu smerenie.

·        Inima dreaptă s-a izbăvit de felurimea lucrurilor, plutind fără primejdii în corabia nerăutății.

·        De multe ori scopul vrăjmașilor este să ne îndemne la cele mai presus de puterea noastră, ca descurajându-ne, să ne lepădăm și de cele după putere.

·        Se întâmplă că pricina celor mai mari rele este uneori educația, mediul – adică locul de viețuire și alteori petrecerea cu alții. Dar deseori însăși corupția sufletului este suficientă spre a-i aduce pierzarea. Nu există loc mai bun și mai sigur decât cerul, dar și de aici au căzut îngeri din pricina propriei lor înclinări și deci neinfluențați de nimic din exterior.

·        Multă, cu adevărat multă și greu de pătruns este viclenia duhurilor necurate și numai puținora le este deslușită; ba socotesc că nici acestora nu le este pe deplin, căci cum de multe ori desfătându-ne de mâncare și îmbuibându-ne – priveghem întru trezvie, iar postind și asuprindu-ne trupul suntem doborâți în chip jalnic de somn? Cum petrecând în singurătate și liniștindu-ne de zarva lumii ne înăsprim și viețuind împreună cu alții suntem străpunși de umilință? Cum îndurând foamea suntem ispitiți de somn și ghiftuindu-ne, rămânem neispitiți? Cum înfrânându-ne ne facem întunecați și nestrăpunși la inimă, iar în băuturi de vin veseli cu sufletul și ușor de străpuns la inimă? Cel ce poate, să lumineze aceste lucruri în Domnul căci noi suntem nepricepuți în unele ca acestea. Totuși vom spune că aceste răsturnări nu sunt produse întotdeauna de demoni, ci uneori provin din propria fiziologie și mișcări interne ale trupului.

·        Auzirea minunatelor fapte ale părinților duhovnicești ne deșteaptă mintea și sufletul la râvnă, auzirea învățăturilor este lumină în întuneric, întoarcerea celor rătăciți, făclie dătătoare de lumină celor ce nu văd bine.

·        Caută fără încetare și semnele patimilor și atunci vei cunoaște că multe sunt întru tine deși nu te poți cunoaște, fie pentru că ești bolnav, fie din pricina slăbiciunii, fie din pricina adânc înrădăcinatelor deprinderi.

·        Dumnezeu judecă intenția dar caută cu iubire de oameni și lucrarea. Mare este cel ce nu are nici o lipsă în cele ce-i stau în putere, dar de multe ori dracii ne împiedică să facem cele ușoare și mult mai folositoare nouă și ne îndeamnă să ne apucăm de cel peste puterea noastră. (Cel ce din iubire s-a apucat și de cele peste puterea lui a fost numit mare, dar să luăm seama că uneori aceasta este o ispită a celui rău, ca neputând duce la bun sfârșit, să ne descurajăm cu totul. Că aceasta este o ispită vicleană se vede când nu facem cele după puterea noastră dar vrem să ne apucăm neapărat de cele mai presus de slabele noastre puteri. Deci întâi să le facem pe acelea și abia pe urmă să ne apucăm de acestea.)

·        Acest “adânc al uitării păcatelor mai înainte făcute” poate fi asemănat cu subconștientul de care vorbește psihologia. El are totuși o eficiență pentru că dă o obișnuință repetării acelorași păcate. Este ciudat cum uneori amintirea lor îndeamnă la repetarea acelorași păcate și cum alteori uitarea lor duce la săvârșirea lor din nou. În amândouă cazurile lipsește pocăința, care este o amintire continuă a păcatelor, dar o amintire asociată cu durerea pentru faptul de a le fi săvârșit. Contrar aruncării păcatelor trecute în subconștient, care echivalează cu o anumită slăbire a conștiinței de sine, pocăința ține totul în amintire, dar nu într-o amintire plăcută, ci într-una dureroasă care echivalează cu un acut simț al responsabilității, sau cu o continuă accentuare a conștiinței de sine în fața lui Dumnezeu ca persoană supremă.

·        Trebuie cercetat în ce fel sufletul fiind netrupesc nu vede pe cei ce se apropie de el, deși aceștia sunt doar de aceeași fire. Nu cumva din pricina înjugării cu ei? (Sufletul nu cunoaște pe dracii ce se apropie de el sau pe îngeri poate tocmai pentru legătura oarecum firească ce s-a stabilit între el și ei în starea lui morală. Prin aceasta subiectul uman făcând voia acelora se identifică oarecum cu unul sau altul din ei. Numai Dumnezeu, Cel ce i-a creat îi poate cunoaște precis.)

