Pocăința

·        Cel ce a ieșit din lume pentru a se ușura de sarcina păcatelor sale să urmeze pilda celor ce șed înaintea mormintelor din afara cetății și să nu înceteze din lacrimile fierbinți și înfocate și din vaietele fără glas ale inimi până ce nu va vedea și el pe Iisus venit și rostogolind piatra cea învârtoșată a inimii și dezlegând mintea noastră ca pe un alt Lazăr din legăturile păcatelor și poruncind îngerilor: “Dezlegați-l din patimi și lăsați-l să plece spre fericita nepătimire.” Iar de nu va face așa, nici un folos nu vom avea din retragerea noastră. (Cum plâng cei apropiați lângă morminte pe cei aflați în ele, așa să ne plângem și noi sufletul nostru mort și îngropat sub păcate, sub piatra nepăsătoare a lor. Numai înmuind această nepăsare prin lacrimi fierbinți, facem să vină Iisus și să rostogolească deplin această piatră sub care stă îngropat sufletul nostru. Dar piatra aceasta poate fi socotită și inima noastră împietrită prin păcatele întipărite cu nesimțirea lor în ea. Învârtoșarea aceasta vine prin condensarea păcatelor în patimi, ca un ciment. Acestea au legat libertatea sufletului cu totul. Îngerii ca ființe create din care iradiază libertatea puternică pe care ei și-o trezesc și întăresc și în noi libertatea, care înseamnă nepătimire. Nepătimirea ca libertate în ceea ce privește legătura sau influența patimilor, ne permite să ne mișcăm spre ceea ce este bun, spre iubirea lui Dumnezeu și a semenilor, lucru pe care nu ni-l permite nicidecum păcatul. Deci se vorbește despre plânsul neîncetat, căci plânsul lucrează și păzește, pricinuind la sfârșit fericita nepătimire. Căci zicea avva Isaia: “Să ne nevoim fraților să rupem de la noi vălul întunericului care este uitarea și să vedem și să vedem lumina pocăinței. Să ne facem ca Marta și Maria care sunt greaua pătimire și plânsul și care plâng înaintea Mântuitorului pentru a-l ridica pe Lazăr, sau mintea cea legată cu multele legături ale voilor sale.”)

·        Inima îndurerată este inima care suferă pentru păcate. Venirea sufletului la Dumnezeu nu se înfăptuiește prin reflexiuni teoretice, ci prin suferința pentru păcatele săvârșite.

·        Fiind chemați de Dumnezeu și Împăratul, să alergăm cu râvnă, ca nu cumva având viața scurtă, să ne aflăm în ziua morții fără rod și să murim de foame. (Dacă la moarte ne lipsește rodul faptelor bune, n-avem din ce ne hrăni în viața viitoare și atunci vom “muri” sufletește de tot, din această lipsă a hranei. Căci acolo ne vom hrăni din rodul pe care l-am rodit în viața aceasta din harul lui Dumnezeu și din sârguința noastră, desigur un har pe care ni-l va însuti Domnul. Am ajutat pe alții, vom fi ajutați; am văzut pe Dumnezeu în inima noastră curățită, Îl vom vedea nesfârșit mai mult atunci și ne vom hrăni din această priveliște. Altfel vom “muri de foame” dar vom fi conștienți de “moartea“ aceasta. Vom suferi de un cumplit gol conștient în sufletul nostru și în jurul nostru.)

·        Aducerea aminte de focul veșnic, pe de o parte ne arde sau arde împătimirea noastră de cele lumești, pe de alta stinge acest foc sau ne încălzește pentru cele cerești și stinge căldura patimilor rele. Această aducere aminte nu ne lasă reci nici într-o privință, nici în alta; nu este o aducere aminte nepăsătoare de focul veșnic, nici o gândire rece la putința fericirii veșnice. Ne aprinde râvna de a scăpa de focul veșnic și râvna de a dobândi fericirea veșnică. Nepătimirea creștinului nu este o indiferență, ci o ardere, o pasiune împotriva celor rele și pentru cele bune.

·        Este propriu îngerilor de a nu cădea sau, după cum spun unii, de a nu putea cădea; dar ceea ce este propriu oamenilor e de a cădea și de a se ridica iarăși în scurtă vreme, ori de câte ori s-ar întâmpla aceasta.

·        Conștiința este oglinda lăuntrică în care te vezi așa cum ești. Alți oameni îți pot spune lucruri bune despre tine dar ei nu ne cunosc așa de bine cum ne cunoaștem noi înșine privindu-ne conștiința noastră. Sau ne amăgesc lăudându-ne din cine știe ce interese. Conștiința este o oglindă de negrăită finețe, limpezime și sinceritate. Niciodată nu ajunge viața noastră să nu mai arate nici o pată în oglinda conștiinței noastre de aceea ea neîncetat pe sfinți la pocăință.

