Vorba deșartă – tăcerea

·        A-l cerceta pe frate, bine este, dar a flecări este un lucru murdar și această faptă te pune la probă. Cercetează-i pe toți dar păzește-te de vorbărie și zi de pildă ca și în întâlnirile Sfinților Părinți: “Cum te afli avva? Apoi: “Spune-ne nouă un cuvânt al vieții, cum aflăm calea lui Dumnezeu? Roagă-te pentru mine că multe păcate am.” și cele asemenea acestora. La sfârșit faceți o rugăciune și pleacă de la el cu pace.

·        Ce să fac Părinte că mă tem de rușine și de dispreț căci când cad în vreo convorbire cu unii sunt atras și robit de ea încât uit de mine iar de-mi aduc aminte de mine, mi-e rușine să-i părăsesc pe cei cu care vorbesc? – Ca să nu cadă cel slab în acestea și în iubirea de slavă, trebuie să fugă deîndată de vorba multă și să taie convorbirea dând ca motiv că avva i-a poruncit ceva și că se grăbește. Iar nesuportarea disprețuirii vine din necredință. Iisus s-a făcut om și a fost disprețuit; frate, ești tu oare mai presus decât El? Aceasta este necredință și amăgire a dracilor. Cel ce dorește smerenia poate oricât să zică “o vreau”, de nu suferă necinstiri nu poate nicidecum să o dobândească. Să nu nesocotești ceea ce ai auzit căci altfel vei fi disprețuit prin însăși fapta ta.

·        Frica de Dumnezeu este în afară de orice fel de tulburare, neorânduială și zăpăceală, drept aceea de ne înarmăm înainte de orice întâlnire cu frica de Dumnezeu și luăm aminte la noi înșine cu multă atenție, cum e vom mai tulbura și pentru ce vom mai râde, căci frica de Dumnezeu nu este râs. De aceea se spune de cei nebuni că “își înalță glasul lor”. apoi cuvântul celor nebuni este făr’ de rânduială și fără har, iar despre cel drept se spune că de abia zâmbește. Dacă deci purtăm în noi pomenirea lui Dumnezeu și gândul că trebuie să păstrăm în întâlnirile cu frații smerenia și cugetarea liniștită și ne place să stăruim în acestea având în fața ochilor înfricoșătoarea judecată a lui Dumnezeu, starea aceasta alungă din inima noastră toate gândurile viclene. Acolo unde este liniște, blândețe și smerenie locuiește Dumnezeu. Să ne amintim de Sfântul Apostol Pavel care zice: “Cuvântul vostru să fie totdeauna cu har și cu sare dres” și dacă vom stărui în acestea, Atotțiitorul Dumnezeu ne va da cu mila lui o stare desăvârșită prin frica Lui.

·        De îndrăzneală nu putem scăpa de nu ne vom sili să scurtăm vorbirea căci multa vorbire nu folosește chiar de ar părea că se ocupă cu lucruri duhovnicești. Cât despre râs lucrurile stau la fel căci e rodul îndrăznelii, fiindcă de are cineva îndrăzneala veseliei, prin aceasta se naște în el râsul și precum s-a zis de îndrăzneală că nu-l folosește pe om, așa nu trebuie să zăbovească sau să se reverse cineva nici în râsul ei, ci să-și strângă cugetarea ca să rostească cu cuviință. Să știi că cei ce se revarsă în ea, toți vor cădea în curvie!

·        Cel ce stă de vorbă cu vreunii trebuie să-și arate fața și cuvântul vesele dar cugetarea lăuntrică să suspine căci despre aceasta s-a scris: “suspinul inimii mele înaintea Ta este pururea” (Psalmi 37,10)

·        Starea lăuntrică înainte și în timpul convorbirilor cu ceilalți. – Precum meșteșugarul nepriceput dacă stă de vorbă în vreme ce lucrează își primejduiește lucrul, așa și cel ce se folosește de veselie. El trebuie să se asigure cu grijă luând aminte la cuvinte, la veselie și la privire ca nu cumva să se abată cu totul de la plânsul lăuntric. Deci unul ca acesta având să intre în vorbă cu cineva trebuie să-și întrebe gândul său ce trebuie să facă și așa să se pregătească pe sine căci s-a scris: “M-am pregătit și n-am fost tulburat.” (Psalmi 118,60) Iar a se pregăti înseamnă a deosebi persoanele pentru a ști din ce pricină voiesc să vorbească cu noi și a-și pregăti gândirea în frica lui Dumnezeu potrivit cu scopul celui ce vine. De vine cineva din prietenie să se folosească cuvinte plăcute potrivite cu ea; dacă e să primești Părinți, fă-o cu bucurie ca Avraam care a spălat picioarele Stăpânului și ale îngerilor primindu-i cu bucurie. În fiecare caz împrejurarea ne va spune ce dispoziție să adoptăm. Când vom pofti pe cei ce vin la noi să ia ceva: fie de mâncare, fie de băutură să o facem cu bună dispoziție dar și aceasta să fie ținută sub pază ca să nu ni se tulbure cugetarea.

·        Fiindcă de multe ori lucrurile indiferente mă duc la vorbărie în care nu pot ocoli păcatul, ce să fac? – Să ținem măsura în felul acesta: de știm că am vorbit o dată biruiți de un gând să ne oprim a doua oară pe cât e cu putință. De suntem biruiți și a doua oară, să ne pregătim să dăm lupta și a treia oară. În felul acesta ne vom pregăti pentru tăierea tuturor convorbirilor următoare căci de va ajunge numărul lor la zece și cineva a fost biruit doar în nouă și s-a oprit de la una, iată că a ajuns mai bun decât cel ce a fost biruit în toate zece.

