Smerenia – mândria

·        Cei ce clădesc peste pietre cărămizi sunt cei ce la început au înălțat clădirea virtuților fără supunere și pentru că sunt necercați în nevoințele smerite ale supunerii, au fost biruiți și clădirea li s-a micșorat slăbindu-se. Cei ce au înălțat stâlpi sunt cei ce de la început intră în viața singuratică, de aceea, fiind fără temelie sunt biruiți. Iar cei ce merg pe jos sunt cei ce înaintând pe încetul pe drumul lipsit de mândrie al supunerii, se fac de nebiruit ca unii ce au experiența războaielor.

·        Cei lipsiți de povățuire cad ca frunzele și cei ce se ostenesc fără sfătuire, în general se rătăcesc. Nu refuza să înveți, chiar de-ai fi foarte înțelept, căci în iconomia lui Dumnezeu ne e mai de folos aceasta decât a ne bizui pe înțelepciunea noastră. Nu socoti că e bun ceea ce ți se pare, ci ceea ce e recunoscut ca atare de bărbații evlavioși. Însăși voința de a lucra după propria judecată fără a cere sfatul altora, ascunzând în ea mândrie, e păscută de păcat. Cererea de sfat e un prilej de smerenie și de întărirea comuniunii, care când este sinceră și curată este adevăratul bine.

·        Închipuirea de sine îi face pe cei atinși de ea iubitori de arătare și de slavă, căci a-ți închipui că ești ceva nu te lasă să și fii cu adevărat. De aceea deșertăciunea este și se numește neexistență. Închipuirea că ești ceva se ivește atunci când nu ești ceea ce-ți închipui, sau vrei să acoperi lipsa a ceea ce vrei să arăți că ești. Ea este împreunată totdeauna cu nesinceritatea și cu lipsa de smerenie; iar cu aceasta nu se poate clădi nimic pentru că nu recunoști solul tău real pe care trebuie să clădești, sau că numai Dumnezeu este solul tare pe care poți să clădești tainic.

·        Ascultarea este neîncrederea în judecata proprie în orice privință, chiar și-n cele evident bune, până la sfârșitul vieții.

·        Totul merge bine până când întîistătătorul nu încetează a te mustra; când însă s-a oprit, nu mai am ce să zic!

·        Cei ce se supun întru Domnul cu simplitate străbat un drum bun neîntărâtând asupră-le viclenia demonilor prin iscodirea cu de-amănuntul (prin cumpănirea și eventual criticarea celor ce poruncește părintele). Înainte de toate să ne mărturisim numai bunului nostru judecător, iar de ne va porunci, și tuturor oamenilor.(Descoperindu-ne rănile, ele nu vor progresa înspre rău, ci se vor vindeca.

·        Caută ca prin rușinea ce-o suporți acum mărturisindu-ți fărădelegile să scapi de cea viitoare.

·        Se mai putea vedea la aceia o priveliște înfricoșătoare și cu totul îngerească: venerabili încărunțiți de ani și într-adevăr sfinți, alergând ca niște copii întru împlinirea ascultării față de superior și făcându-se vrednici de laudă prin smerenia lor. am văzut acolo bărbați ce petrecuseră câte 50 de ani în ascultare și i-am rugat să-mi spună ce mângâiere au dobândit după atâta osteneală. Unii mi-au spus că aflându-se în abisul smereniei, s-au scăpat prin aceasta pentru totdeauna de războiul dintr-înșii, iar alții au spus că au dobândit o completă imunitate față de ocări și defăimări.

·        …… Iar eu ca un preaviclean n-am ezitat a-l ispiti pe bătrân întrebându-l ce a cugetat stând în genunchi dinaintea mesei. “Privindu-mi superiorul, zise, ca pe Însuși Hristos, n-am socotit niciodată că-mi poruncește el, ci Însuși Dumnezeu. Atunci stăteam rugându-mă Domnului ca înaintea jertfelnicului și nu ca înaintea oamenilor. Nimic rău nu am cugetat despre păstorul meu, din credința și dragostea ce le am față de dânsul, căci zice cineva: “Dragostea nu gândește răul.” (I Cor. 13,5). Să mai știi apoi și aceea părinte că, din momentul în care cineva s-a dăruit pe sine simplității și nevinovăției, diavolul nu mai găsește nici locul și nici prilejul de a pune stăpânire pe dânsul.

·        ……. Eu cunoscându-l nevinovat de acuza pe care i-o aducea păstorul, aflându-mă singur cu starețul îi luasem apărarea economului, dar înțeleptul îmi zise: “și eu știu părinte că este nevinovat, dar precum nu este bine, ci cu totul jalnic ca un tată să smulgă pâinea de la gura pruncului flămânzit, tot așa este un rău procedeu al păstorului de suflete față de sine și față de ucenic, acela de a nu-i dobândi acestuia cununi de biruință asupra păcatului prin mustrări continui atât cât știe că poate suporta, prin insulte, dispreț, umilire și batjocoriri. Altfel ar decurge de ici trei mari greșeli: în primul rând se lipsește pe sine de răsplata ce o poate primi de pe urma mustrării, apoi, putând fi de folos și altora, oferindu-le un exemplu de virtute printr-un altul, nu o face; iar în al treilea și cel mai important rând, pentru că se întâmplă adesea ca cei ce par a suporta și a rezista mai bine ostenelilor, nefiind observați vreme îndelungată și nemaifiind puși la încercare prin mustrări și ocară, ca unii ce sunt socotiți virtuoși, pierd cu timpul virtuțile avute căci deși este pământul bun, aducător de roade și fertil, nemaifiind udat cu apa umilirii nu va produce decât spini, mărăcini de trufie, de desfrânare ori de netemere. Acest lucru l-a cunoscut marele acela când a scris lui Timotei: “Mustră-i, povățuiește-i, ceartă-i pe ei cu timp și făr’ de timp.” (II Tim. 4,2) Iar eu m-am împotrivit acestui adevărat călăuzitor al sufletelor punându-i înainte slăbiciunea firii noastre omenești care face pe mulți să părăsească obștea din pricina mustrărilor motivate sau nu, la care el mi-a răspuns: “Sufletul legat de Hristos prin iubirea și credința față de păstor, nu se depărtează de el ci dimpotrivă mai degrabă și-ar vărsa sângele decât să facă aceasta, mai ales dacă s-a întâmplat ca prin păstor să i se vindece rănile sufletești aducându-și aminte de cel ce zice: “Nici îngerii, nici căpeteniile, nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Hristos.” Iar dacă el nu este astfel legat, împreunat și unit , mă minunez cum poate rămâne cu oarecare folos într-un loc unde este reținut doar printr-o falsă și înșelătoare ascultare.

