Discernământ – trezvie
· Stăruie în inima ta luând seama la simțurile tale și dacă vei împăca cu tine amintirile lor, ai prins tâlharii care o fură, căci cel ce pătrunde în toată amănunțimea gândurile sale cunoaște pe cei ce voiesc să intre în el și să-l întineze. (Nu ajunge eliberarea de patimi adusă de necazuri, ci ne este necesară grija de omul interior și renunțarea la voile proprii pentru a dobândi virtuțile. Numai renunțând la propria voie câștigăm virtuțile care sunt rezultatul unui mare efort, dar de fapt cel mai mare efort este să renunțăm la împlinirea voilor proprii împlinind-o pe cea a lui Dumnezeu.) de te îngrijești de porunci cu inima fierbinte, vei înțelege ce te tulbură și din ce motive, îndemnându-te să-ți schimbi din lene, fără nici un motiv serios locul și răzgândindu-te, vei rămâne acolo unde te afli. Căci tulbură mintea ca să se miște între multe, dar și să se lenevească, însă cei ce cunosc viclenia lor rămân neclintiți mulțumind Domnului pentru locul în care li s-a dat să rabde toate cele ce le sunt aduse asupra lor. Căci îndelunga răbdare unită cu dragostea mulțumesc pentru osteneli și greutăți, dar lenevia și plictiseala unite cu iubirea de odihnă caută locul în care omul este slăvit, însă slava celor mulți slăbesc simțurile, iar robia adusă în mod necesar de patimi îl ia în stăpânire și ca urmare părăsește înfrânarea cea ascunsă prin împrăștiere și săturare. (Când simțurile slăbesc, se amestecă în cele percepute răul – este luat în stăpânire de patimi. Mai multă putere manifestă în simțuri cel ce rabdă și se înfrânează, cel cu mintea concentrată și neîmprăștiată. O minte dispersată lasă simțurile slăbite să fie invadate de cele ce aduc și o slăbire minții. Simțurile care au o tărie morală susținută de o minte tare, curăță cele percepute de ispite.)
· Cel ce voiește să intre în Împărăție, să păzească faptele ei. Căci Împărăția este oprirea a tot păcatul. Vrăjmașii își seamănă în acela gândurile lor, dar ele nu odrăslesc fiindcă dacă mintea ajunge să privească dulceața dumnezeirii, săgețile lor nu mai pătrund în ea ci este îmbrăcată cu toate armele virtuților care o păzesc și se îngrijesc de ea și nu îngăduie să fie tulburată, ci o fac să rămână cu vederea ei în cunoștința de unde să fugă și în deosebirea celor două căi și de una să fugă, iar pe cealaltă să o iubească.
· Numai când ai ajuns să cunoști cele bune, cunoști cu adevărat cele rele opuse lor, în care te-ai complăcut, căci până n-ai ajuns să recunoști cele bune prin osteneala pentru ele nu cunoști urâțenia celor rele în care ai trăit ci ai crezut că ele sunt bune. În zadar îți spuneau alții că sunt rele – nu-i credeai, despre ele tu aveai părerea ta și nu erau mulți care îndrăzneau să-ți spună că greșești și că ele sunt rele. Trăiai deci în întuneric; deși vedeai răul ce-l făceai prin faptele tale altora, nu-ți păsa, căci îi disprețuiai pe aceia. Socoteai că numai tu și părerile tale au importanță. Privirea ți se lărgește și vezi valoarea altora când ai părăsit faptele egoiste. Numai când ai ajuns să cunoști dulceața și lărgimea celor bune ți se descoperă urâțenia și îngustimea celor rele în care trăiai. O reală comparație între cele două moduri de viață nu poate face decât cel ridicat la modul cel bun, de aceea cel ce s-a ridicat la cele bune, luptă în mod hotărât să nu recadă în cele rele, dar sunt unii care nu fac aceasta.
· Păcatul sau răul este așezat ca un zid întunecos în fața minții, de nu-L mai vede pe Dumnezeu și lărgimea tuturor în El. S-a așezat ca un zid despărțitor de Dumnezeu, din care se răspândește lumina explicativă peste toate. În acest caz, sufletul se golește de un conținut real; lumea însăși devine inexplicabilă, strâmbată.
