Paza simțurilor

·         Ce ne învață și istoria lui Ișboșet? Să nu ne alipim cu grijă de cele trupești, nici să lăsăm paza noastră pe seama simțirii (lucrării simțurilor: percepției). Căci acela fiind rege și odihnindu-se în cămara sa, i-a îngăduit unei femei să facă paza la ușă. Dar venind oamenii lui Recab și aflând-o pe ea alegând boabe de grâu și dormitând, au intrat pe nebăgate de seamă și au omorât pe Ișboșet, aflându-l și pe el dormind. Căci toate dorm, și mintea și sufletul și sufletul și simțirea, când stăpânesc cele trupești. Faptul că păzitoarea de la ușă alege boabe de grâu, arată că cugetarea se ocupă cu multă grijă de cele trupești, îndeletnicindu-se nu în chip trecător, ci cu sârguință, de curățenia lor. Căci mintea fiecăruia, asemenea unui rege, petrece undeva înăuntru, având ca paznic a simțurilor cugetarea. Când acestea se dedă grijilor trupești (a alege boabe de grâu e lucru trupesc), cu ușurință se strecoară dușmanii și omoară mintea. De aceea marele Avram nu încredințează femeii paza ușii (căci cunoștea cât de ușor poate fi amăgită simțirea), ca nu cumva, vrăjită de vederea celor supuse simțurilor, să împrăștie mintea și să o înduplece să ia parte cu ea la desfătări, chiar dacă ar fi primejdioasă împărtășirea de ele, ci șade el însuși de pază, lăsând intrarea deschisă gândurilor dumnezeiești, iar grijilor lumești închizându-le ușa. (Nil Ascetul)29

·         Iar după ce au făcut aceasta, trebuie sfătuiți, dacă au ieșit de curând din tulburări, să se îndeletnicească cu liniștirea și să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse cugetării prin simțuri, nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furișarea celor nouă și toată sârguință să le fie spre a șterge vechile închipuiri. Desigur liniștirea le este un lucru foarte ostenitor celor ce s-au lepădat de curând, căci amintirea, luându-și acum răgaz, mișcă toată necurăția care zace în ei, ceea ce n-a apucat să facă mai înainte pentru mulțimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe lângă osteneală, liniștirea are și folos, izbăvind mintea cu vreme de tulburarea gândurilor necurate. Căci dacă vreau aceștia să-și spele sufletul și să-l curățească de toate petele care îl necurățesc, sunt datori să se retragă din toate lucrurile prin care crește întinăciunea și să dea cugetării multă liniște; de asemenea să se ducă departe de toți cei care îi întărâtă și să fugă de împreuna petrecere cu cei mai apropiați ai lor, îmbrățișând singurătatea, maica înțelepciunii. Pentru că este ușor să cadă aceștia iarăși în mrejile din care socotesc că au scăpat, când se grăbesc să petreacă în lucruri și griji de tot felul. și nu e de nici un folos, celor ce s-au strămutat la virtute, să se bucure de aceleași lucruri, de care s-au despărțit, disprețuindu-le. Căci obișnuința fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta să le tulbure iarăși liniștea câștigată cu multă sârguință, prin îndeletniciri urâte și să le împrospăteze amintirile relelor săvârșite. Pentru că mintea celor ce s-au desfăcut de curând de păcat se aseamănă cu trupul care a început să se reculeagă dintr-o lungă boală, căruia orice prilej întâmplător i se face pricină de-a recădea în boală, nefiind încă destul de întremat în putere. Căci nervii mintali ai acestora slabi și tremurători, încât e temere să nu năvălească din nou patima, care de obicei este ațâțată de împrăștierea în tot felul de lucruri. Prin urmare să nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea desăvârșită a virtuții, în tulburările lumii, ci să fugă cât mai departe, așezându-și cugetarea la marea depărtare de zgomotele ce răsună jur împrejur. Căci nu e de nici un folos celor ce s-au desfăcut de lucruri ca să fie ciocăniți din toate părțile de veștile despre ele și, după ce au părăsit cetatea faptelor lumești, să se așeze în poartă ca Lot, rămânând plini de zgomotul de acolo. Trebuie să iasă afară ca marele Moise, ca să înceteze nu numai faptele, ci și veștile lor, precum zice: „Când voi ieși din cetate și voi întinde mâinile mele, vor înceta vocile”. Căci atunci vine desăvârșita liniștire, când nu numai faptele, ci și amintirile lor încetează, dând sufletului timp să poată vedea chipurile întipărite și să lupte cu fiecare dintre ele și să le scoată din cugetare. De vor intra alte și alte forme, nu va putea șterge nici întipăririle de mai înainte, cugetarea fiind ocupată cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a tăia patimile se face în chip necesar mai grea, acestea câștigând tărie din creșterea pe-ncetul și acoperind puterea de străvedere a sufletului cu nălucirile care se adaugă mereu asemenea unui râu în curgere necontenită. Cei ce vreau să vadă uscată albia râului, mai păstrând în ea doar câteva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scoțând apa din locul în care cred că se află ceea ce caută, căci apa care curge umple îndată locul golit. Dar de vor opri cursul apei de mai sus, li se va arăta pământul fără osteneală, apa rămasă ducându-le la vale de la sine și lăsându-le pământul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot așa este ușor a goli formele care dau naștere patimilor, când simțurile nu mai aduc pe cele dinafară. Dar când acestea trimit înăuntru, ca pe un torent, formele supuse simțurilor, nu este numai greu, ci și cu neputință a curăța peste tot mintea de o asemenea inundație. Căci deși nu-l tulbură pe unul ca acela patimile, negăsind prilej de a se stârni, din lipsa întâlnirilor dese, dar strecurându-se pe nebăgate de seamă se întăresc și mai mult, primind putere cu trecerea vremii. (Nil Ascetul)29

