Discernământul – trezvia

·        Dacă îți apare vreun gând în minte, trebuie să-l cercetezi spunându-ți: “Unde ca sfârși acest gând? Va sfârși în gheenă.” și astfel gândul te va părăsi lăsându-te liniștit. Deci fă cu toate gândurile la fel: îndată ce apare un gând cercetează-l și de este rău, taie-l degrabă.

·        Canonul tău să fie luarea aminte la gândurile tale și să ai frica lui Dumnezeu spunându-ți: “Cum ai petrecut timpul trecut? Mă voi pocăi măcar acum căci s-a apropiat ieșirea mea și voi răbda pe aproapele meu și încercările venite de la el până ce va face Domnul mila Lui cu mine ducându-mă la starea nemînierii scoțând din mine pizma – puiul diavolului. Petrece puținele zile ce ți-au mai rămas cercetându-ți gândurile și împotrivindu-te celor ce-ți aduc tulburare.

·        Să ai încredere că vei primi cele cerute, dar luându-le, păzește-le ca să rămână harul la tine, căci mulți au luat, dar după ce-au luat au căzut n-au păzit cu frică ceea ce-au primit.

·        A-și păzi cineva inima înseamnă a avea mintea trează și curată când este războit. Căci mai întâi alunecă în nepăsare gândul și când vrăjmașul vede nepăsarea, îndată aduce războiul. De vrei să afli dacă gândul ce răsare este dușman sau prieten, lasă rugăciune și întreabă-l: “Ești de-al nostru sau al dușmanilor? și-ți va spune adevărul. Predarea vine din negrijă deci, însă să nu te împotrivești căci aceasta doresc ei și nu vor înceta să te războiască, ci aleargă la Dumnezeu aruncând înaintea Lui neputința ta căci El va putea nu numai să-i depărteze, ci chiar să le ia puterea de a lucra. (Supunându-te ispitei lor, rămâi în planul gândurilor finite al aprinderii pentru ele, dar alergând la Dumnezeu, ridici inima din planul lor punând-o în comuniune cu adâncul infinit și iubitor de Dumnezeu. Numai venind însăși Dumnezeu în întâmpinarea ta cu infinitatea Lui, te ajută să te desprinzi de planul celor finite care-ți promit satisfacțiile înguste ale unui egoism despărțitor. Dumnezeu va putea astfel să te depărteze de cele finite, de finitul despărțitor al demonilor și al gândurilor pătimașe insuflate de ei în conștiință și le ia puterea asupra ta. Chiar conștiința trezită a neputinței tale te deschide infinității Lui căci pui în comparație neputința ta cu puterea infinită a Lui, ba chiar trăiești această deosebire între ele, le trăiești simultan pe amândouă fără să le despartă, ci conștiința ta umilindu-se de elanul iubirii cuprinzătoare a Lui.)

·        Se cere a nu-ți lăsa mintea să fie luată de sub stăpânirea ta de oarece gânduri, căci atunci nu mai ești liber în întregime odată ce o parte de tine – mintea – este scoasă de sub voia ta. A aduce mintea la locul ei este a o aduce la postul de strajă în fața lui Dumnezeu ca un ostaș care stă de strajă în fața Împăratului. Atunci ești stăpân pe ea și pe ea și pe tine, atunci se revarsă în tine darurile Lui, viața Lui, iubirea Lui generoasă opusă egoismului pătimaș.

·        Cel ce cunoaște ce a voit să facă, venind în cetate, aceea se străduiește să o și facă în inima lui neabătându-se la altele pentru că altfel cade de la ceea ce caută.

·        Dacă nu iei aminte la tine, dacă ești împrăștiat în tot felul de lucruri nu te poți întâlni cu Dumnezeu și nu poți prinde ajutorul ce ți-l dă spre sporirea ta duhovnicească. Un astfel de om nu are smerenie căci mu se întâlnește cu mărimea puterii lui Dumnezeu în taina ființei sale.

·        Gândul și judecata minții implică o preferință pentru bine sau pentru rău, de aceea poate exista și o judecată sucită, șerpuită în ascuns, dar care-și dă la suprafață o aparență de dreptate, de logică. Chiar cel ce o formulează își dă în parte seama că judecata lui, la aparență dreaptă, este în ascuns înșelătoare și sucită. Părinții duhovnicești ai Răsăritului au fost foarte preocupați de mijloacele prin care pot fi deosebite aceste judecăți sucite de cele drepte.

·        Ostenește-te întru durerea inimii să agonisești căldura și rugăciunea căci ceea ce le alungă este uitarea, iar aceasta se naște din negrijă. Cât privește paza simțurilor, să știi că tot darul se dă prin osteneala inimii.