·        Pocăința este necontenita renunțare la nădejdea vreunei mângâieri trupești, gândul osândirii de sine și îngrijirea neîngrijată de sine, răbdarea de bunăvoie a necazurilor. Cel ce se pocăiește este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăința este asuprirea puternică a pântecelui și lovirea sufletului printr-o simțire adâncă.

·        Păcatul este îmbibat ca o otravă în toată ființa omului, pocăința este deci o mișcare totală, existențială de curățire a întregii ființe omenești în toate gândurile și faptele ei.

·        Cel ce se osândește sincer pe sine, nu este osândit de Dumnezeu căci trezește mila Lui văzând durerea ce o are cel ce a păcătuit că L-a supărat pe El prin aceasta și dă dovadă că revine la iubirea față de El.

·        Ajungând la mănăstirea celor ce se pocăiau am văzut într-adevăr, dacă nu e prea îndrăzneț să spun “cele ce ochiul omului nepăsător nu le-a văzut și la inima omului trândav nu s-au suit”, lucruri și cuvinte care pot să-L silească pe Dumnezeu; îndeletniciri și chipuri de viață care pot încovoia în scurt timp iubirea lui de oameni. Am văzut pe unii din vinovații aceia nevinovați stând toată noaptea până dimineața afară în aer liber cu picioarele nemișcate, clătinându-se de somn în chip jalnic prin silirea firii și nedăruindu-și nici un pic de odihnă, ci lovindu-se și trezindu-se cu ocărâri și certări; pe alții privind cu jale la cer și cerând de acolo ajutor cu tânguiri sfâșietoare. Unii stăteau la rugăciune cu mâinile legate la spate ca niște osândiți; își țineau fața întristată aplecată la pământ și se osândeau socotindu-se nevrednici să privească la ceruri, ba neputând nici măcar să se roage lui Dumnezeu, stăpâniți de nepriceperea gândurilor și a conștiinței, neștiind cum și de unde să ceară ajutor. Ei își înfățișau doar sufletul lui Dumnezeu, fără cuvânt și mintea fără glas și plină de întuneric și de o undă subțire de deznădejde. Pe alții, șezând pe pământ în sac și cenușă și acoperindu-și fața cu genunchii și bătându-și fruntea de pământ. Unii, lovindu-și mereu pieptul și chemându-și înapoi starea cea dintâi. Erau care udau pământul cu lacrimi, iar alții, fiind lipsiți de lacrimi, se loveau pe ei înșiși. Unii se văitau pentru sufletele lor ca pentru niște morți neputînd să rabde întristarea din inima lor. Alții gemeau cu inima dar cu gura împiedicau sunetul tânguirii; însă deoarece nu mai puteau să-l țină, țipau dintr-o dată. (Inima umplută de întristare pentru slăbiciunea și neputința ei din pricina faptelor trupești arătate, umple locul faptelor trupești. Ea topește adică acele fapte și se așează în locul lor. Pe locul oricărei fapte trupești apare inima întristată, ținându-le în cumpănă și covârșindu-le; sau orice faptă trupească face să nască întristarea inimii. Din rana produsă de o plăcere, se naște durerea; din săturarea de mâncăruri grase, se naște înfrânarea tămăduitoare.)

