Patimi, ispite, necazuri, demonii

·         Iată semnele după care se cunoaște un suflet rațional și virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupațiile și întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptă spre tot mai multă cuviință. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz și închide intrarea patimilor și a rușinoaselor aduceri aminte. (Antonie cel Mare) 27

·         Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să știe întâi că trebuie să se mulțumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoștință, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăși înapoi. (Antonie cel Mare)27

·         Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulțumind, fără cuviință și fără înfrânare. Căci ești dator să ții trupul în viață, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulțumire și rugăciune, dar e păcat la vorbire de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri și răpiri. și așa fiecare din mădularele noastre păcătuiește, când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)27

·         Numai dacă am fost încercați de supărări, simțim plăcerile și bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat și nu mănâncă cu plăcere cel ce n-a flămânzit; de asemenea nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat îndelung și nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot așa nu ne vom bucura de bunurile veșnice, dacă nu le vom disprețui pe cele vremelnice. (Antonie cel Mare)27

·         Cei ce sunt siliți de niscai trebuințe sau împrejurări să treacă înot râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapă de primejdie chiar de-ar fi valuri potrivnice; și de se scufundă puțin, prinzându-se de ceva de la țărm, scapă. Dar cei ce vor fi beți, chiar dacă de zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la țintă, nu vor putea, ci biruiți de vin se vor scufunda în valuri și își vor afla moartea. Tot așa și sufletul, căzând în învolburarea valurilor vieții, de nu se va trezi din păcatul materiei ca să se cunoască pe sine că e dumnezeiesc și nemuritor și că numai pentru scurtă vreme a fost legat cu trupul cel muritor și plin de patimi, va fi atras de plăcerile trupești spre pierzare; și disprețuindu-se pe sine și îmbătându-se de neștiință, se va pierde și se va afla în afară de cei mântuiți. Căci trupul ne trage adeseori ca un râu spre plăcerile necuvenite. (Antonie cel Mare)27

·         Cei ce și-au înnoroiat veșmântul, întinează și haina celor ce se apropie de ei. Așa și cei răi cu voia și nedrepți la purtare, petrecând cu cei simpli și vorbind cele ce nu se cuvin, le întinează sufletul prin auz. (Antonie cel Mare)27

·          Dintre dracii care se împotrivesc lucrării noastre, cei dintâi, care se ridică cu luptă, sunt cei încredințați cu poftele lăcomiei pântecelui, cei ce ne furișează în suflet iubirea de argint și cei ce ne momesc cu slava de la oameni. Toți ceilalți vin după aceștia să ia în primire pe cei răniți de ei. Căci este cu neputință să cadă cineva în mâinile duhului curviei, dacă n-a fost doborât întâi de lăcomia pântecelui. Precum nu poate tulbura mânia pe cel ce luptă pentru mâncăruri, sau bani, sau slavă. și este cu neputință să scape de dracul întristării cel ce nu s-a lepădat de toate acestea. Nici de mândrie, cel dintâi pui al diavolului, nu va scăpa cineva, dacă n-a smuls din sine iubirea de argint, rădăcina tuturor răutăților, dacă și sărăcia smerește pe om, după înțeleptul Solomon. Scurt vorbind, este cu neputință să cadă omul în puterea vreunui drac, dacă n-a fost rănit mai întâi de acele căpetenii ale lor. De aceea și diavolul aceste trei gânduri i le-a înfățișat Mântuitorului: întâi îndemnându-l să facă pietrele pâini, al doilea făgăduindu-i toată lumea dacă i se va închina, și al treilea spunându-i că va fi acoperit cu slavă dacă va asculta, întrucât nu va păți nimic dintr-o așa de mare cădere. Dar Domnul, dovedindu-se mai presus de acestea, i-a poruncit diavolului să meargă înapoia Lui. Prin acestea ne-a învățat că nu este cu putință să alunge cineva de la sine pe diavolul, dacă n-a disprețuit aceste trei gânduri. (Evagrie Ponticul)27

·         Toate gândurile diavolești furișează în suflet chipurile lucrurilor sensibile, cari, punându-și întipărirea în minte, o fac să poarte în ea formele acelor lucruri. Deci de la însuși lucrul care se deapănă în minte poți cunoaște care drac s-a apropiat de tine. De pildă, dacă în cugetul mea se înfățișează chipul omului care m-a păgubit, sau m-a necinstit, el dă pe față gândul ținerii de minte a răului, furișat în minte. Dacă iarăși se învârtește în minte gândul la bani sau la slavă, dintr-acestea se va cunoaște duhul care ne necăjește. Asemenea și la alte gânduri, din lucru afli pe dracul ce e de față și îți furișează năluciri. Cu aceasta nu zic că toate amintirile acestor fel de lucruri vin de la draci, deoarece și mintea însăși, stârnită de om, aduce închipuiri de lucruri și fapte; ci numai acelea dintre amintiri, care aprind mânia și pofta împotriva firii. Căci, prin tulburarea acestor puteri, mintea preacurvește în cuget și este războită, neputând primi arătarea lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat legea, dar strălucirea luminii dumnezeiești se arată puterii cugetătoare a sufletului în vremea rugăciunii, după înlăturarea gândurilor lucrurilor. (Evagrie Ponticul)27

·          Nu va putea să alunge de la sine amintirile pătimașe, omul care n-a avut grijă de poftă și mânie, pe una stingând-o cu posturi, cu privegheri și cu culcatul pe jos; iar pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelungă răbdare, cu suferirea răului, cu nepomenirea de rău și cu milostenii. Căci dintr-aceste două patimi se țes mai toate gândurile dracilor, care duc mintea la primejdie și pierzanie. Dar este cu neputință să biruim patimile acestea, dacă nu disprețuim mâncărurile, banii și slava, ba încă și propriul nostru trup, pentru cei ce caută adeseori să-l ațâțe. Pildă fără zăbavă să luăm de la cei ce se primejduiesc pe mare, care sar și din corabie de furia vânturilor și a valurilor răsculate. Aici însă trebuie să fim cu luare aminte ca să nu sărim din corabie spre a fi văzuți de oameni. Căci vom pierde plata noastră și ne va lua în primire un alt naufragiu și mai cumplit, suflând împotrivă-ne vântul dracului slavei deșarte. (Evagrie Ponticul)27

·         Dintre necurații draci, unii îl ispitesc ca om, iar alții îl tulbură pe om ca pe un dobitoc necuvântător. Cei dintâi apropiindu-se ne furișează gânduri de slavă deșartă, sau de mândrie, sau de pizmă, sau de învinuire, care nu se ating de nici unul din dobitoace. Cei de-al doilea însă, aprind în trup mânie și poftă de fire. Acestea le avem îndeobște cu dobitoacele, fiind ascunse însă sub firea cea cuvântătoare. De aceea zice Duhul Sfânt către cei ce cad în gânduri omenești: “Eu am zis: dumnezei sunteți și fii ai Celui Preaînalt, toți; iar voi ca niște oameni muriți și ca orișicare dintre căpetenii cădeți”. Iar către cei stârniți dobitocește zice: “Nu fiți cum e calul sau catârul, la care nu este înțelepciune, ci trebuie să strângi cu zăbală și cu frâu fălcile lor, căci nu se apropie de tine”. Dar sufletul care păcătuiește va muri. și învederat este că oamenii, dacă mor ca oameni, se îngroapă de oameni, iar când sunt omorâți ca dobitoacele, sau cad jos, vor fi mâncați de vulturi. Iar dintre puii acestora unii vor chema pe Domnul, alții se tăvălesc în sânge. Cel ce are urechi de auzit să audă. (Evagrie Ponticul)27

·         De trei feluri sunt căpeteniile dracilor care se împotrivesc lucrării noastre. Lor le urmează toată tabăra celor de alt neam. Aceștia stau cei dintâi la război și cheamă sufletele la păcat prin gândurile cele necurate. Unii din ei aduc poftele lăcomiei pântecelui, alții strecoară în suflet iubirea de argint, și în sfârșit alții ne momesc cu slava de la oameni. Dacă râvnești așadar rugăciunea curată, păzește mânia; dacă iubești neprihănirea, stăpânește pântecele, nu-i da pâine să se sature și necăjește-l cu apa. Priveghează în rugăciune și alungă de la tine amintirea răului. Cuvintele Duhului Sfânt să nu te părăsească ci bate în porțile Scripturilor cu mâinile virtuților. Atunci îți va răsări nepătimirea inimii și vei vedea în rugăciune mintea în chipul stelei. (Evagrie Ponticul)27

·         Când dracul pântecelui, luptând mult și adeseori nu izbutește să strice înfrânarea întipărită, atunci împinge mintea la pofta nevoinței celei mai de pe urmă, aducându-i înainte și cele privitoare la Daniil, viața lui săracă și semințele, și amintește și de viața altor oarecari pustnici care au trăit totdeauna așa, și silește pe ascet să se facă următorul acelora. Astfel, urmărind înfrânarea fără măsură, va pierde și pe cea măsurată, de la o vreme trupul nemaiputând-o păstra din pricina slăbiciunii. și așa va ajunge să binecuvinteze trupul și să blesteme inima. Socot deci că e drept să nu asculte aceștia de acela și să nu se rețină de la pâine, untdelemn și apă. Căci această rânduială au cercat-o frații, găsind-o foarte bună. Desigur aceasta să nu o facă spre săturare și să o facă numai o dată pe zi. M-aș mira dacă vreunul, săturându-se cu pâine și cu apă, ar mai putea lua cununa nepătimirii. Iar nepătimire numesc nu simpla oprire a păcatului cu fapta, căci aceasta se zice înfrânare, ci aceea care taie din cugetare gândurile pătimașe, pe care Sfântul Pavel a numit-o și “tăiere duhovnicească împrejur a iudeului ascuns”. Iar dacă se descurajează cineva auzind acestea, să-și aducă aminte de vasul alegerii, de Apostol, care a împlinit alergarea în foame și sete. Dar imită și vrăjmașul adevărului, dracul descurajării, pe acest drac, punând în minte celui ce se înfrânează, retragerea cea mai de pe urmă, îndemnându-l la râvna lui Ioan Botezătorul și a începătorului pustnicilor, Antonie, ca neputând răbda acesta retragerea îndelungată și neomenească, să fugă cu rușine, părăsind locul, iar dracul să se laude zicând: “L-am biruit!”. (Evagrie Ponticul)27

·         Gândurile necurate primesc multe materii pentru creșterea lor și se întind după multe lucruri. De fapt ele trec oceane cu închipuirea și nu se dau îndărăt să umble drumuri lungi pentru marea căldură a patimii. Dar cele ce sunt cât de cât curățite, sunt mai înguste decât acelea, neputându-se întinde împreună cu lucrurile, pentru faptul că patima e slăbită. De aceea se mișcă mai degrabă împotriva firii și, după înțeleptul Solomon, hoinărind câtva vreme pe afară, aduc trestie la arderea nelegiuită a cărămizii, ca să se izbăvească asemenea unor capre din lanțuri și a unor păsări din curse. Căci e mai ușor a curăți un suflet necurat, decât a readuce din nou la sănătate pe unul curățit și iarăși rănit, dracul întristării neîngăduind, ci aducând pururea înaintea ochilor, în vremea rugăciunii, idolul păcatului. (Evagrie Ponticul)27

