Rugăciune

·        Rugăciunea și răbdarea pot susține împreună cu urcușul continuu și o neîncetată tensiune, ca o căldură care dacă se răcește, greu mai poate fi reaprinsă.

·        Numele Domnului nostru Iisus Hristos este înfricoșător dracilor și celor ce se lasă stăpâniți de patimile inspirate de aceia. Dar este înfricoșător prin blândețea și curăția umanității Sale, care înseamnă totodată o libertate de tot ce este rău, o putere absolută față de rău. În El existența umană nu este supusă nici unei robii sau limitări egoiste.

·        Din rugăciunile sfinților se revarsă în noi o putere care ne susține așa cum în cuvântul de încurajare al prietenilor simțim prezentă inima lor care ne dă putere în dureri și greutăți. În puterea venită nouă prin rugăciunile sfinților și care ne susține răbdarea se întâlnește puterea lor cu puterea noastră trezită de puterea lor și cu puterea lui Dumnezeu din care sfinții se întăresc în rugăciunea lor și care ne-o comunică. Este o comunicare între trei persoane: între mine, sfânt și Dumnezeu care este prezent între mine și sfânt unindu-ne. “Unde sunt doi sau trei adunați (sufletește) în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.”

·        Cât despre citit, este de folos a citi “Viețile Părinților” căci așa se luminează mintea în Domnul.

·        Este de trebuință moartea față de oameni și față de lucrurile trecătoare în sensul de moarte a voinței de a te folosi de ei și de ele în chip egoist și pentru a obține plăceri trupești în sensul de a refuza să fii oamenilor de ajutor și de a te folosi de lucruri pentru a ajuta prin ele pe oameni și mai ales de a cunoaște prin ele pe Dumnezeu. Adică gândurile la oameni și la lucruri trebuie adunate în gândul la Dumnezeu spre slujirea Lui și spre mântuirea oamenilor prin aducerea lor la El. În Dumnezeu trebuiesc adunate toate pentru că toate sunt din el și toate se desăvârșesc în el. Gândindu-te în legătură cu Dumnezeu, ele sunt curățite de orice atracție egoistă și pătimașă, sfințindu-se.

·        Trebuie să se pomenească la sfârșitul doxologiei de seară sau de noapte sfintele Biserici, împăratul, conducătorii, poporul, săracii, văduvele și cele de asemenea? și cel căruia i se cere de către cineva să se roage pentru el, trebuie să o facă chiar de este stăpânit de patimi? – Este bine să cerem în rugăciune pacea sfintelor biserici și cele următoare, dar să o facem ca niște nevrednici care nu avem putere spre aceasta. Aceasta este poruncă apostolică și e bine să ne rugăm pentru cel ce ne-o cere căci este un cuvânt al Evangheliei și al Apostolului: “Celui ce cere, dă-i” (Matei 5,42) și “Rugați-vă unii pentru alții ca să vă vindecați.” (Iacov 5,16) și iarăși: “Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor asemenea.” Ba unii se rugau și pentru Apostoli (Fapte 12,5). Deci cel ce nesocotește porunca, se osândește pe sine însuși, iată pentru ce putând sau neputînd, eu mă silesc spre aceasta din pricina poruncii.

·        Cererile marelui Bătrân către Dumnezeu puse în mișcare de cererea celui ce-l roagă să le facă, se adresează în același timp sfinților ca să-și adauge rugăciunea lor la rugăciunea lui și a celui ce a determinat rugăciunea lui. Astfel toate se împletesc: cele de jos se întemeiază pe cele mai de sus și acestea sunt puse în mișcare de cele mai de jos. Este o întâlnire de întregire, o sobornicitate a completării în rugăciunea tuturor într-un fel în jurul celui mai de jos, deși acesta și-a adresat cererea celui mai de sus. Este în ea o urcare de la cei mai de jos la cei mai de sus și o coborâre a acestora la cei mai de jos, dar toți urcă prin această rugăciune întregitoare spre Dumnezeu, sau Dumnezeu îi face să se unească în această sobornicitate a rugăciunii în El. Nimeni nu urcă spre Dumnezeu și în Dumnezeu singur, ci toți împreună – aceasta este Biserica.

