Discernământ, dreapta socoteală
· După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, așa și cei ce se silesc spre viața duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă și ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase. (Antonie cel Mare)10
· După cum cârmacii și cei ce țin frânele cu sârguință și cu luare aminte ajung la țintă, tot așa cei ce se silesc spre viața cea dreaptă și virtuoasă, trebuie să călătorească cu sârguință și cu grijă, precum se cuvine și după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea și cugetă că se poate aceasta, crezând își face loc în nemurire. (Antonie cel Mare)10
· Cei ce cunosc binele, dar nu văd ce le este de folos, își orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a împietrit. De aceea nu trebuie să ne îndreptăm mintea spre aceștia, ca nu cumva să cădem și noi, în chip silnic, în același lucruri, fără băgare de seamă, ca niște orbi. (Antonie cel Mare)10
· Uneori trupul e bolnav și de trebuie să mănânci și de două, de trei și de mai multe ori, să nu fie întristat cugetul tău căci ostenelile trupești nu trebuie să fie ținute și în timpuri de boală și de slăbiciune, ci trebuie lăsate atunci mai slobod în anumite privințe, ca să se întărească trupul din nou spre aceleași osteneli ale viețuirii. Iar în privința înfrânării de la anumite bucate, nu ne-a oprit dumnezeiescul cuvânt ca să nu mâncăm ceva, ci a zis: “Iată am dat vouă toate, ca pe legumele ierburilor”, “mâncați-le nimic cercetând”, și: “Nu cele ce intră în gură spurcă pe om”. Deci înfrânarea de la anumite bucate e lucru ce rămâne la alegerea ta, ca o osteneală a sufletului. (Evagrie Ponticul)10
· Socotesc că dracul, atingându-se de creier, schimbă lumina minții, precum voiește. În felul acesta este stârnită patima slavei deșarte spre gândul de a face mintea să se pronunțe cu ușurătate, prin păreri proprii, despre cunoștința dumnezeiască ființială. Unul ca acesta nefiind supărat de patimi trupești și necurate, ci înfățișându-se – zice-se – cu curăție, socotește că nu se mai petrece în el nici o lucrare potrivnică. De aceea socotește arătare dumnezeiască lucrarea săvârșită în el de diavolul, care se folosește de multă pătrundere și, prin creier schimbă lumina împreunată cu el și îi dă, precum am spus, forma care vrea. (Evagrie Ponticul)10 27
· Îngerul lui Dumnezeu, arătându-se, oprește, cu cuvântul numai, lucrarea potrivnică din noi și mișcă lumina minții la lucrare fără rătăcire. (Evagrie Ponticul)10
· Dacă vei folosi pe vreunul, vei fi ocărât de altul, ca, simțindu-te nedreptățit, să spui, sau să faci ceva ce nu se cuvine și în felul acesta să risipești rău ceea ce ai adunat bine. Acesta e scopul dracilor. De aceea trebuie să luăm aminte cu înțelepciune. (Evagrie Ponticul)10
· Un lucru poate fi săvârșit bine la arătare, dar scopul celui ce l-a săvârșit nu e bun. De asemenea poate fi rău la înfățișare, dar ținta făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte săvârșesc unii, ci și vorbe grăiesc în chipul în care am zis. Căci unii schimbă calitatea unui lucru prin neiscusința și neștiința lor, alții prin intenția cea rea, și iarăși alții prin scopul evlavios. (Marcu Ascetul)10
· Pe cel ce își ascunde defăimarea și ocara punând înainte laude, cu greu îl pot descoperi cei mai simpli. Asemenea acestuia este și cel ce, sub chipul smereniei, e plin de slava deșartă. Aceștia acoperind multă vreme adevărul cu minciuna, în cele din urmă sunt dați totuși pe față prin fapte. (Marcu Ascetul)10
· Unul făcând un lucru la arătare bun vatămă pe aproapele său; iar altul nefăcând un asemenea lucru îl ajută cu gândul. (Marcu Ascetul)10