·        Dracul poftelor trupești și al mâniei, al lăcomiei pântecelui, leneviei și al somnului nu obișnuiesc să înalțe cornul minții, dar duhul iubirii de arginți, al iubirii de stăpânire și al limbuției obișnuiesc să adauge răului pe care-l produc ele înseși și pe acesta al mândriei. Nu-l vom uita nici pe duhul osândirii, cel plin de sine care este însoțitorul acestora.

·        Să cercetăm înainte de toate de unde suflă vântul, ca nu cumva să ne aflăm întinzând pânzele împotriva lui.

·        Este cu neputință să ne curățim de la început cu totul de lăcomia pântecelui și de slava deșartă . Să nu căutăm însă cumva să luptăm cu slava deșartă prin desfătarea cu mâncări căci săturarea pântecelui naște și ea slava deșartă – aceasta în ceea ce privește începătorii. Mai degrabă să luptăm împotriva ei prin împuținarea mâncării și așa va veni în cei ce se silesc ceasul, și acum este, când Domnul va supune și pe acesta sub picioarele noastre.

·        Avem trebuință de multă dreaptă socoteală pentru a cunoaște când suntem datori a sta, în ce fel și până când să ne luptăm cu prilejurile și cu mijloacele patimilor și când să ne retragem, căci de multe ori este de ales mai bine fuga din pricina slăbiciunii noastre, decât o moarte sigură.

·        Trebuie să vedem și să luăm seama în ce timp și cum putem să scăpăm de mânie prin mâhnire, care din draci ne înalță și care ne smeresc, care ne înăspresc sau ne învârtoșează și care ne mângâie; care ne fac trândavi și care porniți spre rele, care triști și care veseli.

·        Să nu ne înspăimântăm de ne vom vedea la începutul dreptei noastre viețuiri după Dumnezeu mai împătimiți de cum eram când petreceam în lume. Pentru ca să dobândim însănătoșirea, trebuie mai întâi să se dezlănțuie în noi toate pricinile care au dus la boală. Dacă fiarele se ascund în locuri dosnice, nu pot fi văzute, tot astfel și patimile.

·        Când li se întâmplă celor ce sunt aproape de desăvârșire să fie biruiți de demoni într-un lucru de puțină importanță, îndată aceștia se străduiesc din răsputeri să-și răscumpere greșeala însutit.

·        Este propriu celor desăvârșiți să cunoască pururea care gând este al conștiinței, care al lui Dumnezeu și care de la draci căci dracii nu insuflă de la început cele potrivnice. De aceea și este atât de întunecoasă problema aceasta discernerii gândurilor.

·        Iertare au dobândit mulți în scurtă vreme, dar nepătimire nu, căci aceasta are nevoie de timp mult dar și de Dumnezeu.

·        Simțirea sufletului este o însușire a lui, iar păcatul este pălmuirea simțirii. Simțirea de sine pricinuiește oprirea păcatului sau micșorarea lui, iar ea este frica conștiinței. Iar conștiința este cuvântul și mustrarea păzitorului dat nouă la botez, ce aceea pe cei nebotezați nu-i vedem atât de mult cu sufletele împunse pentru faptele păcătoase, ci cu mult mai puțin. (Poate fi vorba de cuvântul și mustrarea îngerului păzitor redat nouă la botez, dar întrucât el nu poate fi socotit conștiința noastră trezită din nou la botez, mai degrabă este vorba de intrarea lui Hristos sau a Duhului Său într-un dialog accentuat cu noi la botez. Adresîndu-ni-se mereu, cuvântul lui Hristos devine atât de unit cu conștiința noastră trezită prin aceasta, încât aceasta poate fi socotită una cu El căci conștiința este răspundere iar răspunderea nu poate fi înțeleasă fără cuvântul lui Dumnezeu Care ne cere să-I răspundem. Conștiința este bipersonală sau interpersonală și cu deosebire este relația dintre om și Dumnezeu. Prin conștiință suntem trași la răspundere, cu cât simțim mai accentuat pe Dumnezeu Care ne vorbește. Cuvântul lui Dumnezeu este cel ce întreține în noi conștiința și înainte de botez, dar într-un grad mult mai slab.