·         Dracii nu cunosc inimile noastre, cum socot unii dintre oameni. Căci singurul cunoscător al inimii este Cel ce știe mintea oamenilor și a zidit inimile lor pe fiecare deosebit. Dar ei cunosc multe din mișcările inimii, pe baza cuvântului rostit și a mișcărilor văzute ale trupului. Vrând eu să le arăt acestea lămurit, m-a oprit Sfântul Preot, spunând că e nevrednic lucru să se răspândească acestea și să le aduc la urechile celor întinați. Căci, zice, și cel ce ajută pe uneltitor este vinovat după lege. Dar că din astfel de simboluri cunosc cele ascunse în inima noastră, și din acestea iau prilejuri împotriva noastră, am arătat-o adeseori, respingând pe unii care grăiau cele ce nu trebuie, nepurtându-ne cu dragoste față de ei. De aceea am și căzut în puterea dracului ținerii de minte a răului și îndată am primit gânduri rele împotriva lor, pe care le cunoscusem mai înainte că au venit asupra noastră. Pentru aceea pe drept ne mustră Duhul Sfânt: “șezând ai vorbit împotriva fratelui, și împotriva fiului maicii tale ai adus sminteală”; și ai deschis ușa gândurilor care țin minte răul și ți-ai tulburat mintea în vremea rugăciunii, nălucindu-ți pururea fața vrăjmașului tău și având-o pe ea drept Dumnezeu. Căci ceea ce vede mintea rugându-se aceea e și potrivit de a spune că îi este Dumnezeu. Deci să fugim, iubiților, de boala defăimării, neamintindu-ne de nimeni cu gând rău; și să nu ne întunecăm privirea la amintirea aproapelui, căci toate înfățișările pe care le luăm le iscodesc dracii și nimic nu lasă necercetat din ale noastre, nici culcarea, nici șederea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea. Toate le iscodesc, toate le mișcă, toată ziua uneltesc vicleșuguri împotriva noastră, ca să înșele æn vremea rugăciunii mintea smerită și să stingă lumina ei fericită. Vezi ce zice și Sfântul Pavel către Tit: “Dovedește în învățătură cuvânt sănătos, nestricat și fără vină, pentru ca împotrivitorul să se rușineze, neavând de zis nimic rău despre noi”. Iar fericitul David se roagă zicând: “Mântuiește-mă pe mine de clevetirea oamenilor”, numind și pe draci “oameni” pentru firea lor rațională. Dar și Mântuitorul în Evanghelii a numit pe cel ce seamănă în noi neghina păcatului “om vrăjmaș”. Fie ca să ne izbăvim de el, cu harul lui Hristos și al Dumnezeului nostru, Căruia I se cuvine cinstea și slava în vecii vecilor. Amin. (Evagrie Ponticul)27

·         Mintea care hoinărește o statornicește citirea, privegherea și rugăciunea; pofta aprinsă o stinge foamea, osteneala și singurătatea; iar mânia o domolește desăvârșit cântarea de psalmi, îndelunga răbdare și mila. (Evagrie Ponticul)27

·         Ce vor dracii să lucreze în noi? Lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de argint, mânia, ținerea minte a răului și celelalte patimi, ca îngroșându-se mintea prin ele să nu se poată ruga cum trebuie. Căci stârnindu-se patimile părții neraționale nu o lasă să se miște cu bună judecată. (Evagrie Ponticul)27

·         Păzește-te de cursele celor potrivnici. Căci se întâmplă că, în vreme ce te rogi curat și netulburat, să ți se înfățișeze deodată înainte vreun chip străin și ciudat, ca să te ducă la părerea că Dumnezeu este acolo și să te înduplece să crezi că dumnezeirea este câtimea ce ți s-a descoperit ție deodată. Dar dumnezeirea nu este câtime și nu are chip. (Evagrie Ponticul)27

·         Când pizmașul diavol nu poate mișca memoria în vremea rugăciunii, atunci silește starea umorală a trupului să aducă vreo nălucire ciudată înaintea minții și să o facă pe aceasta să primească o anumită formă. Iar mintea, având obiceiul să petreacă în cugetări, ușor se încovoaie. și astfel cel ce silește spre cunoștința nematerială și fără formă e amăgit, apucând fum în loc de lumină. (Evagrie Ponticul)27

·         Când, în sfârșit, mintea se roagă cu curăție și fără patimă, nu mai vin asupra ei dracii din partea stângă, ci din cea dreaptă. Căci îi vorbesc de slava lui Dumnezeu și îi aduc înainte vreo formă din cele plăcute simțirii, încât să-i pară că a ajuns desăvârșit la scopul rugăciunii. Iar aceasta a spus-o un bărbat cunoscător că se înfăptuiește prin patima slavei deșarte și prin dracul care s-a atins de creier. (Evagrie Ponticul)27

·         Socotesc că dracul, atingându-se de creier, schimbă lumina minții, precum voiește. În felul acesta este stârnită patima slavei deșarte spre gândul de a face mintea să se pronunțe cu ușurătate, prin păreri proprii, despre cunoștința dumnezeiască ființială. Unul ca acesta nefiind supărat de patimi trupești și necurate, ci înfățișându-se – zice-se – cu curăție, socotește că nu se mai petrece în el nici o lucrare potrivnică. De aceea socotește arătare dumnezeiască lucrarea săvârșită în el de diavolul, care se folosește de multă pătrundere și, prin creier schimbă lumina împreunată cu el și îi dă, precum am spus, forma care vrea. (Evagrie Ponticul)27

·         Cu dreptate este să nu-ți rămână necunoscut nici vicleșugul acesta, că pentru o vreme se despart dracii între ei înșiși. și dacă vrei să ceri ajutor împotriva unora, vin ceilalți în chipuri îngerești și alungă pe cei dintâi, ca tu să fii înșelat de ei, părându-ți că sunt îngeri. (Evagrie Ponticul)27

·         Uneori dracii îți strecoară și apoi te ațâță ca să te rogi, chipurile, împotriva lor, sau să le stai împotrivă. și atunci se depărtează de bunăvoie, ca să te înșeli, închipuindu-ți despre tine că ai început să birui gândurile și să înfricoșezi pe draci. (Evagrie Ponticul)27

·         Dracii cei vicleni așteaptă noaptea ca să tulbure pe învățătorul duhovnicesc, prin ei înșiși; iar ziua, îl învăluiesc prin oameni în strâmtorări, defăimări și primejdii. (Evagrie Ponticul)27

·         Pentru că și în lucrurile evlaviei este o rânduială și o înșiruire, ca și în oricare altul, și trebuie pornit și în această viețuire de la început. Cei ce trec cu vederea cele de la început și sunt atrași de lucrurile mai plăcute sunt făcuți de silă să țină seama de șirul rânduielii, așa cum Iacov, atras de frumusețea Rachelei, nu s-a uitat la slăbiciunea ochilor Liei, dar cu toate acestea nu a putut ocoli osteneala dobândirii unei asemenea virtuți, ci a împlinit și săptămâna ei de ani. Cel ce vrea să țină seama de ordinea viețuirii trebuie așadar să nu meargă de la sfârșit spre început, ci să înainteze de la început spre desăvârșire. (Nil Ascetul)27

·         știind marele Iacob, că acestea, atunci când sunt cugetate și contemplate neîncetat, vatămă și mai mult cugetarea, întipărind chipurile cele mai limpezi și mai vădite ale nălucirilor urâte, ascunde pe zeii străini în Sichem. Căci osteneala împotriva patimilor le ascunde și le pierde pe acestea, nu pentru o vreme scurtă, ci „până în ziua de azi”, adică pentru tot timpul, întrucât „azi” se prelungește cu tot timpul, însemnând totdeauna timpul de față. Iar Sichem însemnează luptă, ceea ce arată osteneala împotriva patimilor. De aceea Iacob îi dă Sichemul lui Iosif, ca celui care dintre frații săi luptă cu cea mai mare osteneală împotriva patimilor. (Nil Ascetul)27

·         Fiindcă obișnuința trage pe om la sine cu putere și nu-l lasă să se ridice la cea dintâi deprindere a virtuții. Pentru că din obișnuință se naște deprinderea, iar din deprindere se face firea. și a strămuta firea și a o schimba este lucru anevoios. Chiar dacă e clintită puțin cu sila, îndată se întoarce la sine. Iar dacă a fost scoasă din hotarele ei, nu se mai întoarce la integritatea ei, dacă nu se pune multă osteneală spre a o aduce la calea ei, căci vrea mereu să revină la deprinderea din obișnuință, pe care a părăsit-o. Privește la sufletul care se ține lipit de obișnuințe, cum șade lângă idoli, lipindu-se de materiile fără formă, și nu vrea să se ridice și să se apropie de rațiunea care caută să-l călăuzească spre cele mai înalte. El zice: „Nu pot să mă ridic înaintea ta, fiindcă mă aflu în rânduiala obișnuită a femeilor”. Căci sufletul care se odihnește de mulți ani în lucrurile vieții, șade lângă idoli, care pe ei sunt fără formă, dar primesc forme de la meșteșugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fără formă, bogăția și slava și celelalte lucruri ale vieții, care nu au în ele nici un chip statornic și hotărât ci, simulând adevărul printr-o asemănare ușor de întocmit, primesc de fiecare dată alte și alte schimbări? Formă le dăm noi, când prin gânduri omenești născocim închipuirea unui folos pe seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor. (Nil Ascetul)27

·         Căci când lărgim trebuința neapărată a trupului într-un lux fără rost, pregătind mâncarea cu nenumărate bunătăți, iar hainele felurindu-se spre moleșeală și desfătare, pe urmă învinuiți de această deșertăciune, ca unii ce am urcat în deșert la consumuri desfătătoare o trebuință ce putea fi împlinită cu puține, făurim apărări ca pentru niște lucruri ce eram datori să le săvârșim, ce facem altceva decât ne silim să dăm formă materiilor fără formă? Bine s-a spus apoi despre un astfel de suflet că „șade”, căci sufletul care s-a învârtoșat în asemenea judecăți despre cele spuse, s-a lipit de lucrurile de aici, ca de niște idoli, și slujește de aici înainte obiceiului și nu mai slujește adevărului; ba nici nu mai poate să se mai ridice la adevăr, ci prin obișnuințe întinează firea lucrurilor, ca prin necurăția de fiecare lună. Iar prin ședere, Scriptura arată aici lenevirea de la cele bune și iubirea de plăceri. Lenevirea, când vorbește despre: „Cei ce ședeau în întuneric și în umbra morții, ferecați în sărăcie și fier”. Căci atât întunericul, cât și lanțurile sunt piedică a lucrării. Iar iubirea de plăcere, când zice despre cei ce se întorceau cu inima în Egipt și grăiau întreolaltă: „Ne-am adus aminte de când ședeam lângă căldările cu carne și mâncam carne până ne săturam”. Cu adevărat lângă căldările cu carne șed cei ce-și aprind dorințele cu o căldură mustoasă și necontenită. Iar maica iubirii de plăceri este lăcomia pântecelui, căci aceasta naște iubirea de plăceri, dar și multe din celelalte patimi. Pentru că din aceasta, ca dintr-o rădăcină, puiesc celelalte patimi, cari, înălțându-se pe încetul, ca niște arbori, peste aceea care le-a născut, își împing răutățile până la cer. Iubirea de bani, mânia și întristarea sunt puii și mlădițele lăcomiei pântecelui. Căci lacomul are mai întâi lipsă de bani, pentru a-și sătura pofta care arde pururi și care totuși nu poate fi săturată niciodată. Iar față de cei ce îl împiedică de la agonisirea banilor, trebuie să-și aprindă mânia. Când însă mânia nu poate ajunge la țintă, din pricina slăbiciunii, e urmată neapărat de întristare. De fapt cel ce se târăște pe piept și pe pântece, când are mijloacele care îi împlinesc plăcerile se târăște pe pântece, iar când e lipsit de acestea se târăște pe piept, unde este mânia. Căci iubitorii de plăceri, când sunt lipsiți de ele, se înfurie și se amărăsc. (Nil Ascetul)27

·         Din iubirea de plăcere vine negrija și din negrijă uitarea; căci Dumnezeu a dăruit tuturor cunoștința celor de folos. (Marcu Ascetul)27

·         Vrăjmașul cunoaște dreptatea legii duhovnicești și de aceea caută numai să câștige consimțirea cugetului. Căci așa fie că-l va face pe cel căzut în puterea lui să se supună ostenelilor pocăinței, fie că, nepocăindu-se, îl va împovăra cu necazuri fără voie. Ba se întâmplă uneori că îl face să lupte și împotriva necazurilor, ca în viața aceasta să-i înmulțească durerile, iar la ieșirea sufletului să-l dovedească necredincios din pricina lipsei de răbdare.27