· De remarcat unirea între lumina dumnezeiască și sfeșnicul omenesc al minții. Mintea nu poate lumina dacă nu are în ea pe Dumnezeu ca lumină, sau dacă nu vine în ea lumina dumnezeirii; lumina dumnezeirii se face lumina minții. Mintea închisă lui Dumnezeu nu mai are în ea lumina reală, sau redusă la lumina ei nu mai vede decât pe omul care are și lumea în sine, deci o lumină îngustă care nu explică nici pe om, nici lumea. Dar dacă mintea este făcută ca sfeșnic al luminii dumnezeiești, numai unită cu ea realizează ceea ce este propriu firi ei. Împlinirea poruncilor aduce omului lumina lui Dumnezeu; împlinirea lor îi pun în lumină celui ce le împlinește importanța fiecărui om chiar de este dușman. Îi arată pe Dumnezeu care-l ține în existență pe fiecare om, chiar dacă nu face voia Lui. Împlinirea acestor porunci lărgește lumina cunoașterii celui ce le împlinește sau lumina lărgită a cunoașterii îl ajută să le împlinească. De aceea le-a împlinit pilduitor Iisus Hristos. Lumina este una cu binele căci binele fiind totdeauna făcut altora lărgește orizontul celor cunoscute și valoarea lor.
· Cel ce voiește să cunoască de s-a sălășluit Hristos în el, va cunoaște din gândurile lui căci câtă vreme păcatul convinge inima lui, Dumnezeu nu s-a sălășluit încă în el, nici Duhul Lui n-a aflat odihnă în el. (Se dă relația dintre bărbat și femeie ca chip al relației dintre Hristos și inima omului. Cât timp inima se simte atrasă de gândurile păcătoase, Hristos nu este în om, ca în femeia lui și cât timp Hristos nu este în om, nici duhul omului nu este odihnit căci păcatul îl ține în agitație, iar Hristos îi aduce odihnă precum îi aduce femeii prezența bărbatului. Deci trebuie ca Dumnezeu să se sălășluiască în om, ca omul să săvârșească faptele în Dumnezeu, ca sufletul să se elibereze de păcat căci “Cel ce se lipește de desfrânată, este un singur trup cu ea, iar cel ce se lipește de domnul, este un singur duh cu El.” Astfel, toată starea contrară firii se numește desfrânată. (E contrar firii omului să nu fie cu Dumnezeu, mai precis cu Hristos. Ea trăiește în acel caz nu cu bărbatul ei firesc, ci cu satana, care e vrăjmaș lui Dumnezeu. Trăiește contrar stării care o face pe veci fericită, arătându-i sensul adevărat al vieții.) Dar de se eliberează sufletul și trece peste cele ce caută să-l împiedice în văzduh, rămâne în Dumnezeu și primește Duhul Lui, după spusa: “Cel ce se lipește de Domnul este un duh cu El.” Hristos învață sufletul cum să se roage, ca unul ce i se închină lui neîncetat și este lipsit de El, iar El rămâne în suflet dăruindu-i neîncetat odihnă, descoperindu-i cinstirile și darurile Lui negrăite.
· Cercetează-te deci pe tine, frate ce lucru este al tău și mintea va afla care dintre ele rodește lui Dumnezeu și care dintre ele se încrede în păcat, când ochii sunt răpiți spre plăcere, sau limba este biruită de vreo grabă, sau inima ta se îndulcește cu cinstirea omenească, sau urechile tale se bucură de vorbirea împotriva cuiva. Căci toate acestea sunt păgubitoare minții, fiindcă s-a scris în Levitic: “Așa să spui lui Aaron: Să nu aduci pe altarul Meu din animale vreunul ce are vreo pată ca să nu mori.” (Lev. 22,18-20). Aaron este chip al minții fiindcă dușmănia amestecă răutatea ei cu pretenția dreptății, a poruncit ca să se cerceteze înainte de a se aduce ceva lui Dumnezeu, ca să nu moară. Iar a muri înseamnă a coborî de la contemplare și a se nevoi cu cei ce voiesc să întineze simțurile ei. (Adam după cădere n-a mai putut mânca din pomul vieții sau din curăție căci din acesta nu se poate hrăni cineva decât rămânând unit cu Dumnezeu, izvorul vieții fără început și fără sfârșit. Dumnezeu, curăția, viața sunt una. Hristos a reintrodus firea omenească asumată de El “în raiul ascuns”, în raiul nevăzut, nu în natura văzută, ci în planul trăit spiritual. Întâi a introdus firea asumată de El în raiul trăit spiritual apoi va introduce și pe cei ce s-au unit cu El. Dar curăția la care a introdus firea sumată de El și apoi pe cei uniți cu El prin credință, nu ce poate dobândi fără cunoștința Lui și a poruncile Lui și fără păzirea acestora. Căci în poruncile Lui una cu cuvintele Lui, este modul de viață al Lui ca om, conformă întru totul cu voia Lui dumnezeiască.)
