Paza minții, trezvia – răspândirea, împrăștierea

· Pofta din amintire este rădăcina patimilor, care sunt rudeniile întunericului. Iar sufletul zăbovind în amintirea poftei nu se cunoaște pe sine că este insuflarea lui Dumnezeu. și așa este dus spre păcat, nesocotind relele de după moarte, lipsitul de minte. (Antonie cel Mare)28

· Trebuie să cercetăm cum întipăresc dracii nălucirile cele din somn în mintea noastră și-i dau o anumită formă. Una ca aceasta obișnuiesc să se întâmple minții, fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie printr-o simțire oarecare, sau fie prin amintire, care întipărește în minte, mișcându-le, cele ce le-a agonisit prin mijlocirea trupului. Deci dracii, mi se pare, răscolind amintirea o întipăresc în cuget. Căci organele trupului stau în nelucrare, ținute de somn. Dar iarăși, trebuie să cercetăm cum răscolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Așa trebuie să fie, deoarece cei curați și nepătimași nu mai pățesc una ca aceasta. Este însă și o mișcare simplă a amintirii, stârnită de noi sau de sfintele Puteri. Prin ea vorbim și petrecem cu Sfinții. Să fim însă cu atenție. Căci chipurile pe care sufletul împreună cu trupul le primește întru sine, amintirea le mișcă fără să se mai ajute de trup. Aceasta se vede din faptul că adesea pătimim una ca aceasta și în somn, când trupul se odihnește. Trebuie să știm că precum ne putem aduce aminte de apă, și cu sete și fără sete, tot așa ne putem aduce aminte de aur și cu lăcomie și fără lăcomie; și așa și cu celelalte. Iar faptul că mintea află aceste sau acele deosebiri între nălucirile sale, se datorește vicleniei vrăjmașilor. Dar trebuie să știm și aceasta: că pentru năluciri se folosesc dracii și de lucrurile de dinafară, ca de pildă de vuietul apelor, la cei ce călătoresc pe mare. (Evagrie Ponticul)28

· Dintre gânduri unele taie, altele se taie. și anume taie cele rele pe cele bune, dar și cele rele se taie de către cele bune. Sfântul Duh ia aminte la gândul cel dintâi ce l-am pus și după acela ne osândește sau ne primește. Iată ce vreau să zic: Am gândul de a primi pe străini și-l am într-adevăr pentru Domnul, dar venind ispititorul, îl taie și furișează în suflet gândul de-a primi pe străini pentru slavă. Sau am gând să primesc pe străini ca să fiu văzut de oameni; dar dacă vine peste el un gând bun, îl taie pe cel rău, îndreptând către Domnul virtutea noastră și silindu-ne să nu facem aceasta pentru laudă de la oameni. (Evagrie Ponticul)28

· Deci dacă stăruim cu fapta la gândurile dintâi, cu toată ispita celor de-al doilea, vom avea numai plata gândurilor ce ni le-am pus mai întâi, deoarece oameni fiind și luptând cu dracii, nu putem ține gândul drept nestricat, nici pe cel rău neispitit, odată ce avem în noi semințele virtuții. Dar dacă zăbovește cineva pe lângă gândurile care taie (de-al doilea), se așează în țara ispititorului și va lucra stârnit de ele. (Evagrie Ponticul)28

· După multă băgare de seamă am aflat că între gândurile îngerești, omenești și de la draci este această deosebire: întâi gândurile îngerești cercetează cu de-amănuntul firea lucrurilor și urmăresc înțelesurile și rosturile duhovnicești, de pildă: de ce a fost făcut aurul și pentru ce e ca nisipul și a fost risipit în anumite părticele de sub pământ și de ce trebuie multă osteneală și trudă până să fie aflat, apoi după ce e aflat, e spălat cu apă și trecut prin foc, ca apoi să fie dat meșterilor, care fac sfeșnicul cortului, cățuia, cădelnița și vasele de aur, din care, din darul Mântuitorului nostru, nu mai bea acum regele babilonian. Dar gândul drăcesc nu le știe și nu le cunoaște pe acestea, ci furișează numai plăcerea câștigării aurului fără rușine, și zugrăvește desfătarea și slava ce va veni de pe urma lui. Iar gândul omenesc nu se ocupă nici cu dobândirea aurului și nu cercetează nici al cui simbol este, sau cum se scoate din pământ, ci aduce numai în minte forma simplă a aurului, despărțită de patimă și lăcomie. Același cuvânt se poate spune și despre alte lucruri, după regula aceasta desprinsă în chip trainic. (Evagrie Ponticul)28

