Parinti Tematice

Liniștea, izolarea, retragerea, fuga de oameni

·          Să nu-ți iei tânăr slujitor, ca nu cumva vrăjmașul să stârnească prin el vreo sminteală și să-ți tulbure cugetul, ca să te îngrijești de mâncări alese, căci nu vei mai putea să te îngrijești numai de tine. Să nu faci aceasta gândindu-te la odihna trupească, ci cugetă la ce e mai bine, la odihna duhovnicească, căci cu adevărat e mai bună odihna duhovnicească decât cea trupească. Iar dacă te gândești la folosul tânărului, să nu te învoiești nici atunci, căci nu este a noastră datoria aceasta, ci a altora, a sfinților părinți din chinovie. Grijește-te numai și numai de folosul tău, păzind chipul liniștii. Cu oameni cu multe griji și iubitori de materie să nu-ți placă să locuiești, ci locuiește sau singur, sau cu frați neiubitori de materie și de același cuget cu tine. Că cel ce locuiește cu oamenii iubitori de materie și cu multe griji, vrând-nevrând va face și el tovărășie cu ei și va sluji poruncilor omenești. Nu te lăsa atras în vorbire deșartă, nici în oricare altă năpastă, ca mânia, întristarea, nebunia după lucruri pământești, frica de sminteală, grija de nașteri, sau de rudenii, ba mai mult, ocolește întâlnirile dese cu acestea, ca nu cumva să te scoată din liniștea din chilie și să te tragă în grijile lor. «Lasă, zice Domnul, pe cei morți să-și îngroape morții lor, iar tu vino de urmează Mie». Iar dacă și chilia, în care locuiești, e încărcată cu multe, fugi, nu o cruța, ca nu cumva să te topești de dragul ei. Toate să le faci, toate să le împlinești, ca să te poți liniști!  Încălzește-ți inima, sârguind să te afli în voia lui Dumnezeu și în războiul nevăzut. (Evagrie Ponticul)22

·         Dacă nu te poți liniști ușor în părțile tale, grăbește spre înstrăinarea cu voia și întărește-ți gândul spre ea. Fă-te ca un neguțător priceput, care le cearcă pe toate cele folositoare liniștii și pe toate căile pune stăpânire pe cele liniștitoare și de folos acestui scop. Te sfătuiesc iarăși: iubește înstrăinarea, căci te izbăvește de împrejurările ținutului tău și te lasă să te bucuri numai de folosul liniștii. Fugi de zăbovirile în cetate și rabdă cu bărbăție pe cele din pustie: “că iată, zice Sfântul, m-am depărtat fugind și m-am sălășluit în pustie”. De este cu putință, în nici un chip să nu te arăți prin cetate. Căci nu vei vedea acolo nimic de folos și nimic bun pentru petrecerea ta. “Am văzut, zice iarăși Sfântul, fărădelege și pricini în cetate». Așadar caută locurile netulburate și singuratice și să nu te înfricoșezi de ecoul lor. Chiar năluciri de la draci de vei vedea acolo, să nu te înspăimânți, nici să fugi, lepădând alergarea ce îți e spre folosul tău. Să stai pe loc fără frică și vei vedea măririle lui Dumnezeu: ajutorul, purtarea de grijă și toată cunoștința spre mântuire. ”Căci am primit, zice fericitul bărbat, pe Cel ce mă mântuiește de împuținarea sufletului și de furtună”. “Pofta vagabondării să nu biruie inima ta, căci vagabondarea împreunată cu pofta strică mintea cea fără de răutate”. Multe ispite sunt cu acest scop. De aceea teme-te de greșeală și stai cu așezământ în chilia ta. (Evagrie Ponticul)22

