Parinti Tematice

Sărăcie, detașare, lepădare – iubirea de argint, avariția

·         Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să știe întâi că trebuie să se mulțumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoștință, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăși înapoi. (Antonie cel Mare)41

·         Cei ce nu sunt mulțumiți cu cele ce le au la îndemnă pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbură sufletul și îi insuflă gânduri și închipuiri că cele ce le au sunt rele. și după cum hainele mai mari mai mari decât măsura împiedică la mișcare pe cei ce se luptă, așa și dorința avuției peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască. (Antonie cel Mare)41

·         Starea în care se află cineva fără să vrea îi este și pază și osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemulțumire, să te pedepsești singur fără să simți. Iar calea spre aceasta este una singură: disprețuirea celor pământești. (Antonie cel Mare)41

·          Cât privește hainele, să nu poftești să ai haine de prisos, ci îngrijește-te numai de cele care sunt de trebuință trupului. “Aruncă mai bine asupra Domnului grija ta și El va purta grijă de tine”. “Căci el se îngrijește, zice, de noi”. Dacă ești lipsit de hrană sau de haine, nu te rușina să primești când ți le vor aduce alții, căci rușinea aceasta este un fel de mândrie. Iar dacă prisosești tu în aceasta, dă și tu celui lipsit. Așa voiește Dumnezeu să se chivernisească între dânșii copiii Săi. De aceea scrie Apostolul către Corinteni cu privire la cei lipsiți: “Prisosul vostru să împlinească lipsa altora, ca și prisosul acelora să împlinească lipsa voastră; ca să se facă potrivire, precum este scris: Celui ce are mult, nu i-a prisosit și celui ce are puțin, nu i-a lipsit”. Deci având pentru timpul de acum cele de trebuință, nu te griji pentru vremea ce vine, nici pentru o zi, nici pentru o săptămână și nici pentru o lună. Căci venind de față ziua de mâine, va aduce El cele de trebuință. Tu caută mai bine împărăția cerurilor și dreptatea lui Dumnezeu. “Căutați, zice Domnul, împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”.(Evagrie Ponticul)41

·         Despre faptul că nu trebuie să ne îngrijim de îmbrăcăminte și bucate, socot de prisos a mai scrie, însuși Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. “Nu vă îngrijiți, zice, în sufletul vostru ce veți mânca, sau ce veți bea, sau cu ce vă veți îmbrăca”, căci toate acestea le fac păgânii și necredincioșii, care leapădă purtarea de grijă a Stăpânului și tăgăduiesc pe Făcătorul. De creștinii este cu totul străin acest lucru, de îndată ce cred că și cele două vrăbii vândute cu un ban stau sub purtarea de grijă a Sfinților îngeri. Au însă dracii și obiceiul acesta: după gândurile necurate, aduc în suflet și pe acelea ale grijii, ca să se depărteze Iisus de la noi, umplut fiind locul cugetării cu mulțime de gânduri, și să nu mai poată rodi cuvântul, fiind copleșit de gândurile grijii. Lepădând dar asemenea gânduri, să lăsăm toată grija noastră în seama Domnului, îndestulându-se cu cele de față, cu îmbrăcăminte și hrană sărăcăcioasă, ca să slăbim în fiecare zi pe părinții slavei deșarte. Iar dacă cineva socotește că nu-i stă bine în haină sărăcăcioasă, să privească la Sfântul Pavel cum așteaptă în frig și dezbrăcat, cununa dreptății. Dacă Apostolul a numit lumea aceasta stadion și teatru, oare cel ce s-a îmbrăcat cu gândurile grijii, mai poate alerga spre răsplătirea chemării de sus a lui Dumnezeu, sau mai poate să lupte cu începătoriile, cu domniile și cu stăpânitorii întunericului veacului acestuia? Eu nu știu dacă-i va fi cu putință; acest lucru l-am învățat de la înseși cazurile văzute. Căci se va împiedica în haină și se va rostogoli la pământ, ca și mintea de gândurile purtării de grijă, dacă e adevărat cuvântul care zice că mintea rămâne statornic lipită de comoara sa, că “unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta”. (Evagrie Ponticul)41