·         Diavolul nu disprețuiește păcatele cele mici, căci altfel nu poate conduce spre cele mai mari. (Marcu Ascetul)27

·         Pricina a tot păcatul este slava deșartă și plăcerea. Cel ce nu le urăște pe acestea nu va dezrădăcina patima. „Rădăcina tuturor relelor s-a zis că este că este iubirea de argint”, dar și aceasta e vădit că se susține prin acelea. Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deșartă și prin plăcere. Câteștreile sunt, după Scriptură, fiicele lipitoarei, fiind iubite de necumpătare cu iubire de maică. Cunoștința și credința, tovarășele firii noastre, nu sunt tocite prin nimic altceva ca prin acelea. Mânia, furia, războaiele, uciderile și tot pomelnicul relelor din pricina lor au prins atâta putere între oameni. Iubirea de argint, slava deșartă și plăcerea trebuie urâte ca niște mame ale relelor și ca niște mame vitrege ale virtuților. (Marcu Ascetul)27

·         De nu vrei să pătimești răul să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează neapărat celui de al doilea. „Căci ce seamănă fiecare, aceea va și secera”. Semănând de bună voie cele rele și secerându-le fără de voie, trebuie să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu. Dar fiindcă s-a rânduit o vreme oarecare între semănat și seceriș, nu credem în răsplată. (Marcu Ascetul)27

·         E mai rău cel ce săvârșește răul într-ascuns decât cei ce săvârșesc nedreptate pe față. Pentru aceasta, acela se va și munci mai rău. Cel ce împletește viclenii și face răul într-ascuns este, după Scriptură, „șarpe ce șade în cale în cale și mușcă copita calului”. (Marcu Ascetul)27

·         Gândește-te că patimile de ocară sunt douăsprezece. Dacă iubești cu voia pe una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece. (Marcu Ascetul)27

·         Păcatul este foc ce arde. Cu cât înlături materia, cu atât se stinge, și cu cât adaugi, va arde mai mult. (Marcu Ascetul)27

·         Gândește-te că patimile de ocară sunt douăsprezece. Dacă iubești cu voia pe una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece. (Marcu Ascetul)27

·         Păcatul este foc ce arde. Cu cât înlături materia, cu atât se stinge, și cu cât adaugi, va arde mai mult. (Marcu Ascetul)27

·         Nu zi: „Nu vreau și vine”, căci cu siguranță dacă nu iubești lucrul însuși, iubești pricinile lui. (Marcu Ascetul)27

·         Obișnuința, care o ia înaintea voii și a cunoștinței, este amintirea fără de voie a păcatelor de mai-nainte. La cel ce se nevoiește, ea e împiedicată să înainteze până la patimă; iar la cel biruitor e răpusă până la momeală. (Marcu Ascetul)27

·         Cel ce caută lauda e supus patimii și cel ce se plânge de necaz iubește plăcerea. (Marcu Ascetul)27

·         Gândul celui împătimit de plăcere oscilează ca o cumpănă. Aici plânge și se tânguiește pentru păcate, aici se luptă cu aproapele și i se împotrivește apărându-și plăcerile. (Marcu Ascetul)27

·         Dacă cineva se nimerește între oamenii care grăiesc deșertăciuni, să se socotească pe sine însuși vinovat de asemenea cuvinte; chiar dacă nu are vreo vină proaspătă, are vreuna mai veche. (Marcu Ascetul)27

·         Ia-ți gândul de la orice lăcomie și atunci vei putea să vezi uneltirile diavolului. (Marcu Ascetul)27

·         Din inima împătimită de plăcere, răsar gânduri și cuvinte spurcate. Iar din fum cunoaștem materia, care mocnește înăuntru. (Marcu Ascetul)27

·         Când mintea iese din grijile trupești, vede, în măsura în care iese, lucrăturile vrăjmașilor. (Marcu Ascetul)27

·         Prinzându-te începutul vreunui păcat, nu zice: „nu mă va birui pe mine”. Căci întrucât ai fost prins, ai și fost biruit. (Marcu Ascetul)27

·         Precum sunt șerpi ce se întâlnesc în păduri și alții care umblă prin case, așa sunt patimi ce se închipuiesc de către cuget, și altele care se lucrează cu fapta, măcar că se preschimbă unele într-altele. (Marcu Ascetul)27

·         Idolii conștienți (chipurile) din fața minții sunt mai răi și mai puternici. Dar cei gândiți sunt pricinuitorii și premergătorii celorlalți. (Marcu Ascetul)27

·         Este un păcat care stăpânește inima din pricina obișnuinței îndelungate; și este un alt păcat care ne războiește cugetarea prin lucrurile de fiecare zi. (Marcu Ascetul)27

·         Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune și răbdare, nu le va depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele. (Marcu Ascetul)27

·         Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un Sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit. (Marcu Ascetul)27

·         Când inima e mișcată de vreo plăcere de la locul ostenelilor de bunăvoie devine anevoie de reținut, asemenea unui bolovan foarte greu, ce se rostogolește la vale. (Marcu Ascetul)27

·         Precum fuga în timpul iernii sau Sâmbăta aduce durere trupului și întinare sufletului, la fel răscoala patimilor în trupul îmbătrânit și în sufletul sfințit. (Marcu Ascetul)27

·         Părerea de sine și îngâmfarea sunt pricini ale hulirii; iar iubirea de argint și slava deșartă sunt pricini ale neîndurării și ale fățărniciei. (Marcu Ascetul)27

·         Când diavolul vede că mintea s-a rugat din inimă, aduce ispite mari și răutăcios uneltite. Căci nu vrea să stingă virtuți mici prin ispite mari. (Marcu Ascetul)27

·         Ceea ce e casa văzută pentru aerul obișnuit, aceea este mintea rațională pentru harul dumnezeiesc. Cu cât scoți mai mult materia afară, cu atât mai mult năvălește acela înăuntru; și cu cât o mâni pe aceasta, mai mult înăuntru, cu atât mai mult se retrage acela. Materia casei sunt vasele și mâncările; iar materia minții slava deșartă și plăcerea. (Marcu Ascetul)27

·         Fugi de ispită prin răbdare și prin rugăciune. Căci dacă i te împotrivești fără acestea, vine asupră-ți și mai năvalnic. (Marcu Ascetul)27

·         Cel ce urăște patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune pricinilor e războit de patimi, chiar dacă nu vrea. (Marcu Ascetul)27

·         Când vrăjmașul are în stăpânire multe zapisuri de ale păcatelor uitate, îl silește pe datornic să le săvârșească și prin aducerea aminte, folosindu-se cu viclean meșteșug de legea păcatului. (Marcu Ascetul)27

·         Să nu zici: cum se va deda săracul plăcerii, neavând cele ce o pricinuiesc? Căci cineva poate să se dedea plăcerii prin gânduri, în chip și mai ticălos. (Marcu Ascetul)27

·         Cine înțelege ceea ce a spus în chip tainic sfântul Pavel, că lupta noastră e împotriva duhurilor răutății, vă înțelege și parabola Domnului, prin care a arătat că trebuie să ne rugăm neîncetat și să nu ne lenevim. (Marcu Ascetul)27

·         Orice plăcere trupească vine dintr-o lenevire de mai-nainte. Iar lenevia se naște din necredință. (Marcu Ascetul)27

·         Cel ce zace sub păcat nu poate birui singur cugetul trupesc. Căci ațâțarea se mișcă fără odihnă în mădularele sale. (Marcu Ascetul)27

·         Când află diavolul pe un om, prins fără trebuință de cele trupești, mai întâi îi răpește trofeele cunoștinței, pe urmă îi taie nădejdea în Dumnezeu cum i-ar tăia capul. (Marcu Ascetul)27