·         Dacă ai prieteni, fugi de întâlnirile dese cu ei, căci numai întâlnindu-te rar cu dânșii le vei fi de folos. Iar, dacă vezi că îți vine prin ei vreo vătămare, cu nici un chip nu te mai apropia de dânșii. Trebuie să ai ca prieteni pe cei ce pot fi de folos și de ajutor viețuirii tale. Fugi și de întâlnirile cu bărbații răi și războinici, și cu nici unul din aceștia să nu locuiești împreună; ba și de sfaturile lor cele de nimica să te lepezi. Căci nu locuiesc lângă Dumnezeu și nici statornicie n-au. Prietenii tăi să fie bărbații pașnici, frații duhovnicești și părinții sfinți; căci pe aceștia și Domnul îi numește așa zicând: “Mama mea, frații și părinții mei aceștia sunt, care fac voia Tatălui Meu cel din Ceruri”. Cu cei împrăștiați de griji multe să nu te aduni, nici ospătare cu dânșii să nu primești, ca nu cumva să te tragă în împrăștierea lor și să te depărteze de la știința liniștii. Căci au într-înșii patima aceasta. Nu pleca urechea ta la cuvintele lor și nu primi socotințele inimii lor, căci sunt cu adevărat păgubitoare. Spre credincioșii pământului să fie osteneala și dorința inimii tale și spre râvna lor de-a plânge. “Căci ochii mei, zice, spre credincioșii pământului, ca să șadă ei împreună cu mine». Iar dacă cineva dintre cei ce viețuiesc potrivit cu dragostea de Dumnezeu vine să te poftească la masă și vrei să te duci, du-te, însă de grabă să te întorci la chilia ta. De este cu putință, afară de chilie să nu dormi niciodată, ca de-a-pururi să rămână cu tine harul liniștii și vei avea într-însa neîmpiedicată slujirea jertfei tale. (Evagrie Ponticul)22

·         Așezându-te în chilia ta, adună-ți mintea și gândește-te la ceasul morții. Privește atunci la moartea trupului, înțelege întâmplarea, ia-ți osteneala și disprețuiește deșertăciunea din lumea aceasta, atât a plăcerii cât și a străduinței, ca să poți să rămâi nestrămutat în aceeași hotărâre a liniștii și să nu slăbești. Mută-ți gândul și la starea cea din iad, gândește-te cum se chinuiesc sufletele acolo, în ce tăcere prea amară? Sau în ce cumplită suspinare? În ce mare spaimă și frământare? Sau în ce așteptare? Gândește-te la durerea sufletului cea neîncetată, la lacrimile sufletești fără sfârșit. Mută-ți apoi gândul la ziua învierii și la înfățișarea înaintea lui Dumnezeu. Închipuiește-ți scaunul acela înfricoșat și cutremurător. Adu la mijloc cele ce așteaptă pe păcătoși: Rușinea înaintea lui Dumnezeu, a lui Hristos însuși, a îngerilor, a Arhanghelilor, a Stăpânilor și a tuturor oamenilor, toate muncile, focul cel veșnic, viermele cel neadormit, șarpele cel mare, întunericul și peste toate acestea plângerea și scrâșnirea dinților, spaimele, chinurile. Gândește-te apoi și la bunătățile ce îi așteaptă pe drepți: îndrăznirea cea către Dumnezeu Tatăl și către Iisus Hristos, către îngeri, Arhangheli, Stăpânii, împreună cu tot poporul Împărăției și cu darurile ei: bucuria și fericirea. Adu în tine amintirea acestora amândouă și plânge și suspină pentru soarta păcătoșilor, îmbracă vederea ta cu lacrimi de frică să nu fii și tu printre dânșii. Iar de bunătățile ce așteaptă pe drepți bucură-te și te veselește. Sârguiește-te să te învrednicești de partea acestora și să te izbăvești de osânda acelora. Să nu uiți de acestea, fie că te afli în chilie, fie afară ș nicidecum să nu lepezi pomenirea aceasta dinaintea ta, ca cel puțin printr-aceasta să scapi de gândurile spurcate și păgubitoare. (Evagrie Ponticul)22