·         Când vor fugi degrabă de la noi vreunele din gândurile necurate, să căutăm pricina pentru care s-a întâmplat aceasta. Oare pentru raritatea lucrului, fiind greu de găsit materia, sau pentru nepătimirea noastră, n-a putut vrăjmașul nimic împotriva noastră? De pildă dacă unui pustnic i-ar veni în minte gândul că i s-a încredințat ocârmuirea duhovnicească a primei cetăți, desigur că nu va zăbovi la închipuirea aceasta; și pricina se cunoaște ușor din cele spuse mai înainte. Dar dacă unuia i-ar veni acest gând în legătură cu oricare cetate s-ar nimeri, și ar cugeta la fel, acela fericit este că a ajuns nepătimirea. Asemenea și în privința altor gânduri se va afla pricina cercetându-se în același chip. Acestea trebuie să le știm pentru râvna și puterea noastră, ca să vedem dacă am trecut Iordanul și ne-am apropiat de verdeață, sau încă petrecem în pustie, loviți de cei de alte neamuri. De pildă foarte multe fețe mi se pare că are dracul iubirii de argint și e foarte dibaci în puterea de-a amăgi. Astfel când e strâmtorat de desăvârșita lepădare de sine, îndată face pe purtătorul de grijă și iubitorul de săraci. Primește bucuros pe străinii care nu-s încă de față, celor lipsiți le trimite ajutor, cercetează închisorile orașului și răscumpără sclavii; arată alipire femeilor bogate, îi face îndatorați pe cei cărora le merge bine, sfătuiește pe alții să se lepede de punga lor largă. și astfel amăgind sufletul, pe încetul îl învăluie în gândurile iubirii de argint și-l dă pe mâna dracului slavei deșarte. Iar acesta aduce înainte mulțimea celor ce slăvesc pe Domnul pentru aceste purtări de grijă și pune pe unii să vorbească întreolaltă câte puțin despre preoție, prevestind moartea preotului de acum și iscodind nenumărate chipuri ca să nu scape. și așa biata minte, învăluită într-aceste gânduri, se luptă cu înverșunare cu aceia dintre oameni care nu l-au primit, iar celor ce l-au primit le face daruri și-i primește cu recunoștință. Pe cei ce se împotrivesc îi dă pe mâna judecătorilor și uneltește ca să fie scoși din hotarele cetății. Aflându-se apoi aceste gânduri înlăuntrul său și învârtindu-se în minte, îndată ce înfățișează dracul mândriei, nălucind străluciri necontenite și draci înaripați în văzduhul chiliei, ca până la urmă să scoată pe om din minți. Noi, însă, dorind pierzarea ăstor fel de gânduri, să trăim cu mulțumire în sărăcie. “Căci e vădit că nimic n-am adus în lume și nimic nu putem duce din ea. Având hrană și îmbrăcăminte, să ne îndestulăm cu ele”, aducându-ne aminte de Sfântul Pavel, care zice că “ rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint”. (Evagrie Ponticul)41

