Vorba deșartă – tăcerea

·        Să ne arătăm tăcuți și fără știință în fața celorlalți căci abia atunci dovedim și dobândim cea mai multă cunoștință căci mintea nerisipindu-se în vorbe multe, distinge cu mai multă claritate tot ce observă și află.

·        Tăcerea fără rost este pricinuită ori din mândrie, ori din lenea minții și aceasta-i semnul tâmpeniei, pe când tăcerea cu rost este semnul unei lucrări intense a minții prin care surprinde tainele cele mai adânci ale existenței. În această tăcere mintea omenească se întâlnește cu lucrarea intensă a Sfântului Duh Care îi comunică taine mai presus de cuvânt. O astfel de tăcere este semnul unei intense a persoanei , deci și a lui Dumnezeu care îi atrage mintea în tainele Sale. Numai persoana poate tăcea în felul acesta intens de gândire.

·        Alungă departe de tine duhul mult vorbitor căci în el sunt ascunse toate patimile cele rele: minciuna, îndrăzneala, gluma ușuratică, râsul, calomnia, răutatea, vorba prostească și pe scurt vorbind, ceea ce s-a spus: “Din multa vorbire nu va lipsi păcatul.” (Pilde 10,19) Bărbatul tăcut este scaunul simțirii iar Domnul a spus că vom da socoteală pentru orice cuvânt deșert. (Teodor al Edesei)

·        Limbuția este tronul slavei deșarte prin care omul se arată pe sine și caută să se facă cunoscut. Limbuția este semnul după care-i recunoști pe ignoranți, ușa clevetirii, călăuza glumelor și a prosteștii veselii, slujitoarea minciunii, destrămarea umilinței, născătoarea trândăviei, înainte-mergătoarea somnului, împrăștierea minții, nimicitoarea pazei sufletului, răcirea fierbințelii inimii, întunecarea rugăciunii.

·        Tăcerea întru cunoștință este maica rugăciunii, izbăvire din robia cugetelor, păzitoarea râvnei după Dumnezeu, cercetătoarea gândurilor, strajă împotriva dușmanilor, închisoare unde intră sufletul și-și plânge păcatele, lucrătoare a pomenirii morții, zugrav iscusit al chinurilor veșnice, iscoditoare a judecății lui Dumnezeu, sprijin puternic al întristării (pocăinței), vrăjmașa îndrăznelii, tovarășa liniștii, potrivnica iubirii de a învăța pe alții, adaus de cunoștință, prilejuitoarea vederilor dumnezeiești, progres nearătat al virtuții, suire tăinuită către Dumnezeu.

·        Cel ce nu-și cunoaște greșelile își înfrânează limba, iar vorbărețul nu s-a cunoscut încă pe sine cum trebuie. Tăcerea lui Iisus l-a impresiofat pe Pilat, liniștea omului duhovnicesc mistuie slava deșartă.

·        Un singur cuvânt rostit a Petru și din pricina aceasta a plâns cu amar, căci a uitat a s-a spus: “Zis-am: păzi-voi căile mele ca să nu greșesc cu limba mea.” (Psalmi 38,1) și de ceea ce-a spus altul: “Mai bine să cazi de la înălțime pe pământ, decât din pricina limbii.” I

·        Tăcerea creează o stare de liniște a minții care poate în felul acesta să se ocupe cu pătrunderea într-o lume necunoscută încă și pe care caută să o înțeleagă. Când se scufundă în Dumnezeu și în cunoașterea smereniei sale în fața lui Dumnezeu, ea dă naștere rugăciunii.

·        Tăcerea întru cunoștință nu numai că ne păzește de vrăjmași, dar nici nu-i lasă să se apropie.

