Cunoaștere, gnoza – ignoranță
· Oamenii se socotesc raționali însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cuvintele și cărțile vechilor înțelepți. Dar raționali sunt numai aceia care au sufletul rațional, pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și toată grija o au spre cele bune și folositoare sufletului; iar acestea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu. Numai aceștia trebuie să se numească raționali.(Antonie cel Mare)7
· Omul cu adevărat rațional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor și să-L placă; și numai la aceasta își deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulțumindu-i pentru o așa de mare purtare de grijă și pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viață. Pentru că este nepotrivit să mulțumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare și neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulțumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru și după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoștința și credința cea către Dumnezeu stă mântuirea și desăvârșirea sufletului. (Antonie cel Mare)7
· Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvățați, ca să iubească învățătura și îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea și aceia care îndreaptă pe cei desfrânați către petrecerea virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândețea și înfrânarea este fericire și nădejde bună pentru sufletul oamenilor. (Antonie cel Mare)7
· Om se numește sau cel rațional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii ca aceștia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)7
· Cel ce urmărește viețuirea virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu grijește de virtuțile sufletului, căci acestea sunt bogăția și hrana sa veșnică. De cele vremelnice se împărtășește numai pe cât se poate, după cum dă și voiește Dumnezeu, folosindu-se cu mulțumire și bucurie de ele oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrănește numai trupul; cunoștința lui Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire și blândețea, acestea îndumnezeiesc sufletul. (Antonie cel Mare)7
· Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea și în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înțeles și preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea și fericirea veșnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit tuturor făpturilor existența numai pentru bunătatea Sa. (Antonie cel Mare)7
· Mintea vede toate, chiar și cele din Ceruri. și nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînțeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputință de exprimat. (Antonie cel Mare)7
· Cuvântul care are înțeles și este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deșartă, care caută să măsoare cerul și pământul, mărimea soarelui și depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se ostenește în deșert. Căci căutând cele ce nu folosesc nimic, ostenește în zadar, ca și cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputință oamenilor a afla acestea. (Antonie cel Mare)7
· Necunoștința lui Dumnezeu este o nesimțire și nebunie a sufletului, căci răul se naște din neștiință, iar binele, care mântuiește sufletul, din cunoștința lui Dumnezeu. Prin urmare dacă te vei sârgui să nu faci voile tale, petrecând cu trezvie și cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuți. Dacă însă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, amețit de necunoștința lui Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ți se vor întâmpla după moarte. (Antonie cel Mare)7
· Ochiul privește cele văzute, iar mintea înțelege cele nevăzute căci mintea care iubește pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu și-a luminat inima sa și vede pe Dumnezeu prin mintea sa. (Antonie cel Mare)7
· Cel care are minte se știe pe sine că este om stricăcios iar cel ce se știe pe sine pe toate le știe că sunt făpturile lui Dumnezeu și s-au făcut pentru mântuirea omului. Căci stă în puterea omului să înțeleagă toate și să creadă drept. Iar un asemenea bărbat cunoaște sigur că cei ce nu pun preț pe cele lumești au osteneală foarte puțină, iar după moarte dobândesc de la Dumnezeu odihnă veșnică. (Antonie cel Mare)7