· Cel lucrător și iubitor de Dumnezeu trebuie să fie atent la orice gând al său și să se sfătuiască cu ele și să le deosebească. Trebuie să distingă de vin de la trup sau de la altceva căci până ce domnește în vreunul din mădularele lui cele contrare ale firii, încă nu e socotit “fecioară”.
· Monahul trebuie să știe că sufletul are puteri îndoite: părerea, închipuirea și simțirea. (Părerea, închipuirea au și ele o pretenție de cunoaștere chiar dacă nu cunosc realitatea adevărată. Simțirea este și ea într-o legătură cu realitatea deosebită de subiectul ei.) Cele în care se manifestă viața sunt voința și alegerea. Prin simțire se ivește în suflet patima care se uimește în închipuire (fantezia), iar din închipuire se naște părerea. Apoi cugetarea cercetând părerea de este adevărată sau mincinoasă stabilește adevărul și prin acesta devine discernământ. De aceea și înțelegerea vine de la a înțelege și a deosebi adevărul. Iar ceea ce e distins și stabilit ca adevăr, se numește rațiune. În alt mod se cunoaște că întâia mișcare a minții se numește cugetare, iar cugetarea despre ceva ce aduce înțelegerea și aceasta are drept conținut înțelesul care exprimă legătura sufletului cu ceea ce înțelege, care e viața lui – iar aceasta se numește reflexiune. Reflexiunea lărgită produce gândul care este cuvântul lăuntric, pe care definindu-l zicem că este mișcarea nedeplină a sufletului ca dialog interior nerostit, din care provine cuvântul rostit.
· De cunoaștem care sunt patimile sufletului și care ale trupului, ale inimii și ale minții, biruim ușor gândurile rele. Mândria este o boală a sufletului, slava deșartă la fel precum și închipuirea, deci toate cele asemănătoare sunt ale inimii iar ale minții sunt părerea, nălucirea, prostia, umflarea – ale minții conducătoare. Suflările tulburi ale duhurilor răutății vin asupra înțelegerii și conștiinței fie spre a le pricinui cununi, fie rușine, iar gândurile urâte care fac mintea ușor de robit și le atrag în prinsoare făcându-l pe om să se închipuie când împărat când căpetenie ori arhiereu peste cetăți și țări, stăpân peste tabere și averi, ziditor de biserici și mănăstiri, case de oaspeți și spitale, sunt cele pe care le nălucește și le preschimbă deșertăciunea minții în monahii iubitori de slavă deșartă și doritori de-a plăcea oamenilor și în cei ce se cugetă oameni mari. Ele sunt gânduri ce-și fac cuiburi în ei din lipsă de frică, din nepăsare și lenevie căci de nesocotim poruncile lui Dumnezeu, revin în noi păcatele iertate mai înainte și se răcește inima prin retragerea harului și îndată se trimit în ea muștele păcatului, gânduri viclene și pătimașe care murdăresc mintea conducătoare, tulbură inima și întunecă cunoștința.
