Părintele spiritual, arta conducerii sufletelor

·         Fiindcă atunci când socotesc că e ușor să poruncească cu cuvântul, deși sunt grele cele poruncite, dar nu se încumetă să învețe fapta, ei fac vădit tuturor scopul lor, că își însușesc adică această conducere nu străduindu-se ca să folosească celor ce vin la ei, ci ca să-și împlinească propria plăcere. Învețe cei ce vreau, de la Abimelec și Ghedeon, că nu cuvântul, adunând o sarcină de lemne, după ce a purtat-o, a zis: “Faceți și voi în felul m-ați văzut pe mine”. Iar celălalt, învățându-i să facă o treabă ostășească și făcând însuși întâi acest lucru, a zis: “Să vă uitați la mine și așa să faceți”. Dar însuși Domnul făcând și apoi învățând, pe cine nu îl convinge să socotească mai vrednică de crezare învățătura cu fapta, decât pe cea prin cuvinte? Aceia însă închid ochii la aceste pilde și poruncesc cu îngâmfare cele ce sunt de făcut. Iar când par să știe ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea păstorilor mustrați de Prooroc pentru neiscusință, care poartă sabia la braț și de aceea, după ce își taie brațul, își scot și ochiul lor drept. Căci nepurtând grijă de fapta dreaptă, din pricina nedestoiniciei, acesta stinge, deodată cu încetarea ei, și lumina vederii (contemplației). Aceasta o pătimesc cei ce povățuiesc crud și neomenos, când au la îndemână puterea de a pedepsi: îndată li se sting cugetările contemplative cele de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplație, se vestejesc. Astfel cei ce și-au legat sabia nu la șold ci la braț nu mai pot nici să facă, nici să știe ceva. La șold își leagă sabia cei ce se folosesc împotriva patimilor proprii de cuvântul dumnezeiesc, iar la braț cei ce vreau să aibă la îndemână pedeapsa pentru păcate străine. Iar că e propriu oamenilor ușuratici, care n-au de la ei însuși nici un folos, să ia asupra lor ușor conducerea altora e vădit și din experiență. Căci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat liniștea și a început cât de cât să se ocupe cu contemplația, să-și lege mintea de grijile celor trupești, desfăcând-o de la cunoștință și trăgând-o spre lucrurile pământești, odată ce se află în cele înalte. Lucrul acesta e și mai vădit din acea pildă, așa de vestită, pe care le-a spus-o Ioatam Sichemiților, zicând: “Au plecat odată copacii pădurii să-și ungă peste ei împărat. și au zis către viță: vino și împărățește peste noi. și a zis vița: Lăsa-voi eu oare rodul meu cel bun, care-i slăvit de Dumnezeu și de oamenii, ca să merg să stăpânesc peste copaci”? De asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceața lui, nici măslinul pentru uleiul lui. Mărăcinele însă, lemn neroditor și spinos, a primit stăpânirea, o stăpânire care nu avea nici în ea și nu afla nici în copacii supuși nimic care să o facă plăcută. Căci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai pădurii că au lipsă de conducere. Astfel precum vița, smochinul și măslinul n-au primit să stăpânească peste copacii pădurii, bucurându-se mai mult de rodul lor decât de cinstea domniei, tot așa cei ce văd în ei vreun rod al virtuții și simt folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulți la această domnie, nu primesc, prețuind mai mult folosul lor decât conducerea altora. Iar blestemul, pe care li l-a vestit în parabolă mărăcinele copacilor, vine și asupra oamenilor care fac la fel cu aceea. “Căci sau va ieși, zice Scriptura, foc din mărăcine și va mistui copacii pădurii, sau va ieși din copaci și va mistui mărăcinele”. Așa și între oameni odată ce s-au făcut învoieli nefolositoare, neapărat va urma o primejdie, atât pentru cei se s-au supus unui învățător neîncercat, cât și pentru cei ce au primit stăpânirea în urma neatenției ucenicilor. De fapt neiscusința învățătorului pierde pe învățăcei. Iar negrija învățăceilor aduce primejdie învățătorului, mai ales când la neștiința aceluia se adaugă trândăvia lor. Căci nici învățătorul nu trebuie să uite ceva din cele ce ajută la îndreptarea supușilor, nici învățăceii