·        Cine s-a cunoscut pe sine cum trebuie, știe că e indefinit și nu se poate descrie. Își dă seama că de negrăitul omenesc, pe lângă aceasta, cunoscându-se pe sine a ajuns la smerenie, adică la cunoștința micimii și nepriceperii sale și nu vrea să mai spună nimic căci orice cuvânt vrea să învețe pe altul ceva. Dacă numai în tăcere se cunoaște pe sine ca negrăit, numai în tăcere se poate apropia cineva de Dumnezeu, infinit mai negrăit. Tăcerea în care s-a apropiat cineva de Dumnezeu e pe de altă parte o convorbire cu Dumnezeu mai presus de orice vorbire. El îl cunoaște pe Dumnezeu ca subiect care-i cere ceva, și-I răspunde prin smerenia sa. “De-ți vei păzi limba ta, frate, ți se va da ție de la Dumnezeu harul străpungerii inimii ca să privești sufletul tău și prin aceasta vei intra în bucuria Duhului. Însă de vei fi biruit de limbă, crede-mă că niciodată nu vei ieși din întuneric.”

·        Limbuția se naște sau din prea mare libertate în vorbire și din obișnuința cea rea – deoarece limba fiind un organ firesc al trupului, așa precum s-a deprins și precum îi cere obiceiul, așa și grăiește – sau mai ales din slavă deșartă la cei ce se nevoiesc și mai ales la ei și deseori din lăcomia pântecelui. Pentru aceea nu rareori mulți dintre cei care-și înfrânează stomacul cu oarecare sforțare opresc și multa grăire a limbii.

·        Cel ce se sârguiește în cugetarea la moarte își oprește limba, iar cel ce a agonisit plânsul inimii se ferește de vorbărie ca de foc.

·        Iubitorul de singurătate și liniște și-a ferecat gura; cel căruia îi place să se arate în lume însă, este alungat din chilie de către însăși patima sa.

·        Cel ce a simțit focul dumnezeiesc fuge de însoțirea cu oamenii cum fuge albina de fum, căci precum fumul necăjește albina, tot așa acestuia îi este neplăcută și respingătoare întâlnirea cu oamenii.

·        Foarte greu se poate opri puhoiul unei ape dezlănțuite, dar și mai greu este a opri potopul de cuvinte dacă nu este înfrânat cu putere. A fost treapta a unsprezecea – cel ce a biruit-o a tăiat rădăcina unei mulțimi de patimi!

·        După cum lovind piatra cu un fier aceasta scapără scântei, tot astfel minciuna se naște din vorba multă, gluma prostească și prea multă veselie.

·        Minciuna este nimicirea dragostei, iar jurământul mincinos – tăgăduirea lui Dumnezeu. Nimeni , dacă este sănătos la minte, nu-și va închipui că minciuna este un păcat de mică importanță, căci Duhul Sfânt a rostit un verdict înfricoșător: “Pierde-i-vei pe toți cei ce grăiesc minciuna!” (Psalmi 5,6). Cu cât mai mult vor pătimi atunci cei ce nu ezită să întărească minciuna cu jurăminte?

·        I-am văzut pe unii care, lăudându-se întru minciuna lor și producând râsul prin glume ușuratice și de prost gust, vorbe găunoase și povestiri nerușinate, că au nimicit și au alungat plânsul celor ce-i ascultau lăsându-i într-o stare jalnică.

·        De multe ori maica minciunii este fățărnicia căci unii spun că fățărnicia nu este altceva decât plănuirea și născocirea minciunilor având împletit jurământul. Cel ce pururea se teme de Domnul e străin de minciună, având ca judecător nemitarnic propria conștiință.

·        Judecătorii îi lecuiesc pe mincinoși prin tortură; cei ce se pocăiesc însă înlătură cu desăvârșire minciuna prin mulțimea lacrimilor.

·        Mincinosul găsește ca pretext al minciunii sale un anumit plan pe care l-ar fi urmărit sau faptul că a voi să-și ajute aproapele și astfel socotește ca fiind o faptă dreaptă aceea care în realitate îi pierde sufletul.

·        Numai când ne vom curăți cu totul de minciună și numai atunci să încercăm a o folosi, însă cu numai multă teamă și doar în caz de forță majoră.

·        Mincinosul prezintă realitatea în chip distorsionat ca să pună pe cineva în situația de a nu lucra potrivit cu ea și deci de a se păgubi. Dar uneori cineva trebuie cruțat de a afla realitatea în toată grozăvia ei pentru a-l pregăti treptat pentru ea.

·        Nu cunoaște pruncul minciuna și nici sufletul izbăvit de viclenie. Cel veselit de vin spune fără să vrea adevărul în toate, la fel și cel îmbătat de umilință nu va putea minți.