Pocăință

·        Dumnezeu cunoscând de la început răutatea diavolului și faptul că prin ispita Lui vom cădea în păcate, a dat firii noastre și posibilitatea pocăinței. Diavolul n-are această posibilitate pentru că răutatea lui are alte proporții și nu se datorează vreunei ispite străine, ci inclusiv propriei voințe. În noi păcatul nu s-a născut exclusiv din voința noastră și nici nu s-a șters orice posibilitate de bine, deci de regret pentru răul făcut. Regretul pentru binele nesocotit nu înseamnă și puterea revenirii totale prin noi înșine la bine. La aceasta ne ajută Dumnezeu, dar ajutorul lui Dumnezeu se unește cu regretul nostru pentru binele părăsit, sau cu dorința lui. Binele nu ni se impune cu sila; ajutorul pentru deplina revenire la bine pentru ieșirea din păcat, deci pentru mântuire ne-a venit numai prin Hristos căci unindu-ne cu El ca om, ne unim cu El ca Dumnezeu. (Filocalia XII)

·        Pocăința a cărui posibilitate ne-a dat-o Dumnezeu spre a primi ajutorul Fiului Său când se va întrupa, este ca o candelă. Noi trebuie să întreținem flacăra din ea cu untdelemnul faptelor noastre și numai de vom fi luminați prin lumina candelei ce ne vine din Hristos, izvorul de lumină al tuturor, vom putea intra în Împărăția luminii. Numai de vom fi luminați cunoscând și acceptând pe Hristos ca lumina lumii, ca sens al existenței; prin faptul că arată pe Dumnezeu ca Tată iubitor, având un Fiu iubitor, vom avea parte în veci de lumină. Pocăința e candela luminată, care ne luminează persoana, pentru că prin ea ne vedem cum ar trebui să fim și vedem și legătura noastră cu Dumnezeu și cu semenii. (Filocalia XII)

·        Întunericul iadului este produsul întunericului dracilor care nu cunosc, sau nu recunosc pe Dumnezeu deci sensul pozitiv al existenței, astfel sporește întunericul în care au început să trăiască sufletele care n-au voit să-L cunoască pe Dumnezeu, care explică existența și dă fericire din iubirea Lui ca plinătate de viață. (Filocalia XII)

·        Pocăința fiind și un regret pentru păcatele egoismului este și o silință de revenire în comunicare cu ceilalți. Plăcerile trupești sunt însoțite de împrăștierea cugetării; ele îl fac pe om să nu se concentreze în sine și să vadă bucuria ce i-o aduce fapta bună față de altul. Plăcerea împiedică de aceea cunoașterea de sine a omului, cunoaștere care e lumină proiectată în sine dar și în relațiile lui cu tot ce există, inclusiv cu Dumnezeu. (Filocalia XII)

·        Pocăința înseamnă a ne întoarce de la păcat – iar păcatul nu este unul, ci întreg omul vechi se numește păcat, (Păcatul este întreg omul căzut în ceea ce este contrar firii lui. Pocăința ne îndeamnă să ne opunem acestui om întreg căzut din normalitatea firii. Este o silință a omului vechi întreg de a deveni un om nou al binelui.) De aceea zice Apostolul: “Cel ce se luptă se înfrânează de la toate.” (Filocalia XII)

·        Să credem cu toată convingerea că Dumnezeu ia în seaeă pocăința noastră. Să nu avem nici o îndoială și să nu amânăm manifestarea ei în fața lui Dumnezeu, căci și Dumnezeu o ia în seamă imediat. Amânarea încrederii că Dumnezeu va lua în seamă pocăința noastră, înseamnă slăbirea ei. Cu cât ne încredem mai mult în Dumnezeu că o ia în seamă, cu atât este mai puternică și cu cât o amânăm mai mult, cu atât slăbește mai mult și o ia Dumnezeu mai puțin în seamă. Căci este o însușire importantă a lui Dumnezeu mila față de cei îndurerați, iar unde este pocăință mare este și durere mare. Pocăința este astfel o întoarcere hotărâtă a omului de la viața pătimașă la o viață virtuoasă, o întoarcere din durere și cu durere, ca atare este o revoluție afectivă în viața omului. (Filocalia XII)