·        Am văzut acolo pe unii ca ieșiți din ei înșiși în felul purtării și al gândirii, pierduți și întunecați de multă mâhnire și nesimțitori față de toate cele ale vieții, apoi scufundați în adâncul smereniei și frigându-și în focul întristării lacrimile ochilor. Pe alții, zăcând jos însingurați și căutând la pământ, mișcându-și capetele și răcnind ca niște lei din fundul inimii, scrâșnind din dinți și suspinând. Unii cereau cu bună nădejde iertarea de toate, alții dintr-o smerenie negrăită se osândeau socotindu-se nevrednici de iertare și nefiind în stare să se apere, strigau către Dumnezeu. Căci ziceau căutând în jos la pământ: “știm, știm, că suntem vrednici de toată pedeapsa și chinuirea și pe drept cuvânt că nu ne ajunge puterea de a răspunde pentru mulțimea datoriilor noastre, nici de vom ruga toată lumea să plângă pentru noi. Numai atâta dorim, numai atâta ne rugăm, numai atâta cerem: “Nu cu mânia Ta să ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta să ne pierzi pe noi” nici după judecata Ta cea dreaptă să ne trimiți pe noi la chinuri. Ci cruță-ne și ne va fi de ajuns ca să ne izbăvim de marea Ta amenințare și de chinurile fără de nume și ascunse. Pentru că nu îndrăznim noi, cei ce nu ne-am păzit nepătată făgăduința noastră, ci am întinat-o după iubirea ta de oameni și după iertarea de mai înainte”! Se puteau vedea acolo, o prieteni, se putea vedea cu adevărat în chip vădit cuvintele lui David. Se puteau vedea oameni îndurând chinuri și încovoiați până la sfârșitul vieții lor, umblând toată ziua întristați. Oameni care uitau să-și mănânce pâinea lor, iar apa și-o beau amestecată cu lacrimi și pâinea tăvălită în cenușă și în praf. Se puteau vedea alții având pielea lipită de oase și fiind uscați ca iarba veștedă. Nimic altceva nu auzeai de la ei decât aceste cuvinte: “Vai, vai, vai! Of, of! E drept, e drept! Cruță-mă, cruță-mă, Stăpâne!” Unii strigau: “Miluiește-mă, miluiește-mă!” iar alții mai jalnic: “Iartă-mă, Stăpâne! Iartă-mă de se poate!” Unii se pedepseau pe ei înșiși cu arșiță iar alții se chinuiau cu frig. Unii gustând puțină apă, o depărtau de la ei îndată gustând doar atât cât să nu moară de sete; alții împărtășindu-se de puțină pâine, aruncau restul departe de ei, numindu-se nevrednici de hrana cuvântătoare, ca unii ce-au săvârșit faptele celor necuvântătoare. Unde se vedea între ei vreo izbucnire de râs? Unde vreo vorbărie fără rost? Unde vreo faptă a iuțimii? Unde vreo urmă de mânie? Nici nu mai știau de este printre oameni ceea ce se cheamă mânie, căci plânsul alungase din ei cu desăvârșire iuțimea. Unde se vedea vreo împotrivire în cuvânt? Unde vreo sărbătoare? Unde vreo îndrăzneală? Unde vreo lecuire sau îngrijire a trupului? Unde vreo urmă de slavă deșartă? Unde vreo nădejde de desfătare? Unde gândul la vin? Unde gustul vreunor poame? Unde mângâierea de conținutul vreunor oale? Unde îndulcirea gâtlejului? Nădejdea tuturor acestora se stinsese în ei. Unde se vedea la ei grija de ceva pământesc? Unde, gândul de a judeca pe careva dintre oameni? Nimic din toate acestea. Toți ședeau privind pururea cu ochii sufletului moartea zicând: “Oare ce ni se va întâmpla? Oare care va fi hotărârea? Care va fi sfârșitul nostru? Oare va mai fi pentru noi chemare înapoi? Oare mai este iertare pentru noi, întunecații, smeriții, osândiții? Oare a avut cererea noastră putere să ajungă înaintea Domnului, sau s-a întors înapoi umilită și rușinată? Oare intrând, cât folos a agonisit? Pornind din trupuri și guri necurate și neavînd nici o putere, a împăcat ea oare pe Domnul cu desăvârșire sau măcar în parte? Oare s-au apropiat de noi îngerii păzitori sau încă stau departe de noi? Căci de nu s-au apropiat, toată osteneala noastră este deșartă pentru că ruga noastră n-are puterea nici întrariparea curăției pentru a intra la Domnul dacă îngerii noștri călăuzitori nu se vor apropia de noi ca să o ia pe aceasta și să o aducă Domnului. ”Pentru aceea îndemnându-se unii pe alții ziceau: “Să alergăm, fraților! E nevoie de alergare pentru că am rămas afară din buna noastră frățime. Să alergăm, necruțînd trupul nostru murdar și pornit spre rele, ca să-l omorâm cum ne-a omorât și el pe noi.” E ceea ce și făceau acei fericiți stăpâniți de simțul vinovăției. Se vedeau la ei genunchi uscați de mulțimea mătăniilor; ochi topiți și scufundați înăuntru, undeva în adânc. Erau lipsiți de păr; obrajii erau răniți și arși de mulțimea lacrimilor; fețele veștejite și galbene, nedeosebite întru nimic de fețele morților. Ce înseamnă greaua pătimire a celor îndrăciți pe lângă a acelora? Sau a celor îndurerați pentru morți? Sau a celor ce petrec în exil, ori pedeapsa celor osândiți pentru omoruri? Nimic nu e chinul și pedeapsa fără de voie a acestora, pe lângă cea de bunăvoie a acelora. și vă rog să nu socotiți cele spuse, povești fraților! Aceștia îl rugau de multe ori pe judecătorul acela mare, pe păstorul și îngerul între oameni, să le pună mâinile și grumazul în fiare și să le țintuiască picioarele în butuci ca la cei osândiți, și să nu-i dezlege înainte de a-i primi mormântul, ba nici chiar în mormânt. Nu voi ascunde nici smerirea cu adevărat vrednică de milă și iubirea zdrobită către Dumnezeu, căci când vedeau aceștia că vor purcede către Domnul îl rugau prin întîistătătorul lor, pe acel mare păstor, să nu-i învrednicească pe ei de înmormântare omenească, ci să fie aruncați ca niște dobitoace, în apa râului sau să fie lăsați în țarina cutreierată de fiare. Iar eu, văzând și auzind acestea de la ei, puțin a trebuit să nu deznădăjduiesc cunoscând nepăsarea mea și asemănând-o cu greaua lor pătimire. Dar cum era și așezarea acelui loc și întocmirea lui? Însăși vederea locului îndemna la pocăință și la plâns, căci cele ce altora le sunt grele și anevoie de primit, celor ce-au căzut din virtute și din bogăția duhovnicească le sunt plăcute și ușor de primit. Pentru că sufletul care s-a lipsit de îndrăzneala de mai înainte și a căzut din nădejdea nepătimirii, care a stricat pecetea curăției, a fost jefuit de bogăția darurilor, s-a înstrăinat de mângâierea dumnezeiască, nu numai că primește cu toată râvna ostenelile, ci și pe sine se sârguiește a se ucide în chip binecredincios prin nevoință, dacă a mai rămas în el o scânteie de iubire și de frică a Domnului. Așa făceau cu adevărat fericiții aceștia. Nu-mi este necunoscut faptul, o minunaților, că nevoințele acestea pe care vi le-am povestit vor fi respinse de unii, primite ca probabile de alții pe când altora pricinuitoare de deznădejde. Bărbatul viteaz își va lua din acestea bold și săgeată de foc și, râvnă primind întru inima sa, va învinge. Cel ce este mai neputincios, recunoscându-și slăbiciunea și dobândind îndată smerenie prin osândirea de sine continuă, va alerga și el în urma celui dintâi, dar nu știu de-l va ajunge. Bărbatul leneș nu trebuie să asculte cele ce le-am spus, pentru ca nu cumva deznădăjduindu-se, să risipească și ceea ce a lucrat până acum, ori să i se întâmple ceea ce s-a spus în Scriptură: “De la cel ce nu are osârdie, ŗi aceea care i se pare că o are i se va lua.” (Matei 25,29)