·         Tot cuvântul lui Hristos descoperă mila și dreptatea și înțelepciunea lui Dumnezeu și toarnă prin auz puterea lor în cei ce ascultă cu plăcere. Dar cei nemilostivi și nedrepți, ascultând fără plăcere, nu au putut cunoaște înțelepciunea lui Dumnezeu, ba L-au și răstignit pe Cel ce o grăia. Deci să băgăm și noi de seamă de ascultăm cu plăcere de El. Căci chiar El a zis: „Cel ce mă iubește pe Mine va păzi poruncile Mele și va fi iubit de Tatăl Meu și Eu îl voi iubi pe el și Mă voi arăta lui”. Vezi cum a ascuns arătarea Sa în porunci? Dar dintre toate poruncile, cea mai cuprinzătoare este dragostea către Dumnezeu și către aproapele. Iar aceasta ia ființă din înfrânarea de la cele materiale și din liniștirea gândurilor. Domnul, știind aceasta, ne poruncește zicând: „Să nu vă îngrijiți de ziua de mâine”. și cu dreptate. Pentru că cel ce nu s-a izbăvit de cele materiale și de grija lor, cum se va izbăvi de gândurile rele? Iar cel învăluit de gânduri, cum va vedea păcatul, care este acoperit de ele? Căci păcatul e un întuneric și o ceață a sufletului, ce se lasă din gânduri, din cuvinte și din fapte rele. și păcatul se naște așa că diavolul ispitește pe om printr-o momeală care nu-l forțează și îi arată începutul păcatului, iar omul intră în vorbă cu el din pricina iubirii de plăcere și a slavei deșarte. Căci deși prin judecată nu voiește, dar cu lucrarea se îndulcește și îl primește. Iar cel ce nu-și vede acest păcat cuprinzător, cum se va ruga pentru el ca să se curățească? și cel ce nu s-a curățit, cum va afla locul ființei curate? Iar de nu-l va afla, cum va vedea casa cea mai dinlăuntru a lui Hristos, dacă suntem casa lui Dumnezeu, după cuvântul proorocesc, evanghelicesc și apostolesc? Trebuie, așadar, ca urmare a celor spuse mai-nainte, să căutăm casa aceasta și să stăruim a bate la ușa ei prin rugăciune, ca, fie acum, fie în ceasul morții, să ne deschidă stăpânul și să nu ne spună ca unora, care n-am avut grijă: „Nu vă știu pe voi de unde sunteți”. Ba suntem datori nu numai să cerem și să luăm, ci să și păstrăm ceea ce ni s-a dat. Căci sunt unii care și după ce au primit, au pierdut. De aceea, poate, cunoștința simplă, sau chiar și o experiență întâmplătoare a lucrurilor spuse mai-nainte o au și cei mai tineri și mai târzii la învățătură. Dar trăirea stăruitoare, cu răbdare, n-o au decât cei evlavioși și mult încercați dintre bătrâni, care, pierzând-o adeseori din neatenție, au căutat-o iarăși cu osteneli de bună voie și au aflat-o. Să nu încetăm să facem și noi la fel, până când o vom dobândi într-o astfel de măsură, încât să nu o mai putem pierde, întocmai ca aceia. De aceea, câți încă n-am împlinit poruncile libertății încă n-am ajuns la Ierusalimul cel liber (căci Ierusalimul de sus este liber și el e maica noastră, care ne reunește prin baia nașterii celei de-a doua), ci suntem încă pe drumul lui Cain și rătăcim, umblând razna. Căci cel se ceartă întru neștiință și se împotrivește adevărului arată că nu merge pe drumul drept, ci s-a abătut de la drum. De aceea fericitul Pavel, văzându-ne că suntem zăbavnici în urcușul spre desăvârșire, zice: „Așa să alergați ca să o luați”. Iar dacă n-am ajuns încă la cetate, când vom vedea templul și când vom intra în el, ca să ne învrednicim să aducem jertfă la altar? Dar ce poftesc despre credință, despre templu și despre altar, când n-am lăsat în urmă nici măcar fiarele din trestie, pe care Proorocul roagă pe Dumnezeu să le certe, ca să nu-i răpească animalele cele dintâi născute care au fost rânduite să fie aduse ca jertfă de Iudeul cel din ascuns. Căci în această parte ne aflăm dacă, după tine, Iudeul din ascuns există, potrivit cu cuvântul lui Pavel, dar templul încă n-a fost zidit de Fiul lui David, nici altarul n-a fost încă pregătit de El. Pentru că aceasta o susține fățiș cel ce zice că șterge păcatul lui Adam prin nevoințe și nu prin harul lui Dumnezeu. Dar harul acesta se află în noi în chip ascuns de la Botez, însă nu ni se va face văzut decât atunci când, după ce vom fi străbătut bine drumul poruncilor, vom aduce ca jertfă Arhiereului Hristos gândurile cele sănătoase ale firii noastre, nu pe cele mușcate de fiare. Căci cele mai multe din ele sunt luate de fiare când se abat de la calea poruncilor, adică de la răbdarea necazurilor. Sărind din calea cea dreaptă, ele o iau atunci razna, învinuind de aceasta mai de grabă pe alții, decât pe stăpânul lor. Abia puține din ele umblă pe calea cea dreaptă și aceasta fiindcă sunt păzite de rugăciune, legate de nădejde și îmboldite de încercări. și numai acestea ajung la cetate și la templu, unde sunt aduse jertfă. Cetatea este dreapta socoteală întru Hristos, care e plină de lumină. Când aceasta chivernisește cu evlavie și după lege lucrurile, viețuiește în pace și dreptate. Dar când greșește, se predă dușmanilor spre dărâmare. Iar templul este locașul sfânt al sufletului și al trupului, care e zidit de Dumnezeu, în sfârșit altarul este masa nădejdii așezată în acest templu. Pe ea se aduce de către minte și se jertfește gândul întâi născut al fiecărei întâmplări, ca un animal întâi născut adus ca jertfă de ispășire pentru cel ce-l aduce, dacă îl aduce neîntinat. Dar și acest templu are un loc în partea dinăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca înaintemergător, locuind de la Botez în noi, „afară numai dacă nu suntem creștini netrebnici”. Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, mai ascunsă și mai sinceră a inimii, încăpere care dacă nu se deschide, prin Dumnezeu și prin nădejdea rațională și înțelegătoare, nu putem, cunoaște în chip sigur pe Cel ce locuiește în ea și nu putem ști de-au fost primite jertfele de gânduri, sau nu. Căci precum la început, în vremea lui Israil, focul mistuia jertfele, tot așa se întâmplă și acum. Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea mai sus pomenită, Arhiereul ceresc primește gândurile întâi născute ale minții și le mistuie în focul dumnezeiesc, de care a spus: „Foc am venit să arunc în lume și cât aș vrea să fie încă de pe acum aprins”! Iar gânduri întâi născute a numit pe cele care nu apar într-a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse îndată de la prima aruncare și răsărire în inimă, lui Hristos. Căci cele ce i se aduc din vălmășagul cugetării le-a numit Scriptura șchioape, oarbe și pocite, și de aceea ele nu sunt primite ca zeciuieli de către Arhiereul ceresc și Stăpânul Hristos. Odată ce te-ai îmbrăcat în Hristos prin Botez, ai putere și arme să le surpi. „Iar armele ostășiei noastre nu sunt trupești, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, ca să dărâme întăriturile; noi surpăm gândurile minții și orice înălțare care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu”. Dar dacă, având putere împotriva lor, nu le alungi de la primul lor atac, e vădit că iubești plăcerea din pricina necredinței și consimți cu ele, și atunci tu ești pricina acestei lucrări a lor, nu Adam. Cum poate iubi plăcerea din pricina necredinței, sau cum poate consimți cu gândurile cel ce s-a închis în chilie și postește în fiecare zi, cel ce petrece în înfrânare, în sărăcie, în înstrăinare de toate, în rugăciune și în purtarea altor multe supărări (necazuri) de felul acesta? Bine ai zis că cel ce va face unele ca acestea suportă multe supărări. Căci dacă am împlini fără supărare și cu bucurie virtuțile mai sus pomenite, nu am iubi plăcerea cu mintea. Dar, fiindcă ne lăsăm pătrunși de supărare, e cu neputință ca, simțind durerea ostenelilor trupești, să nu stăm de vorbă cu gândurile care răsar ca niște momeli și să nu ne mângâiem cu ele amărăciunea de pe urma ostenelilor. Dacă n-am căuta asemenea mângâieri am dovedi că nu suntem supărați de osteneli. Iar aceasta ni se întâmplă deoarece nu primim aceste osteneli de dorul bunurilor viitoare, ci de frica ispitelor ce vin în viața de aici asupra noastră. Din pricina aceasta socotim în chip greșit că numai fapta rea este păcatul nostru, pe când gândul dinainte de ea zicem că e o lucrare străină. Dar e cu neputință să alunge lucrarea gândului aceia care socotesc că nu e a lor, ci că e străină. Există desigur și fără consimțământul nostru câte un gând neplăcut și urât care, pătrunzând pe furiș, răpește cu sila mintea la sine. Totuși, să știi sigur că și acesta își are pricinile în noi. Căci sau ne-am predat după Botez vreunui gând rău, ajungând până la faptă, și de aceea ne-am făcut vinovați chiar fără să ni se pară, sau ținem în noi de bunăvoie niscai semințe ale răutății, și de aceea se întărește cel rău. și acela, stăpânindu-ne prin semințe, nu pleacă până ce nu le aruncăm pe acestea. Iar dacă ne stăpânește prin fapta noastră rea, va fi fugărit de abia atunci când vom aduce lui Dumnezeu osteneli vrednice de El. De aceea eu nici acest păcat nu-l numesc păcat al lui Adam, ci mai degrabă al celui ce a făcut răul și are semințele. Chiar dacă în amândouă aceste cazuri pricina este un gând care a pătruns ca un hoț căci amândoura le premerg gândurile eu îți voi spune că pricina adevărată este cel ce avea putere să-l facă curat de la prima răsărire și nu l-a curățit, ci a stat de vorbă cu el până a ajuns la faptă. Dacă totuși poți face aceasta după faptă, trebuie să înțelegi că și înainte de faptă îți ajuta Dumnezeu dacă voiai. și când vezi că ți-a venit ajutorul prin inimă, înțelege că nu ți-a venit harul de afară printr-o mutare din altă parte, ci că harul, dat ție prin Botez în chip ascuns, a lucrat acum așa de tare, încât ai urât gândul și l-ai alungat. De aceea Hristos, slobozindu-ne de orice silă, n-a împiedicat aruncarea gândurilor în inimă. Aceasta, pentru ca unele din ele, fiind iubite, în măsura în care sunt iubite să și rămână; și astfel să se arate și harul lui Dumnezeu și voia omului, ce anume iubește: ostenelile din pricina harului, sau gândurile din pricina plăcerii. și să nu ne mirăm că suntem luați în stăpânire cu sila numai de cele pe care le iubim, deoarece este între ele o înrudire păcătoasă, cum este și între pofte, ca și între diferitele noastre pofte între ele, astfel încât fiecare poftă predă gândul, care a prins-o pe ea, după ce a zăbovit mai mult, poftei apropiate, sau acel gând este atras de pofta a doua fără să vrem, împins fiind cu sila și de obișnuința cu cea dintâi. Căci cine, plin fiind de slavă deșartă, va putea fugi de mândrie? Sau, desfătându-se cu hrană îmbelșugată, nu va fi luat în stăpânire de curvie? Sau cine, dându-se pradă zgârceniei, nu va fi înăbușit de lipsa de milă? și cum, cei lipsiți de toate astea, nu se vor întărâta fără voie și nu vor împroșca cu furie? De aceea trebuie să înțelegem că din pricina noastră suntem luați în stăpânire de păcat, dar după Duhul suntem sloboziți de robia cu sila. „Căci legea Duhului vieții, zice, m-a slobozit pe mine de legea păcatului și a morții”. Deci atârnă de noi, care am auzit și am aflat poruncile Duhului, ca să umblăm sau după trup, sau după duh. De acea noi, care am fost amăgiți așa de mult, suntem datori să urâm de aici înainte lauda oamenilor și odihna trupului, prin care odrăslesc gândurile rele chiar dacă nu vrem noi; și să spunem din inimă Domnului cuvântul Proorocului: „Oare n-am urât, Doamne, pe cei ce te urăsc pe Tine, și nu m-am topit împotriva dușmanilor Tăi? Cu ură desăvârșită i-am urât pe ei, și dușmani mi s-au făcut mie”. și cu adevărat dușmani ai lui Dumnezeu sunt gândurile rele, care împiedică să se facă voia Lui, în vreme ce Acela „vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului” acestea ne amăgesc prin patimi și ne închid calea spre mântuire. Deci să urâm slava deșartă și să credem Lui în privința tuturor, împlântând în El, ca în pământ, orice gând al inimii și al nădejdii fără imagini. Căci făcând așa, precum la începutul credinței venite prin Botez, Trupul lui Hristos s-a făcut mâncare credinciosului, tot așa cum mintea, devenită tare în credință și curată, prin lepădarea gândurilor și prin nădejdea înțelegătoare, se va face mâncare a lui Iisus. Pentru că El a zis: „Mâncarea mea este să fac voia Tatălui meu”. Iar aceasta este „ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului”, după cuvântul lui Pavel. Mâncarea lui Iisus este deci adevărul cuprins în credința înțelegătoare, împreunată cu nădejdea, credință care nu mai e din auz, ci din lucrarea Preasfântului Duh și despre care spune Scriptura că e adeverirea lucrurilor nădăjduite; căci este o credință din auz și credința aceasta care e adeverirea lucrurilor nădăjduite. Ci prin ele arătăm că chiar de la Botez, după darul lui Hristos ni s-a dăruit harul desăvârșit al lui Dumnezeu spre împlinirea tuturor poruncilor, dar că pe urmă tot cel ce l-a primit în chip tainic, dar nu împlinește poruncile, pe măsura neîmplinirii e luat în stăpânire de păcat, care nu e al lui Adam, ci al celui care a nesocotit poruncile, întrucât luând puterea lucrării nu săvârșește lucrul. Căci neîmplinirea poruncilor vine din necredință. Iar necredința nu este un păcat străin, ci al celui care nu crede, făcându-se pe urmă maică și începătură a oricărui păcat. Deci fie că vrem să ne desăvârșim repede, fie încet, suntem datori să credem în chip desăvârșit lui Hristos și să lucrăm toate poruncile lui, odată ce am luat de la El puterea unei astfel de lucrări; dar nu împlinindu-le una câte una și pe fiecare în parte, ci îmbrățișând deodată pe cele singulare și astfel împlinindu-le pe toate în același timp. Căci sunt porunci mai generale, care cuprind în ele o mare mulțime din celelalte. Prin urmare n-avem altă bucurie decât să purtăm această luptă împotriva necredinței noastre și să nu nesocotim poruncile cuprinzătoare, prin care ni se descoperă în chip limpede harul dat nouă. De acest lucru se roagă și Sfântul Pavel să avem parte, zicând: „Pentru aceasta îmi plac genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, să vă dea vouă Domnul putere ca să vă întăriți prin Duhul său în omul dinăuntru și ca să locuiască Hristos întru toată încredințarea și simțirea în inimile voastre prin credință”. Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea, pentru care ai luat puterea și te pregătește ca să primești arătarea celui ce locuiește întru tine. și astfel ți se va arăta ție Domnul, potrivit făgăduinței, în chip duhovnicesc, precum însuși știe: „Iar Domnul este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”. Atunci vei înțelege ceea ce s-a spus că: „Împărăția Cerurilor înlăuntrul vostru este”. Dar mai trebuie știut și aceea că poruncile parțiale, fiind din numărul celor parțiale, se întregesc prin acelea care se numesc și singulare. și cei ce au împlinit poruncile parțial, pe măsura aceasta vor intra în Împărăție. Dar cei ce voiesc să ajungă la desăvârșire sunt datori să împlinească toate poruncile în mod cuprinzător. Iar cea care le cuprinde pe toate este lepădarea sufletului propriu, care e moartea. și precum până când cineva mai trăiește în trup e în lipsă cu împlinirea acesteia, tot așa până la ieșirea din trup nu poate fi ferit de atacul gândului, pentru lipsa mai sus pomenită. Căci omul bun, zice Cuvântul, nu de la sine, ci „din vistieria cea bună a inimii scoate cele bune”. Iar prin vistierie înțelege pe Duhul cel Sfânt ascuns în inima credincioșilor. „Căci asemenea este Împărăția Cerurilor unei comori ascunse în țarină, pe care aflând-o omul a ascuns-o și ducându-se a vândut toate și a cumpărat țarina aceea”. Acest cuvânt tâlcuiește foarte potrivit cele spuse. Căci cel ce a înțeles limpede că de la Botez are pe Hristos ascuns în sine, după cuvântul Apostolului, aruncă toată lucrurile lumii și stăruie numai în inima sa, păzind-o cu toată străjuirea și privind țintă la sfârșitul vieții, cum zice proverbul. De aceea el nu trebuie să-și închipuie că alungă păcatul lui Adam prin nevoințe; dar nici păcatele care se nasc în el după Botez nu trebuie să-și închipuie că le scoate afară astfel, decât prin Hristos. Căci „El este cel ce lucrează în voi și să voiți și să lucrați după bunăvoință”. Adăugând Apostolul „după bunăvoință”, a arătat că a binevoi să lucrăm virtuțile atârnă de noi. Dar și cuvintele Domnului: „Fără de Mine nu puteți face nimic”, sau: „Nu voi m-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”, au același înțeles. Poate așa trebuie înțeles și versetul: „Toate printr-însul s-au făcut și fără de El nimic nu s-a făcut din tot ce s-au făcut”, dacă în „toate” se cuprind și faptele noastre; la fel cuvintele: „Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine”. De aceea și Proorocul n-a zis: „Din Ierusalim îți vor aduce ție împărații daruri în templul Tău” ( cum se cuvenea și cum se făcea), ci: „Din templul Tău îți vor aduce ție împărații daruri în Ierusalim”. Aceasta pentru că mintea, care e împăratul fiecăruia, ia întâi din templul cel ascuns al inimii îndemnuri bune și frumoase de la Hristos, care locuiește acolo, și le duce până la viețuirea virtuoasă, pe care Proorocul a numit-o Ierusalim; și apoi iarăși le aduce prin intențiunea cea bună lui Hristos, care i le-a dăruit mai înainte. Cum zice Scriptura că Ierusalimul este ceresc, iar tu ai zis că este în inimă? Nu numai Ierusalimul, ci și celelalte bunuri câte vor avea să le primească drepții la înviere știm că sunt sus. Dar arvunile și pârga lor lucrează duhovnicește în inimile celor cu credință tare încă de pe acum. Aceasta pentru ca, dobândind siguranța despre cele viitoare, să disprețuim toate cele de aici și să iubim pe Dumnezeu până la moarte. De aceea n-a zis: „Aveți să vă apropiați”, ci: „V-ați apropiat de muntele Sionului și de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc”. Căci capabili de ele ne-am făcut încă de la Botez. Dar numai cei tari în credință se învrednicesc să ajungă la ele, cei care mor în fiecare zi pentru dragostea lui Hristos, adică se ridică mai presus de toată preocuparea vieții de aici și nu mai cugetă la nimic altceva decât la un singur lucru: să ajungă la dragostea desăvârșită a lui Hristos, care este deschizătura cea mai dinăuntru a inimii, unde a intrat ca înaintemergător Iisus. Aceasta a căutat-o mai presus de toate și Sfântul Pavel. De aceea a zis: „Alerg după ea, doar voi prinde-o, întrucât prins am fost și eu de Hristos”. (Adică mă străduiesc să-L iubesc, întrucât și eu am fost iubit). Iar după ce a prins această iubire, n-a mai vrut să se gândească la nimic altceva, nici la necazurile trupului acestuia, nici la minciunile creațiunii, ci a lepădat aproape orice gând nemairăbdând nici măcar o clipă să fie lipsit de lucrarea Duhului. Deci arătând toate câte le-a disprețuit pentru această dragoste duhovnicească, zice: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Oare necazul, ori strâmtoarea, ori prigoana, ori foamea, ori foametea, ori golătatea, ori primejdia, ori sabia?”, ca să continue mai încolo: „Sunt încredințat că nici moartea, nici viața” și nici una din cele ce urmează; și iarăși: „Nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus Domnul nostru”. Aceasta pentru că n-a primit să se gândească la nici una dintre acestea, ci numai cum să stăruie în aceea. Dar fiindcă voi socotiți că gândurile rele nu sunt ale noastre, ci vin din alte izvoare, spunând odată că sunt păcatul lui Adam, altădată că sunt însuși Satana și iarăși altădată că sunt momeala aruncată de Satana, noi vom spune că altceva este păcatul lui Adam, altceva Satana, altceva momeala Satanei și altceva gândurile noastre rele, chiar dacă își au punctul de plecare în momeală. Satana este însuși ipostasul diavolului, care a încercat să-l ispitească chiar și pe Domnul. Păcatul lui Adam este călcarea poruncii de către primul om. Momeala aruncată de Satana, este arătarea unui lucru rău în forma exclusivă a unui gând. Ea folosește puținătatea credinței noastre ca prilej să se apropie de mintea noastră. Căci dacă am primit porunca să nu ne îngrijim de nimic, ci să păzim cu toată străjuirea inima noastră și să căutăm Împărăția Cerurilor, aflătoare înlăuntrul nostru, îndată ce se depărtează mintea de inimă și de căutarea amintită, dă loc momelii diavolului și se face în stare să primească șoapta lui cea rea. Dar nici atunci nu are diavolul puterea să stârnească gândurile noastre cu forța, pentru că dacă ar fi așa nu ne-ar cruța și ne-ar aduce cu sila orice gând și nu ne-ar îngădui să cugetăm la nimic bun. El are numai puterea să ne arate în forma exclusivă a unui gând la prima lui răsărire înțelesuri păcătoase, spre a ispiti lăuntrul nostru, dându-i prilej să încline fie spre ceea ce vrea el, fie spre porunca lui Dumnezeu, întrucât aceasta se împotrivesc întreolaltă. Astfel dacă-l iubim, ne mișcăm îndată gândurile spre lucrul arătat și cugetarea noastră începe să se ocupe în chip pătimaș cu el; dacă însă îl urâm, nu putem zăbovi, ci urâm și momeala însăși. Iar dacă momeala stăruie chiar când e urâtă (căci se întâmplă și acest lucru), aceasta nu e din pricina unei alipiri proaspete, ci pentru că s-a întărit printr-o veche obișnuință. De aceea rămâne neclintită pe loc, ca gând simplu, fiind împiedicată de neplăcerea inimii să progreseze la o cugetare dezvoltată și la patimă. Căci arătarea aceasta izolată, fiind urâtă de cel ce e atent la sine însuși, nu are puterea să tragă cu sila mintea în vălmășagul pătimaș de gânduri, decât numai prin împătimirea inimii după plăceri. Așadar de vom lepăda cu totul împătimirea după plăceri, nu vom mai putea fi vătămați nici de apariția gândului simplu al vechilor obișnuințe, iar conștiința nu va mai avea îndoieli în ce privește siguranța celor viitoare. Căci cunoscând mintea împotrivirea trândavă a acestei obișnuințe și mărturisind lui Dumnezeu vechea pricină, îndată e înlăturată și această ispită. și iarăși va avea mintea putere să vegheze asupra inimii și să o păzească cu toată străjuirea, încercând să pătrundă în cele mai dinăuntru și mai netulburate cămări ale ei, unde nu sunt vânturi de-ale gândurilor rele, care împing cu sila și sufletul și trupul în prăpăstiile voluptății și le aruncă în fântânile de smoală de asemenea nici vreo cale largă și încăpătoare, pardosită cu cuvinte și cu chipuri de-ale înțelepciunii lumești, care să vrăjească pe cei ce pornesc pe ea, oricât de înțelepți ar fi. Cămările acestea care sunt cele mai de dinlăuntrul sufletului și casa lui Hristos nu primesc nimic din lucrurile goale ale veacului acesta, fie că sunt raționale fie că sunt neraționale, fără numai acestea trei, pe care le-a numit apostolul: credința, nădejdea și dragostea. Deci cel ce este iubitor de adevăr și primește osteneala inimii poate să nu fie atras în afară nici de obișnuințele vechi în felul în care am arătat, ci să vegheze asupra inimii și să străbată tot mai înăuntru și să se apropie numai de Dumnezeu, fără să se scârbească de ostenelile atenției și ale stăruinței. Căci nu poate să nu se ostenească cu inima cel ce ia aminte la împrăștierile gândului și la plăcerile trupești, având să stea mereu închis între anumite hotare (să se circumscrie), nu numai în cele din afară, ci și în cele dinăuntru. Mai ales că acele împrăștieri și plăceri adeseori abat și cugetul și fapta. Prin urmare e drept că momeala ca gând simplu exercită o putere silnică atunci când stăruiește, chiar dacă e urâtă. Dar convorbirea gândurilor ce se adaugă atârnă de voia noastră liberă. Aceasta au arătat-o și cei ce n-au păcătuit întru asemănarea călcării lui Adam, întrucât momeala n-au putut-o împiedica, dar convorbirea prietenoasă cu ea au lepădat-o cu totul. Să zicem că Adam a săvârșit greșeala prin voință și pentru aceasta, fiind de aceeași natură cu el, și noi cădem prin voință. Dar atunci n-a avut el și momeala tot prin voință? E sigur că momeala a avut-o în chip necesar. Dar momeala nu e nici păcat, nici dreptate, ci dovada libertății voii. De aceea s-a și îngăduit să se arunce momeala în noi, ca pe cei ce înclină spre împlinirea poruncii să-i încununeze ca pe unii ca sunt credincioși, iar pe cei ce înclină spre plăcere să-i osândească ca pe unii ce sunt necredincioși. Dar și aceasta trebuie să o știm că nu suntem judecați îndată după fiecare hotărâre, ca cercați sau netrebnici, ci după ce vom fi fost probați toată viața noastră pământească, prin momeli, arătându-se aici biruitori, aici biruiți, aici căzând, aici ridicându-ne, aici rătăcind, aici umblând bine. Abia atunci, în ziua ieșirii din trup, socotindu-se toate, vom fi judecați potriviți cu ele. Prin urmare momeala nu este păcat. Să nu fie! Căci deși ea arată în chip necesar lucrurile în forma simplă a unui gând, dar noi am, primit în Domnul puterea lucrării duhovnicești și stă în puterea noastră să le judecăm de la prima răsărire de cuget, spre a ști dacă e vorba de ceva vătămător sau de ceva folositor, și astfel să lepădăm sau să primim gândurile care vin; deci aceasta nu se înmulțesc din necesitate, ci din buna plăcere. Ar trebui ca noi, care suntem raționali, să știm ce auzim. Dar fiindcă sufletul, întunecat de iubire de plăcere și de slava deșartă, a căzut în adâncul neștiinței, nu mai aude nici porunca Scripturii și nu mai ascultă nici de rânduiala firii, nici de povățuirea celor încercați, ci urmează numai socotințelor proprii. Căci cine crezând dumnezeieștii Scripturi și împlinind poruncile Domnului, nu vede cum pe măsură ce sporește în acestea, se depărtează gândurile și se încredințează că acelea nu ne stăpânesc prin puterea lor, ci prin puținătatea credinței și neîmplinirea poruncilor? Aceasta e cauza pentru care nu ne aflăm toți în aceeași stare și nu suntem purtați de aceleași cugetări: fiindcă pricinile gândurilor stau în voia noastră slobodă. Cine nu știe că ne îngrămădim patimile mai sus pomenite în fiecare zi cu lucrul, cu cuvântul și cu cugetarea? și cine nu știe că pe cei ce ne ajută la aceasta îi iubim ca pe niște binefăcători, iar pe cei ce ne împiedică îi ocolim ca pe niște dușmani? Dar dacă iubim patimile amintite așa de mult încât le și apărăm pe față, cum vom urî momeala lor în forma de gând simplu și prim? Iar dacă a fost primită prima răsărire de cuget, cum nu îi vor urma acesteia gândurile atârnătoare de ea? Cunoaște deci, o omule, că Domnul privește la inimile tuturor și celor ce urăsc prima răsărire de gând rău îndată le vine în ajutor ( le face dreptate), precum a făgăduit, și nu lasă roiul vălmășagului de gânduri să năvălească și să întineze mintea și cunoștința lor; iar pe cei ce nu stârpesc primele înmuguriri, prin credință și nădejde, ci se lipesc cu dulceață de ele pe motivul că vor să le cunoască bine și să le probeze, îi lasă, ca pe unii ce sunt lipsiți de credință și vreau să se ajutoreze singuri, să fie izbiți și de gândurile ce urmează, pe care de aceea nu le surpă fiindcă vede că momeala lor este iubită de aceia și nu este urâtă de la prima mijire. De ce a venit atunci Domnul în trup, dacă nu ca să moară pentru toți, potrivit Scripturilor, și să surpe pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul? Iar dacă socotești că moartea cea din Adam mai stăpânește până acum din altă pricină decât pentru necredința noastră, e vădit că bagatelizezi venirea lui Hristos și ții Botezul de nedesăvârșit, odată ce și cei botezați sunt ținuți încă sub moartea protopărintelui, fără o vină proprie. Dar atunci, o, omule, cum se mai poate spune că te-ai făcut un nou Adam cu harul lui Hristos și nu mai porți nimic din cel vechi în chip necesar, decât ceea ce se naște din credința ta strictă și din neascultarea ta? Doar știm că Domnul a venit pentru noi, a murit pentru noi, ne curățește pe noi prin Botez, ne așează în raiul Bisericii, ne îngăduie să mâncăm din tot pomul din rai, adică să iubim pe tot cel botezat în Biserică și să-l răbdăm în înfrângerile ce le suferă și să nu-l urmărim pe fiecare în toate zigzagurile lui și pentru lucrurile care ni se par bune să-l iubim, iar pentru cele care ni se par rele să-l urâm. Căci aceasta înseamnă a mânca din pomul cunoștinței binelui și al răului, din care, gustând mintea, îndată se poticnește în propriile ei păcate și își descoperă, prin iscodirea răutăcioasă a aproapelui, goliciunea ei, de care mai înainte nu știa, fiind acoperită de vălul înțelegerii și al milei. De aceea li s-a poruncit celor așezați în raiul Bisericii: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”, „Iertați și vi se va ierta vouă”. Pe scurt li s-a spus: „Câte vreți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor asemenea. Căci aceasta este legea și proorocii”. Precum ai făcut îți va fi ție. Dar de câte ori n-am călcat aceste porunci! De câte ori n-am osândit pe aproapele fără milă! De câte ori nu l-am urât, sau nu l-am nedreptățit, fără să fim nedreptățiți! Iar dacă așa este, ce mai batjocorim pe Adam și-l mai învinui și pentru rele străine? Căci dacă am căzut în aceeași moarte, am călcat și porunca cu voia, ca și acela. Așadar trei lucruri i s-au întâmplat lui Adam, și nu cum socotești tu. Acestea sunt: atacul (momeala) prin orânduire mai înaltă, călcarea poruncii prin necredință și moartea prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, ca urmare nu atât a atacului prin iconomie, cât a călcării din necredință. Noi am moștenit numai moartea lui Adam, pentru motivul că nu puteam să ne facem din morți vii, până ce nu a venit Domnul și ne-a făcut pe toți vii. Iar prima înmugurire de gând o avem prin orânduire ca și acela; tot asemenea puterea de-a asculta sau nu de ea, după cum ne e voia. Dar păcătuirea cu gândul o avem din voia liberă. Despre aceasta ne încredințează „cei ce n-au păcătuit întru asemănarea greșelii lui Adam”, cum zice Apostolul. Căci dacă aceia, fiind din Adam, au putut să nu păcătuiască întru asemănarea greșelii lui Adam, e vădit că și noi putem. De ce mai aducem atunci scuze pentru păcate și spunem lucruri nedrepte împotriva lui Dumnezeu, că adică ar îngădui să fim războiți de rele străine? Suntem datori să știm exact că toată vina ce izvorăște din Adam fiind desființată de Domnul, oricine mai pătimește de vreun păcat i se întâmplă aceasta pentru că a disprețuit prin necredința sa, sau prin iubirea de plăcere, desăvârșirea pe care a primit-o în chip tainic la Botez. Căci chiar dacă omul încă n-a cunoscut ce-a primit, fiind nedesăvârșit în credință și cu lipsuri în lucrarea poruncilor, dar Dumnezeu i-a dăruit desăvârșirea. Fiindcă zice: „Tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor”. Iar acest dar desăvârșit nu-l află cineva oricum, chiar dacă ar folosi toată istețimea lumească, ci numai din lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, în analogie cu ceea ce împlinește din ele. Căci după cum e deosebită împlinirea lor, așa e deosebită și descoperirea darului. Deci nimeni să nu se bizuie în cuvinte și în forme, dacă nu are înțelegerea aceasta. Căci zice: „Nu cel ce se laudă pe sine este cercat, ci cel pe care îl laudă Domnul”. Dar chiar și acela care primește laude de la Domnul e dator să se folosească de cuget drept și să știe exact că oricât ar fi luptat cineva împotriva necredinței sale și oricât ar fi înaintat în credință și orice bun ar fi dobândit, nu numai prin cunoștința simplă, ci prin lucrare, n-a aflat sau nu va putea afla nimic mai mult, decât ceea ce primise în chip tainic prin botez. Iar aceasta este Hristos. Pentru că zice: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Dar Hristos, fiind Dumnezeu desăvârșit, a dăruit celor ce s-au botezat harul desăvârșit al Duhului, care nu primește nici un adaos de la noi, ci ni se descoperă și ni se arată potrivit cu lucrarea poruncilor, sporindu-ne credința „până când toți vom fi ajuns la bărbatul desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos”. Așadar orice i-am aduce Lui după ce-am fost născuți din nou a fost ascuns de mai înainte de El în noi, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Cine a cunoscut gândul lui Hristos, sau cine I-a dat Lui ceva mai înainte ca să i se întoarcă după aceea ca răsplată? Pentru că de la El și pentru El și întru El sunt toate. Lui i se cuvine slava în vecii vecilor. Amin”. Ele ne îndeamnă să-i răsplătim lui Dumnezeu cu purtările noastre bune și cu toată virtutea, întrucât ne fac să cugetăm pururi cu bună conștiință la cuvântul proorocesc: „Ce voi da în schimb Domnului pentru toate câte mi le-a dat mie?” Să cugete deci sufletul la toate binefacerile de care i-a făcut parte iubitorul de oameni Dumnezeu începând de la naștere; sau de câte primejdii a fost izbăvit adeseori; sau în câte rele a căzut și în câte greșeli s-a rostogolit fără să fie predat, după dreptate, duhurilor care l-au amăgit ca să-l prindă și să-l ducă la moarte, ci, cu îndelungă răbdare. Stăpânul iubitor de oameni, trecând cu vedere greșelile, l-a păstrat, așteptând întoarcerea lui; să cugete iarăși că, slujind de bună voie duhurilor rele prin patimi. El îl hrănea, acoperindu-l și ocrotindu-l în tot chipul, iar la urmă l-a călăuzit prin Duhul cel bun pe drumul mântuirii și i-a pus în inimă dragostea de viață ascetică și l-a împuternicit să părăsească cu bucurie lumea și toată amăgirea plăcerilor trupești, împodobindu-l cu schima îngerească a rânduielii ascetice și pregătind lucrurile în așa fel, ca să fie primit cu ușurință de sfinții bărbați, în obștea frăției. Iar cugetând la acestea cu bună conștiință, cine nu va petrece totdeauna întru zdrobirea inimii? Cine nu se va umple de nădejde tare, având atâtea dovezi de binefacere, fără ca el să fi făcut vreun bine mai înainte? Căci oricine va cugeta așa: Dacă fără să fi făcut eu nici un bine, ba chiar păcătuind mult înaintea Lui și în necurățiile trupului și în alte multe răutăți, totuși nu mi-a făcut după păcatele mele, nici nu mi-a întors după fărădelegile mele, ci mi-a rânduit atâtea daruri și haruri spre mântuire, dacă mă voi hotărî cu totul să-l slujesc de aici înainte numai Lui prin viețuire curată și prin împlinirea virtuților, de câte bunătăți și daruri duhovnicești nu mă va învrednici, întărindu-mă, îndreptându-mă și călăuzindu-mă spre tot lucrul bun? De aceea, cel ce se gândește totdeauna la aceasta și nu uită de binefacerile lui Dumnezeu se rușinează și se îndreaptă și se nevoiește spre toată virtutea bună și spre toată lucrarea dreptății, gata totdeauna să facă cu râvnă voia lui Dumnezeu. Pânċ când ne mai rezemăm încă pe dreptatea părută a omului din afară, în lipsa adevăratei cunoștințe, și ne amăgim pe noi înșine cu îndeletnicirile din afară, vrând să plăcem oamenilor și vrând slăvi, cinstiri și laude de la ei. Căci va veni desigur Cel ce descoperă cele ascunse ale întunericului și dă la iveală sfaturile inimilor. Judecătorul care nu greșește și care nu se lasă rușinat de bogat, nici nu se milostivește de sărac, care dă la o parte înfățișarea de din afară și scoate la arătare adevărul ascuns înăuntru. Acela va încununa pe luptătorii adevărați, care au viețuit potrivit cu cunoștința, în fața îngerilor și înaintea Tatălui Său, iar pe cei ce au îmbrăcat chipul cucerniciei cu prefăcătorie și au arătat numai oamenilor o părută bună viețuire și s-au bizuit pe aceasta în deșert, amăgindu-se nebunește pe ei înșiși, îi va da pe față înaintea Bisericii Sfinților și a toată oastea cerească, ca apoi să-i trimită rușinați cumplit în întunericul cel mai din afară, fecioarelor nebune, pentru că și acestea și-au păzit fecioria din afară a trupului, dat fiind că întru nimic n-au fost învinovățite în privința aceasta, ba au avut în parte și untdelemn în candelele lor, adică au fost părtașe și de oarecare virtuți și isprăvi din afară și de oarecare dureri. De aceea candelele lor au și ars până la o vreme. Dar din pricina negrijii, neștiinței și a trândăviei, n-au fost cu prevedere și n-au cunoscut cu de-amănuntul roiul patimilor ascunse înăuntru și puse în lucrare de duhurile rele. Din această pricină cugetarea lor a fost stricată de înrâuririle vrăjmașe, încât s-au învoit cu ele prin gândurile lor. și așa au fost amăgite într-ascuns și biruite de pizma cea a tot rea, de ciuda care urăște binele, ce vrajbă, de gâlceavă, de ură, de mânie, de amărăciune, de pomenirea răului, de fățărnicie, de furie, de mândrie, de slava deșartă, de dorința de-a plăcea oamenilor, de bunul plac, de iubirea de argint, de trândăvire, de pofta trupească ce trezește în gânduri voluptatea, de necredință, de lipsa de temere, de lașitate, de întristare, de împotrivire, de moleșire, de somn, de înalta părere de sine, de voința de-a se scuza, de îngâmfare, de lăudăroșenie, de nesăturate, de risipă, de zgârcenie, de deznădejdea care-i mai cumplită decât toate, și de celelalte mișcări subțiri ale păcatului. Ele socoteau că și lucrarea faptelor bune sau viețuirea cuvioasă se înfăptuiește cu puteri omenești și de aceea căutau să culeagă laude de la oameni. Din această pricină chiar dacă au fost părtașe de unele daruri, le-au vândut duhurilor rele pentru slava deșartă și plăcerea de la oameni. Împărtășindu-se și de alte patimi, ele au amestecat în purtările bune cugetele rele și trupești. De aceea le-au făcut necurate și neprimite asemenea jertfei lui Cain, lipsindu-te de bucuria Mirelui și fiind lăsate afară de nunta cerească. Căci cel ce călătorește după socoteala sa, fără cunoștința evanghelică și fără călăuzirea cuiva, de multe se împiedică și cade în multe gropi și curse ale celui rău, mult rătăcește și prin multe primejdii trece și nu știe la ce țintă va ajunge. Pentru că sunt destui care au trecut prin multe osteneli și nevoințe și au răbdat pentru Dumnezeu rele pătimiri și scârbe multe. Dar prin faptul că au umblat după socoteala lor și n-au putut deosebi lucrurile, nici n-au cerut sfatul aproapelui, aceste osteneli ale lor au rămas deșarte și fără rost. (Marcu Ascetul)27