· Este nevoie de luptă și de trezvie multă ca să consimtă mintea cu inima și cu buzele la ora rugăciunii ca să nu mâniem pe Dumnezeu, în loc să-I slujim Lui să amestecăm în tămâia rugăciunilor noastre mirosul iute al gândurilor rele și să afle jertfa rugăciunilor întinată ca a lui Cain. (Rugăciunile în care ne dăruim întregi lui Dumnezeu, uitând de noi sunt o jertfă a arderii de tot dacă nu amestecăm gândul capacității noastre în care ne afirmăm cu mândrie în fața lui Dumnezeu, sau o socotim ca o ispravă a voii noastre. Tăierea voii noastre e ca o moarte spirituală a noastră, ca o vărsare a sângelui nostru.) Căci e cumplită și pierzătoare încrederea ascunsă în gândurile necurate. Fiindcă din gânduri se ivește pe încetul înstrăinarea de Dumnezeu. Căci când omul consimte cu ele ca autor al lor, sunt socotite păcat. (Încântându-ne de gânduri, ne încântăm pe noi înșine de capacitatea noastră de a le produce, deci ne mândrim în fața lui Dumnezeu. Ele se amestecă ca un miros urât în buna mireasmă a rugăciunii care trebuie să fie jertfa totală a noastră adusă lui Dumnezeu.)
· Deci i se cuvine monahului să pătrundă în sufletul său ca să afle să judece, să examineze, să biciuiască, să alunge din mintea lui gândurile urâte care sunt: jucăușe, fermecătoare, vânătoare, comunicative, ucigătoare. Căci sunt și în suflet tulburări și zgomote produse de gânduri rele și cetăți ale relelor și ale puterilor vrăjmașe.
· De nu vom curăți omenește căile, tulburările și zăpăcelile produse de gândurile rele degeaba ne vom osteni. Deci când vom pleca genunchiul spre cerere și rugăciune, la Dumnezeu, să luăm aminte de nu cumva cel rău a răpit vasele noastre bune prin care slujim lui Dumnezeu. Iar vasele sufletului prin care slujim lui Dumnezeu sunt gândurile noastre. Dacă acestea sunt răpite de vrăjmașii noștri, prin ce vom sluji lui Dumnezeu? Nu are trebuință Dumnezeu ca trupul și limba să se roage, iar gândurile să fie răpite și să rătăcească risipite în afară. Voia lui Dumnezeu este ca gândurile, mintea și cugetarea să fie îndreptate către El în chip neîmpărțit și în acest caz Dumnezeu nu se va despărți deloc de noi căci este în chip nevăzut cu noi privind mintea, înțelegerea și gândurile noastre, văzând cu câtă ardoare îl căutăm, cum ne străduim să luptăm cu gândurile urâte și rele și cum ne războim cu înțelesurile viclene; de cântăm și ne rugăm din tot sufletul. Căci stând în chip neobosit, cu hotărâre, în chip cuminte și treaz la rugăciune îndată sunt alungați demonii și ne încununează pe noi. Căci de ne vede îndreptați prin gândurile noastre spre căutarea cu dinadinsul a lui Dumnezeu ni se arată și ne întărește, ne luminează sufletul, îmbrăcându-l cu frumusețe negrăită. și astfel ne dăruiește ajutorul Lui și toată biruința, scăpându-ne de vrăjmașii noștri nevăzuți. Dar de ne vede leneși, molatici, zăbavnici și nepăsători, stând la rugăciune cu mintea adormită, își retrage ajutorul de la noi și ne facem vas ce se mișcă pe mare fără cârmă, bătut neîncetat de valurile ispitelor, clătinați ca o trestie de orice vânt.
· De voiești să scapi de visurile necurate și de nălucirile și înrâuririle urâte ale demonilor, nu te da pe tine somnului oprit de canonul privegherii. Căci în modul acesta ți se luminează mintea și-ți va străluci lumina cugetată în inima ta, iar demonii vor fugi de al tine plângând și țipând, iar sfântul înger te va împuternici împotriva patimilor păcătoase. (Dumnezeu, îngerii și demonii stau în jurul nostru și lucrează diferit asupra noastră în sufletul nostru.)
· Agricultorul semănându-și sămânța așteaptă înmulțirea ei, dar dacă va lucra împotriva vântului, întristarea îi va stăpâni inima pururea pentru păgubirea de semințe și pentru zădărnicia ostenelilor pe care le-a depus cu pământul.