· Este câte unul care-și taie o patimă pentru o plăcere. și poate că unul ca acesta nu-și dă seama el însuși de sine, ostenindu-și prostește. (Marcu Ascetul)10
· Unii oameni, fiind lăudați pentru virtute, s-au lăsat cuceriți de plăcere, iar plăcerea aceasta nutrită de slava deșartă au socotit-o mângâiere. Alții, mustrați pentru păcat, s-au umplut de durere și durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a păcatului. (Marcu Ascetul)10
· Toți aceia care, pentru faptul că se nevoiesc, disprețuiesc pe cei mai nebăgători de seamă, socotesc că se îndreaptă din fapte trupești. și toți cei care, rezemându-se pe simpla cunoștință, nesocotesc pe cei lipsiți de cunoștință, se găsesc cu mult mai neînțelepți decât aceia. (Marcu Ascetul)10
· Se poate întâmpla ca unul, împlinind pe față o poruncă, să slujească în ascuns patimii și prin gânduri păcătoase să strice fapta bună. (Marcu Ascetul)10
· Este o lucrare a harului, necunoscută celui slab la minte; și este o altă lucrare a păcatului, care semănă cu adevărul. Dar e bine să nu cercetăm prea stăruitor aceste lucruri, ca să nu rătăcim. Ci toate să le aducem, prin nădejde, lui Dumnezeu, căci el știe folosul amândurora. (Marcu Ascetul)10
· O poruncă se vădește mai aleasă ca alta. De aceea există și o credință mai sigură ca altă credință. (Marcu Ascetul)10
· Păcatele de odinioară, pomenite special după chipul lor, vatămă pe cel cu bună nădejde. Căci dacă îi apar în cuget însoțite de întristare, îl desfac de nădejde, iar dacă i se zugrăvesc fără întristare, își întipăresc din nou vechea întinăciune. (Marcu Ascetul)10
· Când mintea, prin lepădarea de sine, se ține stând numai de gândul nădejdii, vrăjmașul, sub motiv de mărturisire, îi zugrăvește păcatele de mai înainte, ca să stârnească din nou patimile uitate prin harul lui Dumnezeu și, pe nebăgate de seamă, să facă pe om nedrept. Căci făcând vrăjmașul acesta, de va fi omul luminat și urâtor de patimi, se va întuneca, tulburându-se pentru cele făcute. Iar de va fi încă încețoșat și iubitor de plăceri, va zăbovi desigur în convorbirea pătimașă cu momelile, încât amintirea aceasta nu-i va fi o mărturisire, ci început de păcătuire. (Marcu Ascetul)10
· Când vezi doi răi, având dragoste unul față de altul, cunoaște că fiecare ajută să se împlinească voia celuilalt. (Marcu Ascetul)10
· Se întâmplă uneori că sufletul se aprinde spre dragostea lui Dumnezeu, fiind luat de o mișcare neșovăielnică și lipsită de năluciri; el atrage atunci oarecum și trupul în adâncul dragostei aceleia negrăite, fie că aceasta se întâmplă în vremea de veghe, fie, cum am zis, când cel care e stăpânit de lucrarea sfântului har ajunge în stare de somn. Atunci el nu mai cugetă la nimic, decât la aceea spre ceea ce a mișcat. Când i se întâmplă așa ceva, trebuie să știe că aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Căci îndulcindu-se atunci întreg de acea dulceață negrăită, nu mai poate cugeta la nimic altceva, fiind copleșit de o bucurie adâncă. Dar dacă mintea, aflându-se sub o astfel de lucrare, zămislește vreo îndoială sub vreun înțeles întinat, și se folosește de sfântul nume spre a se apăra de cel rău, și nu numai pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, trebuie să înțeleagă că aceea mângâiere cu înfățișare de bucurie este de la înșelătorul. Bucuria aceasta este lipsită de calitate și de intimitate, fiind produsă de vrăjmașul care vrea ca sufletul să preacurvească. Căci atunci când vede mintea lăudându-se cu experiența simțirii sale, el îmbie sufletului anumite mângâieri bune la aparență, ca aceasta, distrat de dulceața aceea moale și umedă, să nu poată cunoaște amestecul celui viclean. Din aceasta să cunoaștem, prin urmare, Duhul adevărului și duhul înșelăciunii. Căci este cu neputință să guste cineva cu simțirea din dulceața dumnezeiască, sau să experimenteze prin simțire amărăciunea dracilor, dacă nu s-a umplut de încredințarea că harul s-a sălășluit în adâncul minții, iar duhurile rele petrec împrejurul mădularelor inimii, lucru care dracii nu vreau să fie niciodată crezut de oameni, ca nu cumva, știind aceasta sigur, să se înarmeze împotriva lor cu pomenirea lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10