·         Domnul s-a lepădat cu totul de grija celor pământești și a poruncit să căutăm numai Împărăția Cerurilor, noi însă, silindu-ne să umblăm tocmai pe o cale potrivnică, am nesocotit poruncile Domnului, și depărtându-ne de purtarea lui de grijă, ne-am pus nădejdile în mâini. El a spus: “Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe și Tatăl vostru cel din ceruri le hrănește pe ele”, și iarăși: “Priviți la crinii câmpului, cum cresc și nu se ostenesc, nici nu torc”. Ba chiar a poruncit Apostolilor să nu-și ia cu ei nici traistă, nici pungă, nici toiag, ci să țină seama de făgăduința nemincinoasă, pe care le-a dat-o trimițându-i la slujba de ajutorare a celorlalți oameni când le-a spus: “Vrednic este lucrătorul de hrana sa”. El știa că mai mult ne asigură Providența cele necesare, decât sârguința noastră. Noi, însă, nu ne oprim de a agonisi pământ cât se poate de mult. Cumpărăm turme de oi, boi de muncă, râvniți la înfățișare și mărime, și măgari bine hrăniți. Oile vrem să ne dea din belșug lâna pentru trebuințe; boii să ne slujească la lucrarea pământului, aducându-ne nouă hrană, iar lor și celorlalte dobitoace nutreț; în sfârșit vitele de povară să facă mai aleasă hrana necesară, întregind cele ce lipsesc în țară, cu mărfuri din străinătate, pentru a spori plăcerile vieții noastre. Dar nu ne mulțumim numai cu atât, ci alegem și meșteșugurile cele mai aducătoare de câștig, care nu ne lasă deloc vreme să ne gândim la Dumnezeu, ci ne întorc toată grijă spre ele. Iar mai pe urmă învinuim mai de grabă slăbiciunea purtătorului de grijă decât pe noi înșine, pentru alegerea ce am făcut-o. Dar chiar dacă nu mărturisim prin cuvânt, suntem vădiți prin lucruri, că ne bucurăm de-o viețuire asemenea mirenilor, când ne îndeletnicim cu aceleași lucruri ca și ei și mai degrabă zăbovim în osteneli trupești. Astfel mulți cred că evlavia ar fi un prilej de agonisire de lucruri, și că nu alegem viața, odinioară liniștită și fericită, pentru altceva, decât ca printr-o mincinoasă cinstire de Dumnezeu să fugim, pe de o parte de muncile cele ostenitoare, iar pe de alta, câștigând slobozenie spre plăceri, să putem da pornirilor noastre drumul spre cele ce vrem. Mândrindu-ne nu multă nerușinare față de cei simpli, iar uneori și față de cei ce ne întrec, socotim viața virtuoasă ca o îndreptățire la asuprire, dar nu ca o pricină de smerenie și de îngăduință. De aceea suntem socotiți chiar de cei ce trebuie să ne cinstească ca o turmă ușuratică. Ne călcăm în picioare unii pe alții prin târguri, amestecați într-o adunătură de tot soiul, neavând nimic care să ne deosebească de ceilalți oameni, cum ar trebui. Vrând să fim cunoscuți nu din felul de viețuire, ci din înfățișare și ocolind ostenelile pentru virtute, dorim cu furie slava pe ele, făcând teatru din adevărul de odinioară. De acea numele lui Dumnezeu este hulit, iar viața cea preadorită s-a făcut urâtă; și dobânda celor ce viețuiesc cu adevărat întru virtute a ajuns să fie socotită amăgire. Gem orașele de cei ce rătăcesc prin ele degeaba și sunt tulburați cei de prin case, cărora le e silă și să-i mai privească, văzându-i că stăruie la uși, cerșind tot mai nerușinat; iar mulți, după ce sunt primiți în case, fățărind pentru puțin timp evlavia și acoperind cu masca fățărniciei gândul de vicleșug, îi jefuiesc pe aceia, iar pe urmă pleacă, încât fac să se întindă peste toată viața monahală un nume urât. și așa sunt alungați din orașe ca o ciumă cei ce erau odinioară îndreptătorii lor; și sunt izgoniți ca niște spurcați, mai rău decât cei umpluți de lepră. Mai bucuros se hotărăște cineva să creadă tâlharilor și spărgătorilor, decât celor ce se îndeletnicesc cu viața monahală, socotind că e mai ușor pot să se păzească de răutatea vădită, decât de prefăcuta vrednicie de crezământ, care uneltește în ascuns. Aceștia nici n-au început măcar viața de evlavie și nu cunosc folosul liniștirii, ci au fost împinși la viața singuratică fără judecată poate de vreo strâmtoare oarecare. Au socotit lucrul acesta ca o treabă de negustorie, bun pentru câștigarea celor trebuincioase. și eu socotesc că ar face lucrul acesta mai cuviincios, dacă n-ar umbla pe la toate ușile, ci ar socoti că înfățișarea îi împiedică de la primirea unor daruri mai bogate, ca nu cumva, vrând să plătească trupului birul datorat, să nu-i dea numai pe cel trebuincios, ci și pe cel care l-au născocit desfătările celor ce duc un trai molatic, împlinindu-și poftele lor nemăsurate. Dar a tămădui pe cei ce sufăr de aceste boli nevindecabile este foarte greu.(Nil Ascetul)41