·        Odată am intrat în vorbă spre zidirea și folosul meu cu un oarecare frate al cărui nume era Avakir, ce se afla de 15 ani în mănăstire și pe care-l vedeam mereu nedreptățit aproape de către toți, mai în toate zilele fiind izgonit de la masă de slujitori pentru că din fire era cam guraliv. și i-am spus: “Frate Avakir, pentru ce te văd zilnic alungat de la masă și plecând la culcare nemâncat?” și el a răspuns: “Crede-mă părinte, superiorii mei mă pun la încercare pentru a deveni monah adevărat și nu pentru că m-aș fi făcut vinovat în vreo ceva. Cunoscând eu deci intenția lor, cu ușurință le rabd pe toate și iată, sunt 15 ani de când cuget astfel; de altfel, ei înșiși mi-au spus la intrare în mănăstire că până la 30 de ani obișnuiesc să pună la încercare pe cei ce se leapădă de lume. și cu adevărat părinte Ioane, că aurul numai prin cercare se lămurește.” Acesta mai înainte de a se săvârși, le-a spus părinților: “Mulțumesc, mulțumesc Domnului și vouă pentru că m-ați ispitit astfel spre mântuirea mea, căci iată, sunt 17 ani de când am rămas neispitit de diavoli!”

·        Voind odată proestosul să-i pună răbdarea la încercare minunatului bărbat cu numele – Mina, îl trimise într-o seară să urce la stăreție și să facă metanie egumenului cerându-i după obicei binecuvântarea. și l-a lăsat fericitul să zacă la pământ până la vremea slujbei, apoi mustrându-l și ocărându-l ca pe un iubitor de arătare, fățarnic și nerăbdător, îl lăsă să plece, căci știa cuviosul că îndură această încercare cu vitejie. Iscodindu-l eu pe el dacă nu cumva i-a venit somnul stând în genunchi înaintea egumenului, mi-a adeverit că stând culcat la pământ a rostit toată Psaltirea.

·        Angajându-mă odată într-o discuție cu oarecare dintre acei foarte viteji bătrâni despre viața anahoretică, ei mi-au răspuns zâmbindu-mi și nu fără o oarecare intenție de a mă ironiza: “Noi, părinte Ioane, fiind materiali ducem o viață încă și mai aplecată spre cele materiale; am socotit de aceea că trebuie să ne mulțumim a începe un război pe măsura noastră și de aceea preferăm să ne luptăm cu oamenii care, uneori pot fi insuportabili, dar alteori se îmblânzesc, ceea ce e cu mult mai de preferat decât cu demonii care pururea se sălbăticesc împotriva noastră.”

·        Unul din acei pururea pomeniți părinți care avea o mare dragoste pentru mine după Dumnezeu și-și deschidea sufletul mie, îmi zise cu bucurie: “Dacă ai în tine o, preaînțelepte puterea celui ce a zis întru simțirea sufletului că “ toate le pot întru Hristos Cel ce mă întărește.” (Fil 4,3), dacă Duhul Sfânt a pogorât peste tine ca roua curățitoare peste Fecioara Maria, dacă puterea Celui Preaînalt te-a umbrit ca și pe ea prin răbdare, încinge-ți mijlocul ca și bărbatul Hristos Dumnezeu înaintea Cinei de taină cu ștergarul ascultării și sculându-te de la masa liniștii, spală picioarele fraților întru zdrobirea inimii, sau mai vârtos – aruncă-te la picioarele lor cu adâncă umilință. Așează-ți portari aspri și neadormiți la poarta inimii tale; stăpânește-ți mintea cea de nestăpânit în plăcerile ce înfierbântă trupul. Câștigă-ți liniștea minții în mișcările și agitațiile mădularelor, iar ceea ce este mai minunat – fă-te îndrăzneț cu sufletul în mijlocul tulburărilor, leagă-ți limba pentru a nu te avânta nebunește în discuții contradictorii, luptă zilnic de șaptezeci de ori câte șapte contra acestei stăpâne. Poartă crucea în suflet și înfrânge-ți mintea într-însa precum ai înfige nicovala în lemn pentru a rezista la toate loviturile, la toate ispitele, ocările, calomniile, batjocurilor, nedreptăților cu care una după alta poate să fie ciocănită. Astfel mintea nu slăbește defel, nici pătimește vreo zdrobire, ci rămâne mereu liniștită și nemișcată. Dezbracă-te de voința ta ca și de o haină a rușinii și astfel, gol, intră în arena luptelor duhovnicești. Iar ceea ce este mai rar și mai cu anevoie, îmbracă platoșa credinței care nu poate fi pătrunsă și nici spartă de necredința față de povățuitor; condu cu frâul înțelepciunii senzualitatea care se avântă fără de rușine, leagă-ți ochiul prin grija de moarte căci el voiește în fiecare moment să iscodească frumusețea trupurilor, mintea iscoditoare care voiește întru lenevie să critice aproapele; redu-o la grija de tine însuți și arată în mod sincer aproapelui tău toată dragostea și simpatia. Atunci întru aceasta ne vor cunoaște toți a fi cu adevărat ucenicii lui Hristos, întrucât în comunitate trăind, ne iubim unii pe alții. Vino, vino, zise iarăși bunul prieten, vino să sălășluim împreună; soarbe băutura batjocurilor în fiecare ceas ca pe o apă a vieții, căci David după ce a căutat toate cele plăcute sub cer, în cele din urmă găsindu-se în impas spuse: “Iată cât este de bine și cât este de frumos” nimic altceva, decât “a locui frații în unire.” (Psalmi 13,41). și dacă nu ne-am învrednicit încă de binele unei astfel de răbdări și ascultări, cel puțin să ne recunoaștem slăbiciunea stând în singurătate departe de stadionul acesta al atleticelor exerciții duhovnicești, să fericim pe nevoitori și să ne rugăm lui Dumnezeu să ne împărtășească darul răbdării.

·        Cel ce se ferește și evită mustrarea îndreptățită sau nu, acesta refuză să primească însăși mântuirea, iar cel care o primește, cu sau fără durere, obține în grabă iertarea păcatelor sale.

·         Arată lui Dumnezeu, în gând și cu sinceritate credința și dragostea ta către părintele duhovnicesc și atunci Domnul asigurându-l printr-o tainică inspirație de sentimentele tale către dânsul, îl va îndemna să se unească și să se împrietenească cu tine.