·         Să fugim de viețuirea în orașe și sate, ca cei din orașe și sate să alerge la noi; să căutăm singurătatea, ca să atragem pe cei ce fug acum de noi, dacă peste tot place aceasta vreunora. Căci s-a scris despre unii cu laudă, că au părăsit orașele și au locuit între pietrei și s-au făcut ca niște porumbițe singuratice. Iar Ioan Botezătorul a petrecut în pustie și toate orașele au venit la el cu toți locuitorii; și s-au grăbit să-i vadă cingătoarea de piele cei îmbrăcați în haine de mătase, și au ales să petreacă în aer liber cei ce aveau case împodobite cu aur, și să doarmă pe rogojină cei ce se odihneau pe paturi bătute în nestemate; și toate le primeau, deși erau potrivnice obiceiului lor. Căci dorul după viața virtuoasă a bărbatului tăia simțirea celor dureroase și minunea vederii lui depărta osteneala petrecerii în strâmtoare. (Nil Ascetul)22

·         Ci, cum se predau pe ei înșiși, așa să predea și toate ale lor, bine știind că ceea ce rămâne afară, trăgând necontenit cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urmă îl va rupe din frățietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt să se scrie Viețile Sfinților, ca fiecare dintre cei ce se apucă de unul din felurile acestea de viețuire, să fie dus printr-o pildă asemănătoare spre adevăr. Cum s-a lepădat Elisei de lume, ca să urmeze învățătorului său? „Ara, zice, cu boii, și douăsprezece perechi de boi înaintea lui; și a tăiat boii și i-a fript în vasele boilor”. Aceasta îi arată căldura râvnei. Căci n-a zis: voi vinde perechile de boi și voi economisi prețul după cuviință, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorința care îl trăgea să fie lângă învățător, a disprețuit cele văzute și s-a silit să se izbăvească mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica adeseori se face pricină a răzgândirii. De ce apoi și Domnul, îmbiind bogatului desăvârșirea vieții după Dumnezeu, i-a poruncit să-și vândă averile și să le dea săracilor și să nu-și lase sieși nimic? Fiindcă știa că ceea ce rămâne se face, ca și întregul, pricină de împrăștiere. Dar socotesc că și Moise, rânduind celor ce vreau să se curățească în rugăciunea cea mare, să-și radă tot trupul, le-a poruncit prin aceasta să se lepede cu desăvârșire de averi, iar în al doilea rând să uite de familie și de toți cei apropiați în așa măsură, încât să nu mai fie câtuși de puțin tulburați de amintirile lor. (Nil Ascetul)22