·         Căci cu ce se alege viața noastră din toată osteneala deșartă în jurul acestora? Nu toată zdroaba omului merge în gura lui? – cum zice Eclesiastul. Dar hrana și veșmintele sunt destul pentru susținerea păcătosului acestuia de trup. De ce, așa dar, lucrăm la nesfârșit și alergăm după vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricina sârguinței pentru cele materiale, sufletul să se bucure de bunurile dumnezeiești și încălzind trupul mai mult decât se cade? Îl hrănim ca să ne facem un dușman vecin cu noi, ca să nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din, pricina marii lui puteri, să fie mai tare în războiul lui împotriva sufletului, neîngăduind ca aceasta să fie cinstit și încununat. Căci în ce costă trebuința trupului, pe care luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta până la greutăți nebunești? Ea constă, desigur, în pâine și apă, dar nu ne dau izvoarele apă din belșug? Iar pâinea nu e atât de ușor de câștigat de cei ce au mâini? și ne-o putem agonisi prin astfel de lucrări, prin care trebuința trupului se împacă fără ca să fim împrăștiați, decât foarte puțin, sau deloc. Dar ne dă oare mai multă grijă îmbrăcămintea? Nici aceasta, dacă nu avem în vedere moliciunea venită din obișnuință, ci numai trebuința. Ce haine din pânză de păianjen, ce vizon, sau porfiră, sau mătase a purtat primul om? Nu i-a întocmit Făcătorul o haină din piei și nu i-a poruncit să se hrănească cu ierburi? Punând aceste hotare trebuinței trupului, a oprit și osândit de departe urâciunea viețuirii de acum a omului. Nu mai spun că și acum va hrăni pe cei ce bine viețuiesc, Cel ce hrănește păsările cerului și le îmbracă, Cel ce împodobește crinii câmpului cu atâta frumusețe, fiindcă nu e cu putință să-i convingem pe cei ce s-au depărtat așa de mult de la această credință. Căci cine nu va da cu bucurie cele de trebuință aceluia care viețuiește întru virtute? Unde este, așadar, și la ce folosește sârguința noastră, dacă Dumnezeu ține cârma lucrurilor și toate le poartă și le duce precum vrea? Dar la neputințe, se va zice, trupul are lipsă de mângâieri, și cu cât e mai bine să murim, decât să facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu făgăduința? Desigur că dacă Dumnezeu vrea ca noi să mai trăim, sau va pune în trupul nostru o putere care să țină cumpănă slăbiciunii, încât să putem purta și durerea venită din neputință și să primim încă și cununi pentru bărbăție; sau va găsi mijloace pentru hrănirea celui ostenit. În orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne mântui Celui ce este izvorul mântuirii și al înțelepciunii. Bine este, așadar, iubiților, să ne ridicăm iarăși la vechea fericire și să ne însușim din nou viețuirea celor vechi. Căci cred că este lucru ușor pentru cei ce vreau, și chiar dacă ar fi vreo osteneală, nu e fără rod, având destulă mângâiere în slava înaintașilor și în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru că nu mic va fi câștigul celor care au început această viețuire, dacă vor lăsa celor ce după ei chipul unei viețuiri desăvârșite, care va fi înălțarea lor. (Nil Ascetul)41

·         Ci, cum se predau pe ei înșiși, așa să predea și toate ale lor, bine știind că ceea ce rămâne afară, trăgând necontenit cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urmă îl va rupe din frățietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt să se scrie Viețile Sfinților, ca fiecare dintre cei ce se apucă de unul din felurile acestea de viețuire, să fie dus printr-o pildă asemănătoare spre adevăr. Cum s-a lepădat Elisei de lume, ca să urmeze învățătorului său? „Ara, zice, cu boii, și douăsprezece perechi de boi înaintea lui; și a tăiat boii și i-a fript în vasele boilor”. Aceasta îi arată căldura râvnei. Căci n-a zis: voi vinde perechile de boi și voi economisi prețul după cuviință, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorința care îl trăgea să fie lângă învățător, a disprețuit cele văzute și s-a silit să se izbăvească mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica adeseori se face pricină a răzgândirii. De ce apoi și Domnul, îmbiind bogatului desăvârșirea vieții după Dumnezeu, i-a poruncit să-și vândă averile și să le dea săracilor și să nu-și lase sieși nimic? Fiindcă știa că ceea ce rămâne se face, ca și întregul, pricină de împrăștiere. Dar socotesc că și Moise, rânduind celor ce vreau să se curățească în rugăciunea cea mare, să-și radă tot trupul, le-a poruncit prin aceasta să se lepede cu desăvârșire de averi, iar în al doilea rând să uite de familie și de toți cei apropiați în așa măsură, încât să nu mai fie câtuși de puțin tulburați de amintirile lor. (Nil Ascetul)41