· Este un drac care se numește rătăcitor, care se înfățișează mai ales în zorii zilei înaintea fraților și le poartă mintea din cetate în cetate, din sat în sat și din casă în casă, prilejuind, zice-se, simple întâlniri, apoi convorbiri mai îndelungate cu cei cunoscuți, care tulbură starea celor amăgiți și puțin câte puțin îi depărtează de cunoștința de Dumnezeu și-i face să-și uite de virtute și de făgăduință. Trebuie deci ca monahul să observe acest gând de unde vine și unde sfârșește, că nu fără rost și din întâmplare face cercul acesta lung, ci vrând să strice starea sufletească a monahului, ca, după ce și-a aprins mintea cu acestea și s-a amețit de prea multe convorbiri, să fie fără veste de atacat de dracul curviei, sau al mâniei, sau al întristării, care întinează și mai tare strălucirea tăriei lui. Noi însă, dacă vrem să cunoaștem lămurit vicleșugul lui, să nu grăim îndată către el, nici să dăm pe față cele ce se petrec, cum înfiripă în minte și în ce chip puțin câte puțin vrea să o împingă la moarte; căci va fugi de la noi, fiindcă nu vrea să fie văzut făcându-le acestea și așa nu vom cunoaște nimic din cele ce ne-am străduit să aflăm. Ci să-i mai îngăduim o zi sau două, să-și isprăvească lucrarea, ca aflând cu de-amănuntul tot lucrul pe care l-a meșteșugit, să-l dăm pe față cu cuvântul și să-l alungăm. Dar fiindcă se întâmplă că în vremea ispitirii mintea, fiind tulburată, nu poate urmări cu de-amănuntul cele ce se petrec, să facă aceasta după alungarea dracului. După ce te-ai liniștit, adu-ți aminte în tine însuți de cele ce ți s-au întâmplat, de unde ai început, pe unde ai umblat și în ce loc ai fost cuprins de duhul curviei, sau al mâniei, sau al întristării și cum s-au petrecut acestea. Învață-le acestea și ține-le minte, ca să-l poți da pe față când se va mai apropia de tine. Dă pe față și locul unde stă ascuns, ca să nu-i mai urmezi. Iar dacă vrei să-l faci să se înfurie de-a binelea, vădește-l îndată ce se apropie și dezvăluie cu cuvântul locul dintâi în care a intrat și al doilea și al treilea. Căci foarte tare se scârbește, nesuferind rușinarea. Iar dovada că i-ai grăit tocmai la vreme o vei avea în faptul că a fugit gândul de la tine. Căci este cu neputință să stea, fiind scos la arătare. Iar după biruirea acestui drac urmează un somn adânc și greu, o amorțire a pleoapelor, însoțită de căscări nenumărate și de umeri îngreuiați; dar de toate acestea ne sloboade Duhul Sfânt, prin rugăciune încordată. (Evagrie Ponticul)28

· Foarte mult ne folosește spre mântuire ura împotriva dracilor, care ne ajută și la lucrarea virtuții. Dar să o nutrim aceasta de la noi, ca pe un vlăstar bun, nu suntem în stare, pentru că duhurile iubitoare de plăceri o sting și cheamă din nou sufletul la prietenie și obișnuință cu ei. Această prietenie, sau mai bine această rană, anevoie de lecuit, o tămăduiește însă doctorul sufletelor, prin părăsirea noastră. Căci ne lasă să pătimim lucruri înfricoșate de la duhuri, noaptea și ziua, până ce sufletul aleargă iarăși la ura cea de la început, învățându-se a zice către Domnul, asemenea lui David: “Cu ură desăvârșită i-am urât, că vrăjmași s-au făcut mie”. Iar cu ură desăvârșită urăște pe vrăjmași acela care nu păcătuiește nici cu fapta nici cu gândul, lucru care este semnul celei mai mari și celei dintâi nepătimiri. (Evagrie Ponticul)28

· Gândurile veacului acestuia le-a dat Domnul omului, ca pe niște oi, păstorului bun. și s-a scris: “A dat fiecărui om cuget întru inima sa”, sădind în el și pofta și mânia întru ajutor, ca prin mânie să alunge gândurile lupilor, iar prin poftă să iubească oile, chiar când e biciuit de vânturi și de ploi. I-a mai dat pe lângă acestea și lege după care să păzească oile, loc de verdeață, apă de odihnă, psaltire, chitară și toiag. și i-a rânduit să se hrănească și să se îmbrace de la această turmă, iar la vreme să-i adune fân. Căci zice cuvântul: “Cine păstorește turmă și din laptele ei nu mănâncă?” Pustnicul trebuie să păzească deci zi și noapte turma aceasta, ca nu cumva să fie răpit vreun miel de fiarele sălbatice, sau să-l ia tâlharii, iar dacă s-ar întâmpla una ca aceasta în pădure, îndată să-l smulgă din gura ursului și a lupului. Așadar, dacă gândul despre fratele nostru se învârte în noi cu ură, să știm că o fiară l-a luat pe el; asemenea și gândul despre muiere, dacă se întoarce în noi amestecat cu poftă de rușine; la fel gândul despre argint și aur, dacă se cuibărește însoțit de lăcomie; asemenea și gândurile sfintelor daruri, dacă cu slavă deșartă pasc în minte! și tot asemenea se va întâmpla și cu alte gânduri de vor fi furate de patimi. și nu numai ziua trebuie să fie monahul cu luare aminte la ele, ci și noaptea să le păzească priveghind. Căci se întâmplă să piardă ceea ce a agonisit, dacă se lasă în năluciri rușinoase și viclene. Aceasta este ceea ce zice patriarhul Iacov: “Nu am adus ție oaie răpită de fiară sălbatică; eu plăteam furtișagurile de zi și de noapte; și mă topeam de arșița zilei și de gerul nopții, încât s-a dus somnul de la ochii mei”. Iar dacă din osteneală ni s-ar întâmpla vreo nepurtare de grijă, să grăbim puțin în sus pe stânca cunoștinței și să păștem iarăși oile sub muntele Sinai, ca Dumnezeul părinților noștri să ne cheme și pe noi și să ne dăruiască înțelesurile semnelor și minunilor. (Evagrie Ponticul)28