· Precum trupul fără suflet este mort, așa și sufletul fără puterea minții este nelucrător și nu poate moșteni pe Dumnezeu. (Antonie cel Mare)7
· Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul care înțelege lumea și vrea să se mântuiască în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă. El cugetă întru sine că acum e vreme lungă și de cercetare și nu așteaptă să o facă aceasta judecătorul. El știe că-și poate pierde mântuirea primind cea mai mică plăcere urâtă. (Antonie cel Mare)7
· Sufletul cu adevărat rațional văzând fericirea celor răi și bunătatea celor nevrednici nu se smintește, dorindu-și fericirea lor în viața aceasta, cum fac oamenii nesocotiți. El cunoaște lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieții cu vremelnicia ei și judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare. (Antonie cel Mare)7
· Omului credincios și celui ce vrea să înțeleagă pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar dacă vrei să-L și vezi, privește podoaba și pronia tuturor celor ce au fost făcute și a celor ce se fac cu cuvântul Lui. și toate sunt pentru om. (Antonie cel Mare)7
· Dintre cele ce le cugetăm, unele își pun tiparul pe minte și dau o formă, altele îi dau numai o cunoștință și nu-și pun tiparul pe ea și nici nu-i dau o formă. De pildă: “La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu” lasă un înțeles în inimă, dar nu dau o formă minții, nici nu-și pun tiparul pe ea. Cuvintele: “luând pâine” dau o formă minții, iar: “a frânt-o” iarăși își pun tiparul pe ea. Versetul: “Am văzut pe Domnul șezând pe un scaun înalt și ridicat”, își pune tiparul pe minte, afară de “am văzut pe Domnul”. Aceste cuvinte, după literă par să-și pună tipar}l pe minte, dar înțelesul lor nu și-l pune. Proorocul a văzut cu un ochi profetic firea rațională, înălțată prin fapte bune, primind în sine cunoștința lui Dumnezeu. Căci se zice că Dumnezeu șade acolo unde se cunoaște, fiindcă mintea curată se zice și scaun al lui Dumnezeu. Dar se zice și de femeie, că e scaun al necinstei, înțelegându-se prin femeie sufletul care urăște cele drepte; iar necinstea sufletului este păcatul și neștiința. Așadar noțiunea de Dumnezeu nu este dintre cele ce-și pun tiparul pe minte, ci dintre cele ce nu-și pun tiparul pe minte. De aceea cel ce se roagă trebuie să se despartă cu totul de cele ce-și pun tiparul pe minte. Aceasta te face să te întrebi dacă, precum este în privința trupurilor și a sensurilor lor, așa este și în privința celor trupești și a rațiunilor lor; și dacă altfel se modelează mintea privind o minte, și altfel va fi starea ei cugetând înțelesul aceleia? Desigur știm că cunoștința duhovnicească depărtează mintea de sensurile care își pun tiparul pe ea și o înfățișează fără nici un tipar, lui Dumnezeu, fiindcă noțiunea lui Dumnezeu nu este dintre cele ce-și pun tiparul. Căci Dumnezeu nu este trup, ci mai degrabă din cele ce nu-și pun tiparul. și iarăși știm că, dintre vederile care nu-și pun tiparul pe minte, unele însemnează ființa celor netrupești, altele rațiunile lor. Dar nu se întâmplă la fel ca în cazul trupurilor și al celor netrupești. Căci în cazul celor trupești unele își pun tiparul pe minte, altele nu, pe când dincolo, nimic nu-și pune tiparul pe minte. (Evagrie Ponticul)7
· Cel ce a dobândit cunoștință și culege din ea rodul plăcerii nu mai crede dracului slavei deșarte, care îi înfățișează toate plăcerile lumii. Căci nu i-ar putea făgădui un mai mare lucru ca vederea duhovnicească. Câtă vreme însă n-am gustat din cunoștință să ne supunem voioși ostenelilor cu fapta, arătând lui Dumnezeu ținta noastră: că toate le facem pentru cunoștința lui. (Evagrie Ponticul)7
· Până ce mintea nu s-a ridicat mai presus de contemplarea firii trupești, încă n-a privit locul lui Dumnezeu. Căci poate să se afle în cunoștința celor inteligibile și să se facă felurită ca ele. (Evagrie Ponticul)7
· Cunoștința este tot ce poate fi mai bun, căci este împreună lucrătoare a rugăciunii, trezind din somn puterea de înțelegere a minții, pentru contemplarea cunoștinței dumnezeiești. (Evagrie Ponticul)7