·         Ţinta cuvântului nostru este să atragă atenția asupra celor trei uriași puternici și tari ai celor de alt neam, pe care se reazemă toată puterea protivnică a lui Holofern cel spiritual. Dacă aceștia vor fi răpuși și uciși, toată puterea duhurilor necurate va slăbi cu ușurință, până se va topi cu totul. Cei trei uriași ai celui rău, care sunt socotiți ca cei mai tari, sunt cele trei rele amintite mai-nainte: neștiința, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună lucrătoare și slujitoarea ei; și nepăsarea trândavă, care țese veșmântul și acoperământul norului negru așezat peste suflet și care le sprijină pe amândouă, le întărește, le susține și sădește în sufletul cel fără grijă răul înrădăcinat și statornic. Prin nepăsarea trândavă, prin uitare și prin neștiință se întăresc și se măresc proptelele celorlalte patimi. Căci ajutându-se întreolaltă și neputând să ființeze fără să se susțină una pe alta, ele se dovedesc puteri tari ale vrăjmașului și căpetenii puternice ale celui rău. Prin ele se întărește și pe ele se reazemă toată oastea duhurilor răutății, ca să-și poată duce la împlinire planurile. Fără ele nu se pot susține nici cele mai-nainte spuse. De vrei, așadar, să dobândești biruință împotriva patimilor mai-nainte pomenite și să pui pe fugă ușor mulțimea vrăjmașilor spirituali de alt neam, adună-le în tine însuți prin rugăciune și prin ajutorul lui Dumnezeu. Pătrunzând astfel în adâncurile inimii, caută urma acestor trei uriași puternici ai diavolului, adică a uitării, nepăsării trândave și a neștiinței care sunt propteaua dușmanilor spirituali de alt neam și pe sub care, furișându-se celelalte patimi ale răutății, lucrează, viețuiesc și prind putere în inimile celor iubitori de plăcere și în sufletele neînvățate. și prin multa atenție și supraveghere a minții, folosindu-te și de ajutorul de sus, vei afla relele necunoscute celorlalți și socotite că nici n-ar fi rele, dar care sunt mai stricăcioase decât celelalte. Iar prin armele dreptății, care sunt contrare lor, adică prin amintirea cea bună, care-i pricina tuturor bunătăților, prin cunoștința luminată, prin care sufletul, priveghind, alungă de la sine întunericul neștiinței, și prin râvna cea bună, care îndrumă și zorește sufletul spre mântuire, vei birui întru puterea Duhului Sfânt, prin rugăciune și cerere, vitejește și bărbătește pe cei trei uriași mai sus pomeniți ai vrăjmașilor spirituali. Prin amintirea cea prea bună, cea după Dumnezeu, socotim totdeauna „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt de drepte, câte sunt curate, câte sunt cu nume bun, fie că e virtute, fie că e laudă”, vei alunga de la tine uitarea atotpăcătoasă; prin cunoștința luminată și cerească vei nimici neștiința pierzătoare a întunericului; iar prin râvna atotvirtuoasă și prea bună, vei scoate afară nepăsarea trândavă, care lucrează în suflet păcatul necredinței în Dumnezeu, înrădăcinată acolo. De vei câștiga virtuți, nu prin simpla voință a ta, ci cu puterea lui Dumnezeu și cu conlucrarea Duhului Sfânt, prin multă atenție și rugăciune, vei putea să te izbăvești de cei trei uriași mai-nainte pomeniți ai celui viclean. Căci armonia cunoștinței adevărate cu amintirea cuvintelor lui Dumnezeu și cu râvna cea bună, când va fi silită să stăruie în suflet, prin harul lucrător și va fi păzită cu grijă, va șterge din el urmele uitării, ale neștiinței și ale nepăsării trândave și le va reduce la neființă, iar pe urmă va împărăți în suflet harul, întru Domnul nostru Iisus Hristos. (Marcu Ascetul)27