·        Cel care-și mărturisește duhovnicului tot șarpele păcatului, își arată marea încredere ce o are pentru dânsul, iar cel care-l ascunde rătăcește încă pe cărările pierzării.

·        Cel care într-o discuție voiește să biruiască punctul său de vedere, chiar de susține un adevăr, să știe că suferă de boala diavolului, adică de mândrie și dacă săvârșește aceeași greșeală într-o discuție cu egali de-ai săi, s-ar putea să fie tămăduit prin epitimia ce i-ar da-o cei mai mari. Dacă, în sfârșit, se poartă la fel și față de cei mai mari și mai înțelepți, acesta nu mai poate fi vindecat prin nici un remediu omenesc.

·        Cel ce nu se supune cuvântului – învederat lucru este că nu se supune ici faptei, căci cel ce este necredincios întru cele mici (în cuvânt), necredincios și neplecat va fi și în cele mari (în faptă); de aceea osteneala îi va fi zadarnică, iar din cuvioasa ascultare nimic altceva nu va dobândi decât osândă lui însuși.

·        Am uitat, o iubiții mei prieteni să vă pun înainte și această plăcută pâine a virtuții pe care am văzut-o acolo și anume ascultători care se zdrobeau pe ei înșiși prin ocări și se necinsteau din dragoste de Dumnezeu pentru ca să fie pregătiți și obișnuiți a nu se înspăimânta de disprețuirile venite din afară.

·        Sufletul care cugetă mereu la mărturisire este oprit de acest gând ca și de un frâu pentru a nu greși. Dar faptele pe care nu le mărturisim, le săvârșim ca în întuneric și fără nici o teamă.

·        Atunci vom practica o adevărată și sinceră ascultare când, chiar fiind proestosul absent, noi toți îl vom socoti de față alături de noi și cu aceasta în minte vom căuta să ne depărtăm de cele ce am înțeles că-i sunt neplăcute, adică: discuția inutilă, mâncarea, somnul, etc. Copiii cei răi socotesc că absența învățătorului este pricină de bucurie, pe când cei buni o socotesc ca o pagubă.

·        Întrebând pe unul din acei preaiscusiți părinți în ce fel ascultarea naște smerenie, mi-a spus: “Ascultătorul chibzuit chiar de-ar învia morți, chiar de-ar dobândi darul lacrimilor, chiar de s-ar izbăvi de războiul patimilor, cugetă că toate acestea s-au săvârșit prin rugăciunile părintelui său și astfel rămâne străin de orice mândrie. Căci cum se va mândri când recunoaște că a făcut toate acestea prin ajutorul altuia și nu prin sârguința sa?

·        Diavolul luptă uneori și pe cei ce sunt în obște întru supunere căutând să-i întineze, să-i facă învârtoșați cu inima, să-i forțeze împotriva obiceiului lor să fie tulburați, iar alteori să-i facă oarecum uscați și neroditori, lenevoși la rugăciune, somnoroși și întunecați pentru ca astfel convingându-i că n-au nici un folos de pe urma supunerii ci că dimpotrivă au dat înapoi, să-i scoată din rânduiala exercițiilor luptei duhovnicești. Căci nu-i lasă să înțeleagă că adesea lipsirea cu bună socoteală de cele ce ni se par a fi de folos este pricinuitoarea unei adânci umilințe.

·        Când te mărturisești consideră-te ca un criminal și poartă-te ca atare în gesturi, în înfățișare și în felul de a gândi. Ţine-ți ochii plecați spre pământ și dacă se poate, udă cu lacrimile tale picioarele judecătorului și doctorului, ca și pe ale lui Hristos.

·        Ascultarea naște smerenia iar smerenia – liberarea de patimi fiindcă “Domnul și-a adus aminte de noi întru smerenia noastră și ne-a izbăvit de vrăjmașii noștri.” (Psalmi 135,22-23)

·        Conștiința să-ți fie oglinda în care să-ți privești supușenia, și-ți va fi de ajuns.

·        Am văzut un ucenic întrerupând cuvântul proestosului său și am pierdut orice nădejde că va mai putea fi vreodată cu adevărat supus, căci mi-am dat seama că n-a câștigat din această supunere smerenie ci mândrie.

·        Fii atent atunci când ești împreună cu frații să nu te sârguiești a te arăta pe tine mult mai drept decât ei în vreo privință oarecare altfel vei săvârși două rele: în primul rând îi vei răni pe aceia prin mincinoasa și falsa ta sârguință, iar în al doilea a rând, ție nu-ți vei dobândi decât numai slavă deșartă.

·        Fii sârguincios cu sufletul nearătând aceasta prin trup, prin înfățișare, cuvânt deschis sau subînțeles. Fă așa, doar dacă ai încetat să-ți disprețuiești aproapele. De ești însă plecat spre aceasta, fă-te fraților tăi asemenea și nu te deosebi mândrindu-te prin mincinoasa închipuire de sine.

·        Bea cu nesaț ca pe o apă a vieții batjocurile pe care ți le aduc frații tăi, căci ei caută să te adape din izvorul ce curăță orice desfrânare. De abia atunci va răsări în sufletul tău curăția desăvârșită, iar lumina lui Dumnezeu nu va lipsi din inima ta.

·        Chip al desăvârșitei supuneri să ne fie, o prieteni, argintul viu, căci el coborându-se dedesubtul tuturor, rămâne totuși curat de orice întinăciune.

·        Cei ce s-au făcut slujitorii altora, trăiesc cu trupul între oameni dar mintea lor bate prin rugăciuni la poarta cerului.

·        Trebuie să ne încredem cu tărie în cei ce au primit în Domnul grija de noi chiar dacă ne-ar porunci unele lucruri care ni se par potrivnice și vătămătoare mântuirii noastre, căci mai ales atunci se probează credința noastră în ei ca într-un cuptor al smereniei. Iar semnul credinței celei mai desăvârșite este acela de a ne supune fără cârtire poruncilor părintelui nostru, chiar când vedem că ele sunt potrivnice celor nădăjduite de noi.