·        Moartea este noaptea de care sunt conștient și deci mă chinuie. Cunoașterea iubirii lui Dumnezeu arătată de Hristos este lumină, este ziua, este sensul satisfăcător al vieții mele. Această ziuă, această lumină a îndepărtat noaptea care mă înconjoară. Dar moartea aceasta nu este numai una cu întunericul și cu moartea din el într-un mod oarecum conștient, că el însuși devine acestea. Pe de altă parte și între somn, beție și moarte este o identitate. Noaptea ne face să dormim și ne îndeamnă la beție și acestea ne fac să dorim noaptea. Somnul este și el întuneric și moartea spirituală le mărește, iar beția la fel. Dar somnul spiritual nu este inconștiență totală, ci coșmar chinuit, sau un șir de coșmaruri, la fel și beția. În somn și în beție strâmbăm și facem fără sens toată realitatea – așa va fi iadul. Somnul și beția nu sunt una cu moartea, ca un fel de coșmar care întunecă și strâmbă realitatea, ci și una cu patimile căci patimile te fac să te repezi la plăcerile momentane pierzând perspectiva vieții îndelungate a bucuriei nesfârșite. (Filocalia XII)

·        Să nu cădem cu sufletul din faptele conforme firii căci el este pe de altă parte schimbător din fire. Adică se poate abate prin fire de la cele conforme firii; se poate abate “prin fire”, nu întrucât firea ar cere-o, ci întrucât firea îi dă și această posibilitate datorită libertății cu care este înzestrat. Poate cădea prin fire din starea conformă firii. (Filocalia XII)

·        Cel ce se gândește pururea la moarte, la focul veșnic, la viermele neadormit, la întunericul cel mai dinafară, la plânsul cel nemângâiat, la scrâșnirea dinților, la rușinea ce-o avea înaintea scaunului înfricoșător al judecății lui Hristos, dinaintea îngerilor și a oamenilor, topește bucuria plăcerii și întoarce toată pofta spre Dumnezeu. (Filocalia XII)

·        “Focul și întunericul cel mai dinafară” este întunericul neînțelegerii ultime pe care și-au cultivat-o cei ce n-au voit sau nu s-au ostenit să cunoască adevărul că toate au un sens numai dacă sunt de la un Creator conștient și iubitor. Lipsa lor de cunoștință fiind lipsa iubirii, ei n-au nici o bucurie ci trăiesc într-un chin nesfârșit asemenea unui foc care-i arde. Amândouă sunt la marginea extremă a existenței, oarecum în afara ei, dacă gradul suprem al existenței se arată în iubirea și în nemărginita cunoaștere a lui Dumnezeu, iubirea tripersonală supremă. (Fil. XII)

·        Întunericul și chinurile iadului sunt “întunericul cel mai dinafară” căci este zona cea mai săracă a existenței și cei ajunși în ea nu înțeleg nimic din rostul existenței. (Fil. XII)

·        “Carnea și sângele nu pot să moștenească Împărăția lui Dumnezeu, nici stricăciune nu moștenește nestricăciunea.” (I Cor.15,50) Dacă noi nu ne silim să înaintăm spre trupul înduhovnicit, nu vom moșteni nestricăciunea trupului lui Hristos căci deși nu pier definitiv nici trupurile în iad, ele vor suferi de anumite chinuri proprii trupurilor stricăcioase: durerile produse de focul arzător, de înțepături, de lucrarea viermilor. (Fil.XII)

·        Cei din iad nu sunt lăsați acolo pentru că așa vrea Dumnezeu, ci pentru că ei se încăpățânează să nu știe de Dumnezeu. Este marea taină a libertății și a mândriei unora în afirmarea ei. Chiar în suferința lor, vor să-și afirme cu încăpățânare sfidarea față de Cineva care este superior. (Fil.XII)