·         Mângâierea cea bună vine sau în vreme de veghe a trupului sau ca o arătare în somn a vreunui bun viitor; însă numai când cineva, stăruind în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a lipit de dragostea Lui. Iar mângâierea amăgitoare vine, cum am spus, totdeauna când cel ce se nevoiește e furat de o toropeală ușoară, amestecată cu o jumătate de pomenire a lui Dumnezeu. Cea dintâi, ca una ce e de la Dumnezeu, îndeamnă în chip vădit sufletele nevoitorilor spre dragoste, umplându-se de multă bucurie. Cea de a dgua, obișnuind să învăluie sufletul într-o adiere amăgitoare, încearcă să fure prin somnul trupului simțirea minții sănătoase, care păstrează pomenirea lui Dumnezeu. Deci dacă mintea se va afla, cum am spus, stăruind cu luare aminte în pomenirea Domnului Iisus, va risipi adierea dulce la părere a vrăjmașului și se va porni cu bucurie la războiul împotriva lui, având la îndemână ca armă, pe lângă har, experiența dobândită. (Diadoh al Foticeii)27

·         Se întâmplă uneori că sufletul se aprinde spre dragostea lui Dumnezeu, fiind luat de o mișcare neșovăielnică și lipsită de năluciri; el atrage atunci oarecum și trupul în adâncul dragostei aceleia negrăite, fie că aceasta se întâmplă în vremea de veghe, fie, cum am zis, când cel care e stăpânit de lucrarea sfântului har ajunge în stare de somn. Atunci el nu mai cugetă la nimic, decât la aceea spre ceea ce a mișcat. Când i se întâmplă așa ceva, trebuie să știe că aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Căci îndulcindu-se atunci întreg de acea dulceață negrăită, nu mai poate cugeta la nimic altceva, fiind copleșit de o bucurie adâncă. Dar dacă mintea, aflându-se sub o astfel de lucrare, zămislește vreo îndoială sub vreun înțeles întinat, și se folosește de sfântul nume spre a se apăra de cel rău, și nu numai pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, trebuie să înțeleagă că aceea mângâiere cu înfățișare de bucurie este de la înșelătorul. Bucuria aceasta este lipsită de calitate și de intimitate, fiind produsă de vrăjmașul care vrea ca sufletul să preacurvească. Căci atunci când vede mintea lăudându-se cu experiența simțirii sale, el îmbie sufletului anumite mângâieri bune la aparență, ca aceasta, distrat de dulceața aceea moale și umedă, să nu poată cunoaște amestecul celui viclean. Din aceasta să cunoaștem, prin urmare, Duhul adevărudui și duhul înșelăciunii. Căci este cu neputință să guste cineva cu simțirea din dulceața dumnezeiască, sau să experimenteze prin simțire amărăciunea dracilor, dacă nu s-a umplut de încredințarea că harul s-a sălășluit în adâncul minții, iar duhurile rele petrec împrejurul mădularelor inimii, lucru care dracii nu vreau să fie niciodată crezut de oameni, ca nu cumva, știind aceasta sigur, să se înarmeze împotriva lor cu pomenirea lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)27

·         Sufletul nu va dori să se despartă de trup până nu-și va pierde orice plăcere pentru lumea de aici. Căci toate simțurile trupului se împotrivesc credinței, fiindcă ele sunt numai pentru lucrurile de acum, iar aceea vestește măreția bunurilor viitoare. Se cuvine deci ca cel ce se nevoiește să nu se gândească niciodată la pomi cu ramuri bogate și umbroase, la izvoare cu ape curgătoare, la grădini felurite și înflorite, la case împodobite și la petreceri cu rudeniile; de asemenea să nu-și amintească de ospețele care s-ar întâmpla la praznice, ci să se folosească numai de cele strict trebuincioase cu toată mulțumirea, iar încolo să socotească viața ca pe o cale străină, pustie de orice plăcere trupească. Căci numai strâmtorând astfel cugetarea noastră, o vom îndrepta întreagă pe urmele vieții veșnice. (Diadoh al Foticeii)27

·         Că vederea, gustul și celelalte simțuri slăbesc ținerea de minte a inimii, când ne folosim de ele peste măsură, ne-o spune cea dintâi, Eva. Căci până ce n-a privit la pomul oprit cu plăcere își amintea cu grijă de porunca dumnezeiască. De aceea era acoperită de aripile dragostei dumnezeiești, nedându-și seama din această pricină de goliciunea ei. Dar când a privit la pom cu plăcere și s-a atins de el cu multă poftă și în sfârșit a gustat din rodul lui cu o voluptate puternică, îndată s-a pătruns de dorința după împreunarea trupească, aprinzându-se de patimă prin faptul că era goală. și astfel toată pofta ei și-a întors-o spre gustarea lucrurilor de aici, amestecând, din pricina fructului plăcut la vedere, în greșeala ei și greșeala lui Adam. De atunci, cu anevoie își mai poate aduce omul aminte de Dumnezeu, sau de poruncile Lui. Deci noi, privind pururi în adâncul inimii noastre cu necontenita pomenire a lui Dumnezeu, să petrecem în această viață înșelătoare, ca niște lipsiți de vedere. Căci e propriu înțelepciunii duhovnicești să păzească pururi neînaripat dorul privirilor. La aceasta ne îndeamnă și mult încercatul Iov, ricând: „Inima mea nu s-a luat după ochii mei”. Lucrul acesta este cu adevărat semnul celei mai de pe urmă înfrânări. (Diadoh al Foticeii)27

·         Însuși cuvântul cunoștinței ne învață că multe patimi suferă la început sufletul contemplativ (văzător) și cuvântător de Dumnezeu. Dar mai mult decât toate, mânia și ura. Iar aceasta o pătimește nu atât pentru dracii care le stârnesc pe acestea, cât din pricina înaintării sale. Pentru că până ce sufletul e dus de cugetul lumii, chiar dacă vede că ceea ce e drept e călcat în picioare de unii sau de alții, rămâne nemișcat și netulburat, căci îngrijindu-se de poftele sale, nu-l interesează ceea ce e drept în ochii lui Dumnezeu. Dar când începe să se ridice deasupra patimilor, disprețul lucrurilor de aici și dragostea lui Dumnezeu nu-l mai lasă să sufere a vedea nesocotit ceea ce este drept, nici în sine nici în altul, ci se mânie și se turbură împotriva făcătorilor de rele, până ce nu vede pe batjocoritorii dreptății că se fac apărătorii ei cu cuget cuvios. De aceea pe cei nedrepți îi urăște, iar pe cei drepți îi iubește peste măsură. Căci ochiul sufletului nu mai poate fi înșelat când acoperământul lui, adică trupul, a devenit prin înfrânare o țesătură foarte subțire. Totuși este cu mult mai bun lucru a plânge nesimțirea celor nedrepți, decât a-i urî. Căci deși aceia sunt vrednici de ură, dar rațiunea nu vrea ca sufletul iubitor de Dumnezeu să fie tulburat de ură. Fiindcă până ce se află ura în suflet, nu lucrează în el cunoștința. (Diadoh al Foticeii)27