· Auzind despre simțirea minții, nimeni să nu creadă că i se va arăta slava lui Dumnezeu în chip văzut. Căci zicem că sufletul simte, când e curat, printr-o anumită gustare negrăită, mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. „Fiindcă acum umblă prin credință și nu prin vedere”, cum zice fericitul Pavel. Deci dacă i se va arăta vreunuia dintre cei ce se nevoiesc, fie vreo lumină, fie vreo figură în chip de foc, fie vreun glas, nicidecum să nu primească o astfel de arătare. Căci este o înșelăciune vădită a vrăjmașului, care a amăgit pe mulți prin neștiință, făcându-i să se abată de la calea adevărului. Noi însă știm că până ce petrecem în trupul acesta stricăcios, suntem departe de Dumnezeu, adică nu putem să-L vedem în chip văzut nici pe El, nici altceva din minunile cerești. (Diadoh al Foticeii)10
· Nu trebuie să ne îndoim că atunci când mintea începe să se afle sub lucrarea puternică a luminii dumnezeiești, se face întreagă străvezie, încât își vede cu îmbelșugare propria ei lumină. Căci aceasta se întâmplă, zice, când puterea sufletului pune stăpânire asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată într-o anumită formă, fie ca lumină, fie ca foc, se întâmplă din uneltirea vrăjmașului, ne învață limpede dumnezeiescul Pavel, zicând că acela se preface în chipul îngerului luminii. Prin urmare nu trebuie să se apuce cineva de viața ascetică cu nădejdea aceasta, ca nu cumva să afle Satana prin aceasta sufletul gata pentru răpire; ci cu nădejdea ca să ajungă numai să iubească pe Dumnezeu cu toată simțirea și convingerea inimii, ceea ce înseamnă din tot sufletul, din toată inima și din tot cugetul. Căci cel ce e adus de lucrarea harului lui Dumnezeu la această stare a ieșit din lume, chiar dacă este în lume. (Diadoh al Foticeii)10
· Înfrânarea este un nume de obște, care se adaugă la numele tuturor virtuților. Deci cel ce se nevoiește trebuie să se înfrâneze în toate. Căci precum oricare mădular al omului, chiar dacă dintre cele mai mici, de va fi tăiat, face urâtă întreaga înfățișare a omului, fie cât de mic mădularul care lipsește, tot cel ce se neglijează chiar și numai o singură virtute, strică toată frumusețea înfrânării, fără să știe. Se cuvine deci să ne ostenim nu numai pentru virtuțile trupești, ci și pentru cele care pot curăța omul nostru cel dinăuntru. Căci ce folos va avea cel ce-și păzește trupul feciorelnic, dacă sufletul și-l lasă să se desfrâneze cu dracul neascultării? Sau cum se va încununa cel ce s-a înfrânat de lăcomia pântecelui și de la toată pofta trupească, dar n-a avut grijă de închipuirea de sine și de iubirea de slavă și n-a răbdat nici cel mai mic necaz, care e măsura cu care se va măsura lumina dreptății celor ce au împlinit faptele dreptății în duh de smerenie? (Diadoh al Foticeii)10
· Cei ce se nevoiesc trebuie să urască toate patimile neraționale în așa fel încât să le ajungă ura față de ele o adevărată obișnuință. Dar înfrânarea de mâncări trebuie să o păzească în așa fel, ca să nu câștige vreo scârbă față de vreuna din ele. Acesta ar fi un lucru vrednic de osândă și cu totul drăcesc. Căci nu ne înfrânăm de la ele fiindcă ar fi vrednice de ocară (să nu fie), ci, ca depărtându-ne de multele mâncări, să pedepsim cu dreaptă măsură mădularele aprinse ale trupului; apoi, ca să avem destul prisos ca să-l putem da săracilor, drept semn al dragostei adevărate. (Diadoh al Foticeii)10
