Parinti Tematice

Retragerea

·        și cel legat de grijile și preocupările vieții ca și cu un lanț poate să umble, dar mai greu căci și osândiții care au picioarele încătușate nu rareori umblă însă se împiedică mereu și din această pricină își produc răni. Un om necăsătorit însă legat de către grijile lumești este asemănător celui ce are doar mâinile încătușate; de aceea, când voiește să alerge spre viața monahicească, nu este împiedicat; cel căsătorit însă, se aseamănă cu cel legat de mâini și de picioare.

·        Retragerea din lume este ferirea de bunăvoie de dorita materie și tăgăduința firii pentru dobândirea celor mai presus de fire. (Eliberarea firii de sub stăpânirea celor create și ridicarea ei la starea de stăpânire adevărată a lor. Stăpânirea peste acestea o poate avea numai cel ce s-a făcut părtaș de puterile dumnezeiești mai presus de fire.)

·        Este o mare rușine a ne mai îngriji de oarecare lucruri ce nu ne pot fi de vreun folos în ceasul nevoii noastre, adică al morții, după ce am părăsit toate cele deșarte pentru a urma nu unui om ci lui Dumnezeu Care ne cheamă în slujba Sa. Aceasta este ceea ce a spus Domnul, a te întoarce la cele de mai înainte și a nu fi găsit potrivit pentru Împărăția cerurilor.

·        Să ascultăm ce a spus Domnul tânărului care a îndeplinit toate poruncile: “Un lucru-ți lipsește: vinde averile și dă-le săracilor” – și tu însuți să te faci sărac primind milostenie.

·        Cei ce voim să alergăm cu sârguință în câmpul vieții duhovnicești, să observăm cu luare aminte că toți cei ce petrec în lume, deși vii, au fost socotiți morți de către Domnul, atunci când a spus oarecăruia: “Lasă morții” adică pe cei din lume, “să-și îngroape morții lor”, adică pe cei ce au murit trupește.

·        Cel ce a urât lumea, s-a izbăvit de tristețe iar cel ce mai păstrează legătura cu lucrurile văzute, încă nu s-a izbăvit de tristețe căci cum nu se va întrista lipsit fiind de ceea ce îndrăgește? Peste tot însă noi avem nevoie de multă înfrânare de care să ne ocupăm cu înțelepciune, mai mult decât de altele.

·        “Ieșiți din mijlocul lor și vă depărtați, iar de necurăția lumii nu vă apropiați” (Isaia 52,11) zice Domnul, căci cine dintre aceia a făcut vreodată minuni? Cine a înviat morți? Cine a alungat dușmani? Nimeni. Toate acestea de care lumea nu este în stare sunt recompensele care se dau monahilor. De-ar fi putu săvârși și cei din lume lucruri asemănătoare ce nevoie ar mai fi fost de atâta osteneală și de retragere în singurătate?

·        Cel ce s-a înstrăinat de lume pentru Domnul nu mai păstrează nici o relație cu vreun lucru sau vreo ființă pentru a nu se arăta dus în rătăcire de patimi.

·        Fugi ca și de bici de locurile unde poți să cazi căci după fructele care nu le vezi, nici nu cauți mereu să te întinzi.

·        Bine este a-i întrista pe părinți și nu pe Domnul, căci El este Cel ce ne-a zidit și tot El ne-a mântuit; iar aceia care și-au iubit fiii, de multe ori i-au pierdut și i-au dat chinului veșnic.

·        Înstrăinat este acela care pretutindeni petrece cu mintea, ca și unul ce nu cunoaște limba printre cei de altă limbă.

·        Să nu-ți fie milă de lacrimile părinților și ale prietenilor dacă voiești să nu plângi tu însuți pururea.

·        Retragerea să ne fie în regiunile cele mai lipsite de mângâiere, mai aspre și mai deprimante, altfel vom zbura din lume ducând cu noi și patimile noastre.

·        Nu putem naște în noi obiceiul cel bun și statornic decât prin osteneală și trudă, iar cel îndreptat cu multă osteneală poate să piară într-o clipă. “Prieteniile rele strică obiceiurile bune.” (I Cor. 15,33) Cel ce după depărtarea de lume mai are încă relații cu cei din lume sau cu cei ce s-au apropiat de el, ori va cădea în cursele lor, ori își va întina inima cugetând la cele ale lor, sau de va rămâne curat, osândindu-i pe cei întinați și va întina și pe sine-și dimpreună cu ei.

·        Dacă te grăbești spre înstrăinare și spre singurătate nu căuta tovărășia și sprijinul unor suflete iubitoare de lume pentru că furul vine pe neașteptate. De aceea mulți încercând să mântuiască împreună cu ei pe alții nepăsători și zăbavnici și-au pierdut împreună cu aceștia focul sufletului lor, stingându-se în timp cu totul. Dacă ai primit flacăra, aleargă căci nu știi când se va stinge și te va lăsa în întuneric.

·        Mustră amânările care adorm mereu mișcările spre cele bune.

·        Cel ce se înstrăinează șezând între cei de aceiași limbă ca unul de altă limbă nu se socotește pe sine vrednic să spună ceva altora sau să vorbească cu ei. ( “Întru cunoștință” poate însemna și că este conștient că trebuie să rămână străin deci că nu trebuie să caute să se înțeleagă cu ceilalți.)