·        Smerenia se naște din ascultare, iar din smerenie – dreapta socoteală. Din discernământ se naște perspicacitatea (agerimea minții) iar din aceasta – prevederea. Cine deci oare, nu va alerga atunci pe drumul acesta al smereniei văzând câte bunătăți îi pregătește aceasta? Despre această măreață virtute a grăit și dumnezeiescul Psalmist: “Gătit-ai săracului ascultător întru bunătatea Ta, Dumnezeule venirea Ta întru inima lui.” (Psalmi 67,11)

·        Simțind unii ascultători îngăduința proestosului, s-au înșelat pe ei cerându-i acestuia ascultări sugerate de ei înșiși. Unii ca aceștia să cunoască însă că în felul acesta au pierdut cu totul cununa muceniciei deoarece ascultarea adevărată este renunțarea la orice fățărnicie și dorință proprie.

·        Mergi, vinde-ți voia ta și dă-o lui Dumnezeu, i-ați crucea și îndură cu stăruință viața de obște a fraților și fără îndoială, vei dobândi comoară în ceruri.

·        Adu-ți aminte neîncetat de cuvintele celui ce a spus: “Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.” (Matei 10,22) și mergând, să alegi de e cu putință pe cel pe care socotești că nu e altul între oameni mai sever și mai aspru ca să te deprindă întru umilință. Astfel stăruind, bea în fiecare zi doctoria umilirii și a disprețului, cum ai bea mierea și laptele. – și dacă unul ca acesta ar petrece în nepăsare, ce voi face? – Chiar de l-ai vedea curvind să nu te desparți de el, ci zi în sinea ta: “Prietene cu ce scop ai venit aici?” Atunci vei vedea pierind din tine mândria și învârtoșarea furioasă.

·        Cei din obște să prețuim mai mult ascultarea decât nevoința căci cea din urmă ne învață mândria pe când prima ne învață smerenia.

·        De ești mândru alege-ți un povățuitor aspru și sever, iar nu blând și îngăduitor. Iar când fără încetare te ocărăște, arată-i încă și mai multă credință și dragoste și prin aceasta vei cunoaște că Duhul Sfânt locuiește nevăzut în sufletul tău și că puterea Celui Preaînalt te-a umbrit. Dar să nu te mândrești pentru că înduri ocările și necinstirile stăpânului tău, ci mai vârtos tânguiește-te căci fără îndoială ai făcut ceva vrednic de ocară întărâtându-l asupră-ți.

·         Eu cred că trebuie să păstrăm tăcerea în fața tuturor necinstirilor ce ni se aduc, căci, acesta este momentul când putem dobândi mare câștig; când însă este ocărât altul, trebuie să-i luăm apărarea pentru a păstra legea păcii și a dragostei ce ne împreună.

·        Cel ce aleargă spre nepătimire și spre Dumnezeu socotește pierdute toate acele zile în care n-a fost ocărât și batjocorit; după cum arborii, cu cât sunt mai mult bătuți de vânturi, cu atât își înfig mai adânc rădăcinile, așa și cei ce trăiesc în ascultare, dobândesc o întărire sufletească de neclintit.

·        Ascultarea este un suprem act continuu de voință; viața în simplitate e cea fără complexități și întrebări inutile care o micșorează ca trăire din iubire. Toate întrebările, complicațiile și problemele sunt eliminate prin acceptarea este necondiționată a voii povățuitorului, cel ce ascultă având o singură datorie – să asculte și să împlinească întocmai ceea ce i se cere. Prin povățuitor ascultă de Dumnezeu ale Cărui voi i se fac concrete prin acela. De aceea nu mai are nici o frică de primejdii sau de moarte, fiind încredințat că se află sub directa atenție și grijă a lui Dumnezeu căruia îi împlinește voia. Pe toate le vede bine pentru că nu vede nici o primejdie. Merge cu ochii închiși, deplin convins prin credință că nu i se va întâmpla nimic rău ci că situațiile extreme în care este pus sunt doar pentru a-i încerca credința. La baza acestei tăieri a voii este de fapt o mare și o continuă voire sau hotărâre de autodepășire a ego-ului, a ezitării, a necredinței.

·        În fiecare clipă moare individul care-și face vreo voia de-a sa.

·        Lepădarea discernământului, a alegerii proprii stă în a accepta pe unele ce par rele, ca bune precum Avraam împlinind porunca de a-l înjunghia pe fiul său și-a îmbogățit fără să judece ascultarea pe care o avea de la început. Ascultarea de Dumnezeu vine din bogăția înțelegeri adevărate a ceea ce trebuie făcut pentru propria realizare și îmbogățește această înțelegere prin experiența continuă ce o face cel ce ascultă despre propășirea sa în eliberarea de mândrie.

·        Ascultătorul este cel ce a respins regula proprie urmând sfatul altuia.

·        Ascultarea ține locul și chiar depășește virtuțile ce țin de nevoință (post, rugăciune curată, priveghere de toată noaptea, dormitul pe jos, etc.).

·        Cel ce judecă și ține seama de toate amănuntele, disprețuiește; iar cel ce disprețuiește – nesocotește și nici nu ascultă. Chiar dacă nu cade în neascultare, dar nici nu împlinește cu credință ceea ce i se poruncește. “Iar tot ce nu este din credință, este păcat.”

·        Ascultarea este și trupească dar și sufletească căci cei ce-au trăit în singurătate deși nu se supuneau unui om, își supuneau trupul Duhului. Deci e vădit că cel ce nu are pe cea sufletească împreună cu cea trupească nu-l va vedea pe domnul, căci mulți supunându-se părinților numai trupește, și-au robit sufletul plăcerilor, de aceea cu nimic nu s-au folosit din supunerea lor căci rămânând pătimași nu-l vor vedea pe Domnul. domnul este nepătimitor și numai cei ce se înrudesc cu El în aceasta îl pot vedea sau simți.

·        Cel ce se supune se judecă și se osândește pe sine ca neputînd din pricina stării lui păcătoase să înțeleagă prin el însuși cum se cuvine voia lui Dumnezeu, și judecându-se în felul acesta, se izbăvește de judecata lui Dumnezeu.

·        Cel ce împlinește voile altuia cu conștiința curată, nefăcînd nimic după voia sa, chiar dacă din neștiință și uitare îi va lipsi ceva din cele datorate și de aceea pare celor ce privesc superficial, vrednic de judecat, el totuși nu e osândit de Dumnezeu. De va încerca să înțeleagă poruncile după voia lui și să le împlinească după cum i se pare lui că este mai bine, se osândește pentru că își împlinește plăcerea sa. Făcându-și voia lui, suportă consecințele ce decurg din aceasta.