· Alta este bucuria începătoare și alta cea desăvârșitoare. Cea dintâi nu e lipsită de lucrarea închipuirii (de năluciri); cealaltă are ca putere smerita cugetare. Iar la mijlocul lor se află întristarea iubitoare de Dumnezeu și lacrima fără durere. „Căci întru înmulțirea înțelepciunii stă spor de amărăciune și cine-și înmulțește cunoștința își sporește suferința”. De aceea sufletul trebuie îmbiat întâi la nevoințe prin bucuria începătoare, ca apoi să fie mustrat și probat de către adevărul Duhului Sfânt pentru relele pe care le-a făcut și pentru împrăștierile de care se mai face vinovat. „Căci întru mustrări, zice, ai pedepsit pe om pentru fărădelege și ai subțiat ca pe o pânză de păianjen sufletul lui”. Iar după ce mustrarea aceasta va fi probat sufletul ca într-un cuptor, acesta va primi bucuria fără năluciri, în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10
· Am auzit pe unii oameni evlavioși zicând că nu trebuie să îngăduim să ni se ia lucrurile ce le avem pentru susținerea noastră, sau pentru ajutorarea săracilor, ca să nu ne facem pricină de păcat celor ce ne nedreptățesc pe noi, prin faptul că răbdăm, mai ales dacă se întâmplă să pătimim aceasta de la creștini. Dar aceasta nu înseamnă altceva decât a ține cineva la ale sale mai mult decât la sine însuși, pentru o pricină nerațională. Pentru că dacă părăsesc rugăciunea și paza inimii și încep puțin câte puțin să umblu după judecăți împotriva celor ce voiesc să mă păgubească și să aștept pe la ușile judecătoriilor, vădit este că cele pentru care mă judec le socotesc mai însemnate decât mântuirea mea, ca să nu zic și decât însăși porunca mântuitoare. Căci cum mai ascult atunci în întregime de cuvântul evanghelic, care-mi poruncește: „și de la cel ce ia cu ale tale nu cere îndărăt”, dacă nu rabd cu bucurie, după cuvântul apostolic, răpirea lucrurilor mele, sau dacă, judecându-mă și primind înapoi cele ce mi-au fost luate cu sila, cu aceasta nu-l izbăvesc de păcat pe acel lacom? Deci dat fiind că judecătoriile stricăcioase nu judecă potrivit cu judecata nestricăcioasă a lui Dumnezeu, căci vinovatul are toată încrederea în legile acestea în fața cărora își apără pricina sa, bine este să suferim sila celor ce vreau să ne nedreptățească și să ne rugăm pentru ei, ca prin pocăință și nu prin întoarcerea lucrurilor ce le-au răpit de la noi să fie izbăviți de păcatul lăcomiei. Căci aceasta o vrea dreptatea lui Dumnezeu, ca să primim nu lucrul lăcomit, ci pe lacomul însuși, izbăvit de păcat prin pocăință. (Diadoh al Foticeii)10
· Harul obișnuiește la început să umple sufletul de lumină prin simțire multă. Dar înaintând omul în nevoințe, adeseori harul lucrează nesimțit tainele sale în sufletul contemplativ (văzător) și cuvântător de Dumnezeu. Făcând la început așa, el vrea ca, bucurându-ne, să ne mâne spre contemplațiile dumnezeiești, ca pe unii ce suntem chemați de la neștiință la cunoștință. La mijlocul nevoințelor însă, vrea să ne păstreze cunoștința nepătate de slava deșartă. Prin urmare trebuie să ne lase să ne întristăm într-o anumită măsură, ca unii ce am fi părăsiți, ca și mai mult să ne smerim și să ne supunem slavei Domnului, dar totodată să ne și bucurăm cu măsură, într-aripați de nădejdea cea bună. Căci precum multă întristare învăluie sufletul în deznădejde și necredință, așa și multă bucurie îl îmbie la părerea de sine. Desigur e vorba despre cei ce sunt încă prunci. Iar la mijloc, între iluminare și părăsire, se află încercarea; precum la mijloc între întristare și bucurie se află nădejdea. „Căci așteptând; zice, am așteptat pe Domnul și a căutat spre mine”; și iarăși: „După mulțumirea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu”. (Diadoh al Foticeii)10