·        Când omul își aduce aminte de păcatele sale și se pedepsește pe sine, atunci și Dumnezeu are grijă de el ca să-l odihnească, pentru că Dumnezeu se bucură că și-a dat sieși certare pentru abaterea de la calea Lui. Căci acesta este semnul nepătimirii. și pe cât de mult își silește sufletul său, pe atâta se înmulțește cinstirea lui din partea lui Dumnezeu.

·        Cel ce se pocăiește cu adevărat, toată ziua în care plânge o socotește ca pierdută chiar dacă a săvârșit alte lucruri bune în ea.

·        Cel ce se plânge pe sine însuși, nu se îngrijește de plânsul, de căderea sau de ocărârea altuia.

·        Câinele mușcat de o fiară, se mânie și mai mult pe ea înfuriindu-se neasemănat mai mult pe aceasta din durerea rănii. Să luăm aminte de nu cumva nu din curăție, ci din înrăutățire, a încetat conștiința să ne muște. Semnul iertării căderii stă în a te socoti pururea dator. Conștiința curată e pricinuită de ostenelile nevoinței, ca postul, privegherea, îndelunga răbdare.

·        Semnul iertării nu stă într-o liniște nepăsătoare, ci într-o grijă că ești mereu dator să faci ceva pentru a merita iertarea. Păcatul săvârșit devine astfel un bold de continuă înaintare în cele bune. El poate fi astfel o forță de continuă sensibilizare spirituală.

·        Nu e nimic deopotrivă cu îndurarea lui Dumnezeu, sau mai mare ca ea, de aceea cel ce deznădăjduiește s-a înjunghiat pe sine. (Cel ce deznădăjduiește în mila lui Dumnezeu, s-a omorât pe sine sufletește, căci nu mai face nimic pentru a se ridica din răutatea păcatului pentru a înainta în bine.)

·        Semnul pocăinței pline de grijă stă în a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile văzute ce ni se întâmplă, ba încă de și mai multe.

·        Regulă și chip, pildă și icoană de pocăință să-ți fie ție mai înainte pomeniții sfinți osândiți de bunăvoie și nu vei mai avea nevoie nicidecum de vreo carte în viața ta.

·        Aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi și un plâns de fiecare ceas.