nu trebuie să treacă cu vederea ceva din poruncile și sfaturile învățătorului. Pentru că e lucru grav și primejdios atât neascultarea acelora, cât și trecerea greșelilor cu vederea din partea acestuia. Să nu creadă învățătorul că slujba lui este prilej de odihnă și de desfătare. Căci dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este să conduci sufletele. Cei ce se stăpânesc peste dobitoacele necuvântătoare nu au nici o împotrivire din partea turmelor și de aceea lucrul lor merge de cele mai multe ori bine. Dar celor ce sunt puși peste oameni multitudinea năravurilor și viclenia gândurilor le face foarte grea conducerea și cei ce o primesc trebuie să se pregătească pentru o luptă obositoare. Ei trebuie să îndure fără supărare scăderile tuturor, iar datoriile neîmplinite din pricina neștiinței să-i facă să le cunoască, cu îndelungă răbdare. De aceea vasul de spălat din templu îl țin boii, iar sfeșnicul s-a turnat întreg și a fost bătut din ciocan. Sfeșnicul arată că cel ce vrea să lumineze pe alții trebuie să fie solid din toate părțile și să nu aibă nimic ușor sau gol; și să fie ciocănite afară toate cele de prisos, care nu pot folosi ca pildă a unei vieți fără prihană celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spălat arată că cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare, nu trebuie să lepede nimic din cele ce vin asupra lui, ci să poarte și poverile și întinăciunile celor mai mici, până ce este neprimejdios de a le purta. Căci desigur dacă vrea să facă curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de trebuință să primească și el oarecare întinăciune; de vreme ce și vasul de spălat, curățind mâinile celui ce se spală, primește însuși întinăciunea aceluia. Cel ce vorbește despre patimi și curăță pe alții de altfel de pete nu poate trece peste el nemurdărit; căci însăși amintirea obișnuiește să întineze cugetarea celui ce vorbește despre ele. Pentru că, chiar dacă nu se întipăresc chipurile lucrurilor urâte în semne săpate mai adânc, totuși întinează suprafața minții, tulburând-o prin desfășurările cuvântului ca pe niște culori necurate. Povățuitorul mai trebuie să aibă și știință, ca să nu-i fie necunoscută nici una din uneltirile vrăjmașilor și să poată da la lumină laturile ascunse ale războiului celor încredințați lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte cursele vrăjmașului, le va face biruința neostenitoare și îi va scoate încununați din luptă. Dar e rar un povățuitor ca acesta și nu se găsește ușor. Marele Pavel mărturisește același lucru, zicând: “Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute”. Iar minunatul Iov se întrebă nedumerit: “Cine ne va descoperi fața veșmântului său? și cine va pătrunde în căptușeala armurii lui? Iar porțile feței lui cine le va deschide”? Ceea ce zice este aceasta: Nu este văzută fața lui, căci își ascunde viclenia în multe veșminte, fermecând în chip amăgitor prin felul cum se înfățișează la arătare, iar în ascuns întocmind cursa pierzaniei. și ca să nu se numere și pe sine între cei ce nu cunosc vicleniile aceluia, Iov descrie semnele lui, cunoscând limpede toată urâciunea înfricoșată a lui. „Ochii lui, zice, sunt ca ai luceafărului; măruntaiele lui sunt șerpi de aramă”. Acestea le spune, dând la iveală viclenia lui, ca a unuia ce, prin faptul că-și ia înfățișarea luceafărului, plănuiește să atragă la el pe cei ce-l privesc, iar prin șerpii dinăuntru pregătește moartea celor ce se apropie. Dar și proverbul, dându-ne să înțelegem primejdia lucrului, zice: „Cel ce crapă lemne se va primejdui la lucru, de va aluneca securea”. Adică cel ce distinge lucrurile cu rațiunea și pe cele socotite, unite le desparte din împreunare și vrea să le arate cu totul străine, deosebind adică pe cele cu adevărat bine de cele aparent bune, dacă nu va avea judecata întărită din toate părțile, nu va putea ocoli primejdia ca, cuvântul lui, lipsit de siguranță înaintea ascultătorilor, să dea prilej de sminteală ucenicilor săi. (Nil Ascetul)30