· Când sufletul ajunge la cunoștința de sine, produce și din sine o oarecare ardoare și sfială iubitoare de Dumnezeu. Căci nefiind tulburat de grijile vieții, naște o anumită dragoste plină de pace, care caută cu măsură pe Dumnezeul păcii. Dar e desfăcut degrabă de la acest gând, fie pentru că pomenirea lui Dumnezeu e furată de simțuri, fie pentru că firea își cheltuiește repede virtutea sa din pricină că e săracă. De aceea înțelepții Elinilor nu aveau cum trebuie ceea ce credeau că au dobândit prin înfrânare, deoarece mintea lor nu stătea sub înrâurirea înțelepciunii netrecătoare și adevărate. Dar ardoarea venită în inimă de la Preasfântul Duh este întreagă numai pace. Apoi ea nu slăbește nicidecum și cheamă toate părțile sufletului la dorul după Dumnezeu. Ea nu iese afară din inimă și înveselește tot omul cu o dragoste și cu o bucurie fără margini. Se cuvine deci, ca după ce o cunoaștem, să căutăm să ajungem la ea. Căci dragostea naturală este un semn al firii însănătoșite prin înfrânare. Dar ea nu poate duce mintea la nepătimire, ca dragostea duhovnicească. (Diadoh al Foticeii)10
· Unii au născocit că atât harul, cât și păcatul, adică atât Duhul adevărului, cât și duhul rătăcirii se află ascunse în mintea celor ce s-au botezat. Ca urmare zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă îndată spre cele dimpotrivă. Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar Satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care renăștem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, așa după Botez stăpânește adevărul asupra lui. Lucrează desigur Satana asupra sufletului și după aceea ca și mai-nainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află de față împreună cu harul (să nu fie!), ci învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceața poftelor neraționale. Iar aceasta se face din îngăduirea lui Dumnezeu, ca trecând omul prin furtună, prin foc și prin cercare, să ajungă astfel la bucuria binelui. „Căci am trecut, zice, prin foc și apă, și ne-ai scos pe noi la odihnă”. (Diadoh al Foticeii)10
· Harul se ascunde, cum am zis, din însăși clipa în care ne-am botezat în adâncul minții. Dar își acoperă prezența față de simțirea minții. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătățile harului intră într-un chip negrăit în comunicare cu sufletul prin simțirea minții. Prin aceasta, cel ce vrea să țină cu tărie lucrul pe care l-a aflat, vine la dorința să vândă cu multă bucurie toate bunurile cele de aici, ca să cumpere cu adevărat țarina în care a aflat ascunsă comoara vieții. Căci când va vinde cineva toată bogăția lumească, va afla locul în care stătea ascuns harul lui Dumnezeu. Fiindcă pe măsura înaintării sufletului, își descoperă și darul dumnezeiesc bunătatea lui în minte. Dar atunci îngăduie Domful și dracilor să supere sufletul, ca să-l învețe să facă deosebirea între bine și rău și să-l facă mai smerit prin aceea că pe măsură ce se curățește simte tot mai multă rușine de urâciunea gândurilor drăcești. (Diadoh al Foticeii)10