·        Rugăciunea în izolare nu are efect deplin; dacă mă rog singur pentru mine și nu vreau să cer și rugăciunea altora pentru mine dau dovadă de mândrie și “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă”. Dacă nu mă rog pentru alții dau iarăși dovadă de egoism, iar dacă rugăciunea pentru altul nu este însoțită și de rugăciunea aceluia iarăși rămâne fără rezultat. Aceasta în cazul când acela mi-a cerut să mă rog pentru el, dar el nu însoțește rugăciunea mea cu a lui. Când însă eu mă rog pentru altul care este încă în valurile necredinței, poate să aibă efect asupra lui, dar cumva el trebuie să afle că mă rog pentru el și să fie cât de cât transpus într-o sensibilitate de dragostea mea pentru el. Numai însoțită de iubirea a doi sau a mai multor inși, rugăciunea are efect. Rugăciunea are și un rost de unificare a persoanelor, un rost de extensiune și de susținere a Bisericii ca o comuniune de dragoste în Dumnezeu.

·        Cine crede în Dumnezeu, Îl are pe Dumnezeu lângă el. Credința și rugăciunea sunt semnul lucrării lui Dumnezeu în om. Când te gândești la cineva ești în comunicare cu el, cu atât mai mult ești în comunicare cu Dumnezeu când te gândești la Dumnezeu cu încredere în El și când îi adresezi cererile tale de ajutor.

·        Cine se roagă pentru altul câștigă el însuși căci săvârșește un act de iubire și sporește în ea ridicându-se la o stare superioară. Apoi se roagă și pentru sine căci prin însăși faptul că se roagă, se pune în legătură cu Dumnezeu de la Care vine bunătate și putere. Deci rugându-te pentru altul continuu, te rogi și pentru tine continuu și câți pot să facă aceasta? Apoi cine poate să-i aibă mereu în minte pe toți în mod continuu? Dar cel desăvârșit îi poate avea virtual pe toți în gând. În orice caz rugăciunea cuiva pentru altul îl unește cu acela în cugetul lui. Astfel rugăciunea este un mijloc de unire între oameni pentru că este un mijloc de unire între ei.

·        A avea grijă de Dumnezeu înseamnă a te gândi la El și la împlinirea poruncilor Lui prin care înaintăm în viețuirea în El și în grija de semeni și prin aceasta împlinim adevărata grijă de noi.

·        Nu te încovoia, frate, nici nu te preda deznădejdii, ci rugându-te neîncetat, zi: “Doamne, Iisuse Hristoase, mântuiește-mă de patimile de ocară” și vei afla mila lui Dumnezeu.

·        Ați osteni inima ta înseamnă a te ruga pururea lui Dumnezeu să nu te lase să rătăcești sau să umbli după voile tale. Prin aceasta vii la deosebirea gândurilor (dreapta socoteală). Seamănă deci cu nădejde ca să seceri fără să slăbești.

·        Din mreaja demonilor, de robia nevăzută a lor și de sub robia văzută a patimilor omul nu poate scăpa decât intrând în relația de dialog direct cu Dumnezeu prin chemarea numelui Lui. Numele lui Dumnezeu chemat te pune sub ocrotirea lui Dumnezeu, te oprește de la rele, te scoate din egoism în care omul nu este propriu zis singur, ci sub robia celui rău.

·        Ia aminte cu toată grija la psalmodie, la rugăciune și la citit ca să poți lua de la cele spuse, căci dacă primim să ne ocupăm de gândurile vrăjmașului, niciodată nu vom putea face nimic. (Numai conștiința prezenței lui Dumnezeu trezită de chemarea numelui Lui poate atrage sufletul de la un gând necuvenit. Numai ea mă scoate din limita puterilor mele; alte gânduri invocate de mine împotriva acelui gând nu mă poate ajuta să-l biruiesc pentru că sunt susținute numai de slaba mea putere. Numele nu este doar o copie a întregului, ci întregul lui real care fără a înceta să fie și în afară, este și înăuntrul celui ce-i rostește numele.)