·        Nu este îngăduit ascultătorului să supună vorbei multe sau iscodirii poruncile ori faptele păstorului, căci în acest caz dracii care pururea stârnesc cugetarea la gânduri iscoditoare îl sfătuiesc cu viclenie să facă drumul simplu n chip sucit. Întrebările, analizele, înclinația de a contrazice în sfaturile și poruncile primite sunt tot felul de pretexte de amânare sau de refuz a împlinirii lor. binele este simplu și se percepe doar cu mintea simplă, cea sucită îl acoperă cu tot felul de complicații iscodite.

·        Cel ce pornește la ascultare cu hotărâre, se dovedește pe de o parte bărbat puternic, pe de alta, în stare de smerenie; este tare în smerenia slujitoare. El se încinge cu putere, dar cu puterea smereniei, el renunță la liniștea care-l odihnește și ia asupră-și grija ajutorării aproapelui.

·        Prin mărturisire se păstrează sufletul în sinceritate sau într-o transparență deplină neavînd nimic de ascuns sau acoperit de întunericul minciunii, nici o umbră, ci totul în lumină.

·        A dezvălui de bună voie greșelile sale bărbaților duhovnicești, e un semn al vieții ce se îndreptează, iar a le ascunde este un semn al sufletului pătimaș, căci nimeni ajutând pe hoți sau stând de partea curvarilor și acoperindu-i prin complicitate nu se îndreptează.

·        Leagă pe cel ce a păcătuit ca să i-l faci milostiv pe Dumnezeu. Nu-l dezlega, ca să nu fie legat și mai tare de mânia lui Dumnezeu. De nu-l voi lega eu, legăturile lui vor rămâne nedezlegate “că de ne vom judeca pe noi înșine, nu vom mai fi judecați” (I Cor. 14,31). Să nu socotească cineva aceasta ca cruzime și neomenie, ci ca cea mai mare blândețe și cel mai bun leac și multă purtare de grijă. “Dar a suferit destul timp pedeapsa!” va zice cineva. Cât? Spune-mi! Un an, doi, trei? Dar nu mă interesează vremea ci îndreptarea sufletului. Arată-mi deci aceasta: de s-a străpuns la inimă, de s-au schimbat și atunci s-a împlinit totul; iar de nu s-a întâmplat aceasta, vremea nu-i de nici un folos căci nu căutăm de a fost legată rana de multe ori, ci de a folosit legătura. Dacă a adus folos în scurtă vreme, să nu mai fie ținută, iar de nu a fost spre folos în 15 ani, să fie ținută în continuare. Dezlegarea celui legat să o hotărască doar vindecarea. Legând duhovnicul pe cel ce a greșit, nu-l mai leagă Dumnezeu căci acela simte mai vădit dezaprobarea și se îndreaptă, pe când legătura lui personală cu Dumnezeu nu-i îngăduie să simtă obiectiv aceasta și omul continuă să păcătuiască. Socotind că nu l-a dezaprobat duhovnicul, el crede automat că păcatul lui n-are prea mare importanță și deci n-are nici o remușcare.

·        Pironește de stâlpul mărturisirii orice șarpe ce se mișcă în tine și așa îl vei ucide. Cine voiește să-și facă biruitor cuvântul său, voiește să-l umilească, să-l domine, să se impună altuia. Desigur, el ar putea spune că nu voiește să se impună pe sine, ci adevărul, dar despre adevărul lui Hristos ajunge să dai mărturie trăindu-l și murind pentru el. El nu se impune cu arguții ale rațiunii, a cărei dibăcie vrei să dovedești că ai. Nu ține de viețuirea creștinească a se apăra și nu se vorbește de ea în învățătura lui Hristos. Împotrivirea în cuvânt arată încăpățânare și mândrie, părere înaltă – ea dovedește dispreț nicidecum smerenie și supunere în toate.

·        Cel singur neavînd pe nimeni care să-i poată proba lucrul, i se pare că a ajuns la împlinirea poruncilor. Astfel făcându-și din nepricepere o deprindere ajunge să nu-și cunoască lipsurile și patimile căci îi lipsește din jur orice ajutor prin care să cunoască unde se află cu lucrarea poruncilor. Cum va putea arăta unul ca acesta smerita cugetare neavînd pe nimeni care să se arate mai smerit? Cum va cunoaște milostivirea, despărțit fiind de ceilalți? Cum se va deprinde în îndelunga răbdare nestând nimeni împotriva voii sale? Iar de va zice cineva că-i de ajuns învățătura Scripturilor pentru îndreptarea năravurilor, face ca cel ce învață tâmplăria dar nu lucrează niciodată. Însuși domnul a spălat picioarele ucenicilor, iar tu pe cine vei spăla? Cum vei sluji? Decât cine vei fi cel mai din urmă singur de sine petrecând?

·        Obișnuindu-te a nu te socoti mare lucru nu te vei mai mâhni când nu te vor socoti astfel nici alții.

·        Este bine ca cei ce ajung prin ispita celui rău în vreo întinare, în vreo tulburare sau lenevire la rugăciune să nu iasă din pricina acestora din ascultare, ci să înțeleagă că aceasta li se întâmplă din iconomia dumnezeiască pentru a-i conduce la cea mai adâncă smerenie.

·        Trebuie să-ți mărturisești păcatele fără a le cruța, așa cum nu te-ar cruța dacă ți le-ar dezvălui cineva. Desigur, spunându-le tu însuți vei trece prin clipe de mare rușine însă cu rușinea pe care o suferi lovești păcatele care-ți produc rușinea și înlături pricina rușinii. Rușinea mărturisirii este trecătoare, dar rușinea obiectivă a rămânerii în păcatul nemărturisit e durabilă și se adâncește mereu.

·        La odihna de patimi se ajunge ușor biruindu-ți mândria și pornirile spre plăcere prin ascultare. În ascultare este o mare tărie, e izvorul tăriei pentru biruirea tuturor patimilor.

·        Sufletul odată obișnuit să se răzvrătească se umple de multă neînfrânare.

·        Dacă orice corabie se poate îneca chiar având cârmaci iscusit, în mod sigur se va îneca neavînd deloc.

·        Cel smerit și ascultător nu slujește patimii închipuirii de sine.

·        Semnul smereniei este răbdarea desăvârșită a defăimării.

·        Însușirea slavei deșarte a monahului e că vrea să fie slăvit pentru virtuțile sale, iar propriu trufiei este a se înălța pentru faptele sale și a-i disprețui pe ceilalți. A celor din lume este că vor să fie slăviți pentru frumusețe, bogăție, stăpânire și pentru inteligență.