·         De asemenea pământul călcat necontenit, chiar dacă are mărăcini, nu-i scoate la iveală, căci bătătorirea picioarelor îi oprește să răsară. Dar în sânul lui se întind rădăcinile tot mai adânci, mai puternice și mai mustoase, și acestea vor odrăsli îndată, atunci când le va îngădui timpul să răsară. Tot așa patimile, împiedicate de lipsa întâlnirilor necontenite să iasă la arătare, se fac mai tari și, crescând în liniște, năvălesc mai pe urmă cu multă putere, făcându-le războiul greu și primejdios celor care la început n-au avut grijă de lupta împotriva lor. (Nil Ascetul) 29

·         Dar poate și marele Iov, gândindu-se la sine, ne dă să înțelegem un asemenea lucru, zicând că papura și rogozul sunt hrănite de baltă, iar când e lipsită de râu toată planta se usucă; și că leul furnicar se prăpădește când nu mai are ce mânca. Căci vrând marele Iov să arate cursele pe care le întinde patima, i-a născocit un nume compus de la leul cel foarte îndrăzneț și de la furnica cea foarte măruntă. De fapt momelile (atacurile) patimilor încep de la închipuirile cele mai mărunte, furișându-se pe nebăgate de seamă ca o furnică, dar la sfârșit se umflă așa de tare că alcătuiesc pentru cel pe care l-au prins în cursă o primejdie nu mai mică decât năpustirea leului. De aceea luptătorul trebuie să lupte cu patimile încă de atunci de când vin ca o furnică, punând în față puținătatea ca o momeală. Căci de vor ajunge la puterea leului, va fi greu să le biruiască și tare îl vor strâmtora. Trebuie să nu le dea nicidecum de mâncare. Iar mâncarea acestora, precum s-a spus adeseori, sunt formele sensibile venite prin simțuri. Căci acestea hrănesc patimile, înarmând la rând pe fiecare idol (chip) împotriva sufletului. Dar cel ce nu știe nici aceea că simțurile au multă amestecare cu lucrurile supuse simțurilor iar din această amestecare se naște cu ușurință rătăcirea, și nu-și dă seama de vătămarea ce-i vine din acestea, ci conviețuiește cu ele fără grijă, cum va cunoaște la vreme cursa rătăcirii, dacă n-a fost învățat de mai înainte să le deosebească? Că între simțuri și lucruri sensibile se naște o luptă și lucrurile sensibile pun bir asupra simțurilor e vădit din războiul Asirienilor împotriva Sodomiților. Scriptura înfățișând istoric întâmplarea dintre cei patru împărați ai Asirienilor și cei cinci împărați din jurul Sodomei, spune că între aceștia la început s-au făcut înțelegeri, învoieli și jertfe de pace la Marea Sărată, pe urmă au slujit cei cinci doisprezece ani, iar în al treisprezecelea s-au răsculat și într-al patrusprezecelea cei patru au pornit cu război împotriva celor cinci și i-au luat robi. Istoria se isprăvește aici. Noi însă din istoria aceasta avem să învățăm cele ce ne privesc pe noi, și anume să luăm cunoștință despre războiul simțurilor împotriva lucrurilor sensibile. Căci fiecare dintre noi, de la naștere până la doisprezece ani, neavând încă curățită puterea de discernământ, își supune simțurile fără cercetarea lucrurilor sensibile, slujind lor ca unor stăpâne: vederea, lucrurilor care se văd; auzul, vocilor; gustul, sucurilor; mirosul, aburilor; pipăitul, lucrurilor care pot mișca această simțire. Până la acea vârstă omul nu poate distinge sau destrăma nici una dintre percepții, din pricina copilăriei. Dar când i se întărește cugetarea și începe să simtă paguba ce-o suferă, plănuiește îndată răscularea și scăparea de această robie. și dacă s-a făcut puternic în cugetare, își întărește această hotărâre, declarându-se slobod pentru totdeauna, scăpat de stăpânii amarnici. Dar dacă judecata lui e prea slabă pentru această sforțare, își lasă iarăși roabe simțurile, biruite fiind de puterea lucrurilor sensibile; și acestea vor răbda mai departe robia, fără vreo nădejde de bine. De aceea și cei cinci regi din istorie, fiind biruiți de cei patru, „se aruncă în fântânile de smoală”, ca să învățăm că cei biruiți de lucrurile sensibile se aruncă prin fiecare simț, ca prin niște prăpăstii și fântâni, în smoala lucrului sensibil corespunzător cu acel simț, nemaiînțelegând nimic din cele văzute, deoarece și-au legat pofta de lucrurile pământești și iubesc mai mult lucrurile de aici decât cele cunoscute cu mintea. (Nil Ascetul)29

·         Cel ce a împlinit o poruncă să aștepte ispita pentru ea. Căci dragostea față de Hristos se probează prin cele protivnice. (Marcu Ascetul)29

·         Nu voi să auzi răutățile străine; căci printr-o asemenea voință de-a auzi se sapă și în tine trăsăturile răutăților. (Marcu Ascetul)29

·         Dacă îți intră în urechi cuvinte urâte, mânie-te pe tine și nu pe cel ce le grăiește. Căci dacă urechea e rea, rău e și cel care o poartă. (Marcu Ascetul)29