·        Dacă vrei să te rogi pentru multe lucruri odată ce Dumnezeu știe de care lucruri avem trebuință, roagă-te zicând: “Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, călăuzește-mă după voia Ta!” iar de vrei să te rogi împotriva patimilor, zi: “Tămăduiește-mă după voia Ta”. Dacă te rogi împotriva ispitelor, zi: “Tu ști ce-mi este de folos, ajută slăbiciunii mele și fă sfârșit ispitelor după voia Ta!”

·        La rugăciune stăruie în înțelegerea cuvintelor.

·        A chema numele Domnului înseamnă a-l chema pe Dumnezeu Însuși și Dumnezeu vine când este chemat căci atunci i se deschide inima. Deci unde este chemat Dumnezeu, este de față Dumnezeu Însuși.

·        Noi ne vom ruga iar tu folosește puterea ta pentru a câștiga smerenie, supunere și neținere la voia ta în ceva, căci din aceasta se naște mânia. Să nu judeci nici să disprețuiești pe cineva căci din aceasta vine tocirea inimii și orbirea minții, născându-se astfel nepăsarea și învârtoșarea inimii. Veghează neîncetat gândind la legea dumnezeiască din care se încălzește inima de focul ceresc. Să nu te moleșești nici să te împuținezi căci nu-ți cere Dumnezeu ceea ce este peste puterea ta. Păzește-ți gura de la cuvântul fără rost și nu primi în mintea ta să cugeți câtuși de puțin la cele rele.

·        Cât despre mâncare, băutură, somn, tuturor să le premeargă mulțumirea. Cugetă la cuvântul Apostolului: “Fie de mâncați, fie de beți, fie că faceți orice altceva”. Păzește-o pe aceasta în toate și te va păzi Dumnezeu, căruia îi mulțumești.

·        Observăm cât de mult face sfântul Varsanufie dependentă aflarea adevărului în lucruri nesigure de rugăciunea către Dumnezeu. Numai în responsabilitatea trăită față de Dumnezeu sau în fața lui Dumnezeu prin rugăciune, înțeles ca Persoană infinită omul este ferit să afirme sau să preia afirmații greșite. Rugăciunea ca mijloc de aflare a adevărului nu exclude osteneala cercetării, iar osteneala la aceasta aduce și o sporire a înțelegerii duhovnicești a omului care îl îndeamnă și ea pe om la rugăciune și-l deschide luminii iubitoare ce-i vine de la Dumnezeu prin ea. Deci descoperirea înțelesurilor adevărate și mai adânci ale Scripturilor depinde și de creșterea omului prin osteneala sa în timp, dar și de înșiruirea de generații de cercetători care au descoperit urmașilor întrebări noi și putința de a găsi sensuri noi și mai adânci ale Scripturii, prin răspunsurile la ele. De aceea unele greșeli pe care le găsim la învățătorii vechi s-au datorat și faptului că s-au grăbit să dea răspunsuri într-un timp necopt. Căutarea este și ea s-ar putea spune o rugăciune când este făcută din răspunderea în fața lui Dumnezeu, și rugăciunea o căutare, căci prin amândouă omul se adâncește în taina izvorului tuturor care este Dumnezeu. Dar este trebuință ca omul să-și înțeleagă căutarea prin rugăciune și rugăciunea ca efort de apropiere prin înțelegere de izvorul dumnezeiesc și tainic al tuturor.

·        Pomenirea numelui lui Dumnezeu oprește toate relele și întărește neputința noastră. (deci poți vorbi cu alții și să te gândești permanent la Dumnezeu; iar gândul la El te ține treaz și în cele ce le vorbești cu cineva. Aceasta se întâmplă când vorbești de lucruri serioase, pline de răspunderea în fața lui Dumnezeu.)

·        Când îl rog pe Stăpânul Însuși, cum trebuie să zic? – “Miluiește-mă Stăpâne pentru Sfinții Tăi mucenici și pentru Sfinții Părinți și-mi iartă păcatele pentru mijlocirile lor.” Căci și Proorocul zicea: “Pentru Avraam, robul Tău”, ba Însuși Domnul a zis: “Voi apăra cetatea aceasta pentru Mie și pentru David, robul Meu.”