· Dacă cineva presupune, din pricină că gândim împreună atât cele bune cât și cele rele, că Duhul Sfânt și diavolul locuiesc laolaltă în minte să afle că aceasta se întâmplă pentru aceea că încă n-am gustat și n-am văzut „că bun este Domnul”. Căci la început, precum am spus și mai înainte, harul își ascunde prezența sa în cei botezați, așteptând hotărârea sufletului, ca, atunci când omul se va întoarce cu totul spre Domnul, să-și arate, printr-o negrăită simțire, prezența în inimă. Pe urmă iarăși așteaptă mișcarea sufletului, îngăduind săgeților drăcești să ajungă până în adâncul acestei simțiri, ca printr-o hotărâre și mai caldă și prin cuget smerit să caute pe Dumnezeu. Deci dacă omul va începe de aici înainte să sporească în păzirea poruncilor și să cheme neîncetat pe Domnul Iisus, focul sfântului har se va revărsa și peste simțurile mai de dinafară ale inimii, arzând cu totul neghina pământului omenesc. Drept urmare cursele diavolești se vor depărta de acest loc, înțepând de aici înainte mai domol partea pătimitoare a sufletului. Iar când nevoitorul se va îmbrăca cu toate virtuțile și mai ales cu desăvârșita sărăcie, atunci harul îi va lumina toată firea printr-o oarecare simțire mai adâncă, încălzindu-l spre mai multă dragoste de Dumnezeu. Din această pricină săgețile drăcești se vor stinge în afară de simțirea trupului. Căci adierea Duhului Sfânt, mișcând inima spre suflarea păcii, stinge săgețile dracului purtător de foc, încă pe când sunt în are. Dar și pe cel care a ajuns la această măsură îl părăsește Dumnezeu uneori în mâna răutății dracilor, lăsând mintea lui neluminată, ca voia noastră slobodă să nu fie câtuși de puțin legată de lanțurile harului. Aceasta nu numai pentru că păcatul se biruiește prin lupte, ci și pentru că omul e dator să mai sporească încă în experiența duhovnicească. Căci ceea ce pare lucru desăvârșit celui povățuit, este încă nedesăvârșit față de bogăția lui Dumnezeu, care povățuiește cu dragoste largă, chiar dacă ar putea cineva sui toată scara arătată lui Iacov. (Diadoh al Foticeii)10
· La începutul înaintării, dacă iubim cu căldură virtutea lui Dumnezeu, Preasfântul Duh face sufletul să guste cu toată simțirea și încredințarea din dulceața lui Dumnezeu, ca mintea să afle printr-o cunoștință exactă răsplata desăvârșită a ostenelilor iubitorilor de Dumnezeu. Dar pe urmă ascunde pentru multă vreme bogăția acestui dar de viață făcător, ca chiar de vom împlini toate celelalte virtuți, să ne socotim că nu suntem nimic, întrucât nu avem încă dragostea sfântă ca o deprindere. Drept aceea dracul urii tulbură atunci sufletele celor ce se nevoiesc, încât îi face să vorbească de rău chiar și pe cei ce-i iubesc pe ei și să ducă lucrarea stricăcioasă a urii până la a-și face din ea aproape o îndeletnicire plăcută. Din pricina aceasta, sufletul se întristează și mai mult, purtând în el amintirea dragostei dumnezeiești, dar neputând-o dobândi în simțire, pentru lipsa ostenelilor celor mai desăvârșite. E trebuință deci ca să o împlinim totuși măcar de silă, ca să ajungem la gustarea ei întru toată simțirea și încredințarea. Căci desăvârșirea ei nimeni nu o poate câștiga până ce se află în trupul acesta, decât numai Sfinții care au ajuns până la mucenicie și la mărturisirea desăvârșită. Fiindcă el ce ajunge la ea se preface întreg și nu mai dorește cu ușurință nici măcar hrană. Căci ce poftă va mai avea de bunătățile lumii cel ce e hrănit de dragostea dumnezeiască? De aceea prea Înțeleptul Pavel, marele vas al cunoștinței, binevestindu-ne din convingerea sa deplină, zice: „Împărăția Cerurilor nu este mâncarea și băutura, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt”, care sunt roada dragostei desăvârșite. Așa încât cei ce înaintează până la desăvârșire pot să guste aici des din ea, dar desăvârșit nimeni nu o poate câștiga, decât numai când „ se va înghiți desăvârșit ce este muritor de viață”. (Diadoh al Foticeii)10
· Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunoștințe ne pricinuiește nu puțină întristare când, ocărându-l pe cineva dintr-o întărâtare oarecare, ni l-am făcut dușman. Fiindcă ea nu încetează de-a împunge conștiința noastră, până ce, prin multă rugare de iertare, nu aducem pe cel ocărât la cugetul de odinioară. Dar cea mai desăvârșită înțelegere nu face foarte multă grijă și mustrare chiar când careva dintre oamenii lumii s-ar mânia pe noi pe nedreptul, pentru faptul că suntem tot sminteală cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherită și de la contemplarea lui Dumnezeu și de la cuvântarea despre El. Căci temeiul cunoștinței fiind dragostea, nu lasă cugetarea să se lărgească în zămislirea de contemplații dumnezeiești, până nu vom recâștiga mai întâi în dragoste și pe cel ce s-a mâniat în deșert pe noi. Iar dacă acela nu vrea să se întâmple aceasta, sau s-a depărtat de locul unde viețuim noi, se cuvine ca, așezându-i chipul feței lui în afecțiunea largă a sufletului, să plinim astfel în adâncul inimii legea dragostei. Căci cei ce vor să aibă cunoștința lui Dumnezeu trebuie să privească spiritul și fețele celor ce s-au mâniat fără temei, cu un cuget nemânios. Împlinindu-se aceasta, mintea noastră nu numai că se va mișca fără greșeală spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va înălța și spre dragostea Lui cu multă îndrăznire, ca una ce se zorește neîmpiedicată de la treapta a doua la cea dintâi. (Diadoh al Foticeii)10
· Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunoștințe ne pricinuiește nu puțină întristare când, ocărându-l pe cineva dintr-o întărâtare oarecare, ni l-am făcut dușman. Fiindcă ea nu încetează de-a împunge conștiința noastră, până ce, prin multă rugare de iertare, nu aducem pe cel ocărât la cugetul de odinioară. Dar cea mai desăvârșită înțelegere nu face foarte multă grijă și mustrare chiar când careva dintre oamenii lumii s-ar mânia pe noi pe nedreptul, pentru faptul că suntem tot sminteală cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherită și de la contemplarea lui Dumnezeu și de la cuvântarea despre El. Căci temeiul cunoștinței fiind dragostea, nu lasă cugetarea să se lărgească în zămislirea de contemplații dumnezeiești, până nu vom recâștiga mai întâi în dragoste și pe cel ce s-a mâniat în deșert pe noi. Iar dacă acela nu vrea să se întâmple aceasta, sau s-a depărtat de locul unde viețuim noi, se cuvine ca, așezându-i chipul feței lui în afecțiunea largă a sufletului, să plinim astfel în adâncul inimii legea dragostei. Căci cei ce vor să aibă cunoștința lui Dumnezeu trebuie să privească spiritul și fețele celor ce s-au mâniat fără temei, cu un cuget nemânios. Împlinindu-se aceasta, mintea noastră nu numai că se va mișca fără greșeală spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va înălța și spre dragostea Lui cu multă îndrăznire, ca una ce se zorește neîmpiedicată de la treapta a doua la cea dintâi. (Diadoh al Foticeii)10
· Împrejurările cer de la noi rugăciune, precum valurile, vijeliile și furtunile cer cârmaci. Căci suntem supuși la atacul gândurilor, atât ale virtuții, cât și ale păcatului. Iar stăpân peste patimi se zice că este gândul cel evlavios și iubitor de Dumnezeu. Deci ni se cade nouă, celor ce râvnim liniștea, să deosebim și să despărțim cu luare aminte și cu înțelepciune virtuțile și păcatele, și să aflăm pe care virtute trebuie să o cultivăm când sunt de față părinții și frații și pe care s-o lucrăm când suntem singuri. Trebuie să mai știm care este virtutea primă, care a doua, a treia; și care patimă este sufletească și care trupească; și din care virtute ne răpește mândria, mintea, din care se ivește lăcomia pântecelui. Căci datori suntem să curățim gândurile, precum și orice înălțare ce ar crește împotriva cunoștinței de Dumnezeu. (Isaia Pustnicul)10