·        Cel care n-a luptat aici pentru a câștiga credința, respectiv cunoașterea lui Dumnezeu și-a pregătit o stare de încăpățânare veșnică în necredință. (Fil.XII)

·        Cel care a fost în comuniune cu cei păcătoși pe pământ și i-a aprobat, se va descoperi în ziua judecății că a fost în comuniune cu diavolul. (Fil.XII)

·        De ai fost un fel de învățător al celui păcătos aici fără să-l îndrepți, te vei afla părtaș la pedeapsa lui în ziua judecății. (Fil.XII)

·        Dreptatea lui Hristos va lăsa și pe vrăjmașii noștri să fie prezenți în partea stângă, la judecata finală pentru a arăta întrucât că le-am urmat lor iubind mai mult păcatul decât virtutea. Îngerii ce vor sta de-a dreapta se vor bucura toți de iubirea fiecăruia care s-a îndreptat spre toți. Iubirea va uni atunci pe toți iar egoismul de pe pământ arătat atunci pe față va singulariza pe cei ce l-au practicat. (Fil. XII)

·        Hristos trebuia să arate, înainte de a se lăsa răstignit că e mai tare ca toate încercările și ispitirile, că e mai tare și decât moartea. Așa îi putea convinge pe apostoli că a putut învinge moartea, deși în moartea Lui arăta o și mai mare putere și are o și mai mare semnificație putând-o învinge chiar după ce se lasă El Însuși dus în stare de moarte și învie nu pentru a reveni la viața istorică, ci deschizându-ne viața în veșnicie. (Fil. XII)

·        Mintea care nu mai este stăpânită de nimic din cele ale lumii se pregătește, își adună simțurile îndreptate spre lume, spre o singură țintă: să se pregătească prin moarte spre trecerea la nemurirea vieții viitoare împreună cu Hristos pe care-L vedem ca model în aceasta. Simțurile i-au devenit un trup unic cu Hristos, deci totodată un trup cu Hristos prin împărtășirea cu El. și El Care a învins moartea prin cruce imprimă trupului celui ce s-a împărtășit de El această pornire spre moarte și spre trecerea prin ea la viața veșnică în unire cu El. (Fil. XII)

·        “În ora crucii este o mare primejdie. Propriu-zis nu pentru Sine se roagă Iisus Hristos să treacă paharul morții, ci pentru noi. El putea să suporte prin sine acest pahar, dar și-a însușit frica noastră de el cerând ajutor Tatălui ca să ne facă și pe noi să cerem acest ajutor în clipa încercării extreme. Numai cu ajutorul Tatălui putem învinge crucea pe care am primit-o ca să o învingem și pe ea după ce-am învins celelalte patimi egoiste ale noastre prin pătimiri neplăcute. (Fil. XII)

·        Ce trebuie cugetat despre bucuria ce va veni sufletului care s-a hotărât să slujească lui Dumnezeu și să-și desăvârșească lucrarea? De fapt, la ieșirea lui din lumea aceasta lucrul lui va merge înaintea lui și se vor bucura cu el îngerii lui Dumnezeu pentru că l-au văzut mântuit de stăpîniile întunericului. Când sufletul va ieși din lume, vor merge împreună cu el îngerii și-l vor întâmpina toate puterile întunericului voind să-l împiedice cercetându-l de are ceva de-al lor în el. Atunci nu îngerii vor lupta pentru el, ci faptele pe care le-a făcut îl împrejmuiesc împotriva acelora ca să nu se atingă de el. Iar când vor învinge faptele lui, vor cânta îngerii înaintea lui până se va întâlni cu Dumnezeu întru veselie. Atunci, în acea oră va uita toată osteneala și toată suferința. Deci și noi fraților să împlinim lucrarea noastră lucrând bine scurta și greaua viață de aici, ferind lucrul nostru de tot răul până ce ne vom scăpa mințile de ispitele celor vicleni ce vor veni înaintea noastră, căci vor cerceta cu putere tot lucrul nostru, fiind răi și fără milă. Fericit cel în care nu se va afla nimic de-al lor deoarece veselia și bucuria lor va fi veșnică. (Fil. XII)