·         Iar după ce au făcut aceasta, trebuie sfătuiți, dacă au ieșit de curând din tulburări, să se îndeletnicească cu liniștirea și să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse cugetării prin simțuri, nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furișarea celor nouă și toată sârguință să le fie spre a șterge vechile închipuiri. Desigur liniștirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepădat de curând, căci amintirea, luându-și acum răgaz, mișcă toată necurăția care zace în ei, ceea ce n-a apucat să facă mai înainte pentru mulțimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe lângă osteneală, liniștirea are și folos, izbăvind mintea cu vreme de tulburarea gândurilor necurate. Căci dacă vreau aceștia să-și spele sufletul și să-l curățească de toate petele care îl necurățesc, sunt datori să se retragă din toate lucrurile prin care crește întinăciunea și să dea cugetării multă liniște; de asemenea să se ducă departe de toți cei care îi întărâtă și să fugă de împreuna petrecere cu cei mai apropiați ai lor, îmbrățișând singurătatea, maica înțelepciunii. Pentru că este ușor să cadă aceștia iarăși în mrejile din care socotesc că au scăpat, când se grăbesc să petreacă în lucruri și griji de tot felul. și nu e de nici un folos, celor ce s-au strămutat la virtute, să se bucure de aceleași lucruri, de care s-au despărțit, disprețuindu-le. Căci obișnuința fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta să le tulbure iarăși liniștea câștigată cu multă sârguință, prin îndeletniciri urâte și să le împrospăteze amintirile relelor săvârșite. Pentru că mintea celor ce s-au desfăcut de curând de păcat se aseamănă cu trupul care a început să se reculeagă dintr-o lungă boală, căruia orice prilej întâmplător i se face pricină de-a recădea în boală, nefiind încă destul de întremat în putere. Căci nervii mintali ai acestora slabi și tremurători, încât e temere să nu năvălească din nou patima, care de obicei este ațâțată de împrăștierea în tot felul de lucruri. Prin urmare să nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea desăvârșită a virtuții, în tulburările lumii, ci să fugă cât mai departe, așezându-și cugetarea la marea depărtare de zgomotele ce răsună jur împrejur. Căci nu e de nici un folos celor ce s-au desfăcut de lucruri ca să fie ciocăniți din toate părțile de veștile despre ele și, după ce au părăsit cetatea faptelor lumești, să se așeze în poartă ca Lot, rămânând plini de zgomotul de acolo. Trebuie să iasă afară ca marele Moise, ca să înceteze nu numai faptele, ci și veștile lor, precum zice: „Când voi ieși din cetate și voi întinde mâinile mele, vor înceta vocile”. Căci atunci vine desăvârșita liniștire, când nu numai faptele, ci și amintirile lor încetează, dând sufletului timp să poată vedea chipurile întipărite și să lupte cu fiecare dintre ele și să le scoată din cugetare. De vor intra alte și alte forme, nu va putea șterge nici întipăririle de mai înainte, cugetarea fiind ocupată cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a tăia patimile se face în chip necesar mai grea, acestea câștigând tărie din creșterea pe-ncetul și acoperind puterea de străvedere a sufletului cu nălucirile care se adaugă mereu asemenea unui râu în curgere necontenită. Cei ce vreau să vadă uscată albia râului, mai păstrând în ea doar câteva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scoțând apa din locul în care cred că se află ceea ce caută, căci apa care curge umple îndată locul golit. Dar de vor opri cursul apei de mai sus, li se va arăta pământul fără osteneală, apa rămasă ducându-le la vale de la sine și lăsându-le pământul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot așa este ușor a goli formele care dau naștere patimilor, când simțurile nu mai aduc pe cele dinafară. Dar când acestea trimit înăuntru, ca pe un torent, formele supuse simțurilor, nu este numai greu, ci și cu neputință a curăța peste tot mintea de o asemenea inundație. Căci deși nu-l tulbură pe unul ca acela patimile, negăsind prilej de a se stârni, din lipsa întâlnirilor dese, dar strecurându-se pe nebăgate de seamă se întăresc și mai mult, primind putere cu trecerea vremii. (Nil Ascetul)22

·         De asemenea pământul călcat necontenit, chiar dacă are mărăcini, nu-i scoate la iveală, căci bătătorirea picioarelor îi oprește să răsară. Dar în sânul lui se întind rădăcinile tot mai adânci, mai puternice și mai mustoase, și acestea vor odrăsli îndată, atunci când le va îngădui timpul să răsară. Tot așa patimile, împiedicate de lipsa întâlnirilor necontenite să iasă la arătare, se fac mai tari și, crescând în liniște, năvălesc mai pe urmă cu multă putere, făcându-le războiul greu și primejdios celor care la început n-au avut grijă de lupta împotriva lor. (Nil Ascetul)22

·         De aceea sfinții au fugit din cetăți și au ocolit împreuna viețuire cu cei mulți, cunoscând că împreuna petrecere cu oamenii stricați aduce mai multă pagubă decât ciuma. De aceea, neluând nimic, au părăsit avuțiile deșarte, fugind de împrăștierea adusă de ele. De aceea Ilie, părăsind Iudeea, locuia în muntele pustiu al Carmelului, care era plin de fiare, neavând pentru astâmpărarea foamei nimic afară de copaci, căci se mulțumea cu ghindele copacilor, împlinindu-și trebuința cu acestea. Elisei de asemenea ducea aceiași viețuire, primind de la învățătorul său, pe lângă alte virtuți, și pe aceea de a petrece prin pustiuri. Iar Ioan, locuind în pustia Iordanului, mânca aguridă și miere sălbatică, arătând celor mulți că nu e greu să împlinească trebuința trupului și osândindu-i pentru desfătările încărcate. Poate și Moise, poruncind israelitenilor ca să adune mana de la zi la zi, a pus această lege în chip general, rânduind ca omul să îngrijească de viață numai pentru ziua de azi și să nu se asigure de mai înainte. El a socotit că așa se cuvine ființei raționale să facă: să se mulțumească cu cele ce se nimeresc, căci îngrijitorul celorlalte este Hristos; să nu aibă grijă de cele dinainte, ca să pară că nu crede în harul lui Dumnezeu, care nu ar revărsa totdeauna darurile Sale necontenite. (Nil Ascetul)22