·        Tremurarea de moarte este semnul păcatelor nepocăite. (Teama de moarte este firească omului și își are originea în neascultare).

·        După cum pâinea este cea mai necesară dintre toate alimentele, tot astfel meditația asupra morții între toate celelalte îndeletniciri. Cel ce voiește să țină pururea în sine pomenirea morții și a judecății lui Dumnezeu dar s-a predat pe sine grijilor și împrăștierilor lumești, este asemenea celui ce înoată dar voiește să-și ciocnească palmele. Adevărata pomenire a morții taie pofta de mâncare, iar când neînfrînarea la mâncare a fost stăvilită cu ajutorul smereniei, totodată sunt stăvilite și patimile. Insensibilitatea inimii întunecă mintea, iar mulțimea mâncărurilor seacă izvorul lacrimilor. Setea și privegherea necăjesc inima, iar inima necăjită varsă lacrimi.

·        Aspre celor lacomi la mâncare și de necrezut celor trândavi le vor fi aceste cuvinte, dar bărbatul făptuitor le va cerca cu sârguință. Cel care le-a cunoscut prin cercare va râde de ușurința cu care a izbândit; cel care este însă mereu în căutare fără a trece la fapte odată, încă și mai mâhnit va fi. Inima care nu este îndurerată de păcate face și mintea învârtoșată, adică ia omului sensibilitatea înțelegerii stării sale. Cunoașterea de sine a omului este deci o chestie de simțire. Un om nesimțit nu se cunoaște cu adevărat.

·        Cine bea mult nu poate plânge.

·        Mi-a povestit odată un călugăr egiptean: “Înfigându-mi pomenirea morții în simțirea inimii, am voit odată, determinat de o imperioasă nevoie să dau puțină mângâiere lutului, dar am fost împiedicat de pomenirea morții ca de un judecător. Iar ceea ce era mai minunat, e că voind să alung pentru puțin timp acea pomenire, nu mi-a fost cu putință.”

·        Un altul, deseori ieșea dintru sine prin această cugetare așa încât făcea impresia unui leșinat sau epileptic, ba câteodată îl găseau aproape fără suflare.

·        Cei ce cugetă la moarte, adăugând neîncetat frică la frică, nu se odihnesc până nu se va topi și însăși puterea oaselor.

·        Rugându-l mult pentru un cuvânt pe cuviosul Isihie Horevitul când era el să se săvârșească, numai atât am auzit de la el: “Iertați-mă! Nimeni, de va avea pomenirea morții întru inima sa nu va putea să mai păcătuiască vreodată!”

·        Cel ce a murit tuturor, și-a adus aminte de moarte, dar cel ce este încă legat de ele, nu încetează de a lucra el însuși împotriva sa. (Cei care au descoperit lipsa de atracție și falsa plinătate a tuturor celor din lume, a descoperit infinitatea ce-i așteaptă după despărțirea de ele prin moarte. Perspectiva infinității veșnic noi a curăției, a iubirii se deschide pentru cineva după ce s-a plictisit, a obosit de monotonia pe care o poate oferi alipirea exclusivă de lume, alipire ce pare să aibă și ea o infinitate, dar o infinitate în monotonia repetiției, deci o infinitate aparentă. O infinitate care la un moment dat devine leșinată, lipsită de interes, când ajungi să te saturi de a tot acapara același fel de lucruri care nu oferă nimic nou, nimic care să satisfacă setea de infinitatea adevărată. Infinitatea mincinoasă crapă la un moment dat pentru spiritul săturat și dezgustat de ea și prin această crăpătură țâșnește din ascunzimea sa adevărata infinitate – cea a ordinii Duhului. Aspirația de înaintare în ea este ajutată nu numai de dorul ei, ci și de frica continuă de a rămâne înlănțuit prin patimi în monotonia acestei lumi.)

·        Nu te amăgi nepriceputule cu gândul că vei face mâine ce –ai făcut azi, căci nu-ți va fi ție de ajuns o zi pentru a achita complet datoria ce o ai față de stăpân. Nouă oamenilor nu ne este cu putință a petrece cu pietate o singură zi din viață dacă nu vom cugeta că aceasta este ultima pe care o mai apucăm. și este un lucru minunat de constatat cum unii dintre elini au cugetat la fel atunci când au definit filozofia ca fiind cugetarea asupra morții (Platon în Phaidon și Cicero în Tusculanae).

·        Suprema valorificare a timpului este condiționată de înțelegerea fiecărei zile ca stând la ușa vieții de dincolo – a eshatologicului. “Carpe diem” – folosește intens ziua – ca fiind ultima ce ne poate asigura viața eternă. Timpul este un dar de la Dumnezeu însă și o datorie de a-l umple cu fapte dăruite domnului cu sârguința de a ne desăvârși. Nu trebuie să pierdem nici o clipă căci chiar de l-am folosi întreg, nu ne ajunge să împlinim toată datoria ce ne este dată odată cu el.

