Pocăința

·        Cine se obișnuiește cu amânarea greu mai scapă de această obișnuință; cine se oprește din urcuș, a căzut în aceiași clipă mai jos de unde este. Cel ce cedează lenei devine robul ei, își slăbește libertatea sau stăpânirea asupra lui însuși.

·        N-am ajutat pe om în clipa în care a trebuit, l-am putea pierde, fiecare clipă impune o datorie unică pentru veci pe care n-o mai poți îndeplini altădată. Fiecare clipă s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu având o însemnătate pentru veșnicie.

·        O clipă poate fi cea din urmă, în alt sens să cugetăm că orice ceas ar putea fi ceasul din urmă al vieții noastre moarte și deci, ceasul trezirii noastre din moarte la viață dacă auzim glasul celui în stare să ne trezească la o existență responsabilă, să ne facă treji ca să ne dăm seama că existăm. De nu ne vom deschide urechea sufletului la acest glas de acum ne vom obișnui să nu-l mai auzim niciodată rămânând deci în moarte definitiv făcând din această clipă în sens contrar, clipa noastră cea din urmă. Cine “intră în chilie” sau în intimitatea sensibilă cu Dumnezeu părăsind alipirea de lucrurile moarte, a trăit în momentul acela și trăiește tot timpul cât rămâne în această stare ceasul din urmă în sens bun.

·        Gândește-te că puțină vreme vom petrece în lume!

·        Cine urcă, o face pentru că aude glasul Domnului care-l cheamă, însă cel ce se obișnuiește să nu dea toată atenția poruncii lui Dumnezeu îndată ce o aude așteptând să i se spună a doua oară, să i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptivă a inimii, începe să se tocească, să se sclerozeze spiritual, moare. Cade din simțirea planului dumnezeiesc care-l face liber, din planul vibrant al duhului în cel al automatismului naturii încetând să mai fie el însuși. Se afirmă iarăși importanța lui acum și al lui astăzi, necesitatea de a împlini în această clipă ceea ce cere Dumnezeu în ea. Fiecare clipă ne este dată pentru a o umple cu împlinirea datoriei noastre legate de ea pentru a imprima în noi ceea ce ne cere și Dumnezeu Însuși ne spune în ea ce datorie avem de împlinit în ea.

·        Să nu ne cheltuim, frate, zilele noastre în împrăștiere, ci să câștigăm plânsul plin de lacrimi ca să dobândim fericirea.

·        Așteaptă ziua ieșirii și te vei ușura de plictiseală!

·        Prin păstrarea amintirii morții omul se gândește că este muritor, iar cel muritor nu este veșnic, iar cel ce știe că nu este veșnic părăsește de bunăvoie cele ale veacului acestuia.

·        Adu-ți aminte că vom părăsi fără voie lumea și că viața noastră nu este lungă căci ce este viața omului? N-avem câtuși de puțin siguranță că vom trăi pe lumea aceasta nici de dimineață până seara. Să părăsim dar atunci cu voia lucrurile de aici alegându-ne mai degrabă negrija de lucrurile pământești cei ce dorim să ne arătăm feței lui Dumnezeu. Grăbește-te, pășește repede “până ce e ziuă” înainte de a cădea noaptea în care vor plânge cei nepăsători și leneși căutând atunci în zadar a se pocăi. Află că timpul nu se va lungi iar când va veni ceasul să ne temem de ziua și de ora aceea înfricoșătoare în care nu vom mai avea îndurare căci cine s-a rugat lui și a fost auzit? Să ne temem de ziua aceea înfricoșătoare în care nu vom mai avea ca apărător nici frate nici rudenie, putere, bogăție sau slavă. Acolo va fi singur omul cu faptele lui. Să vindem lucrurile stricăcioase care ne atrag în adâncul fără fund cumpărându-ne în schimb haină de nuntă. (“ceasul care va veni” este ceasul prin excelență, ceasul cel din urmă în care sunt concentrate toate ceasurile trăite anterior și după care nu vom mai avea nici un ceas al hotărârilor noi.)

·        Fii ascultător și smerit cerându-ți socoteală pentru ce-ai făcut în fiecare zi. Să nu-ți scape vreo clipă de sub stăpânire, să nu ți se întâmple în vreo clipă ceva ce n-a fost sub atenția ta. Să nu-ți răpească diavolul clipele date ție spre creșterea ta. Nu lăsa vreun “acum” să treacă nefolosit; să nu amânăm împlinirea a ceea ce ni se cere în acest moment căci prin aceasta ne obișnuim să tot amânăm. Fă fapta bună pe care ți-o cere situația chiar în acel moment. Tot timpul și spațiul sunt imprimate de un imperativ moral. Faptul că fiecare moment al timpului și al persoanei își are unicitatea lui sau se cere umplut de ceea ce este de trebuință în acel moment arată că nici momentele timpului nici împlinirile persoanei nu sunt destinate să se topească într-o esență indistinctă ci își au ecoul lor prelungit și unic ca mulțumire sau osândă în eternitatea persoanei. Trebuie să mai vedem și ceea ce nu este potrivit să facem într-un moment dat, la aceasta ajutându-ne discernământul.