· Toate gândurile necurate, stăruind în noi din pricina patimilor, duc mintea la stricăciune și pieire. Căci precum icoana pâinii zăbovește în cel flămând din pricina foamei sale și icoana apei din pricina setei, tot așa și ideea avuției și a banilor stăruie din pricina lăcomiei, iar înțelesurile gândurilor rușinoase ce se nasc din bucate, zăbovesc din pricina patimilor noastre. Același lucru se întâmplă și în cazul gândurilor slavei deșarte și al altor gânduri. Iar minții înecate în astfel de gânduri îi este cu neputință să stea înaintea lui Dumnezeu și să primească cununa dreptății. Căci de aceste gânduri fiind trasă în jos și mintea aceea ticăloasă din Evanghelie s-a lepădat de bunul cel mai mare al cunoștinței de Dumnezeu. Asemenea și cel legat de mâini și de picioare și aruncat întru întunericul cel mai dinafară, din aceste gânduri își avea țesută haina sa, pentru care motiv Cel ce l-a chemat la nuntă l-a găsit nevrednic de o nuntă ca aceea. Haina de nuntă este nepătimirea sufletului rațional care s-a lepădat de poftele lumești. Iar pricina pentru care gândurile lucrurilor sensibile, care zăbovesc în minte, strică cunoștința, am arătat-o în “Capetele despre rugăciune”. (Evagrie Ponticul)28

· Când vreunul dintre vrăjmași te va răni în luptă și vrei să-i întorci sabia lui, precum scrie, asupra inimii lui, fă așa precum te sfătuim: descoase în tine însuți gândul aruncat de el, ce fel este și din câte lucruri este alcătuit și care lucru tulbură mai mult mintea ta. Iar ceea ce zic, aceasta este: să zicem că e trimis de el gândul iubirii de argint. Desfă-l pe acesta în mintea care l-a primit, în sensul aurului, în aurul însuși și în patima iubirii de bani. Apoi întreabă: “Ce este păcat dintre acestea? Oare mintea? Dar atunci cum este ca chipul lui Dumnezeu? Sensul aurului? Dar cine, având minte, va spune aceasta vreodată? Oare aurul însuși e păcat? Dar atunci de ce s-a făcut? Urmează așadar că al patrulea lucru este pricina păcatului. Iar aceasta nu e nici lucrul ce stă de sine, nici ideea lucrului, ci o plăcere oarecare vrăjmașă omului, născută din voia cea liberă a sa și care silește mintea să se folosească rău de făpturile lui Dumnezeu. Această plăcere avem să o tăiem, după îndatorirea ce ne-a dat-o legea lui Dumnezeu. Cercetând în acestea, se va nimici gândul, desfăcându-se într-o simplă contemplație a ta și va fugi de la tine dracul, după ce prin cunoștința aceasta mintea ta s-a ridicat la înălțime. Iar dacă, vrând să te folosești împotriva lui de sabia sa, dorești să-l dobori mai întâi cu praștia ta, scoate și tu o piatră din traista de păstor a ta și caută vederea lui, spre a afla cum vin îngerii și dracii în lumea noastră, iar noi nu mergem în lumile lor? De ce nu putem adică și noi să unim pe îngeri și mai mult ca Dumnezeu și ne hotărâm să-i facem pe draci și mai necurați? și cum se face că luceafărul, care a răsărit dimineața, a fost aruncat la pământ și a socotit marea ca o coajă de nucă, iar tartarul adâncului ca un rob? și de ce încălzește adâncul ca pe o topitoare, tulburând pe toți prin răutatea sa și pe toți vrând să-i stăpânească? Căci trebuie să știm că înțelegerea acestor lucruri foarte mult îl vatămă pe diavol și alungă toată tabăra lui. Dar acestea vin cu încetul în cei care s-au curățit și văd întrucâtva înțelesurile întâmplărilor. Cei necurățiți însă nu cunosc vederea acestora. și dacă, aflând-o de la alții, ar spune-o și ei, nu vor fi auziți, fiind mult colb și zgomot de patimi în toiul războiului. Căci trebuie să fie cu totul liniștită tabăra celor de alt neam, pentru ca singur Goliat să se întâlnească cu David al nostru. În felul acesta ne vom folosi de deslușirea războiului și de vederea lui și în cazul celorlalte gânduri necurate. (Evagrie Ponticul)28