·        Aceasta este a șasea treaptă: cel ce s-a suit pe ea nu va mai păcătui niciodată, dacă e adevărat ce s-a spus: “Adu-ți aminte de cele de pe urmă ale tale și în veac nu vei păcătui.” (Înț. I. Sirah)

·        Străpungerea inimii este un chin neîncetat al conștiinței care primește împrospătarea râvnei.

·        Mustrarea conștiinței este uitarea firii, devreme ce printr-însa cineva “a uitat să-și mănânce pâinea sa”. Pocăința este lipsirea neîntristată de toată mângâierea trupească.

·        Plânsul sau străpungerea inimii este o mărturisire a păcatelor făcută de minte lui Dumnezeu, un dialog nevăzut neîncetat și îndurerat în care sufletul își recunoaște necontenit păcatele în fața lui Dumnezeu. Sufletul este atât de concentrat în această mărturisire îndurerată, că uită să mănânce, biruind trebuințele firii.

·        Celor care voiesc a spori în fericita plângere le sunt două virtuți: înfrânarea în toate și tăcerea buzelor; celor desăvârșiți: smerita cugetare, setea de necinstiri, foamea de bunăvoie, de necazuri, neosîndirea celor ce păcătuiesc și nemărginită milă pentru cei ce greșesc.

·        Tristețea pentru starea degradantă este atât de mare, că cel ce o trăiește nu mai simte tristețea pentru lipsa mângâierilor sau plăcerilor trupești.

·        Când ai ajuns la plâns, ține-l cu toată tăria căci înainte de a se îmbiba în tine, ușor ți se răpește. și este topit ca ceara de tulburări, de griji trupești, de plăceri și mai ales de multa vorbărie și de glume ușuratice.

·        Plânsul, predispoziția pentru plâns dispare ușor înainte de a ți se face o calitate a firii, de a câștiga întreaga ta ființă calitatea plânsului, care nu este decât dorul intens după viața în Dumnezeu.

·        Dacă nimic nu-i sunt mai potrivit smereniei decât lacrimile, nimic nu i se împotrivește acesteia ca râsul. (Smerita cugetare este rugăciunea necontenită cu lacrimi și cu durere căci aceasta chemând pe Dumnezeu pururea în ajutor, nu lasă pe om să se încreadă nebunește în puterea și înțelepciunea sa, nici să se înalțe față de alții căci acestea sunt boli cumplite ale patimii mândriei.)

·        Stăruie plin de cutremur în cererea rugăciunii în fața Judecătorului ca un vinovat ca să stingi cu înfățișarea din afară și cu starea dinăuntru mânia Dreptului Judecător. Căci nu poate să treacă cu vederea sufletul care stă plin de durere în fața Lui și dăruiește osteneli celui neostenit.(Sufletul ce se pocăiește, cere neîncetat iertare Judecătorului, cum cere văduva din Evanghelie. El nu ostenește în această cerere de la Cel ce nu se ostenește – plictisește – de a-l auzi. Lui Dumnezeu îi face plăcere ca acest dialog de intensă simțire a sufletului cu El să dureze neîncetat. Starea sufletului ce se pocăiește este starea de rugăciune, luarea aminte cu evlavie, cu străpungere și cu durere însoțită de mărturisirea păcatelor cu suspine negrăite.)

·        Să nu faci ca cei care, îngropând morții, odată îi bocesc și apoi benchetuiesc în urma lor, ci să fii asemenea celor condamnați la spart piatră care în fiecare ceas sunt biciuiți de către soldați.

·        Cel care uneori plânge iar alteori se desfătează și râde este asemenea celui ce alungă cu pâine câinele iubitor de plăceri și care în felul acesta face impresia că-l gonește, pe când prin fapta sa îl îndeamnă a stărui înainte. (Inima iubitoare de plăceri este temniță și lanț în vremea morții, iar cea iubitoare de durere s-a dezlegat de cele ale lumii, căci acestea nu-i mai fac plăcere, s-a deschis orizontul ceresc al celor duhovnicești după care a năzuit cu durere.)

·        Nu suntem chemați, o prieteni, aici la nuntă, cu adevărat nu; ci Acela care ne-a chemat aici, ne-a chemat pentru a ne plânge păcatele noastre.

·        Să-ți fie întinderea în pat chip al zăcerii tale în mormânt și vei dormi mai puțin.

