Meditația

·         Întreaga poftă a cinstitorului de Dumnezeu trebuie să se îndrepte spre ceea ce dorește, încât să nu se mai găsească vreme ca patimile sale să făurească gânduri de ură față de oameni. Pentru că dacă fiecare patimă, când se mișcă spre ceea ce o stăpânește ține gândul înlănțuit, de ce n-ar ținea și râvna virtuții cugetarea slobodă de celelalte patimi. Căci să ne gândim cu ce sentiment privește cel ce se mânie la lucrurile dinafară, luptându-se în minte cu fața celui ce l-a întristat? și cu ce sentiment le privește iubitorul de bani, când, răpit de năluciri, se uită la avuțiile materiale? Iar desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai mulți, își închide simțurile și, luând în el fața dorită, vorbește cu ea, uitând de cei de față și șade ca un stâlp fără de glas, neștiind nimic de cele ce se petrec înaintea ochilor, sau se grăiesc în jurul lui ci, întors spre cele dinăuntru, este predat întreg nălucirii sale. Pe un astfel de suflet îl numește poate Scriptura femeie ce șade din pricina rânduielii, căci șezând departe de simțuri, își adună în sine lucrarea lui, nemaiprimind nimic din cele de afară, pentru nălucirea rușinoasă care-l stăpânește. Dacă acestea stăpânesc astfel gândul din pricina patimii, făcând simțurile să-și înceteze lucrarea, cu cât mai vârtos nu va face dragostea de înțelepciunea mintea să se lepede de lucrurile sensibile și de lucrarea simțurilor, răpind-o în văzduh și ocupând-o cu vederea celor inteligibile! Căci precum în cele ce s-a tăiat sau s-a ars nu poate intra alt gând afară de cel al suferinței care îl stăpânește din pricina durerii, tot așa nici cel ce se gândește la ceva cu patimă nu poate să se cugete la altceva, decât la patima care-i stăpânește mintea și care îi pătrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindcă plăcerea nu primește alături de ea durere, nici bucuria întristare, și nici veselia supărare. Patimile protivnice nu se împletesc întreolaltă și nu se împreună niciodată, nici nu se învoiesc la o întovărășire prietenească, din pricina înstrăinării și vrăjmășiei lor neîmpăcate le la fire. Drept aceea, să nu se tulbure curățenia virtuții cu gândurile lucrurilor lumești, nici limpezimea contemplației să nu se întunece cu grijile trupești, cu chipul filozofiei adevărate, arătându-și luminata sa frumusețe, să nu mai fie hulit de gurile îndrăznețe, nici să se mai facă lucru de râs din pricina neiscusinței celor ce-l desemnează. (Nil Ascetul)23

·         Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Când însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are ființă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenită a amintirii lui Dumnezeu să ne ferim de a ne deprinde cu răul. Căci e mai puternică firea binelui, decât deprinderea răului. Fiindcă cel dintâi este, pe când cel de al doilea, nu este, decât numai în faptul că se face. (Diadoh al Foticeii)23

·         Trebuie să alungăm din inimă momeala gândului, prin împotrivire cucernică în vremea rugăciunii, ca să nu ne aflăm cu buzele vorbind cu Dumnezeu, iar cu inima cugetând cele necuvenite. Căci nu primește Dumnezeu rugăciune tulbure disprețuitoare de la cel ce se îndeletnicește cu liniștea. Scriptura ne îndeamnă pretutindeni să păzim simțurile sufletului. De se va supune voia monahului legii lui Dumnezeu și după legea Lui va ocârmui mintea cele supuse ei (înțeleg toate mișcările sufletului, dar mai ales mânia și pofta, căci acestea sunt supuse puterii rațiunii), am săvârșit virtutea și am împlinit dreptatea, îndreptând pofta spre Dumnezeu și voia spre voile Lui, iar mânia împotriva diavolului și a păcatului. Spre ce lucrare năzuim prin urmare? Spre meditația cea ascunsă. (Isaia Pustnicul)23

·         De se va semăna vreun gând urât în inima ta, șezând în chilia ta privește și împotrivește-te păcatului, ca nu cumva să te biruie. Sârguiește-te să-ți aduci aminte de Dumnezeu, gândind că îți poartă de grijă și că cele ce le grăiești întru inima ta sunt descoperite înaintea Lui. Zi deci sufletului tău: Dacă te temi ca păcătoșii, cari-s ca și tine, să nu vadă păcatele tale, cu cât mai mult trebuie să te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toate? Iar din sfătuirea aceasta cu tine însuți vine în sufletul tău frica lui Dumnezeu. și dacă rămâi în ea, rămâi neclintit de patimi, precum este scris: „Cei ce nădăjduiesc spre Domnul sunt ca muntele Sionului; nu se va clăti în veac cel ce locuiește în Ierusalim”. și la tot lucrul pe care-l faci, să ai pe Dumnezeu înainte și să cugeți că vede orice gând al tău, și nu vei păcătui niciodată. (Isaia Pustnicul)23