·        De mă aflu între oameni și aceștia încep să grăiască fără rost, să rămân sau să plec? – Dacă nu ești nevoit de vreo treabă să rămâi, pleacă, iar de este nevoie, mută-ți mintea la rugăciune neosîndindu-i, ci recunoscându-ți slăbiciunea ta.

·        Oare este bine ca vremea convorbirii să se cheme numele lui Dumnezeu? – Trebuie să se cheme numele lui Dumnezeu în vremea convorbirii cât și înainte și după ea, în tot timpul și în tot locul căci s-a scris: “Neîncetat să vă rugați”. Așa se alungă ispita.

·        Cum poate să se roage cineva neîncetat? – Când cineva e sigur trebuie să psalmodieze cu gura și să se roage și în inimă. Dar de e cineva în piață sau cu alții, nu e nevoie să psalmodieze cu gura, ci numai cu cugetul, dar trebuie să-și păzească ochii ca să nu hoinărească și să cadă astfel în cursele vrăjmașului.

·        Psalmodierea nu înseamnă numaidecât cântare; orice după un anumit timp de practică capătă un anumit ritm, o armonie interioară care este un fel de cântare. Numai rugăciunea grăbită nu are această ordine ci este lipsită de ritm și armonie. Aceasta ridică cuvintele rugăciunii peste înțelesul ei mărginit, produce sentimentul că Dumnezeu este un mister care le unește pe toate într-o rânduială. Produce simțirea prezenței și ajutorul Lui. Numai adunată în Dumnezeu creația scapă de dezordine.

·        “Puterea” cuvintelor înseamnă și înțelesul lor. Ele au în ele o putere; cuvintele au puterea asupra celui ce le rostește sau le aude când acela este conștient de sensul lor, sau pătrunde la el.

·        Omul se poate liniști oriunde și în orice slujbă dacă îl cheamă pe Dumnezeu în tot ce face.

·        Oare este bine să stărui în rugăciunea : “Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă” sau e mai bine a citi din Sfânta Scriptură și a rosti psalmi? – Trebuie făcute amândouă; puțin din una și puțin din cealaltă, căci s-a scris: “Aceasta să o faceți și aceea să n-o lăsați.”

·        Cât privește psalmii, nu lăsa învățătura lor căci aceasta îți dă putere și luptă-te ca să-i rostești pentru că mult folosesc. Ceea ce-ți întrece puterea nu căuta să auzi căci deocamdată ai învățături care te folosesc pe măsura ta.

·        De ți se întâmplă să trebuiască să faci un lucru după ce ai chemat pe Dumnezeu și ai cerut rugăciunea Sfinților și ai rămas în îndoială, totuși fă-l căci aceasta este voia lui Dumnezeu și eu Îl voi ruga pe El pentru acel lucru. Iar, dacă întrebat fiind, ți se cere să răspunzi îndată dat fiind că nu se mișcă mai repede mintea, trimite-o la Dumnezeu și El îți va da ce să răspunzi fără grijă. (Dumnezeu cu care mintea se pune îndată în legătură, te va face să răspunzi în mod cumpănit și plin de răspundere întrebării ce ți se pune.)

·        Mă văd că toată ziua sunt împrăștiat și nu reușesc să pomenesc numele lui Dumnezeu! – Mulți aud mereu despre o cetate și apoi li se întâmplă să intre în ea fără să știe că aceasta-i cetatea de care a auzit. Frate, toată ziua te gândești la Dumnezeu și nu știi? A ști de o poruncă a lui Dumnezeu și a se ocupa de împlinirea ei înseamnă a sluji lui Dumnezeu și a te gândi la El. (Chiar dacă nu pomenești numele lui Dumnezeu în mod expres, împlinind o poruncă dată de El, tot pomenire a Lui săvârșești, căci cine lucrează în curtea unui stăpân chiar de nu se gândește direct la el în mod permanent, îl are pe el în slujirea sa.)

·        În privința pomenirii neîncetate a lui Dumnezeu, fiecare o poate pe măsura sa, dar smerește-te numai!