· Amintirea îți aduce în vremea rugăciunii sau închipuiri ale lucrurilor de odinioară sau griji noi, sau fața celui ce te-a supărat. Diavolul pizmuiește foarte tare pe omul care se roagă și se folosește de tot meșteșugul ca să-i întineze scopul. El nu încetează prin urmare să pună în mișcare icoanele lucrurilor prin amintire și să răscolească toate patimile prin trup, ca să-l poată împiedica din drumul său cel mai bun și din călătoria către Dumnezeu. (Evagrie Ponticul)28

· Cel ce a atins nepătimirea, încă nu se roagă cu adevărat. Căci poate să urmărească niscai cugetări simple și să fie răpit de istoriile lor și să fie departe de Dumnezeu. (Evagrie Ponticul)28

· Când mintea zăbovește în ideile simple ale lucrurilor, încă nu a ajuns la locul rugăciunii. Căci poate să se afle necontenit în contemplația lucrurilor și să flecărească despre înțelesurile lor, care, deși sunt idei simple, dar exprimând vederi de-ale lucrurilor, dau minții forma și chipul lor și o duc departe de Dumnezeu. (Evagrie Ponticul)28

· Ceilalți strecoară în minte gânduri, sau înțelesuri, sau vederi prin schimbări în starea trupului. Iar Domnul lucrează dimpotrivă: coborându-se în mintea însăși, așează în ea cunoștința celor ce le vrea, și prin minte liniștește neînfrânarea trupului. (Evagrie Ponticul)28

· Stai la straja ta, păzindu-ți mintea de cugetări în vremea rugăciunii, pentru a-și îndeplini rugăciunea și a petrece în liniștea ei. Fă așa, pentru ca Cel ce pătimește împreună cu cei neștiutori să te cerceteze și pe tine, și atunci vei primi darul atotstrălucitor al rugăciunii. (Evagrie Ponticul)28

· Nu vei putea să te rogi cu curăție până ce vei fi împletit cu lucruri materiale și tulburat de griji necontenite. Căci rugăciunea este legătura gândurilor. (Evagrie Ponticul)28

· Atenția minții căutând rugăciune va afla rugăciune; căci rugăciunea îi urmează atenției mai mult decât orice altceva. De aceea trebuie să ne sârguim spre ea. (Evagrie Ponticul)28

· De fapt Iacob, spunându-le lor că a cucerit Sichemul cu sabie și arc, arată că i-a trebuit luptă și osteneală ca să pună stăpânire pe patimi și să le ascundă în pământul Sichemului. S-ar părea însă că este o oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem și a ține un idol în ascunziș. Căci a ascunde zeii în Sichem e lucru de laudă; iar a ține un idol în ascunziș e lucru de ocară. De aceea a pecetluit lucrul din urmă cu blestem, zicând: „Blestemat cel ce ține idol în ascunziș!” și de fapt nu este același lucru a ascunde ceva în pământ pentru totdeauna și a-l ține în ascunziș. Căci ceea ce a fost ascuns în pământ și nu se mai arată vederii se șterge cu vremea și din amintire. Dar ceea ce e ținut în ascunziș nu e cunoscut de cei din afară, însă e văzut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta îl are mereu în amintire ca pe un chip cioplit pe care îl poartă în ascuns. Căci tot gândul urât, care ia formă în cugetare, este o sculptură ascunsă. De aceea este rușine a scoate la arătare asemenea gânduri, dar e primejdios și de a ține în ascuns un chip cioplit, precum și mai primejdios este de a căuta formele dispărute, cugetarea înclinând cu ușurință spre patima izgonită și împlântând în pământ bronzul idolului. Căci deprinderea virtuții este de așa fel că se cumpănește cu ușurință și într-o parte și într-alta, aplecându-se, dacă nu se poartă de grijă, spre cele potrivnice. (Nil Ascetul)28