·        Trezvia și veghea este atenția neîncetată la tine ca să nu intre nici un gând îndoielnic în privința calității lui. Dar este și o conștiință continuă a prezenței lui Dumnezeu unită cu rugăciunea căci numai din puterea sa omul nu poate să rămână în această trezvie în mod neîncetat. Trezvia nu este numai o atenție cu scop negativ de neprimire a gândurilor necuvenite, ci mai ales o lucrare pozitivă; o atârnare necontenită a gândurilor de Dumnezeu, iar aceasta nu se susține nici ea cu puterea noastră, ci are la baza ei un sentiment de răspundere pe care nu ni-l impunem numai noi, ci este susținut în noi mai ales de Dumnezeu. În sentimentul responsabilității trăim relația justă între noi și Dumnezeu, trăim poziția noastră adevărată sau suntem conștienți de ceea ce suntem de fapt noi. Nu te poți cunoaște dacă nu te situezi exact unde ești, cum e cazul cu cei ce nu știu de Dumnezeu, căci a ști ce ești înseamnă a cunoaște relația ta cu supremul izvor al existenței tale

·         Uitarea este ca o luare în prinsoare de patimile sau de duhurile nevăzute care le aprind căci cel ce uită de sine este târât de patimi și aceasta este una cu conștiința dependenței absolute a omului de Dumnezeu Cel personal și deci cu smerenia, cu realizarea sau înțelegerea poziției sale adevărate în cadrul realității. Iar conștiința dependenței de Dumnezeu este ca un foc continuu care-l ține pe om treaz, este ca o ardere spirituală continuă.

·        Deci dacă vrei să te izbăvești de uitare și de luarea în robie, nu poți altfel decât câștigând focul duhovnicesc care le topește pe toate. Focul acesta îl câștigă cineva prin dorul de Dumnezeu. Frate! Dacă inima ta nu se ostenește cu durere să-l caute pe Domnul nu vei putea nicidecum spori!

·        Păzirea inimii de toate simțirile și cugetele superficial plăcute care stau să fure în fiecare clipă, este o durere continuă ce i-o impui, dar nu în suportarea ei este totodată o bucurie mai înaltă.

·        Frate, ostașii buni se deprind și în timp de pace totdeauna în meșteșugul războiului căci nu se cuvine ostașului să iscodească în vreme de încercare, căci s-a spus: “M-am pregătit și m-am tulburat” (Psalmi 118,60). Nu fi nepăsător față de patima care te-a biruit, nici față de alta căci Părinții spuneau că nepăsarea pierde cu totul roadele monahului. Omul trebuie să aibă grijă în privința războiului până la cea din urmă suflare ca să nu cadă în cursa întinsă de preavicleanul vrăjmaș pe care să-l alunge Domnul de la noi cu Duhul gurii Lui.

·        Dacă intră gândul nu te tulbura ci află ce voiește să-ți facă și lucrează împotriva lui fără tulburare chemîndu-L pe Domnul, căci nu în intrarea tâlharului în casă stă răul, ci jefuirea celor din casă. Iar de iese cu necinste, slava este a stăpânului casei, iar necinstea a celui care a ieșit fără să ia nimic. Când vine Domnul în pământul Iudeii, adică în inima omului, El scoate dracii; strigă deci prin urmare către El ca macedonienii către Pavel: “Treci prin Macedonia și ajută-ne” și ca apostolii: “Stăpâne, mântuiește-ne că pierim” și El se va scula, va certa vânturile cele gândite și ele se vor liniști.

·        Fiindcă ai zis: ”nu mă folosesc de dulgheria mea”, crede-mă frate, că tu nu știi de te folosești sau nu, ci își bat joc dracii de tine arătând gândului tău ceea ce voiesc, spre a-ți împlini voia ta și a nu o asculta pe cea a părinților tăi. Căci cel ce voiește să stea în adevăr întreabă pe Părinți de se folosește sau nu, și crede ceea ce spun ei, făcând astfel ceea ce-l folosește cu adevărat.

·        Răul constă într-o răsturnare de valori acoperită abil de minciună. Binele este prezentat drept rău, iar răul este îmbrăcat în mantia strălucitoare a binelui; patimile care descompun viața, ca pricinuitoare de viață, virtuțile care-l îmbogățesc pe om sărăcindu-l, tăria stăpânirii de sine ca slăbiciune, lăsarea în seama mâniei – ca tărie. Răul nu-l poate câștiga pe om decât mascându-se în bine, el nu poate câștiga decât dându-se drept bine. El trăiește în minciună de aceea viața care o dă este și ea mincinoasă, un șir de spasme ale plăcerii, continuitatea unui chin.

·        Iertați-mă pentru Domnul căci vorbesc în prostie. Domnul a spus ucenicilor Săi: “Acum nici voi nu înțelegeți?”

·        Dreapta socoteală constă în a lucra cineva după măsura sa, căci când omul face ceva peste puterile lui nu poate continua mult. Iar Dumnezeu nu cere nimănui ceva peste puterile sale. Fă deci după puterea ta și cunoaște-ți slăbiciunea.

·        Cel ce din grabă și nu din dispreț pierde un lucru fără să vrea, este osândit și el? Unul ca acesta trebuie să se ocărască pe sine și să ceară de la Dumnezeu iertare ca unul ce a fost fără de grijă. (în aceasta se arată că lucrurile nu sunt de la noi, ci daruri ale lui Dumnezeu și disprețuindu-le noi, Îl disprețuim pe cel ce ni le-a dăruit. Multe din ele poartă însă întipărite și munca semenilor noștri și astfel îi disprețuim în același timp și pe ei în efortul lor prin neglijența noastră.)