·         La fel și aceștia, adunându-și cele de trebuință din danii și îmbrăcându-se în veșminte cusute din stofe moi, rușinează prin vălurile lor pe cei ce trebuie să se roage sau să tâlcuiască Scriptura cu capul descoperit, feminizând starea bărbătească și pierzând suflete pe care nu trebuia să le omoare. Ar trebui să asculte aceștia mai ales de Hristos, adevăratul învățător, respingând cu toată puterea slujba de conducere a altora. Căci zice acela către învățăceii Săi: „Iar voi să nu vă numiți Rabi”. Dacă lui Petru, lui Ioan și întregii cete a Apostolilor le-a dat să stea departe de asemenea lucru și să se socotească mici pentru asemenea vrednicie, cine va fi acela care să se închipuie pe sine mai presus de ei și să se socotească în stare de o vrednicie de la care au fost opriți aceia? Sau poate, zicându-le să nu se cheme Rabi, nu îi oprește de a fi, ci numai de a se numi? (Nil Ascetul)30

·         Dacă, prin urmare, cel ce luptă cu patimile are lipsă de o atât de mare știință și experiență, să se gândească cei ce primesc să conducă pe alții, de câtă cunoștință au ei trebuință, ca să călăuzească cu înțelepciune și pe cei supuși la cununa chemării de sus și să-i învețe limpede toate cele ale luptei; ca aceștia să nu închipuiască numai icoana luptei, lovind cu mâinile în aer, ci și în lupta însăși cu vrăjmașul să-i dea lovituri de moarte, ca să nu bată cu pumnii aerul în deșert, ci să-l zdrobească pe vrăjmașul însuși. Căci acest război este mai greu decât lupta atleților. Acolo cad trupuri de-ale atleților, care pot să se ridice. Dar aici cad suflete, care odată răsturnate cu greu mai pot fi ridicate. Iar dacă cineva, luptând încă cu viața pătimașă și fiind stropit cu sânge, s-ar apuca să zidească biserică lui Dumnezeu din suflete cugetătoare, ar auzi desigur cuvântul: „Nu tu îmi vei zidi Mie templu, căci ești plin de sânge”. Pentru că a zidi biserică lui Dumnezeu, e propriu stării de pace. Moise, luând cortul și înfigându-l afară de tabără, arată de asemenea că învățătorul trebuie să cât mai departe de zarva războiului și să locuiască departe de locul învălmășit al luptei, strămutat la o viață pașnică și nerăzboinică. Dar când s-ar afla astfel de învățători, ei au lipsă de învățăcei, care să se fi lepădat în așa fel de ei înșiși și de voile lor, încât să nu se mai deosebească întru nimic de trupul neînsuflețit, sau de materia supusă meșterului; că precum sufletul lucrează în trup ceea ce vrea, trupul nefăcând nimic împotrivă, și precum meșterul își arată meșteșugul său în materie, nefiind împiedicat întru nimic de ea de la scopul său, așa învățătorul să lucreze în învățăcei știința virtuții, fiindu-i cu totul ascultători și neîmpotrivindu-i-se întru nimic. (Nil Ascetul)30

·         Mai marele e dator să spună supusului ceea ce e dator să facă; iar dacă nu e ascultat, să-i vestească venirea relelor. (Marcu Ascetul)30

·         Dacă ți s-a rânduit să înveți întru Domnul și nu ești ascultat, întristează-te cu mintea, dar nu te tulbura la arătare. Căci întristându-te nu vei fi osândit cu cel neascultător. Dar tulburându-te, vei fi ispitit prin același lucru. (Marcu Ascetul)30

·         În vremea tâlcuirii, să nu ascunzi cele ce privesc pe cei de față, povestindu-le lucrurile cuviincioase și vrednice de laudă mai lămurit, iar pe cele greu de auzit, mai acoperit. (Marcu Ascetul)30

·         Celui ce nu se află în ascultarea ta să nu-i aduci greșeala în față. Căci aceasta ține mai mult de stăpânire, decât de sfătuire. (Marcu Ascetul)30

·         Cele spuse la plural se fac tuturor de folos, arătând fiecăruia în cunoștință cele ale sale. (Marcu Ascetul)30

·         Cel ce vorbește drept e dator și el să fie plin de mulțumire, ca unul ce primește cuvintele de la Dumnezeu. Căci adevărul nu este al celui ce grăiește, ci al lui Dumnezeu, care i-l dăruiește. (Marcu Ascetul)30

·         Nu te gâlcevi cu cei care nu ți-au făcut mărturisire de supunere, când se împotrivesc adevărului, ca să nu-ți stârnești ura, cum zice Scriptura. (Marcu Ascetul)30

·         Acela care cedează ucenicului când se împotrivește unde nu trebuie, îl rătăcește în privința acelui lucru și-l pregătește să nesocotească rânduielile supunerii. (Marcu Ascetul)30

·         Cel ce sfătuiește sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care păcătuiește își câștigă sie-și virtutea opusă greșelii. Iar cel ce ține minte răul și osândește cu răutate cade în aceeași patimă, după legea duhovnicească. (Marcu Ascetul)30

·         Când vătămarea ce izvorăște de la unul se întinde la mulți, nu trebuie să ai îndelungă răbdare, nici să cauți folosul tău, ci al celor mulți, ca să se mântuiască. Căci e mai folositoare virtutea multora, decât cea a unuia. (Marcu Ascetul)30

·         Nu încerca să folosești prin mustrări pe cel ce se laudă cu virtuțile, fiindcă acela nu poate fi și iubitor de fală și iubitor de adevăr. (Marcu Ascetul)30