· Aceasta pare că vrea să o arate Scriptura printr-un simbol când zice: „Pământul pe care umblați se schimbă cu schimbarea popoarelor și a neamurilor”. Căci îndată ce s-a mișcat spre cele potrivnice cel ce are deprinderea virtuții, s-a mișcat și aceasta, fiind un pământ împreună schimbător. De aceea chiar de la început nu trebuie să se lase trecere spre cugetare nălucirilor, care obișnuiesc să vatăme gândul, precum nu trebuie lăsată cugetarea să coboare în Egipt, căci de acolo este dusă cu sila la Asirieni. Cu alte cuvinte, dacă cugetarea a coborât în întunericul gândurilor necurate (căci acesta este Egiptul), e dusă la lucru cu sila și fără să vrea de către patimi. De aceea și legiuitorul, oprind simbolic pătrunderea plăcerii, a poruncit să fie păzit capul șarpelui, deoarece și acela pândește călcâiul. Căci scopul aceluia este să împingă pe om la făptuire, la care dacă nu ajunge, nu poate ușor să amestece veninul prin mușcătură. Dar silința noastră este să frângem însăși prima răsărire a plăcerii, căci aceasta fiind zdrobită, lucrarea va fi slabă. Poate nici Samson n-ar fi aprins semănăturile celor de alt neam, dacă n-ar fi legat cozile vulpilor, întorcându-le capetele de laolaltă. Căci cel ce poate înțelege cursa plănuită de gândurile viclene de la răsărirea lor, trecând peste începuturi (căci acestea se prefac la intrare că sunt cuvioase, uneltind să ajungă la țintă), va vădi din compararea sfârșiturilor (cozilor) întreolaltă, ticăloșia gândurilor. Aceasta înseamnă că, legând coadă de coadă, pune între ele, ca o făclie, judecata care le dă pe față. Adeseori gândul curviei vine de la gândul slavei deșarte și dă înfățișări cuviincioase începuturilor căilor ce duc la iad, ascunzând alunecările primejdioase de mai târziu prin care îi duce la temnițele iadului pe cei ce îi urmează fără judecată. Întâi acest gând îl încântă pe cineva cu preoția sau cu viața sa de monah desăvârșit, făcând pe mulți să vie la el pentru folos; apoi din cuvânt și faptă îl face să-și închipuie că și-a agonisit un nume bun. și astfel, după ce l-a încercuit de ajuns cu asemenea cugetări și l-a atras departe de trezvia naturală, îmbiindu-i întâlnirea cu vreo femeie, așa zisă cuvioasă îi duce îndrăznirea cunoștinței spre împlinirea lucrului necurat, târându-l la cea mai de pe urmă rușine. Cel ce vrea așadar să lege cozile, să ia aminte la sfârșiturile la care vreau să ajungă cele două gânduri, cinstea slavei deșarte și necinstea curviei, și când le va vedea limpede împotrivindu-se întreolaltă, atunci să creadă că a făcut ca Samson. Iarăși, gândul lăcomiei pântecelui are ca sfârșit pe cel al curviei; iar al curviei are ca sfârșit pe cel al întristării. Căci îndată îl iau în primire pe cel biruit de asemenea gânduri, după ce le-a înfăptuit, întristarea și nemulțumirea. Să se gândească așadar cel ce luptă, nu la gustul bun al bucatelor, nici la dulceața plăcerii, ci la sfârșiturile amândoura. și când își va înfățișa întristarea, care urmează amândoura, să știe că le-a legat coadă de coadă și, prin darea la iveală, a nimicit semănăturile celor de alt neam. (Nil Ascetul)28

· Întreaga poftă a cinstitorului de Dumnezeu trebuie să se îndrepte spre ceea ce dorește, încât să nu se mai găsească vreme ca patimile sale să făurească gânduri de ură față de oameni. Pentru că dacă fiecare patimă, când se mișcă spre ceea ce o stăpânește ține gândul înlănțuit, de ce n-ar ținea și râvna virtuții cugetarea slobodă de celelalte patimi. Căci să ne gândim cu ce sentiment privește cel ce se mânie la lucrurile dinafară, luptându-se în minte cu fața celui ce l-a întristat? și cu ce sentiment le privește iubitorul de bani, când, răpit de năluciri, se uită la avuțiile materiale? Iar desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai mulți, își închide simțurile și, luând în el fața dorită, vorbește cu ea, uitând de cei de față și șade ca un stâlp fără de glas, neștiind nimic de cele ce se petrec înaintea ochilor, sau se grăiesc în jurul lui ci, întors spre cele dinăuntru, este predat întreg nălucirii sale. Pe un astfel de suflet îl numește poate Scriptura femeie ce șade din pricina rânduielii, căci șezând departe de simțuri, își adună în sine lucrarea lui, nemaiprimind nimic din cele de afară, pentru nălucirea rușinoasă care-l stăpânește. Dacă acestea stăpânesc astfel gândul din pricina patimii, făcând simțurile să-și înceteze lucrarea, cu cât mai vârtos nu va face dragostea de înțelepciunea mintea să se lepede de lucrurile sensibile și de lucrarea simțurilor, răpind-o în văzduh și ocupând-o cu vederea celor inteligibile! Căci precum în cele ce s-a tăiat sau s-a ars nu poate intra alt gând afară de cel al suferinței care îl stăpânește din pricina durerii, tot așa nici cel ce se gândește la ceva cu patimă nu poate să se cugete la altceva, decât la patima care-i stăpânește mintea și care îi pătrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindcă plăcerea nu primește alături de ea durere, nici bucuria întristare, și nici veselia supărare. Patimile protivnice nu se împletesc întreolaltă și nu se împreună niciodată, nici nu se învoiesc la o întovărășire prietenească, din pricina înstrăinării și vrăjmășiei lor neîmpăcate le la fire. Drept aceea, să nu se tulbure curățenia virtuții cu gândurile lucrurilor lumești, nici limpezimea contemplației să nu se întunece cu grijile trupești, cu chipul filozofiei adevărate, arătându-și luminata sa frumusețe, să nu mai fie hulit de gurile îndrăznețe, nici să se mai facă lucru de râs din pricina neiscusinței celor ce-l desemnează. (Nil Ascetul)28

· Uitarea în sine n-are nici o putere, dar se întărește din pricina negrijii noastre și pe măsura acesteia. (Marcu Ascetul)28

· Nu zice: „Ce să fac, căci ceea ce nu voiesc aceea mi se întâmplă să fac?”, ci, aducându-ți aminte, cugetă la ceea ce ești dator să faci. Deci fă binele de care-ți aduci aminte; și cel de care nu-ți aduci aminte se va descoperi ție. și să nu-ți dai cugetul fără judecată uitării. (Marcu Ascetul)28