·         Nu e de nici un folos a se lepăda de lucruri cei ce nu stăruiesc în această judecată, ci se lasă târâți și duși iarăși de gând și de aceea se întorc necontenit spre cele părăsite, vădindu-și dragostea față de ele, ca femeia lui Lot. Căci aceea, întorcându-se, stă până azi, prefăcută în stâlp de sare, ca pildă celor ce nu ascultă. Tot astfel îi întoarce obișnuința, al cărei simbol este aceea, spre sine, pe cei ce vor să se despartă fără să se schimbe. Dar ce vrea să spună și legea, care poruncește ca cel ce intră în templu, după ce a împlinit cele ale rugăciunii, să nu se întoarcă pe aceeași poartă pe care a intrat, ci să iasă pe cea dimpotrivă făcându-și drumul, neîntors, drept înainte? Nimic altceva decât că nu trebuie să-și slăbească cineva prin îndoieli încordarea pășirii înainte spre virtute. Căci neîncetatele aplecări spre lucrurile din care am ieșit ne trag prin obișnuință cu totul spre cele dindărăt și, slăbănogind pornirea spre cele dinainte, o întorc spre ele și o fac să tânjească după vechile păcate. (Nil Ascetul)41

·         Fiindcă obișnuința trage pe om la sine cu putere și nu-l lasă să se ridice la cea dintâi deprindere a virtuții. Pentru că din obișnuință se naște deprinderea, iar din deprindere se face firea. și a strămuta firea și a o schimba este lucru anevoios. Chiar dacă e clintită puțin cu sila, îndată se întoarce la sine. Iar dacă a fost scoasă din hotarele ei, nu se mai întoarce la integritatea ei, dacă nu se pune multă osteneală spre a o aduce la calea ei, căci vrea mereu să revină la deprinderea din obișnuință, pe care a părăsit-o. Privește la sufletul care se ține lipit de obișnuințe, cum șade lângă idoli, lipindu-se de materiile fără formă, și nu vrea să se ridice și să se apropie de rațiunea care caută să-l călăuzească spre cele mai înalte. El zice: „Nu pot să mă ridic înaintea ta, fiindcă mă aflu în rânduiala obișnuită a femeilor”. Căci sufletul care se odihnește de mulți ani în lucrurile vieții, șade lângă idoli, care pe ei sunt fără formă, dar primesc forme de la meșteșugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fără formă, bogăția și slava și celelalte lucruri ale vieții, care nu au în ele nici un chip statornic și hotărât ci, simulând adevărul printr-o asemănare ușor de întocmit, primesc de fiecare dată alte și alte schimbări? Formă le dăm noi, când prin gânduri omenești născocim închipuirea unui folos pe seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor. (Nil Ascetul)27 41

