Vorba deșartă – tăcerea

·        Ia aminte la tine cu amănunțime și silește-te să te deprinzi cu tăcerea ca să-ți dea Dumnezeu puterea să lupți și să te deprinzi cu ea. De ți se ivește trebuința să grăiești, să faci întâi proba în tine însuți că este o trebuință binecuvântată și voită de Dumnezeu, ca mai degrabă decât să taci; deschide gura cu frică de Dumnezeu și cu cutremur având fața în jos, cuvântul cinstitor și supus. Astfel, de te întâlnești cu cineva, să vorbești puțin, din motive de iubire și să taci repede, iar de ești întrebat despre ceva, ascultă apoi spune cât e nevoie și nu grăi nimic mai mult. (Foarte mult recomandă avva Isaia tăcerea deoarece aceasta înseamnă reflexie la tainele lui Dumnezeu și la taina propriei persoane. Persoana umană se comunică și prin vorbire, dar și prin tăcere. Prin amândouă trăiește și face să fie trăită lumina și taina ei. Ajunge să o văd reflectând ca să-mi dau seama nu numai de taina ei, ci și în lumina ei și a lui Dumnezeu. Cine vorbește tot timpul neîntrerupînd vorbirea de reflexie, cade într-o vorbărie superficială făcând niște conexiuni întâmplătoare – care gând îi vine primul, acela îl spune. În tăcere se arată simțirea prezenței lui Dumnezeu ca lumină și taină inepuizabilă. Unde nu e Dumnezeu nu e nici taină, nici lumină inepuizabilă. Se are impresia că totul se poate înțelege, că totul se poate mărgini la mintea proprae.) (Filocalia XII)