· Scriptura zice că „iadul și pierzarea sunt arătate înaintea Domnului”. Acestea le zic despre neștiința și uitarea inimii. Căci iad este neștiința, fiindcă amândouă sunt întunecate. și pierzare este uitarea, pentru că prin ea am pierdut din cele ce le aveam. (Marcu Ascetul)28

· Când cauți tămăduire, ia seama la conștiință și tot ce-ți va spune ea să faci și vei avea folos. (Marcu Ascetul)28

· Dumnezeu și conștiința știu cele ascunse ale fiecăruia, deci prin acestea să primim îndreptarea. (Marcu Ascetul)28

· Să nu disprețuiești a avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i se ascunde nici un gând. (Marcu Ascetul)28

· Tot gândul e măsurat și cântărit la Dumnezeu. Căci poate fi cugetat sau cu patimă, sau cumpătat. (Marcu Ascetul)28

· Păcătuind, să nu învinovățești fapta, ci gândul. Căci dacă mintea nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul. (Marcu Ascetul)28

· Atacul (momeala) este o mișcare fără imagini a inimii, care e prinsă îndată de cei încercați, ca într-o strungă. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimțirea. Căci mișcarea fără chipuri este un atac nevinovat. Câte unul fuge și de acestea ca bușteanul din foc; dar câte unul nu se întoarce până nu arde cu flacără. (Marcu Ascetul)28

· Zăbovește în cuget și nu vei osteni în încercări. Iar plecând de acolo, rabdă necazurile ce vin asupra-ți. (Marcu Ascetul)28

· Cel purtat de gânduri e orbit de ele. El vede lucrările păcatului, dar pricinile lor nu le poate vedea. (Marcu Ascetul)28

· În vreme de necaz, ia seama la momeala plăcerii. Căci întrucât alină năcazul e bine primită. (Marcu Ascetul)28

· Înainte de dezrădăcinarea relelor, să nu asculți de inima ta; căci cele ce le are puse înăuntru, pe acelea caută să le și sporească. (Marcu Ascetul)28

· Când vezi poftele ce zac înăuntru că se mișcă cu putere și cheamă mintea ce viețuiește în liniște, la vreo patimă, cunoaște că mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea și le-a adus la faptă și le-a așezat în inimă. (Marcu Ascetul)28

· Cel ce nu stăruiește în cercetarea conștiinței nu vrea să primească nici ostenelile trupești pentru credință. (Marcu Ascetul)28

· Nu e înfrânat cel ce se nutrește cu gânduri. Căci chiar de sunt folositoare, nu-s mai folositoare ca nădejdea. (Marcu Ascetul)28

· Tulburarea de bunăvoie fie a minții, fie a trupului, o sporește pe cealaltă, cea a minții pe cea trupească și cea a trupului pe cea a minții. Căci împreunarea lor dă naștere unui rău și mai mare. (Marcu Ascetul)28

· Unul a primit un gând și l-a ținut fără multă socoteală. Altul l-a primit și l-a confruntat cu adevărul. E de întrebat care dintre ei a lucrat cu mai multă evlavie? (Marcu Ascetul)28

· Precum un vițel nedeprins, alergând după iarbă, ajunge la un loc mărginit de prăpăstii din amândouă părțile, la fel se află sufletul pe care gândurile l-au desfăcut pe-ncetul de locul său. (Marcu Ascetul)28

· Când mintea, dobândind bărbăție în Domnul, desface sufletul de obișnuințe învechite, atunci inima e chinuită de minte și de patimă, ca de niște călăi, care o trag încoace și încolo. (Marcu Ascetul)28

· De vin asupra noastră gânduri fără voie, să fim siguri că iubim cauzele lor; iar de vin gânduri cu voie, iubim și lucrurile spre care se îndreaptă. (Marcu Ascetul)28

· Un gând care zăbovește arată împătimirea omului. Iar dacă e alungat repede, arată război și împotrivire. (Marcu Ascetul)28

· Rugăciunea neîmprăștiată e semn de iubire față de Dumnezeu la cel ce stăruie în ea. Negrija de ea și împrăștierea ei e dovada iubirii de plăceri. (Marcu Ascetul)28

· Rădăcinile gândurilor sunt păcatele văzute, pe care le săvârșim cu mâinile, cu picioarele și cu gura. (Marcu Ascetul)28

· Nu poate sta de vorbă cu patima în minte cel ce nu iubește pricinile ei. (Marcu Ascetul)28

· Dacă vrei să aduci lui Dumnezeu mărturisire fără osândă, nu pomeni special, după chipul lor, greșelile, ci rabdă cu bărbăție urmările lor. (Marcu Ascetul)28

· Nu poate birui cel ce se războiește nici gândurile rele, fără să biruiască pricinile lor, nici pricinile fără gânduri. Căci când răpunem pe una în parte, nu peste mult suntem prinși prin cealaltă de către amândouă. (Marcu Ascetul)28

· Gândurile fără de voie răsar din păcatul de mai înainte; iar cele cu voia, din voința liberă. De aceea, cele din urmă sunt pricinile celor dintâi. (Marcu Ascetul)28