· Cel ce petrece pururea în inima lui, iese numaidecât din cele ale vieții trupești căci umblând în duh, nu poate cunoaște poftele trupului deoarece acesta își face călătoria în cetatea virtuților. El are virtuțile străjere la poarta vieții curate de aceea și uneltirile demonilor rămân nelucrătoare asupra lui. Săgețile dragostei lumești ajung cel mult până la ferestruicile firii.
· Gândurile minții și mișcările inimii sunt cele ce încununează sau osândesc pe om. (Anima nu este goală, ea arată viața în gândurile bune sau rele exprimând intențiile și legăturile ei cu cele ce le cunoaște: cu lumea, cu Dumnezeu și gândurile ei aduc încununarea sau osânda chiar dacă nu apucă să le prelungească în fapte. Prin inimă sau prin cugetarea sau simțirea ei se arată că omul nu este singur, aceste gânduri de rămân numai în legătură cu lumea sunt de la draci, iar de nu o văd pe aceasta ca ultima realitate, sunt de la Dumnezeu. Deci omul este prin inima lui în legătură cu ultimele izvoare ale binelui și răului. Dar pentru că omul este cel ce primește cu voia pe unele sau pe altele, el este încununat când primește gândurile bune de la Dumnezeu, sau este dus la chinuri când primește gândurile plăcerii egoiste, de la diavol.
· Monahul trebuie să fie atent numai la sine și nu la lucrurile lumii, dar când este atent numai la sine și nu la cele ale lumi, vrând nevrînd dă de Dumnezeu căci cu totul singur nu poate fi; iar de este atent numai la sine în legătură cu Dumnezeu, se va bucura de liniște, nu va fi atras când de o poftă când de alta și afectat de vreun necaz sau de altul, de o frică lumească sau de alta. Va avea în sine numai frica de Dumnezeu și aceasta îi va da liniște.
· Din fiecare virtute este pericol să se nască o patimă îndată ce omul slăbește gândul la Dumnezeu și se gândește mai degrabă la sine cu mulțumire pentru virtutea în care socotește că a înaintat sau când o virtute a fost dusă din încredere de sine prea departe: de pildă, din prea mult post se poate naște lăcomia pântecelui, din prea multă osteneală – lenevia. Smerita cugetare și măsura în toate sunt două mijloace care feresc virtuțile de a deveni pricini ale unor patimi contrare.
· Lupta cea după Dumnezeu este întru osteneală și în sudoarea ascunsă a inimii față de gândul care te apasă ca să nu lase săgeata lui să rănească inima ta.
· Cel ce se liniștește trebuie să se cerceteze în toată clipa, de a trecut peste cei ce-l țin în văzduh și de s-a eliberat de ei avându-i încă în jur. Căci câtă vreme este supus robiei lor, încă nu s-a eliberat. De aceea osteneala trebuie să dureze până ce se arată mila.
· Ia aminte la tine cu amănunțime ca să te probezi în tot ce voiești, grăiești, te întâlnești cu cineva, mănânci, bei sau dormi, de este după Dumnezeu și abia atunci să te hotărăști să faci. Deci să făptuiești totul cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu și astfel mărturisește-te în toate lucrurile tale înaintea lui Dumnezeu ca să ai multă legătură cu El și îndrăzneală în rugăciune. (Înainte de a face orice lucru, să ne gândim de este după voia lui Dumnezeu și care este adevărata pricină sau motiv care ne îndeamnă să-l facem. Să mărturisim aceasta deschis în fața lui Dumnezeu despre orice vorbă sau faptă, întâlnire, mâncare sau odihnă, la ce-ți vine în gând spre împlinire. Să nu pornești la nimic fără a te gândi înainte de este sau nu cu voia lui Dumnezeu ca să nu-ți pară rău după ce ai săvârșit fapta. Aceasta înseamnă să fii în dialog cu Dumnezeu privitor la orice lucru, nu numai după ce l-ai făcut, ci încă înainte de-al face. Să nu te lași condus numai de gândul personal ce-ți răsare în minte, să nu te simți singur nici o clipă. Dacă Dumnezeu vede înainte ce ai să faci, întreabă-L pentru orice lucru pe care te gândești să-l faci și făcând așa ești în permanentă relație cu El și vei fi cu îndrăzneală în tot răspunsul ce i-l vei da pentru faptele săvârșite.