·         Să râvnim virtuțile sfinților și, desfăcându-ne de poruncile slujirii trupului să urmărim slobozirea. Pe asinul sălbatic, lăsat slobod de Ziditor în pustie, care nu aude răcnetele mânătorului și-și bate joc de zarva orașelor, chiar dacă l-am făcut până acum să poarte poveri, înjugându-l la patimile păcatului, să-l dezlegăm de legături, oricât s-ar împotrivi cei ce îi sunt stăpâni nu prin fire, ci și-au câștigat stăpânirea prin obișnuință. Desigur aceștia vor auzi și se vor supune, dacă vom arăta nu numai cu limba și cu glasul simplu, ci cu toată starea dinăuntru a sufletului, „că Domnul are trebuință de el”. și îndată îl vor trimite pe el, ca, după ce va fi împodobit cu veșmintele apostolești, să se facă purtător al Cuvântului; sau, fiind slobozit să se întoarcă în străvechile imașuri ale Cuvântului, să caute, dincolo de orice verdeață (ceea ce înseamnă a rămânea la frunzișul sau la litera dumnezeieștii Scripturi), ca să fie călăuzit la viața cea necuprinsă, care rodește la un loc hrană și desfătare multă. Dar se ivește întrebarea cum caută dincolo de orice verdeață asinul sălbatec lăsat slobod de Dumnezeu în pustie, odată ce are ca loc de petrecere pustia, iar ca sălaș pământul sărat, știut fiind că pământul sărat și pustia de cele mai adeseori nu sunt potrivite pentru creșterea verdeței? Înțelesul este acesta, că numai cel pustiu de patimi este în stare să caute cuprinsul contemplației în cuvintele dumnezeiești, după ce s-a uscat din el mustul patimilor. (Nil Ascetul)41

·         Să părăsim lucrurile lumești și să tindem spre bunurile sufletului. Până când vom rămânea la jocurile copilărești, neprimind cuget bărbătesc? Până când vom lucra mai fără judecată ca pruncii, neînvățând nici măcar de la aceia cum se înaintează la lucrurile mai înalte? Căci aceia, schimbându-se cu vârsta, își schimbă și aplecarea spre jocuri și părăsesc cu ușurință plăcerea pentru cele materiale. Doar știm că numai materia copilăriei e alcătuită din nuci, biciuri și mingi. Copiii sunt împătimiți de ele numai până ce au mintea nedesăvârșită și le socotesc lucruri de preț. Dar după ce a înaintat cineva cu vârsta și a ajuns bărbat, le aruncă pe acelea și se apucă de lucruri serioase cu multă sârguință. Noi însă am rămas la pruncie, minunându-se de cele ale copilăriei, care sunt vrednice de râs, și nu vrem să ne apucăm de grija celor mai înalte și să începem a ne gândi la cele cuvenite bărbaților. Ci părăsind cugetul bărbătesc, ne jucăm cu lucrurile pământești ca și cu niște nuci, dând prilej de râs celor ce judecă lucrurile urmând rânduiala firii. Căci pe cât este de rușinos să vezi un bărbat întreg șezând în cenușă și desenând în țărână figuri copilărești, tot pe atât de rușinos să vezi pe cei ce umblă după agonisirea bunurilor veșnice, tăvălindu-se în cenușa celor pământești și rușinând desăvârșirea făgăduinței, prin îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei stări a noastre, pe cât se vede, stă în faptul că socotim că nu există nimic mai bun decât cele văzute și nu cunoaștem, în comparație cu neînsemnătatea celor de acum, covârșirea bunătăților viitoare; înconjurați de strălucirea bunătăților de aici, socotite de preț, ne legăm deplin cu pofta de ele. Căci totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai rele, care moștenesc dreptul acelora. Fiindcă dacă am avea o înțelegere mai înaltă despre cele viitoare, n-am rămânea lipiți de acestea. (Nil Ascetul)41