·        Desfătarea de la masă să-ți aducă aminte că tu însuți vei servi drept hrană viermilor și nu te vei mai îmbuiba. Nici când te împărtășești de băutura apei, să nu uiți de setea provocată de acea văpaie veșnică și negreșit vei sili firea la cumpătare. Când suferim necinstirea cinstită a îndrumătorului care ne mustră, ne umilește și ne pedepsește, să avem în minte înfricoșata sentință a Marelui Judecător. Prosteasca tristețe și amărăciune ce s-a semănat între noi, cu blândețea și răbdarea o vom ucide ca și cu un paloș cu două ascuțișuri.

·        Seara, la culcare și când te scoli, fii mereu cu gândul la focul cel veșnic și nu vei mai fi stăpânit de lenevie în rânduiala ta.

·        Să te îndemne la plâns chiar haina ta căci toți cei ce-i plâng pe morți se-mbracă-n negru.

·        De nu poți plânge, ar trebui să plângi tocmai pentru că nu ai acest dar; dacă însă plângi – mai mult ar trebui să verși lacrimi pentru că prin păcatele tale ai căzut din starea înaltă în cele mai de jos, asemănându-te dobitoacelor.

·        Am văzut picături mici ca de sânge, vărsat cu durere și am văzut curgând valuri de lacrimi fără nici o remușcare. Eu judec pe cei ce se ostenesc mai mult după durerea lor și nu după lacrimă și cred că și Dumnezeu la fel.

·        Celor care voiesc să petreacă în durerea inimii și în plâns nu li se cuvine a teologhisi căci de se vor îndeletnici cu aceasta, cu siguranță vor pierde lacrimile. Cel ce vorbește despre Dumnezeu se aseamănă celui ce șade în scaunul judecătoresc, pe când cel ce plânge, se aseamănă celui ce petrece în sac deasupra gunoiului. De aceea, cred, a și răspuns David cel care deși plângea, era totuși învățător și înțelept, celor care l-au întrebat: “Cum voi cânta cântarea Domnului în pământ străin?” (Psalmi 136,4) adică în pământul împătimirii.

·        Străpungerea face sufletul ca un burete moale și umed din care curge apa lacrimilor, iar aceasta care iese din suflet spală murdăria păcatelor așa cum apa spală murdăria unei haine după ce o înmoaie.

·        Pe lângă străpungerea pe care o producem noi prin sârguința și gândurile noastre, mai este și cea care se mișcă de la sine, sau cea care e mișcată de Dumnezeu. Aceasta este mai mare decât cea produsă de puterile noastre.

·        Numai în Dumnezeu se poate plânge cu plânsul curat, dar în Dumnezeu nu poate plânge decât cel ce voiește ceea ce voiește Dumnezeu. De aici se vede că întâlnirea cu Dumnezeu se înfăptuiește în stare de plâns, de adâncă înduioșare. Plânsul este un dar al lui Dumnezeu, al întâlnirii cu iubirea Lui. Din nou se face vădit caracterul personal al lui Dumnezeu Care ne dă puterea să plângem făcându-ne să simțim iubirea Lui față de noi. Întâlnirea este o întâlnire pricinuitoare de o simțire până la lacrimi.

·        Cei ce-au dobândit plânsul întru simțirea inimii și-au urât însăși viața lor ca una ce e plină de osteneală, pricinuitoare de lacrimi și de dureri. Iar de la trupul lor s-au întors ca de la un dușman.

·        Când vedem la cei ce par să plângă după Dumnezeu mânie și mândrie, să socotim lacrimile lor potrivnice lui Dumnezeu căci “ce părtășie are întunericul cu lumina?” (II Cor. 6,15)

·        Rodul străpungerii mincinoase este închipuirea de sine, iar al celei adevărate este mângâierea. Precum focul topește trestia, așa lacrima topește toată întinăciunea văzută și gândită.

·        Părinții afirmă că este greu a deosebi, mai ales la începători care sunt lacrimile adevărate, acest lucru fiind acoperit de multe obscurități și aparențe. Că ei spun că lacrimile pot să izvorască din felurite pricini: din fire, de la Dumnezeu, din necazuri, din curvie, din lăudare, din slavă deșartă, din dragoste, etc. După ce prin frica de Dumnezeu ne-am scuturat de toate falsele pricini a lacrimilor, să căutăm a ne agonisi și lacrimile curate și sincere ale cugetării la moarte, deoarece în acestea nu se află nici înșelăciune nici mândrie, ci dimpotrivă, ele ne curăță, ne sporesc dragostea față de Dumnezeu, ne spală de păcate și ne eliberează de patimi.

·        Nu crede izvoarelor de lacrimi înainte de curățirea desăvârșită căci nu are crezare vinul stors de curând din teascuri.