·         și scurt vorbind, toți sfinții, de care n-a fost vrednică lumea, au părăsit-o, rătăcind prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului și umblau în piei de oi și de capre, lipsiți, strâmtorați, necăjiți, fugind de năravurile rele ale oamenilor și de faptele smintite care covârșesc orașele, ca nu cumva să fie duși de vălmășagul tuturor ca de puterea unui puhoi. Se bucurau de petrecerea cu fiarele și socoteau vătămarea de la acestea mai mică decât cea de la oameni. Mai bine zis, au fugit de oameni, ca de niște uneltitori și s-au încrezut în fiare, ca în niște prieteni. Căci acelea nu învață păcatul, iar de virtute se minunează și o cinstesc. Așa de pildă oamenii au dat pierzării pe Daniil, dar l-au scăpat leii, păzind ei pe cel osândit în chip nedrept din pizmă, ca și dreptatea batjocorită de oameni; în felul acesta au rostit ei judecata cea dreaptă cu privire la cel osândit pe nedrept. Astfel virtutea bărbatului s-a făcut oamenilor pricină de pizmă și de dușmănie, iar fiarelor prilej de sfială și de cinste. În câte ființe a fost semănată dorința după mai bine! (Nil Ascetul)22

·         Să râvnim virtuțile sfinților și, desfăcându-ne de poruncile slujirii trupului să urmărim slobozirea. Pe asinul sălbatic, lăsat slobod de Ziditor în pustie, care nu aude răcnetele mânătorului și-și bate joc de zarva orașelor, chiar dacă l-am făcut până acum să poarte poveri, înjugându-l la patimile păcatului, să-l dezlegăm de legături, oricât s-ar împotrivi cei ce îi sunt stăpâni nu prin fire, ci și-au câștigat stăpânirea prin obișnuință. Desigur aceștia vor auzi și se vor supune, dacă vom arăta nu numai cu limba și cu glasul simplu, ci cu toată starea dinăuntru a sufletului, „că Domnul are trebuință de el”. și îndată îl vor trimite pe el, ca, după ce va fi împodobit cu veșmintele apostolești, să se facă purtător al Cuvântului; sau, fiind slobozit să se întoarcă în străvechile imașuri ale Cuvântului, să caute, dincolo de orice verdeață (ceea ce înseamnă a rămânea la frunzișul sau la litera dumnezeieștii Scripturi), ca să fie călăuzit la viața cea necuprinsă, care rodește la un loc hrană și desfătare multă. Dar se ivește întrebarea cum caută dincolo de orice verdeață asinul sălbatec lăsat slobod de Dumnezeu în pustie, odată ce are ca loc de petrecere pustia, iar ca sălaș pământul sărat, știut fiind că pământul sărat și pustia de cele mai adeseori nu sunt potrivite pentru creșterea verdeței? Înțelesul este acesta, că numai cel pustiu de patimi este în stare să caute cuprinsul contemplației în cuvintele dumnezeiești, după ce s-a uscat din el mustul patimilor. (Nil Ascetul)22