·         Să ne dezbrăcăm deci, rogu-vă, de toate, căci vrăjmașul ne așteaptă la luptă gol. Oare atleții luptă îmbrăcați? Legea de luptă îi aduce în arenă dezbrăcați. Fie că e cald, fie că e frig, așa intră ei acolo, lăsând afară veșmintele. Iar dacă vreunul dintre ei nu vrea să se dezbrace, nu primește nici lupta. Noi însă, care am făgăduit să luptăm și încă cu vrăjmași cu mult mai ageri decât cei ce luptă la arătare, nu numai că nu ne dezbrăcăm, ci încercăm să luptăm luând pe umeri încă și nenumărate alte poveri, dând vrăjmașilor multe mânere de care să ne poată prinde. De aceea zice proverbul către cel ce gătește pe luptător: „Scoate-i haina, căci a trecut la rând”. Până ce era afară de locul de luptă, i se potriveau bine hainele celor care nu luptă, acoperindu-i bărbăția luptătoare cu învelișul veșmintelor. Dar odată ce a trecut la luptă „scoate-i haina”. Pentru că trebuie să se lupte gol, mai bine zis nu numai gol, ci și uns. Căci prin dezbrăcare luptătorul nu mai are de ce să fie prind de către potrivnic; iar prin ungerea cu untdelemn, chiar dacă ar fi prins vreodată, i-ar aluneca din mâini. Untdelemnul îl scapă din prinsoare. De aceea potrivnicii caută să arunce cu țărână unul în celălalt, ca, înăsprind prin praf alunecușul undelemnului, să se poată face ușor de apucat la prinsoare. Ceea ce este praful acolo, aceea sunt lucrurile pământești în lupta noastră; și ceea ce este acolo untdelemnul, aceea este aici lipsa de griji. și precum acolo cel uns se desface cu ușurință din prinsoare, dar dacă ar lua pe el praf, cu anevoie ar scăpa din mâna protivnicului, tot așa aici, cel ce nu se îngrijește de nimic, anevoie poate fi prins de diavolul, dacă e plin de griji și își înăsprește lunecușul lipsei de griji a minții prin praful grijilor, cu anevoie va scăpa din mâna aceluia. (Nil Ascetul)41

·         Bine este dar să rămânem între hotarele lucrurilor de trebuință și să ne silim cu toată puterea să nu trecem dincolo de acestea, căci dacă suntem duși de poftă spre cele plăcute ale vieții, nici un temei nu mai oprește pornirea noastră spre cele dinainte. Fiindcă ceea ce este peste trebuință nu mai are nici un hotar, ci o năzuință fără sfârșit și o deșertăciune fără capăt sporește necontenit osteneala în jurul lor, hrănind pofta, ca pe o flacără, prin adăugirea materiei. (Nil Ascetul)41

·         Căci cei ce au trecut odată hotarele trebuinței firești și încep să înainteze în viața materială, voiesc să adauge la pâine ceva dulce pe deasupra, iar la apă, vinul care se face de aici înainte trebuincios, iar din acesta pe cel mai de preț. Ei nu mai vreau să se mulțumească cu veșmintele de trebuință, ci mai întâi își cumpără lână de cea mai frumoasă, alegând însăși floarea lânii, apoi trec de la aceasta la stofele amestecate din in și lână, pe urmă umblă după haine de mătase, la început după cele simple, apoi după cele împestrițate cu războaie, cu fiare și cu istorii de tot felul, își adună apoi vase de argint și de aur, care slujesc nu numai la mese, ci și dobitoacelor, și le așează pe multe policioare. Ce să mai spunem despre ambiția lor atât de deșartă, pe care o întind până la cele mai necinstite trebuințe, neprimind să li se facă nici măcar de necinste din altă materie, ci vrând să le facă argintul și această slujbă? Căci așa este plăcerea. Se întinde pe sine până la cele mai de pe urmă și cinstește lucrurile necinstite prin strălucirea materiei. Dar a căuta acest prisos e un lucru potrivnic firii. (Nil Ascetul)41

·         Căci viețuirea potrivit cu firea ne-a fost rânduită aceeași nouă și dobitoacelor, de către Făcător. „Iată v-am dat vouă, zice Dumnezeu către oameni, toată iarba câmpului, ca să fie vouă și dobitoacelor spre mâncare”. Primind deci împreună cu necuvântătoarele o hrană de obște, dar stricând-o prin născocirile noastre într-una mai desfătătoare, cum nu vom fi socotiți, cu drept cuvânt, mai necuvântători decât acelea, dacă dobitoacele rămân între hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi, oamenii cinstiți, cu rațiune, am ieșit cu totul din vechea rânduială? Căci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt nenumăratele meșteșuguri ale plăcintarilor și bucătarilor, care stârnesc plăcerile ticălosului de pântece? Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mâncând iarbă și îndestulându-se cu ce se nimerește și folosindu-se de apa râurilor, dar și de aceasta destul de rar? De aceea le sunt puține și plăcerile de sub pântece, pentru că nu-și aprind dorințele cu nici o mâncare grasă, încât nici nu știu totdeauna de deosebirea între bărbătuș și femeiușcă. Căci un singur timp al anului le stârnește această simțire, când legea firii le-a rânduit împreunarea pentru însămânțarea aceleiași specii, spre păstrarea neamului; în cealaltă vreme așa de mult se înstrăinează, încât uită cu totul de o astfel de dorință. Dar oamenilor, pofta nesăturată după plăcerile desfrânate, odrăslită din belșugul și felurimea mâncărilor, le-a semănat dorințe furioase, neîngăduindu-le patima să se liniștească în nici o vreme. (Nil Ascetul)41