·        N-am venit, zice Domnul, să aduc pace pe pământ și iubirea părinților față de fii și a fraților față de frații care se hotărăsc să nu-Mi slujească Mie, ci luptă și sabie; adică să despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materiale, pe iubitorii de slavă, de cei smeriți la cuget. Căci Domnul se bucură de împerecherea și de dezbinarea ce se naște din iubirea față de El.

·        Iubirea de argint este închinare la idoli, fiica necredinței, scuză mincinoasă pentru boli, prevestirea bătrâneții, frică de secetă, vestitoarea foametei. Iubitorul de argint râde de evanghelii și le nesocotește. (Zgârcitul vede în sine numai trupul de aceea caută să-i lungească viața cât mai mult vădindu-și nebunia în această pornire spre un fel de durată socotită fără de sfârșit aici pe pământ. De aceea patima zgârceniei este legată cu o mare lașitate – abdică de la orice ca să-și prelungească viața trupului. Cel liber de lăcomie, dimpotrivă, cunoscând că sufletul este infinit mai valoros decât trupul și că el este nemuritor, dispune de un mare curaj. El poate renunța la toate ale lumii, până și la trup; iubitorul de argint depărtându-se de iubirea de Dumnezeu, iubește idolii. Auzind “vinde averile tale și le dă săracilor”, râde de poruncă socotind-o imposibilă, la fel auzind “nu vă îngrijiți de ziua de mâine”, nu crede, ci face împotrivă. Pentru el, banii și bunurile materiale sunt cele mai sigure valori. El nu-L nesocotește numai pe Dumnezeu, ci îi calcă și pe semenii lui în picioare.)

·        Viața iubitorului de argint este ca o cameră pentru morți, avându-le pe toate, gândește la ceea ce nu are. În general iubirea de argint întreține în viață chinul unei permanente nesiguranțe din lipsa credinței. Pe de o parte ea dă un preț absolut vieții pământești, pe de alta trăiește o spaimă continuă. În zgârcenie și lăcomie sunt implicate toate patimile. Iubitorul de plăceri iubește arginții ca prin ei să se desfăteze, iubitorul de slavă ca prin ei să fie slăvit, necredinciosul ca să-și asigure confortul viitor și să elimine greutățile bătrâneții, bolii și a străinătății. El crede mai mult în bani decât în Dumnezeu, Ziditorul și Purtătorul de grijă al întregii creații până la cele mai mici și mai neînsemnate vietăți. În fond, iubitorul de argint nu cunoaște că realitatea supremă este o Persoană care ne iubește și are puterea să susțină totul, ci se încrede ca în realități supreme și sigure în obiectele de consum stricăcioase și lipsite de capacitatea de a dărui mereu viața din iubire.

·        Cel ce-a biruit această patimă și-a tăiat grijile; cel legat de ea nu se va ruga niciodată în chip curat.

·        Călugărul neagonisitor este stăpânul lumii; el a încredințat grijile sale lui Dumnezeu și prin credință toate i se supun lui. (El nu este stăpânit de nimic, el refuză toate arătând că este mai presus de ele. Dacă ajunge să posede ceva, dă arătând că este stăpân peste orice ar putea avea; el a descoperit planul nesfârșit mai bogat în viață a persoanelor și al legăturii iubitoare dintre ele și în ultimă analiză al Persoanei lui Dumnezeu, care întemeiază existența și viața în iubire a tuturor persoanelor.)

·        Să nu ne arătăm o, călugări mai necredincioși decât păsările, căci acestea nu se îngrijesc pentru viitor, nici nu adună.

·        Nu vor lipsi valurile din mare, nici mânia și întristarea din iubitorul de arginți. Cel ce disprețuiește bunurile materiale s-a izbăvit de judecăți și de certuri, dar iubitorul de agoniseală se luptă pentru un ac până la moarte.

·        Credința adevărată curmă grijile, dar aducerea aminte de moarte pricinuiește lepădarea de trup.

·        Iubirea de arginți este rădăcina tuturor relelor căci ea pricinuiește ură, furtișaguri, pizmă despărțiri, dușmănii, certuri, țineri de minte a răului, nemilostivire și crime.

·        Precum cei ce dormitează sunt ușor de prădat așa sunt și cei ce se îndeletnicesc cu virtutea în apropiere de lume.

·        Începutul liniștirii stă în alungarea zgomotelor ca a unora ce tulbură adâncul iar sfârșitul ei stă în a nu se teme de zgomote, ci a fi nesimțitor la acestea.

·        În general Părinții recomandă liniștirea împreună cu altul care pe de o parte îi ușurează trezvia, pe de alta îi dă putința cugetării neîmprăștiate. Dar pentru evitarea altor pericole, ei recomandă liniștirea în trei.

·        Liniștea mării și arșița soarelui de amiază pun la încercare răbdarea corăbierului; lipsa celor de trebuință vădește sârguința celui ce se liniștește. Cel dintâi plutește moleșit pe ape, cel de-al doilea trândăvindu-se se amestecă în mulțime. (Nu trebuie părăsită liniștea în vremea ispitelor închipuind motive, zică-se binecuvântate ci trebuie să șezi înăuntru și să rabzi primind cu bărbăție pe toți cei ce vin asupra ta, cu deosebire pe dracul trândăviei, care fiind mai tare ca toți face sufletul cu deosebire cercat. De fugi însă de luptă sau te lași biruit îți vei face mintea nepricepută și lașă.)

·        Nu te teme de zgomotele care te tulbură căci plânsul nu știe de frică nici nu se sperie.

·        Nu aștepta vizite nici nu te pregăti pentru ele căci starea de liniște este simplă și liberă de orice alegere.