· Gândurilor rele neintenționate le urmează întristarea. De aceea și dispar degrabă. Iar celor intenționate le urmează bucurie. De aceea cu anevoie ne izbăvim de ele. (Marcu Ascetul)28

· Cei ce se nevoiesc trebuie să-și păstreze cugetarea netulburată, ca mintea deosebind gândurile ce trec prin ea, pe cele bune și trimise de Dumnezeu să le așeze în cămările amintirii, iar pe cele întunecoase și drăcești să le arunce afară din jitnițele firii. Căci atunci când marea e liniștită, pescarii văd până în adâncuri, încât nu le scapă aproape nici unul din peștii care mișună acolo. Dar când e tulburată de vânturi, ascunde în negura tulburării ceea ce se lasă cu prisosință să fie văzut când e liniștită și limpede. Meșteșugul celor ce pun la cale vicleșugurile pescărești nu mai atunci nici o putere. Aceasta se întâmplă să o pățească și mintea contemplativă, mai ales atunci când dintr-o mânie nedreaptă se tulbură adâncul sufletului. (Diadoh al Foticeii)28

· Numai Duhul Sfânt poate să curățească mintea. Căci de nu va intra Cel puternic să dezarmeze și să lege pe tâlhar, nu se va slobozi nicidecum prada. Deci se cade ca prin toate și mai ales prin pacea sufletului să dăm odihnă Duhului Sfânt în noi, ca să avem sfeșnicul cunoștinței luminând în noi totdeauna. Căci răspândindu-și el neîncetat lumina în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte acele mici și întunecate atacuri (momeli) ale dracilor, ci se și slăbesc, fiind date pe față de lumina aceea sfântă și slăvită. De aceea Apostolul zice: „Duhul să nu-l stingeți!”, adică nu lucrați, sau nu gândiți cele rele, ca să nu întristați bunătatea Duhului Sfânt și să vă lipsiți de sfeșnicul acela ocrotitor. Căci nu se stinge Cel veșnic și de viață făcător, ci de-l vom întrista se va depărta de la noi, lăsând mintea încețoșată și neluminată. (Diadoh al Foticeii)28

· Simțirea minții constă în gustarea precisă a realităților distincte din lumea nevăzută. Căci precum prin simțul gustului trupesc, când se află în stare de sănătate, deosebim fără greșeală cele bune de cele rele și dorim cele bune, tot așa mintea noastră, când începe să se miște în deplină sănătate și fără griji, poate să simtă din belșug mângâierea dumnezeiască și să nu mai fie răpită niciodată de contrariul aceleia. și precum trupul, gustând din dulcețurile pământești, experimentează fără greșeală simțirea lor, așa și mintea, când se află deasupra cugetului trupesc, poate să guste fără să se înșele mângâierea Duhului Sfânt. („Gustați, zice, și vedeți că e bun Domnul” și să păstreze amintirea gustării neuitată prin lucrarea dragostei, încât să-și poată da seama fără greșeală de cele ce-i sunt de folos, după Sfântul care zice: „și aceasta mă rog, ca dragostea voastră să prisosească tot mai mult și mai mult, în cunoștință și simțire, ca să prețuiți cele ce sunt de folos”). (Diadoh al Foticeii)28

· Când mintea noastră începe să simtă harul Preasfântului Duh, Satana caută și el să ne mângâie sufletul printr-o simțire la aparență plăcută, aducând peste noi, în vremea liniștirii de noapte, o adiere asemenea unui somn foarte ușor. Dar dacă mintea va fi găsită ținând în pomenire fierbinte sfântul nume al Domnului Iisus și va folosi preasfântul și slăvitul nume al Lui, ca pe o armă împotriva înșelăciunii, se va depărta amăgitorul viclean. Însă de aici înainte se va aprinde statornic împotriva sufletului. Iar urmarea va fi că mintea, cunoscând cu de-amănuntul înșelăciunea celui viclean, va câștiga și mai multă experiență în a deosebi aceste două lucrări. (Diadoh al Foticeii)28

· Cel ce petrece pururi în inima sa e departe de toate lucrurile frumoase ale vieții. Căci umblând în duh, nu poate cunoaște poftele trupului. Unul ca acesta făcându-și plimbările în cetatea întărită a virtuților, le are pe acestea ca păzitori la porțile cetății curăției. De aceea uneltirile dracilor împotriva lui rămân fără succes, chiar dacă ar ajunge săgețile poftei josnice până la ferestrele firii. (Diadoh al Foticeii)28