·        Intenția bună este maica ostenelilor iar începutul ostenelilor sunt virtuțile. Fiica virtuții este lucrarea în continuare iar rodul unei cugetări continue la virtute este deprinderea iar fiica deprinderii este calitatea bună a ființei.

·        șezând la înălțime ia seama la tine însuți și atunci vei vedea cum, când, de când, câți și care furi vin să intre și să fure strugurii. Obosind de pândă, ridică-te și iarăși șezând ține-te cu bărbăție de lucrarea de mai înainte.

·        Ia seama călugăre însingurat la ceasurile fiarelor căci nu vei putea altfel să le întinzi cursele potrivite. Dacă cea care a luat carte de despărțire s-a dus cu totul de la tine (trândăvia), e de prisos orice grijă pentru ea, dar de mai îndrăznește să se apropie nu știu cum te vei putea liniști.

·        Cel ce se liniștește si luptă cu trândăvia se păgubește de multe ori căci va cheltui timpul rugăciunii și al vederii duhovnicești în meșteșugirile și luptele cu ea.

·        Cel ce a înaintat nu lucrează numai când este treaz, ci și când doarme, de aceea unii îi ocărăsc pe draci când vin la ei în vise și îndeamnă femei desfrânate la neprihănire.

·        Dobândește ochi neîmprăștiat al sufletului împotriva închipuirii de sine căci nimic nu poate fura și pierde atât de mult ca aceasta. (Fapta bună este risipită de nălucire și de laudă deci să nu-ți destrame sufletul închipuirea de sine.)

·        Câștigă-ți o stare sufletească neiscoditoare căci curiozitatea poate întina liniștea cum nu o poate altceva. (În curiozitate se poate arăta un mare interes pentru lucruri neînsemnate, sau care îndeamnă la rău, opuse lui Dumnezeu, Cel ce cuprinde în Sine totul, totul orânduit în slujba binelui și a adunării tuturor în Sine.)

·        Întîistătătorul nu trebuie să se umilească totdeauna fără judecată nici să se înalțe totdeauna nebunește, ci să privească la Pavel, folosindu-se de amândouă (II Cor. 10-13). Domnul a acoperit ochii celor călăuziți față de lipsurile întîistătătorului, iar acesta arătându-le lor pe acestea a trezit în ei necredința.

·        Nu te scuza cu neștiința căci cel ce nu știe și face lucruri nelegiuite vrednice de pedepsire, se va bate pentru că nu a învățat.

·        Gândurile ce tind în jos târându-se pe pământ ca niște șerpi, gânduri care se sălășluiesc în inimă ca într-un cuib, răpesc mintea și fac înțelegerea să cadă în năluciri ducând omul în rătăcire. Ele îl cuprind ușor pe cel ce le ascultă făcându-l prin fantezie căpetenie, conducător de oști, închipuindu-și în jurul lui ostași înarmați, sumedenie de trupe și arme multe pe care le atinge. Conduce tabere și regimente ce biruie la porunca lui barbari; împarte cinstiri, daruri și distincții, zidește cetăți, rânduiește căpetenii și le depărtează pe altele. Iar când vede că de fapt așa ceva nu este potrivit cu statutul său trece la ceva mai adecvat și anume că este întronizat arhiereu a toată lumea care hirotonește mitropoliți, depune episcopi, adună preoți, trimite misionari, dăruiește titluri de arhimandriți, numește pe alții, zidește biserici, înființează chinovii, înalță aziluri de bătrâni, case de oaspeți și spitale, îmbracă orfani, apără văduve și se vede pe sine doctorul șef al oropsiților vindecând în dar pe toți. Aceste gânduri și multe altele asemănătoare atrăgându-i mintea și hrănind-o cu o cugetare deșartă, fac să i se cuibărească în mădulare demonul desfrâului, al poftei pântecelui, de veșmântul preoțesc și al slavei de stareț. Acestea îi învârtoșează inima și o umple de boala iubirii de arginți, de îndrăzneala slavei deșarte, orbește ochii inimii, agită trupul, ațâță simțurile spre împreunarea cu femei aruncându-l prin curgerea seminței în groapa desfrâului cu mintea, la mișcarea mângâietoare a mâinilor aducându-i aminte de vechile convorbiri cu femei, de chipurile lor frumoase, de pipăiri, îmbrățișări de trupuri, împreunări de buze, uniri de mădulare, forma trupurilor, vorbe ispititoare, închipuirea mișcărilor. și astfel sărmanul monah se îndulcește pe nesimțite prin această fantezie complăcându-se în această stare.