Râsul

·        Începutul pieirii monahului este râsul și lipsa fricii. Când te vezi stăpânit de râs, cunoaște-te în adâncul relelor și în adâncul iadului. Râsul scoate afară fericirea lui Hristos, el nu zidește ci topește toate virtuțile. Râsul întristează Duhul, corupe trupul, vatămă sufletul, întunecă înțelegerea, scufundă în noroi conștiința, înăsprește și împietrește inima, face rugăciunea neprimită. (Râsul este semn de superficialitate, semnul lipsei de reflexie, de neobservare a insuficiențelor proprii, a neîmplinirii datoriilor față de Dumnezeu și de alții.) Monahul pricinuitor de râs (glumeț) este urât în fața lui Dumnezeu, privit cu scârbă de îngeri, gol de toată virtutea, îmbrăcat în rușine, unealtă a diavolului și vatră a morții. Râsul este dușmanul înfrânării și prietenul demonilor, desfrânării, rușine, osândă a celui câștigat de el. (Râsul nu vede realitatea profundă și grija de-a rămâne în unirea cu ea, de a înainta spre ea și în ea.) Râsul risipește sufletul și aduce căderea grabnică a trupului, disprețuiește pacea și se bucură de lupte între oameni. Glumețul caută moartea și dorește pierzarea; el își pregătește chinurile veșnice și grabnică pieire. (viața redusă la cele ale lumii și la cele plăcute ei, se simte bine în monotonia lumii, echivalentă cu moartea spirituală; el acoperă această monotonie, dar cât timp va putea-o face?) Râsul este tulburarea Bisericii, pricinuitor al rușinii, aduce defăimarea și disprețul, este creatorul minciunii și batjocorirea adevărului. (Râsul nu ia în serios nici o valoare; privește cu îngăduință toate relele, orice dezordine sau luptă între oameni – este deci o armă a diavolului.) Râsul nu recunoaște ceea ce s-a împlinit cu adevărat, ci născocește minciuna. Râsul golește sufletul de orice conținut, de orice gândire, de orice relație serioasă cu alții. Râsul oprește simțurile de a lua contact cu realitatea. Râsul este păcatul neîncetat și un cui în suflet, sabia diavolului și o seceră pustiitoare. Râsul este necunoașterea Scripturilor, mânie neîntârziată, strâmbarea cuvintelor adevărate, alegerea a ceea ce este nedrept. Râsul este mișcarea între cele rele schimbătoare și cugetarea vicleană; râsul este foc nestins și pedeapsă pierzătoare, cursă multiplă și lipsa vieții. (Este lipsa unei vieți adevărate. El nu se adâncește în bogăția vieții, nu simte trebuința să o pătrundă, să o cunoască.) râsul este viețuire amăgitoare, năvala desfrâului, hambar de înduri rele și magazie de înțelesuri urâte. Râsul este lipsit de gândul morții și de cugetarea la chinurile veșnice. (Dacă mila noastră este trezită nu de cel ce râde, ci de cel trist, cu atât mai mult trezește cel trist și temător mila lui Dumnezeu. Cel ce râde trezește compătimirea lui Dumnezeu, dar nu mila care-l poate mântui, ci doar compătimirea unită cu constatarea că cel ce râde se pierde.)