·        Întrebările arată și ele o nemulțumire a omului cu starea în care se află, deci o voință de trecere peste ea, de ieșire din ea. Este frământare spre viață nu o împăcare cu nesimțirea pătimașă.

·        Cel ce plânge din durere pentru păcatele sale își înmoaie ființa, intră cu adevărat în comunicare cu Dumnezeu și cu semenii, a ieșit din starea rigidă și egoistă a păcatului – este un om nou. S-a spălat, a înlăturat rugina care-l învârtoșa și-i acoperea fața adevărată de om adevărat, comunicativ. S-a făcut un om simțitor care nu mai poate continua viața nesimțită în păcat.

·        Este necesară o comunitate de gânduri pentru sănătatea trupească a omului. Omul nu este sănătos când se închide în sine, aceasta o arată caracterul interpersonal al omului. Dar este necesar ca gândurile mele să fie comune nu pentru a le susține, ci pentru a le lepăda. Adică trebuie lepădate gândurile care susțin egoismul și nu se pot lepăda decât comunicându-le altuia cu scopul hotărât al lepădării. Cel căruia le comunici trebuie să-ți devină un soț de comuniune. Nu mă pot lepăda de egoism dacă nu intru în comuniune cu altul căci numai unei alte conștiințe mă pot descărca arătându-i că părăsesc egoismul. Cel ce nu simte ticăloșiile sale ca păcate și se laudă cu ele este nesimțit și cinic – acesta nu mai poate ieși din ele. Dar nici cel ce le recunoaște glumind nu le simte cu adevărat și ca atare nu se poate lepăda de ele. Adevărata simțire a lor este împreunată cu o adâncă nemulțumire și cu o mare suferință pentru ele, acesta este începutul adevărat al schimbării prin pocăință și străpungere a inimii.

·        Tocirea sau nesimțirea inimii, orbirea minții sunt unite între ele. Nesimțirea inimii este legată de neînțelegerea valorii celorlalți oamenii, a necunoașterii lui Dumnezeu și a sensului vieții pe care-l luminează cunoașterea Lui.

·        Semnul iertării păcatelor îl are cineva în aceea că le urăște și nu le mai face, căci câtă vreme mai cugetă la ele și inima lui are plăcere de ele, este semn că încă nu i s-au iertat, ci este încă ținut de ele. (Ţi s-au iertat păcatele când ai cerut cu adevărat iertare pentru ele și ai cerut cu adevărat iertare pentru ele când nu-ți mai place să persiști în ele ci te dezgustă provocându-ți repulsie, deci nu mai vrei să le săvârșești în continuare. Dacă încă îți place să le faci înseamnă că sunt încă întipărite în ființa ta, că n-au fost câtuși de puțin șterse de acolo pentru că n-ai voit cu putere să ceri să ți se șteargă cu adevărat. Nu ți se iartă un păcat dacă continui să fii atașat de el.)

·        Învârtoșarea inimii este de fapt ca un somn foarte adânc, o mare nesimțire. Jignește pe altul fără să simtă durerea ce i-o pricinuiește. Învârtoșarea este ca o piele sau ca o pânză de ghimpi pusă peste inimă făcând-o pe de o parte nesimțită, pe de alta înțeapă cu ghimpii ei pe alții. Aceasta însă îi provoacă și lui suferință căci i se răspunde și lui cu aceiași monedă.

·        În tot lucrul trebuie să ai nemulțumire de sine căci chiar de vei face cer nou și pământ nou, nu poți fi fără de grijă!

·        Prezența morții iminente în mintea noastră să sprijine cugetul tău, căci este ascunsă de tot omul. Să ne sârguim să facem bine înainte să fim luați de aici căci nu știm în ce zi ni se va face chemarea.

·        Perseverarea, încăpățânarea, cantonarea în rău cu toate greutățile și impedimentele ce se nasc din aceasta, sporește răul din noi căci învârtoșează tot mai mult ființa noastră și acesta este răul cel mai mare. El ne dezobișnuiește de a ne mai pocăi, de a ne mai pare rău, de a ne înmuia, cu toate greutățile și suferința ce decurge din această stare. Aceasta ne face să înțelegem iadul veșnic sau chinul veșnic în care te chinuiești în răutate, în mândrie fără să mai ai puterea de a scăpa de ele prin pocăință. Întunericul cel mai dinafară – singurătatea extremă în afara oricărei comunicări cu viața ce-ți vine din legătura de iubire cu alții și cu Dumnezeu – supremul izvor al iubirii. Viermele care secretă venin – mândria care secretă veninul încăpățânării chinuitoare și te roade mereu. Scrâșnirea dinților – de scârbă, dar și de gol, de plictiseală, de încăpățânare.