·         Nu-i ușor a ne izbăvi de slava deșartă, dar se izbăvește cineva prin lucrarea ascunsă a virtuților și prin luarea aminte deasă. Semnul izbăvirii e a nu mai ține minte răul celui ce ne-a vorbit de rău.

·        Ia seama și vei vedea această nelegiuită înflorind până și la mormânt în veșminte, mirodenii, convoaie și cântări (cu ocazia înmormântării cu mare pompă; aceasta se vede și în monumentele costisitoare pe care și le clădesc unii cât sunt în viață).

·        Fiecare virtute este capabilă să nască slava deșartă; această împletire ține de o etapă încă nedesăvârșită a firii noastre. Patima este atât de împletită cu firea, încât ni se pare că luptând cu patima, luptăm cu firea noastră și vedem în aceasta o greutate. Numai o înțelegere adâncă a firii noastre ca regăsindu-se deplin când se uită pe sine, sau se predă total lui Dumnezeu și semenilor, ne scoate din această stare contradictorie și chinuitoare pentru a ne ridica la starea paradoxală supremă, fericită și conformă cu ea, la starea în care nu mai ești prin tine, ci prin Dumnezeu, prin Cel ce te iubește și pe care Îl iubești desăvârșit.

·        E propriu celor înaintați să rabde cu bărbăție și cu bucurie ocările, dar e propriu celor sfinți și cuvioși să treacă nevătămați prin laude.

·        Să ne ferim să fim lăudați cât și de a ne ferici unii pe alții în față. Cea de-a doua este a lingușitorilor și a celor mișcați de draci, prima a ușuraticilor. Cel de-al doilea este ca un stricător al bunătăților – îngerul diavolului; cel dintâi este un moștenitor nesocotit, pregătit să piardă îndată ostenelile. Amândoi lucrează împreună pierderea reciprocă.

·         Când vei auzi pe aproapele și prietenul tău că te-a defăimat în dos sau chiar fiind tu de față, atunci și numai atunci arată-i iubire și manifestă-ți dragostea față de dânsul.

·        Mare lucru e a scutura din suflet lauda oamenilor, dar mai mare e a respinge lauda dracilor.

·        Nu cel ce se disprețuiește și se defaimă pe sine arată că este smerit – căci cum nu se va suporta cu ușurință pe sine, ba încă prin aceasta se va și mândri, ci acela care ocărât fiind de altul nu-și va împuțina iubirea către dânsul. (Cel smerit nu se tulbură când e nedreptățit și nu se îngrijește să-i convingă pe ceilalți că a fost calomniat, ci degrab cere iertare.)

·        Nu te compara cu cei păcătoși, ci mai degrabă cu cei înaintați în virtuți, căci măsurându-te cu cei dintâi vei cădea în groapa închipuirii de sine; însă măsurându-te cu cei din urmă vei înainta spre înălțimea smereniei.

·        Slava deșartă se folosește de darurile naturale și prin acestea de multe ori i-a doborât pe nenorociți. Cel ce se mândrește cu darurile sale naturale (inteligența, învățătura, cititul limpede, elocința, cu destoinicia și cu toate celelalte pe care le are fără nici o osteneală, nu-și va putea însuși niciodată bunătățile mai presus de fire; căci cel necredincios în puține, va fi necredincios și în multe și stăpânit de slavă deșartă.

·        Începutul lepădării slavei deșarte e păzirea gurii și iubirea necinstirii, mijlocul ei este oprirea tuturor lucrărilor gândite ale slavei deșarte, iar sfârșitul este îndeplinirea fără nici un regret cele ce țin de necinstire înaintea mulțimii oamenilor.

·        Cel ce are grijă de limbă se dovedește lucrător al virtuților, iar nepedepsirea limbii arată deșertăciunea din el.

·        Nu-ți ascunde rușinea pe motiv că fu vrei să dai prilej de poticnire; trebuie avut în vedere și felul păcatului, căci nu este nevoie totdeauna de aceeași doctorie.

·        Când vezi un gând în tine ispitindu-te cu slava deșartă, cunoaște limpede că-ți pregătește rușinea.

·        Când lăudătorii, mai bine-zis amăgitorii încep să ne laude, să ne aducem aminte de mulțimea fărădelegilor noastre și ne vom afla nevrednic de cel spuse sau făcute.

·        Cei simpli nu sunt cuprinși de această otravă căci slava deșartă este lepădarea simplității și o prefăcătorie continuă.

·        Mândria este tăgăduirea lui Dumnezeu, disprețuirea oamenilor, maică a osândirii, nepoată a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înaintemergătoarea ieșirii din minți, pricinuitoarea căderilor, izvor al mâniei, ușa fățărniciei, cauza nemilostivirii, rădăcina hulei.

·        Cel ce suferă de închipuirea de sine nu trăiește ancorat în realitate. Toată imaginea este sa este un fum care-l intoxică. El iese din legătura cu Dumnezeu și cu oamenii care sunt singura realitate ce-l ține și pe el în real.

·        Unde s-a produs căderea, acolo s-a sălășluit mai înainte mândria, căci al doilea lucru este vestitor al celui dintâi.

·        Cel ce se înalță cu cugetul, se împotrivește cu cuvântul, dar cel smerit nu știe să se împotrivească nici cu privirea. Monahul semeț contrazice cu tărie spusele altuia. Bărbatul mândru iubește stăpânirea și cu toate că-i conștient prin aceasta că-și agonisește pieirea, totuși nu se încumetă să-și părăsească năravul.

·        Cel ce respinge mustrarea cuibărește patima în sufletul său, iar cel ce-o primește s-a dezlegat de legătura ei.

·        Celor mândri le este folositoare ascultarea cu supunere, o viață aspră și lipsită de orice cinstiri precum și citirea faptelor celor mai presus de fire ale Părinților. Doar așa va mai fi poate vreo speranță de mântuire și pentru acești nenorociți.

·        Să ne cercetăm pururea pe noi înșine și să nu încetăm niciodată ane compara cu părinții și luminătorii dinaintea noastră și atunci vom vedea că nu le-am urmat nici măcar un pas, nu ne-am păzit făgăduința ci ducem încă o viață lumească.