·        Cel ce călătorește în plânsul neîncetat după Dumnezeu nu încetează a prăznui în fiecare zi, dar cel ce este într-o permanentă sărbătoare; poate tocmai de aceea bunul acela plângător a spus suspinând: “Scoate din temniță sufletul meu.” (Psalmi 141,7) ca să se bucure în lumina Ta negrăită.

·        Am văzut la unii plâns și am văzut la alții alt plâns din neputința plânsului. Aceștia deși îl au, se simt ca și cum nu-l au și prin neștiința lor cea bună rămân nejefuiți de el. Ei sunt cei despre care s-a zis: “Domnul înțelepțește orbii”. (Psalmi 145,8)

·        Precum văduva care și-a pierdut bărbatul, având un fiu unul născut, îl are după Dumnezeu numai pe el spre mângâiere, așa și sufletul care a căzut nu are altă mângâiere în vremea ieșirii decât neplăcerile gâtlejului, (postul) și lacrimile. Nu vor cânta unii ca aceștia niciodată, nici nu vor sălta în cântece de veselie căci ele sunt păgubitoare plânsului. Iar de vei încerca să chemi plânsul prin ele, el se va depărta și mai mult de la tine căci plânsul este durerea îmbibată într-un suflet învăpăiat. El s-a făcut în mulți înainte mergător al fericitei nepătimiri, făcând materia ușor de stăpânit curățind-o și subțiind-o.

·        Lacrimile născute din amintirea morții au născut frica, iar după frica ce naște lipsa de frică, se ivește bucuria.

·        Unui osândit care și-a primit sentința la moarte nu-i mai arde să privească spectacole de teatru. Cel ce plânge cu adevărat, nu va mai lua seama vreodată la desfătare, mărire, mânie ori la furie. Plânsul constituie durerea profundă a sufletului ce s-a pocăit, care adaugă zilnic durere peste durere, fiind ca și femeia în durerile nașterii.

·        Plânsul neîncetat naște obișnuința (dispoziția permanentă a sufletului) trecând apoi la simțirea inimii și cu greu ne mai poate fi luat. Oricât de mari ne-ar fi virtuțile pe care le practicăm, ele sunt zadarnice, false și trecătoare dacă nu dobândim inimă îndurerată.

·        Sunt patimi care seacă izvoarele lacrimilor și sunt altele care nasc în ele (în izvoarele lacrimilor) noroi și șerpi. Datorită celor dintâi s-a împreunat Lot în mod nelegiuit cu fiicele sale; datorită celorlalte a căzut diavolul din cer. (Materiile care usucă în noi izvoarele sunt vinul, stăpânirea și cinstirea fără de măsură, căci acestea două din urmă înalță cugetul prin care a căzut și diavolul.)

·        De multe ori însăși pustietățile aspre și deprimante sau austeritatea chiliei să îndemne mintea noastră la străpungere. Să te încredințeze despre aceasta Iisus, Ilie și Ioan, care se rugau în singurătate. (și locul ajută mult și înlesnește lucrarea virtuții.)

·        De multe ori un singur cuvânt a risipit plânsul, dar este de mirare că un singur cuvânt l-a adus iarăși.

·        Nu vom fi învinuiți, o, prieteni, la ieșirea sufletului că n-am săvârșit minuni, nici că n-am teologhisit, ori că n-am fost văzători; dar vom da negreșit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns!

·        A fost a șaptea treaptă: cel ce s-a învrednicit de ea să mă ajute și pe mine, căci și el a fost ajutat să spele prin aceasta petele acestui veac.

·        Unul din mijloacele de penitență, înainte, era și petrecerea în preajma gunoaielor urât mirositoare cf. Iov.

·        Nimeni viețuind în păcate să nu deznădăjduiască de sine, știind că plugăria schimbă soiurile plantelor, iar îngrijirea sufletului prin virtute poate birui boli de tot felul.

·        Există o deznădejde din mulțimea de păcate, din povara conștiințe, a întristării de nesuportat și din pricina copleșirii sufletului din pricina mulțimii rănilor, și o scufundare a lui în adâncul deznădejdii sub greutatea acestora. și există o deznădejde care ni se întâmplă din mândrie și din închipuirea de sine, din pricină că socotim căderea ce ni s-a întâmplat sub demnitatea noastră. Cine ia seama, va afla în aceștia această stare: cel dintâi se predă pe sine nepăsării, cel ce-al doilea nu mai are nădejde în nevoință, ambele fiind vătămătoare, pentru că pe unul obișnuiește să-l tămăduiască înfrânarea și buna nădejde, iar pe al doilea smerenia și neosîndirea celorlalți.