·        Când nu poți întreba un bătrân trebuie să te rogi de trei ori pentru orice lucru și după aceasta, ia seama spre ce înclină inima ta măcar și cât un fir de păr și fă aceasta. Căci e vădită înștiințarea și ea se arată neîndoielnic inimii.

·        Când mă îndoiesc de un lucru dacă să-l fac sau nu, spune-mi ce să fac? – Când se ivește trebuința să faci un lucru roagă pe Dumnezeu de trei ori cerându-i să nu rătăcești și dacă rămâi în același gând, fă ce-ți spune el căci în acest caz îți vine de la Dumnezeu și nu de la tine. Când nu dobândești siguranță, întreabă-i pe Părinți.

·        Ceasurile și cântările sunt predanii bisericești pentru conglăsuirea întregului popor, la fel, la fel în mănăstiri ele sunt pentru conglăsuirea obștii de călugări. Skitioții însă, nu au nici ceasurile și nu cântă nici imnuri, ci săvârșesc lucrul de mână și meditează, fac câte puțină rugăciune de unul singur iar la vecernii skitioții spun cei doisprezece psalmi spunând la sfârșitul fiecăruia în locul doxologiei: “Aleluia” și fac apoi o rugăciune. La fel și noaptea spun doisprezece psalmi iar după aceasta se așează la lucrul de mână. (Avva Varsanufie) Monahii din Sketis cunoșteau numai două oficii divine: vecernia, după apusul soarelui și privegherea. O veghe de noapte de patru ore până la răsăritul soarelui care în parte consta și din lucrul de mână căruia îi dedicau de altfel întreaga zi. Monahii pahomieni nu lăsau din mână acest lucru nici măcar la rugăciunea comună întrucât considerau că acesta nu împrăștie mintea, ci dimpotrivă o ajută să se concentreze. Skitioții țineau următoarea rânduială: “Când te așezi la lucru de mână trebuie să spui din inimă psalmi, iar la sfârșitul fiecărui psalm să te așezi zicând: “Doamne, miluiește-mă pe mine ticălosul!” De ești hărțuit de gânduri, adaugă: “Dumnezeule, vezi necazul meu și ajută-mă.” Deci, când ai făcut trei rânduri de plasă, scoală-te la rugăciune și plecând genunchiul apoi sculându-te, spune la fel rugăciunea amintită.” (Sfântul Vasanufie) Metoda este simplă: ea constă din aceea de a întrerupe munca (împletitul plaselor) la mici intervale pentru a ne scula la rugăciune și la închinările legate de ea. Astfel Macarie Alexandrinul și ucenicul său Evagrie făcea zilnic o sută de rugăciuni respectiv o sută de îngenuncheri. Aceasta pare să fi fost regula obișnuită (se găsesc și alte cifre întrucât fiecare își avea măsura sa personală). În timpul lucrului mintea nu lâncezea ci era ocupată cu meditația, adică cu repetarea versetelor scripturistice, chiar psalmi întregi care în acest scop erau memorați pe de rost. Unei astfel de meditați îi urma de fiecare dată o scurtă rugăciune de împunsătură care era făcută șezând. Aceasta nu era fixă în ce privește conținutul și putea fi schimbată după preferință atunci când era preluată o anume “formulă”. Nici mai sus numitele “rugăciuni” nici această scurtă rugăciune de împunsătură nu erau deosebit de lungi și nici nu trebuiau să fie astfel. “Cât privește prelungirea rugăciunii, dacă stai în picioare sau dacă te rogi neîncetat potrivit Apostolului, nu trebuie să o reiei ori de câte ori te ridici căci mintea ta este le rugăciune toată ziua. (Sfântul Varsanufie)

·        La rugăciunile mai lungi există întotdeauna pericolul împrăștierii fiindcă scade rapid concentrarea sau și mai rău, demonii seamănă în ea neghina lor. “Stând la rugăciune trebuie să te rogi să fii eliberat de “omul cel vechi” sau să zic “Tatăl nostru”, ori să le faci pe amândouă și apoi să șezi la lucru de mână. (Sfântul Varsanufie)