·         Precum am zis, Satana prin Sfântul Botez e scos afară din suflet. Dar i se îngăduie, pentru pricinile mai-nainte pomenite, să lucreze în el prin trup. Căci harul lui Dumnezeu se sălășluiește în însuși adâncul sufletului, adică în minte. Pentru că „toată slava fiicei împăratului, zice, e dinăuntru”, nearătată dracilor. De aceea din adâncul inimii însuși simțim oarecum izvorând dragostea dumnezeiască, când ne gândim fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele de aici înainte se mută și se încuibează în simțurile trupului, lucrând prin natura ușor de influențat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. Astfel mintea noastră se bucură pururi, cum zice dumnezeiescul Apostol, de legea Duhului, iar simțurile trupului sunt atrase de lunecușul plăcerilor. De aceea harul, lucrând prin simțirea minții, învelește trupul celor ce sporesc în cunoștință cu bucurie negrăită, iar dracii, lucrând prin simțurile trupului, robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigașii, cu sila spre cele ce nu vrea, mai ales când ne află umblând fără grijă și cu nepăsare pe calea credinței. (Diadoh al Foticeii)27

·         Cuvântul cunoștinței ne învață că sunt două feluri de duhuri rele. Unele dintre ele sunt oarecum mai subțiri, iar altele mai materiale. Cele mai subțiri războiesc sufletul. Celelalte obișnuiesc să ducă trupul în robie prin anumite îmboldiri stăruitoare. De aceea dracii care războiesc sufletul și cei care războiesc trupul își sunt mereu potrivnici, cu toate că au același scop de-a vătăma pe oameni. Când deci harul nu locuiește în om, aceștia foiesc ca niște șerpi în adâncurile inimii, neîngăduind câtuși de puțin sufletului să caute spre dorința binelui. Dar când harul e ascuns în minte, se strecoară ca niște nouri întunecoși prin părțile inimii, spre patimile păcatului, sau iau chipul feluritelor împrăștieri ca, furând mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, să o desfacă de convorbirea cu harul. Când deci dracii, care supără sufletul nostru, ne aprind spre patimile sufletești și mai ales spre înalta părere de sine, care este maica tuturor relelor, să ne gândim la moartea trupului nostru și vom rușina umflarea iubirii de slavă. Dar același lucru trebuie să-l facem și când dracii, care ne războiesc trupul, ne împing inima să se aprindă spre pofte de rușine. Căci singur acest gând, însoțit cu pomenirea de Dumnezeu, poate opri feluritele lucrări ale duhurilor rele. Dar dacă dracii, care războiesc sufletul, vor să se folosească și de acest gând, punându-ne în minte nimicnicia nemărginită a firii omenești, ca neavând nici un preț din pricina trupului (căci aceasta iubesc să o facă, dar vrea cineva să-l chinuiască cu acest gând), să ne amintim de cinstea și de slava Împărăției Cerești, netrecând cu vederea nici amărăciunea și întunecimea osândei veșnice, ca printr-una să ne mângâiem tristețea, iar prin cealaltă să întristăm ușurătatea inimii noastre. (Diadoh al Foticeii)27

·         Deci Satana, fiindcă nu se poate încuiba în mintea celor ce se nevoiesc, ca mai-nainte, dată fiind prezența harului, călărește pe mustul cărnii, ca unul ce a cuibărit în trup, ca prin firea ușor de mânuit a acestuia să amăgească sufletul. De aceea trebuie să uscăm trupul cu măsură, ca nu cumva prin mustul lui să se rostogolească mintea pe lunecușul plăcerilor. Deci se cuvine ca din însuși cuvântul Apostolului să ne încredințăm că mintea celor ce se nevoiesc stă sub lucrarea luminii dumnezeiești; de aceea și slujește legii dumnezeiești și se veselește cu ea. Iar trupul primește cu plăcere, pentru firea lui ușor de mânuit, duhurile rele; de aceea și alege să slujească răutăților. De aici se vede și mai mult că mintea nu este un sălaș comun al lui Dumnezeu și al diavolului. Căci cum ar zice atunci Pavel: „Slujesc cu mintea legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii păcatului”? De aici iarăși se vede că mintea mea stă întru toată libertatea în luptă cu dracii, slujind cu bucurie bunătății harului, iar trupul primește aburul dulce al plăcerilor neraționale, pentru faptul că îngăduie, cum am zis, duhurilor rele să stea cuibărite în el. „Căci știu, zice, că nu locuiește în mine, adică în trupul meu, binele”. E vorba de cei ce se împotrivesc păcatului, dar se află pe la mijlocul nevoințelor. Căci nu spune despre sine aceasta. Deci cu mintea se războiesc dracii, iar trupul încearcă să-l povârnească spre lunecușul plăcerilor prin îmboldiri stăruitoare. Căci li se îngăduie, după o dreaptă judecată, să petreacă în adâncurile trupului, chiar și ale celor ce luptă întins împotriva păcatului, pentru faptul că voia slobodă a cugetului omenesc este pururi sub cercare. Iar dacă cineva poate să moară prin osteneli încă pe când trăiește, ajunge în întregime locașul Duhului Sfânt. Căci unul ca acesta a înviat, încă înainte de a muri. Așa a fost cu fericitul Pavel și cu toți cei ce s-au luptat sau se luptă în chip desăvârșit împotriva păcatului. (Diadoh al Foticeii)27

·         E drept că inima izvorăște și din sine gânduri bune și rele. Dar nu rodește prin fire cugetările rele, ci amintirea răului i s-a făcut ca un fel de deprindere din pricina rătăcirii dintâi. Însă cele mai multe și mai rele dintre gânduri le zămislește din răutatea dracilor. Dar noi le simțim pe toate ca ieșind din inimă. și de aceea au bănuit unii că în minte se află împreună cu harul și păcatul. De aceea socotesc ei că a zis și Domnul „că cele ce ies din gură purced din inimă și acelea spurcă pe om. Căci din inimă purced gânduri rele, curvii” și cele următoare. Ei nu știu însă că mintea noastră, având o simțire foarte fină, își însușește lucrarea gândurilor șoptite ei de duhurile rele, oarecum prin trup, dat fiind că firea lunecoasă a acestuia duce prin starea lui umorală și mai mult sufletul la această stare, într-un chip în care nu știm. Numai fiindcă trupul iubește pare că și gândurile semănate de draci în suflet purced din inimă. Fapt e că noi ni le însușim atunci când vrem să ne îndulcim cu ele. Acest lucru l-a osândit Domnul când a spus cuvântul de mai înainte. Căci cel ce se îndulcește cu gândurile suflate lui de răutatea Satanei și înscrie oarecum amintirea lor în inima sa, e vădit că de aici înainte le rodește din cugetul său. (Diadoh al Foticeii)27

·         Cei ce iubesc plăcerile vieții de aici trec de la gânduri la greșeli. Căci fiind purtați de o judecată nesocotită, doresc să prefacă aproape toate gândurile lor pătimașe în cuvinte nelegiuite și în fapte necuviincioase. Iar cei ce încearcă să ducă o viață de nevoințe, scăpând de greșeli, trec ușor la gânduri rele, sau la cuvinte rele și vătămătoare. Căci dacă dracii văd pe aceștia ținându-se cu plăcere de ocări, sau grăind lucruri deșarte și nelalocul lor, sau râzând cum nu trebuie, sau mâniindu-se fără măsură, sau poftind slava goală și deșartă, se înarmează cu grămada împotriva lor. Pentru că luând mai ales iubirea de slavă ca prilej pentru răutatea lor și sărind prin ea înăuntru, ca printr-o oarecare portiță întunecoasă, ei izbutesc să răpească sufletele. Deci cei ce vreau să viețuiască la un loc cu mulțimea virtuților sunt datori să nu dorească nici slavă, nici întâlniri multe, nici să facă ieșiri dese, sau să defaime pe cineva, chiar dacă ar fi vrednic de defăimare, nici să vorbească multe, chiar dacă ar putea să le spună toate bune; căci vorba multă împrăștiind fără măsură mintea, nu numai că o oprește de la lucrarea duhovnicească, ci o și predă dracului trândăviei, care, slăbind-o peste măsură, o predă apoi dracului întristării și pe urmă celui al mâniei. Deci se cuvine ca mintea să se ocupe pururi cu păzirea sfintelor porunci și cu pomenirea adâncă a Domnului slavei. „Căci cel ce păzește, zice, porunca, nu va cunoaște cuvânt rău”, adică nu se va abate la gânduri sau la cuvinte rele. (Diadoh al Foticeii)27

·         Când va birui omul lui Dumnezeu aproape toate patimile, rămân să-l mai războiască doi draci. Dintre aceștia, unul supără sufletul, ducându-l de la multa iubire de Dumnezeu la o râvnă nelalocul ei, încât acesta nu mai vrea să placă și altul lui Dumnezeu, afară de el. Iar celălalt supără trupul, stârnindu-l printr-o anumită aprindere spre pofta împreunării. Aceasta se întâmplă trupului din pricină că o atare plăcere e proprie firii în scopul nașterii de prunci și de aceea e ușor de biruit; dar și din pricina îngăduinței (părăsirii) din partea lui Dumnezeu. Căci când vede Domnul pe vreun nevoitor înflorind bogat în mulțimea virtuților, îl lasă să fie întinat de acest drac, ca să se socotească pe sine mai nevrednic decât toți oamenii din viață. Supărarea din partea acestei patimi sau urmează isprăvilor de vrednicie, sau chiar le premerge uneori, ca fie într-un fel, fie într-altul, să dea sufletului părerea că e netrebnic, oricât de mari ar fi isprăvile lui. Cu primul drac ne vom lupta folosind multă smerenie și dragoste, iar cu al doilea, prin înfrânare, nemâniere și gândire adâncă la moarte. Simțind astfel neîncetat lucrarea Duhului Sfânt, ne vom ridica și deasupra acestor patimi, întru Domnul. (Diadoh al Foticeii)27

·         Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmașilor și o vei vedea că fuge de la tine slăbită, să nu ți se bucure inima. Căci răutatea duhurilor este în urma lor. Ei pregătesc un război și mai rău decât cel dintâi și adună forțe înapoia cetății, poruncindu-le să nu se miște din loc. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la fața ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înălța întru inima ta, pe motiv că i-ai izgonit și vei părăsi cetatea, se vor ridica unii de la spate, alții din față și bietul suflet se va pomeni împresurat de ei fără scăpare. Cetatea este rugăciunea; lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos; iar baza de unde pornim lupta noastră este mânia. (Isaia Pustnicul)27

·         Dracii se învăluie și se acoperă pentru o vreme în vicleșugul lor, că doar își va lăsa omul slobodă inima, socotind că s-a izbăvit de luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar dintr-o dată asupra bietului suflet și îl răpesc ca pe o vrabie. și dacă se află mai puternici decât bietul suflet, îl prăvălesc fără milă în păcate mai grele ca cele de la început, pentru care s-a rugat să fie iertat. Să stăm deci cu frica lui Dumnezeu și să străjuim inima, desăvârșind lucrarea noastră. Căci păzind virtuțile, împiedicăm răutatea vrăjmașilor. Iisus Hristos, învățătorul nostru, știind vrăjmașa lor neîndurare și milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu strictețe, zicând: „Fiți gata în tot ceasul, că nu știți în care ceas vine furul; deci nu cumva venind să vă găsească dormind”; și iarăși: „Vedeți să nu se îngreuieze inima voastră întru desfrânare, beție și griji lumești și să vie peste voi fără de veste ceasul acela”. Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simțurile tale. și dacă se va întovărăși cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te pradă de ea. Căci cel ce se deprinde să deosebească precis gândurile recunoaște pe cele ce vor să intre și să-l spurce, fiindcă acestea tulbură mintea ca să se facă mândră și trândavă. Dar cei ce cunosc răutatea lor rămân netulburați, rugându-se Domnului. (Isaia Pustnicul)27