·        Dacă în lucrurile bune este de folos tăcerea, cu cât mai mult în cele de mijloc? Dar dacă nu putem tăcea, ci suntem biruiți de dorința de a vorbi, să nu zăbovim în aceasta ca să nu cădem din multa vorbire în cursa dușmanului. (De câte ori n-am experiat că convorbirile ne-au făcut robi nu numai demonilor prin păcatele săvârșite în cursul lor, ci ne-au produs și dușmani văzuți pentru că am spus vreun lucru ce n-a plăcut celor de față, sau celor absenți cărora li s-a comunicat.)

·        Dacă dai impresia oamenilor că taci cu voia, aceia te pot socoti mândru și că îi jignești. De smerenie ține să-ți faci smerenia și virtuțile neobservate.

·        Tulburarea ce-ți vine în cursul convorbirii este pricinuită pentru că nu ai pomenirea lui Iisus în inimă, din a nu fi adunat în tine în timp ce vorbești, sau să ai gândul la păcatele tale și la datoria de a ne smeri. De aici vine pasiunea pusă în convorbire – prea dăm multă importanță celor ce le spunem, și nouă ca și când de noi ar depinde ca să se cunoască adevărul.

·        Cuvântul deșert iese din omul deșert și întreține deșertăciunea din el iar omul deșert e cel ce și-a îngropat bogăția adâncurilor sale sau și-a uscat. O răspândind moartea deșertăciunii în jurul său.

·        Când cuvintele nu slujesc scopului de a-i îmbunătăți și a-i umaniza pe oameni, de a produce o apropiere între ei, ele mai mult încurcă viața lor. ele încurcă astfel logosul relațiilor dintre oameni, le umple de întunericul neîncrederii, le aruncă într-o năclăială murdară, acoperă totul de non-sens.

·        Dacă aud că cineva mă vorbește de rău pe mine, ce să fac? – Ridică-te și fă o rugăciune mai întâi pentru el, apoi pentru tine zicând: “Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-l pe acest frate și pe mine, sluga nevrednică și ne acoperă de cel rău cu rugăciunile sfinților.”

·         De începe careva să-l bârfească pe altul și observ, ce trebuie să fac? – Trebuie să tai repede ori să muți cuvântul la o convorbire folositoare. Dar nici în ea să nu zăbovești ca nu cumva din multă vorbărie să se ajungă la clevetire.

·        Dacă începi să vorbești înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, aceasta e ca și cum ai învăța pe ceilalți, dar dacă învață cineva neavînd însă putere, cuvântul lui nu este convingător, ci neroditor. Deci dacă nu aduci nici un folos, ce trebuință e să mai vorbești? (Orice discuție despre Dumnezeu către altul e ca și cum i-ai preda, dar de n-ai putere să-i înveți pe alții convingându-i, nu te băga în vorbă.)

·        De sunt cu prieteni de-ai mei și încep aceștia să spună cele nefolositoare, poruncești să mut convorbirea la cele bune? – De știi că primesc cu plăcere cuvântul lui Dumnezeu, vorbește-le din “Viețile Părinților” îndreptând convorbirea spre mântuirea sufletului.

·        Cel ce întreabă plin de preocupare de Dumnezeu trezește răspunderea și în cel întrebat astfel trece vibrați conștiinței prezenței lui Dumnezeu de la cel ce întreabă la cel întrebat, sau acesta însuși se va simți mișcat de răspunderea trezită în el, să se roage lui Dumnezeu să-i dea cuvântul adevărat. Un interlocutor serios îl face și pe celălalt serios.

·        Iar pentru că vorbești de sfinți, urmează-le ascultarea și credința arătată prin fapte și fiindcă vorbești de ascultare, să știi că nu e una mai bună decât cea arătată în supunere, căci în aceasta stă ascultarea. și a zis cineva: “Fiul ascultător va trăi.”

·        Când ți se cere vreun lucru să-l faci sau îi ceri tu cuiva ceva, răspunde-i până la a treia oară: “Iartă-mă” și dacă stăruie și după a treia oară, atunci fă-o cu smerenie. Iar tu la fel, cere-i de trei ori și de nu vrea, lasă-l în pace căci cearta nu e bună. și pentru orice lucru, fie că e vorba să suporți ceva de la cineva, fie că-i întinzi mâna, roagă-te până la a treia oară și de nu vrea încetează cu pace. și nu-l necăji. Aceasta este adevărata cale a lui Dumnezeu în care ia aminte la tine ca să lucrezi fără fâțâie, cu inima curată căci în acest caz Dumnezeu îți dă mâna și te ajută prin harul Lui.

·        Cât despre plăcerea de care vorbesc Părinții, nu știi ce este – cum nu știu mulți – căci tăcerea aceasta nu înseamnă doar a tace cu gura. Pentru că există un om care grăiește zece mii de cuvinte folositoare și i se socotește ca tăcere și este altul care grăiește o singură dată un cuvânt deșert și i se socotește ca și când ar fi călcat în picioare toate învățăturile Mântuitorului.

·        Nu este bine să vorbești neîntrebat.

·        Oamenii comunică în lucruri superficiale, materiale, din interese trecătoare și adeseori ignobile, pe când adevărata comunicare este cea în care se aduc la mijloc problemele existențiale, capitale și grave ce determină omul la efortul de autodepășire, la deschidere, sinceritate și iubire altruistă. Comunicând pe pământ lucruri superficiale și deșarte, cu atât mai puțin vom fi într-o comuniune strânsă între noi și Dumnezeu dincolo.

·        Înțelepciunea lumii prin faptul că definește, închide ceea ce cunoaște în margini despărțitoare rămânând departe de realitatea în care toate sunt unite în chip tainic, indefinibil. Unitatea aceasta a lor o vedem cel mai clar în Dumnezeu, dacă ne deschidem lui.