·         Dacă L-a chemat și pe Domnul însuși, zicându-i: „Toate ți le voi da ție, de vei cădea și Te vei închina mie”, și dacă a încercat să amăgească prin lucruri ce par strălucitoare și pe Cel ce n-are trebuință de ele, cum nu-și va închipui că poate să amăgească pe oamenii ușor de prins, care sunt așa de aplecați spre lucrurile sensibile? (Nil Ascetul)41

·         Nimic n-a folosit cel ce s-a lepădat de toate și se îndulcește cu patima. Căci ceea ce făcea prin avuție, face și acum neavând nimic. De asemenea cel ce se înfrânează, dacă agonisește avere, e frate la cuget cu cel de mai înainte; căci lor este aceeași pentru plăcerea din cuget, iar tatăl este altul pentru deosebirea patimii. (Marcu Ascetul)41

·         Legea poruncește figurat să lucrăm șase zile, iar a șaptea să ne odihnim. Lucrarea sufletului stă în facerea de bine prin bani și lucruri. Iar odihna lui, în a vinde toate și a le da săracilor, după cuvântul Domnului. și cel ce ajuns astfel la odihnă prin lepădarea de averi, petrece în nădejdea mintală. La această odihnă ne îndeamnă și Pavel să intrăm cu sârguință, zicând: „Să ne silim să intrăm la această odihnă”. Acestea le-am spus, nu nesocotind cele viitoare, nici hotărând că aici este răsplata obștească, ci fiindcă trebuie să avem întâi harul Duhului Sfânt lucrând în inimă și apoi să intrăm, pe măsura vredniciei noastre, în Împărăția Cerurilor. Acesta descoperind-o și Domnul a zis: „Împărăția Cerurilor este înăuntrul vostru!” Dar a spus-o și Apostolul: „Credința e adeverirea celor nădăjduite”; și iarăși: „Alergați așa să o luați”; și iarăși: „Cercetați-vă pe voi înșivă de sunteți în credință. Sau nu cunoașteți că Iisus Hristos locuiește în voi? Afară numai dacă nu sunteți creștini netrebnici.” (Marcu Ascetul)41

·         Definiția neiubirii de argint: a vrea să nu ia bani, așa cum vrea cineva să aibă. (Diadoh al Foticeii)41

·         E foarte potrivit și cât se poate de folositor ca odată ce am cunoscut calea evlaviei să vindem îndată toate avuțiile noastre, iar banii de pe ele să-i împărțim după porunca Domnului, ca nu cumva, pe motiv că vrem să împlinim poruncile totdeauna, să nesocotim porunca mântuitoare. Căci făcând așa vom dobândi întâi negrija cea bună și apoi sărăcia nepândită care ne ține cugetul mai presus de orice nedreptate și de orice judecată, dat fiindcă nu mai avem materia care aprinde focul din cei lacomi. Dar mai mult decât celelalte virtuți ne va încălzi și ne va odihni la sânul ei, pe noi cei rămași goi, smerita cugetare. Ea ne va fi ca o mamă care își încălzește copilul, luându-l în brațele sale, când din simplitate copilărească acela și-a aruncat departe de el haina de care s-a dezbrăcat, găsind plăcere, din pricina nerăutății, mai degrabă în goliciune, decât în culoarea pestriță a hainei. Căci zice Scriptura: „Domnul păzește pe prunci; de aceea m-am smerit, iar El m-a mântuit”. (Diadoh al Foticeii)41