·         Ţine de sufletul desăvârșit să fie lipsit de griji, și de cel necredincios să se chinuiască cu ele. Căci despre sufletul desăvârșit s-a spus că este „un crin în mijlocul mărăcinilor”. Aceasta îl arată viețuind fără griji între cei apăsați de multe griji. Căci crinul și în Evanghelie este icoana sufletului fără griji. El nu se ostenește, zice, nici nu toarce, și e îmbrăcat într-o slavă mai mare ca a lui Solomon. Iar despre cei ce au multă grijă pentru cele trupești se zice: „Toată viața necredinciosului e înecată în grijă”. și de fapt e cu adevărat neevlavios lucru să întindem cât ține viața grija pentru cele trupești și să nu arătăm nici o sârguință pentru cele viitoare; să cheltuim toată vremea pentru trup, deși nu are trebuință de multă osteneală, iar sufletului, care are atâta putință de creștere încât nu-i ajunge toată viața pentru desăvârșirea lui, sau să nu-i închinăm nici măcar o vreme cât de scurtă sau, dacă ni se pare că-i închinăm puțină, să o facem aceasta fără vlagă și cu nepăsare, amăgiți de suprafața lucrurilor văzute. În felul acesta noi pătimim ceea ce pătimesc cei prinși, ca printr-o undiță, de cele mai urâte dintre femeile stricate care, în lipsa frumuseții adevărate, născocesc una mincinoasă, ca o momeală pentru privitori, îndreptând prin tot felul de făinuri urâțenia lor. Căci odată ce am fost biruiți de deșertăciunea lucrurilor de aici, nu mai putem vedea urâciunea materiei, fiind înșelați de patimă. (Nil Ascetul)22

·         Bine este dar să rămânem între hotarele lucrurilor de trebuință și să ne silim cu toată puterea să nu trecem dincolo de acestea, căci dacă suntem duși de poftă spre cele plăcute ale vieții, nici un temei nu mai oprește pornirea noastră spre cele dinainte. Fiindcă ceea ce este peste trebuință nu mai are nici un hotar, ci o năzuință fără sfârșit și o deșertăciune fără capăt sporește necontenit osteneala în jurul lor, hrănind pofta, ca pe o flacără, prin adăugirea materiei. (Nil Ascetul)22

·         Cel ce vrea să străbată marea spirituală rabdă îndelung, cugetă smerit, veghează și se înfrânează. De se va sili să treacă fără acestea patru, se va tulbura cu inima. Liniștirea e reținerea de la rele, iar de-și va lua cineva cu sine și cele patru virtuți, pe lângă rugăciune, nu va avea alt ajutor mai sigur spre starea de nepătimire. Nu se poate liniști mintea fără trup, precum nu poate fi surpat zidul dintre ele, fără liniștire și rugăciune. (Marcu Ascetul)22

·         Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumești nu iubește nici pe Dumnezeu cu adevărat și nu disprețuiește nici pe diavolul cum trebuie. Căci grija vieții îi este îi este ca un acoperământ, care îl împovărează. Din această pricină mintea nu-și poate cunoaște dreptul de judecată asupra acestor feluri de lucruri, ca să dea fără greșeală hotărârile judecății sale. Deci în toate chipurile retragerea din lume e folositoare. (Diadoh al Foticeii)22

·         Cei ce se nevoiesc trebuie să-și păstreze cugetarea netulburată, ca mintea deosebind gândurile ce trec prin ea, pe cele bune și trimise de Dumnezeu să le așeze în cămările amintirii, iar pe cele întunecoase și drăcești să le arunce afară din jitnițele firii. Căci atunci când marea e liniștită, pescarii văd până în adâncuri, încât nu le scapă aproape nici unul din peștii care mișună acolo. Dar când e tulburată de vânturi, ascunde în negura tulburării ceea ce se lasă cu prisosință să fie văzut când e liniștită și limpede. Meșteșugul celor ce pun la cale vicleșugurile pescărești nu mai atunci nici o putere. Aceasta se întâmplă să o pățească și mintea contemplativă, mai ales atunci când dintr-o mânie nedreaptă se tulbură adâncul sufletului. (Diadoh al Foticeii)22

·         Cea dintâi virtute este nepurtarea de grijă, adică moartea față de orice om și de orice lucru. Din aceasta se naște dorul de Dumnezeu. Iar aceasta naște mânia cea după fire, care se împotrivește oricărui atac încercat de vrăjmașul. Atunci găsește sălaș în om frica lui Dumnezeu, iar prin frică se face arătată dragostea. (Isaia Pustnicul)22