· Când sufletul se tulbură de mânie, sau se încețoșează de aburii vinului, sau se supără de o întristare grea, mintea nu poate să țină pomenirea lui Dumnezeu (oricât de mult s-ar sili). Căci fiind întunecată întreagă de furia patimilor, se înstrăinează cu totul de simțirea sa. De aceea lucrul dorit nu are unde să-și întipărească pecetea sa, ca mintea să poarte fără uitare chipul întărit, dat fiind că memoria cugetării s-a învârtoșat din pricina asprimii patimilor. Dar izbăvindu-se sufletul de acestea, chiar dacă lucrul bun a fost furat pentru scurtă vreme de uitare, folosindu-se mintea îndată de agerimea ei, se prinde iarăși cu căldură de lucrul acela mult dorit și mântuitor. Fiindcă are atunci harul însuși, care cugetă împreună cu sufletul și strigă împreună cu el: „Doamne Iisuse Hristoase”. Căci harul învață sufletul cum învață mama copilul, străduindu-se împreună cu el să spună numele tată, până când îl aduce la deprinderea de-a rosti limpede, în loc de orice altă vorbă copilărească, numele tatălui, chiar când doarme. De aceea zice Apostolul: „Asemenea și Duhul stă într-ajutor neputințelor noastre. Căci a ne ruga precum trebuie nu știm, ci însuși Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite”. Pentru că fiind noi prunci față de desăvârșirea virtuții, avem trebuință numaidecât de ajutorul Lui ca, unind și îndulcind El toate gândurile noastre cu dulceața Sa, să ne putem mișca din toată inima spre pomenirea și spre dragostea lui Dumnezeu și Tatăl nostru. De aceea întru Dânsul, cum zice tot dumnezeiescul Pavel, strigăm neîncetat, când suntem călăuziți de El să numim pe Dumnezeu Tată: „Avva Părinte”. (Diadoh al Foticeii)28

· Când cineva stă în vreme de iarnă într-un loc oarecare sub cerul liber, privind la începutul zilei întreg spre Răsărit, partea de dinainte a sa se încălzește de soare, iar cea din spate rămâne nepărtașă de căldură, dat fiind că soarele nu se află deasupra capului său. Tot așa și cei ce sunt la începutul lucrării duhovnicești își încălzesc în parte inima prin harul sfânt, din care pricină și mintea începe să rodească cugetări duhovnicești; dar părțile de dinafară ale ei rămân de cugetă după trup, deoarece încă nu sunt luminate de sfânta lumină, printr-o simțire adâncă, toate mădularele inimii. Neînțelegând unii aceasta, au socotit că în mintea celor ce se nevoiesc sunt două ipostasuri ce se împotrivesc unul altuia. Dar dacă în aceeași clipă se nimerește ca sufletul să gândească și bune și rele, aceasta se întâmplă în chipul în care omul dat mai înainte ca pildă simte totodată și gerul și căldura. Căci de când mintea noastră s-a rostogolit la chipul îndoit al cunoștinței, e silită, chiar dacă nu vrea, să poarte în aceeași clipă și gânduri bune și gânduri rele, mai ales la cei ce ajung la o subțirime a puterii de deosebire. Căci cum se grăbește să înțeleagă binele, îndată își amintește și de rău. Fiindcă la neascultarea lui Adam ținerea de minte a omului s-a sfâșiat în două. Când vom începe însă să împlinim cu râvnă fierbinte poruncile lui Dumnezeu, harul, luminând toate simțurile noastre printr-o adâncă simțire, va arde pe de o parte amintirile noastre, iar pe de alta, îndulcind inima noastră cu pacea unei iubiri statornice, ne va face să izvorâm gânduri duhovnicești, nu după trup. Iar aceasta se întâmplă foarte des celor ce s-au apropiat cu desăvârșire, având în inimă neîntreruptă pomenirea Domnului. (Diadoh al Foticeii)28

· Când vede Dumnezeu că mintea I s-a supus Lui din toată puterea și nu are alt ajutor fără numai pe El singur, o întărește zicând: „Nu te teme, fiul meu Iacob, prea micule la număr Israel”; și iarăși: „Nu te teme că te-am răscumpărat; te-am numit cu numele Meu și al Meu ești tu. De va fi să treci prin apă, cu tine voi fi și puhoaiele nu te vor înghiți. Iar de va fi să treci prin foc, nu vei fi ars, iar flacăra nu te va mistui. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, cel ce te mântuiește”. De va auzi mintea această încurajare, va îndrăzni împotriva vrăjmașului, zicând: „Cine vrea să bată război cu mine? Să vie de față! Cine este protivnicul meu? Să se apropie de mine! Iată, Domnul este ajutorul meu, cine mă va asupri? Voi toți ca o haină vă veți învechi și veți fi mâncați de molii”. (Isaia Pustnicul)28

· Rogu-te, câtă vreme ești în trup, să nu lași slobodă inima ta. Căci precum plugarul nu se poate bizui pe vreo roadă ce se arată în țarina sa, mai înainte de a o aduna în hambarele sale, fiindcă nu știe ce i se poate întâmpla, tot așa nu poate omul da drumul inimii sale „câtă vreme are suflare în nările sale”. și precum omul nu știe ce patimă îl va întâmpina până la cea din urmă suflare, tot așa nu poate slobozi inima sa până are răsuflare; ci trebuie să strige totdeauna către Dumnezeu, după ajutorul și mila Lui. (Isaia Pustnicul)28

· Cercetează-te, frate, în fiecare zi, ca să-ți cunoști inima și să vezi ce patimi se află în ea înaintea lui Dumnezeu; și leapădă-le din inima ta, ca să nu vie osânda rea asupra ta. (Isaia Pustnicul)28