·         Trufia lucrează uitarea greșelilor, căci aducerea aminte de acelea e pricinuitoarea smeritei cugetări. (Uitarea greșelilor pricinuiește uneori închipuirea de sine, alteori nesimțirea. Uitarea de sine din mândrie dă aparența unei cunoașteri de sine căci sinea cunoscută prin mândrie, e o sine de suprafață, suprapusă, și care stă pe nisip ca un gol, pe când sinea cunoscută prin smerenie este sinea afundată pe veci în temeiul neclintit și adevărat care este Dumnezeu. Cel mândru, neștiind de păcatele sale nu se deosebește de Dumnezeu în închipuirea sa și deci nu-și vede fundamentul său; cel smerit știind de greșelile sale sau de micimea sa, își vede fundamentul său care-l susține totuși pe veci, iertându-l. ruptă de realitate, mândria o contraface prin închipuire, trăiește într-o fantasmagorie, într-o nălucire prelungită. Golit de toate, cel mândru își închipuie, se autoiluzionează că ar avea ceva; întunecat fiind, crede că se află în lumină dar bogăția lui însăși e săracă și în lumina ei el nu vede nimic real, nimic consistent.)

·        Nepoatele mele sunt căderile duhovnicești: mânia, clevetirea, hula, fățărnicia, ura pizma, viața după o regulă proprie, împotrivirea în cuvânt, neascultarea, răzvrătirea. Un singur vrăjmaș avem asupra căruia nu avem putere; ți-l spunem pentru că suntem biciuite de el. El constă în a te defăima pe tine însuți în chip sincer înaintea Domnului. Atunci abia să ne socotești ca pe o pânză de păianjen.

·        Să îndrăznească pătimașii care se smeresc căci chiar de vor cădea în toate gropile și vor fi vătămați prin toate modurile și se vor îmbolnăvi de toate bolile, însă după însănătoșire vor fi tuturor doctori și luminători, sfeșnice și povățuitori învățând chipurile de vindecare a fiecărei boli izbăvindu-i astfel pe cei ce bolesc prin experiența lor.

·        Nu te lăuda, o omule cu o bogăție pentru care n-ai depus nici o strădanie, căci cunoscând dinainte Miluitorul nostru vătămarea și pieirea spre care mergi ți-a trimis aceste daruri fără a cere în schimb vreo plată.

·        Nimicitoarea tuturor patimilor este smerita cugetare, căci cei ce au câștigat-o pe aceasta le-a biruit pe toate. Născătoarele tuturor patimilor sunt plăcerea și viclenia; cel ce le ține pe acestea nu-l va vedea pe Domnul, dar nu vom avea nici un folos de ne vom înfrâna de la una fără s-o înlăturăm și pe cealaltă.

·        Cel ce-și închipuie că e ceva și-i învață pe alții lucruri a căror experiență nu o are nici prin faptă nici prin cunoaștere îndelungată, suferă de două boli și de două orbiri: de închipuire de sine și slavă deșartă, de nesimțire și de ignoranță. Dacă mai are și lăcomia pântecelui va fi târât în patimile de rușine și va auzi cuvântul Mântuitorului: “Doctore, vindecă-te pe tine însuți.”(Luca 42,3)

·        Când îi vedem pe unii iubindu-ne în Domnul, să ne păzim neîndrăzneți mai ales față de ei căci nimic nu obișnuiește să risipească dragostea și să pricinuiască ura ca îndrăzneala. Mergi la prietenii tăi cu cuviință și de vei face așa te vei folosi și pe tine și pe ei, căci sub masca iubirii sufletul leapădă frâul păzirii sale.

·        Cel care viețuiește fără a fi supus unui superior nu poate dobândi smerenia dintru început deoarece tot cel ce se conduce singur își închipuie că este destul de înțelept întru această artă de a trăi în singurătate.

·        Dracii mai au un vicleșug subțire pe care cei nepricepuți nu-l simt și anume: după ce ne-au îndemnat să spunem sau să facem ceva necuvenit, iar noi nu ne-am învoit, ne îndeamnă să aducem mulțumire plină de mândrie lui Dumnezeu.

·        Toți cei ce voim să ne apropiem de Domnul să o facem în chip simplu și neprefăcut, fără viclenie, iscodire ca și cum ar veni la lecțiile unui învățător. Căci El fiind simplu și necompus voiește ca și sufletele ce vin la El să fie simple și nevinovate. Dar nu se poate vedea niciodată simplitatea fără smerenie. Vicleanul este cel ce-și închipuie că din înfățișarea din afară și din cuvinte cunoaște gândurile cele aflate în inimă.

·        Trebuie să nu-ți cântărești propriile fapte, să nu le observi, ci să fie ca și cum n-ar fi. Să nu te dedublezi prin conștiința valorii tale – aceasta e smerenie și simplitate în același timp.

·        Nevicleană e firea curată a sufletului care în întâlnirile cu toți se poartă așa cum a fgst zidită.

·        Viclenia este cuget rătăcit, mincinoasă cârmuire de sine, încălcarea jurămintelor, cuvinte meșteșugite, perfide, intenții ascunse și camuflate, dușmana mărturisirii păcatelor, cuget întortocheat, îndărătnicie prostească, dorință de a trăi după o regulă proprie, pricinuitoare a râsului atunci când sunt mustrate păcatele, descurajare ce duce la nebunie, evlavie prefăcută, viață drăcească.

·        Viclenia este o știință, sau mai vârtos o urâciune drăcească, străină întru totul de adevăr care socotește că nu-i vădită celor mulți.

·        Căderea i-a înțelepțit adeseori pe mulți înrăiți dăruindu-le acestora fără voie nerăutate și mântuire.

·        Cel ce s-a smerit înlăuntrul său nu e furat de buze căci ceea ce nu are vistieria, nu se scoate pe ușă.

·        Cei mai mulți ne numim pe noi înșine păcătoși și poate că și suntem, dar ceea ce probează inima cu adevărat este primirea defăimării. (Cel ce poate răbda cuvântul aspru al unui om urâcios și neînțelept pentru Dumnezeu și pentru a liniști atmosfera, fiul păcii se va chema și unul ca acesta poate dobândi pacea sufletului și a duhului – cercarea și dovedirea smereniei se face prin necinstire.)

·        Cel ce aleargă spre limanul neînviforat al smereniei, nu va înceta să cugete și să născocească tot felul de planuri, cuvinte, gânduri, de meșteșugiri, iscodiri, cereri și rugăciuni până ce , cu ajutorul lui Dumnezeu și prin purtări tot mai smerite și mai simple va scăpa vasul sufletului său de marea pururea bântuită de furtună a închipuirii de sine.