· Viclenii draci se silesc asupra noastră neîncetat și ca niște străjeri iau aminte la lucrarea noastră iscodind ce gândim noi, ce iubim și la ce ne silim, și astfel cunoscând ei spre ce înclinăm, la aceea ne și silesc pe noi. Că mai întâi ne luptă gândurile patimilor făcându-ne vinovați întâi de gânduri și pentru aceste gânduri caută dracii pricină la noi. De aceea mai mult din voința noastră cădem în păcat. Dracii nu ne pot sili la ceea ce noi nu voim și nu primim, iar ei cunosc că nu-i vom asculta, ci mai întâi ne încearcă puțin să vadă cu ce patimă ne împăcăm, apoi meșteșugește asupra voinței și a poftei noastre, iar învoirea la patimă se face din voia noastră. Cursele sunt bântuiala cea din pofte și gânduri spurcate; acestea sunt ușile dracilor și ale patimilor prin care intră în noi robindu-ne. Pricinile intrării dracilor mai sunt: somnul cel mult, îmbuibarea și multa băutură. Mai întâi bat la ușa inimii punând gânduri pe ascuns ca niște tâlhari, fie că este străjer fie că nu, adică fie că le primim, fie că nu. Dacă le primim încep a tocmi patima și a ne sili spre ea, iar de vom goni pofta și gândurile spurcate având mintea surdă și mută către acestea, atunci nu ne mai pot dracii vătăma. Multe feluri de curse ne întinde vrăjmașul: uitarea, iuțimea, ignoranța, iubirea de sine, iubirea de îndulcire, îmbuibarea, curvia, neîndurarea, vorbăria, trândăvia, împuținarea cu sufletul, pizma, ura, fățărnicia, viclenia, cârtirea necredința, iubirea de agoniseală calicească (strângerea de cârpe, petece, hârburi, etc.), îndoiala, iubirea de stăpânire peste alții, a place oamenilor, râsul, nepăsarea și uitarea. După ce seamănă pârga răutății, ne tulbură cu viforul cel mare, adică cu gândurile curviei, hulei, etc. neîncetat ca să-i înfricoșeze pe cei ce se nevoiesc și astfel să arunce monahul în deznădejde ca să nu se mai roage și să se nevoiască. De nu reușesc aceasta atunci născocesc alt meșteșug căutând ca facerea binelui să ne fie prilej de slavă deșartă. Ne îndeamnă apoi a întocmi întrebări duhovnicești cu frații, a face îndulciri cu mâncăruri și băuturi, la odihnă și la altele sub cuvânt că facem bine. Deci puțin câte puțin, fără ca noi să băgăm de seamă, ne întunecă mintea aruncându-ne astfel în brațele curviei, iar dacă nici aceasta nu ne doboară, ne fac năluciri noaptea, pornesc oameni împotriva noastră și chiar ei înșiși se ridică cu mare înfricoșare asupra noastră. Dar ostașul lui Hristos nu bagă în seamă aceste ispite, ci le rabdă socotindu-le trecătoare. Încă și altfel ne luptă și anume, cu înălțarea minții făcându-ne să credem că suntem ceva, fiindcă dracii sunt ca vânătorii alergând de colo unde văd că este vânat. Se reped unde văd partea slabă a sufletului și nu se depărtează nici nu slăbesc până nu ne aruncă în groapă.
· Din împrăștierea gândurilor se face întunecarea minții, iar din aceasta căderea în păcat apoi deznădejdea, moartea și chinul veșnic.
· Zburdarea sufletului se face din umblarea printre smintelile lumești, deci ni se cade a fugi ca de foc de acestea și a ne cerceta gândurile ca prin păzire să scăpăm de faptele cele rele. De vom lăsa mintea slobodă la deșertăciuni, atunci se trezesc și patimile una câte una. Drept aceea, trezește-te cu mintea și caută un loc care să fie de plângere, netrebnic oamenilor și depărtat de lume. Viața ta este pentru plâns, asemănătoare dobitoacelor, căci în pustie chiar de vei și pofti vreun lucru din cele ale lumii, nu-l vei afla și vei fi astfel fără de cădere din pricina depărtării căci numai prin depărtare de cele ale lumii – în pustie se sting patimile.