·        Unii iau ca pricină de smerită cugetare relele făcute înainte, biciuind prin ele închipuirea de sine; alții se umilesc prin lipsurile de toate zilele, unii doboară prin încercările, bolile și prin greșelile de zi cu zi înălțarea lor. alții și-au făcut din lipsa darurilor – maica darurilor. (Cel sărac e cel mai bogat dacă-și cunoaște sărăcia.)

·        Cunoașterea e înțelegerea neclintită a măsurilor proprii și amintirea neîmprăștiată a greșelilor celor mai subțiri.

·        Dacă chipul celei mai de pe urmă mândrii este a fățări virtuți pe care nu le avem, apoi semnul celei mai adânci smerenii este să ne înfățișăm ca vinovați pentru păcate ce nu sunt ale noastre, de dragul disprețuirii.

·        Să preferi să-i superi pe oameni, decât pe Dumnezeu, căci se bucură văzându-ne alergând spre necinstiri ca să strâmtorăm prin acestea și să pierdem închipuirea deșartă de sine. Înstrăinarea este chipul cel mai bun al acestei nevoințe căci numai cei cu adevărat mari pot răbda să fie batjocoriți de ai lor.

·        Deoarece noi cu greu ne învoim să ne smerim, Domnul a rânduit in purtare de grijă și aceasta: nimeni nu-și poate vedea rănile sale precum le vede aproapele său, de aceea trebuie să fim recunoscători pentru însănătoșirea noastră, nu nouă ci aceluia și lui Dumnezeu.

·        Trebuie să ne osândim și să ne ocărâm pe noi înșine neîncetat ca prin micșorarea noastră să lepădăm păcatele fără de voie. (Este un mijloc de a ascuți conștiința de noi înșine, de neputința noastră.)

·        Câtă vreme păcătuim întru cunoștință nu este smerenie în noi.

·        Încrederea în sine și luarea deciziilor de unul singur îi este celui smerit o greutate greu de suportat, pe cât îi este celui mândru porunca altuia.

·        Cunoscând Stăpânul că putem întipări chipul virtuții sufletului prin purtarea cea din afară, luând un ștergar ne-a arătat calea smereniei, căci sufletul se face asemenea lucrărilor din afară și luând chipul celor ce se fac cu trupul se întipărește de ele.

·         Smerenia și fără fapte ne pune înaintea lui Dumnezeu, dar fără ea, deșarte sunt toate faptele noastre, căci preschimbarea minții noastre o voiește Dumnezeu. În minte ne facem buni și în minte ne facem netrebnici.

·        Dacă mândria i-a făcut pe unii din îngeri draci, negreșit smerenia poate face și din draci îngeri. Drept aceea să nu șovăie cei ce au căzut.

·        Putem înșira mai multe fapte sau căi care duc la smerenie, fără ca ele să fie semne precise ale dobândirii ei: sărăcia sau neagonisirea, înstrăinarea, ascunderea înțelepciunii ce o avem, grăirea nemeșteșugită, simplitatea, sinceritatea în vorbe, cerșitul milosteniei, ascunderea neamului bun, izgonirea îndrăznelii, îndepărtarea de flecăreală. Nimic nu poate smeri mai mult sufletul ca starea sărăcăcioasă și modul de viață în care cerșești depinzând de mila altora.

·        Să-ți fie ție chipul și pășirea, haina, scaunul, așternutul, hrana și toate celelalte potrivite smereniei la fel cuvântul și purtarea. Toate acestea să arate smerenia ta.

·        Primejdios lucru este a iscodi cu dinadinsul lucrările lui Dumnezeu; iscoditorii plutesc în corabia mândriei și a închipuirii de sine!

·        Maica supunerii este disprețuirea de sine și dorința cu orice preț a sănătății.

·        Dacă culmea slavei deșarte stă în a face cineva schime și fapte fățarnice chiar când nu-i nimeni de față care să-l laude, semnul lipsei slavei deșarte se arată în a nu se lăsa cineva niciodată furat cu cugetarea de prezența celor ce-l laudă.

·        Pe cât de multă credință în el vede întîistătătorul la supușii săi și la alții din afară, pe atâta trebuie să se păzească pe sine cu toată grija în cele ce le face și le spune căci știe că toți privesc la el ca la o icoană pilduitoare și socotesc cele spuse și făcute de el ca la dreptar și lege.

·        Mulți au socotit, din pricina tăcerii cârmaciului că plutesc bine până ce s-au izbit de stâncă.

·        Dacă cineva mustrat îndeosebi nu se rușinează, va face și din mustrarea în fața mai multora prilej de nerușinare urându-și de bunăvoie însăși mântuirea sa.

·        Întâi de toate să fie întrebat cel vinovat care au fost faptele lui după felul lor, pentru două motive: ca prin mărturisire să se simtă totdeauna împuns în conștiință i să rămână fără îndrăznire, și ca cunoscând ce răni are să fie trezit la iubirea noastră.

·        Ia seama să nu cercetezi cu de-amănuntul lucrurile cele mai mici căci nu vei fi următor lui Dumnezeu& (Nu sili pe cel ce te-a ascultat de la primul cuvânt cu cearta, ci fă-ți al tău câștigul pe care l-a aruncat el.) Căci mai mult decât îndreptarea lui îți va fi ție nepomenirea răului. Luând de la Dumnezeu slujba de a învăța și nefiind ascultat, întristează-te în cuget dar nu te tulbura la arătare căci întristat de el nu te vei număra cu cel ce nu te-a ascultat, dar tulburându-te vei fi certat pentru același lucru. Primind slujba de a porunci, păzește treapta ta și nu trece cu tăcerea cele de trebuință pentru faptul că vezi împotrivire, căci pentru cei ce ascultă vei lua plată pentru roadele lor, iar celor ce nu ascultă să le ierți toate și vei lua la fel de la Cel ce a zis: “Iertați și vi se va ierta vouă.”

·        Aceeași mâncare le pricinuiește adeseori unora râvna, altora dezgustul. Trebuie ținut seama la aruncarea seminței de cele de față: de timp, de persoană, de calitate, de cantitate.

·        Unii când preiau o conducere pierd în timpul acesteia bogăția virtuților căpătate anterior în loc să sporească, deoarece se umplu de slavă deșartă și de iuțime.

·        Când ascultarea o cere nu trebuie să mai existe frică de moarte!

·        În mărturisire se arată voința de a depăși păcatul; nu ajunge numai o părere de rău interioară.

·        Să nu-i înveți pe cei simpli și nevinovați cele meșteșugite și subțiri, ci mai vârtos îndrumă-i la simplitate.