· Să părăsim lucrurile lumești și să tindem spre bunurile sufletului. Până când vom rămânea la jocurile copilărești, neprimind cuget bărbătesc? Până când vom lucra mai fără judecată ca pruncii, neînvățând nici măcar de la aceia cum se înaintează la lucrurile mai înalte? Căci aceia, schimbându-se cu vârsta, își schimbă și aplecarea spre jocuri și părăsesc cu ușurință plăcerea pentru cele materiale. Doar știm că numai materia copilăriei e alcătuită din nuci, biciuri și mingi. Copiii sunt împătimiți de ele numai până ce au mintea nedesăvârșită și le socotesc lucruri de preț. Dar după ce a înaintat cineva cu vârsta și a ajuns bărbat, le aruncă pe acelea și se apucă de lucruri serioase cu multă sârguință. Noi însă am rămas la pruncie, minunându-se de cele ale copilăriei, care sunt vrednice de râs, și nu vrem să ne apucăm de grija celor mai înalte și să începem a ne gândi la cele cuvenite bărbaților. Ci părăsind cugetul bărbătesc, ne jucăm cu lucrurile pământești ca și cu niște nuci, dând prilej de râs celor ce judecă lucrurile urmând rânduiala firii. Căci pe cât este de rușinos să vezi un bărbat întreg șezând în cenușă și desenând în țărână figuri copilărești, tot pe atât de rușinos să vezi pe cei ce umblă după agonisirea bunurilor veșnice, tăvălindu-se în cenușa celor pământești și rușinând desăvârșirea făgăduinței, prin îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei stări a noastre, pe cât se vede, stă în faptul că socotim că nu există nimic mai bun decât cele văzute și nu cunoaștem, în comparație cu neînsemnătatea celor de acum, covârșirea bunătăților viitoare; înconjurați de strălucirea bunătăților de aici, socotite de preț, ne legăm deplin cu pofta de ele. Căci totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai rele, care moștenesc dreptul acelora. Fiindcă dacă am avea o înțelegere mai înaltă despre cele viitoare, n-am rămânea lipiți de acestea. (Nil Ascetul)7
· Citind dumnezeieștile Scripturi cugetă la cele ascunse într-însele; „căci câte mai-nainte s-au scris, toate-zice- spre a noastră învățătură s-au scris”. (Marcu Ascetul)7
· Neștiința îndeamnă la împotrivire față de cele ce sunt de folos și nerușinându-se sporește numărul păcatelor. (Marcu Ascetul)7
· Cel ce nu cunoaște cursele vrăjmașului va fi ucis cu ușurință; și cel ce nu știe pricinile patimilor va cădea. (Marcu Ascetul)7
· Cel ce disprețuiește cunoștința și se laudă cu lipsa de învățătură nu e simplu numai în cuvânt, ci și în cunoștință. (Marcu Ascetul)7
· Precum altceva e măiestria cuvântului și altceva priceperea, tot așa altceva este simplitatea în cuvânt și altceva priceperea. (Marcu Ascetul)7
· Simplitatea cuvintelor nu vatămă pe cel preacuvios, precum nici măiestria cuvintelor pe cel smerit la cuget. (Marcu Ascetul)7
· Nu zice: „Nu știu ce se cuvine și deci sunt nevinovat dacă nu fac aceea.” Dacă le-ai face pe toate câte le știi că sunt bune, ți s-ar descoperi pe urmă și celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ți folosește să cunoști cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Căci „cunoștința îngâmfă”, îndemnând la nelucrare, iar „dragostea zidește”, îndemnând la răbdarea tuturor. (Marcu Ascetul)7
· Cuvintele dumnezeieștii Scripturi citește-le prin fapte și nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în deșert cu simpla lor înțelegere. (Marcu Ascetul)7
· Cel ce a lăsat fapta și se reazemă pe cunoștința simplă ține în loc de sabie cu două tăișuri băț de trestie, care în vreme de război, cum zice Scriptura, găurește mâna și strecoară în ea otrava firii înainte de cea a vrăjmașilor. (Marcu Ascetul)7
· Cel ce nu cunoaște adevărul nu poate nici crede cu adevărat. Căci cunoștința naturală premerge credinței. (Marcu Ascetul)7
· Cel ce primește cuvintele adevărului primește pe Dumnezeu Cuvântul. Căci zice: „Cel ce vă primește pe voi pe Mine mă primește”. (Marcu Ascetul)7
· Cel ce zice că cunoaște toate meșteșugurile diavolului, se dă pe sine ca desăvârșit fără să știe nimic. (Marcu Ascetul)7
· Unii numesc înțelepți pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile, dar înțelepți sunt cei ce stăpânesc voile lor. (Marcu Ascetul)7
· Dacă ești iubitor de învățătură, fă-te iubitor și de osteneală. Căci simpla cunoștință îngâmfă pe om. (Marcu Ascetul)7
· Adeseori, din negrija pentru fapte, se întunecă și cunoștința. Căci lucrurile, a căror împlinire a fost nesocotită, s-au șters în parte și din amintire. (Marcu Ascetul)7
· Scriptura de aceea ne îndeamnă să dobândim cunoștința lui Dumnezeu, ca să-L slujim Lui cum se cuvine prin fapte. (Marcu Ascetul)7
· Nu pot fi iertate din inimă greșelile cuiva, fără cunoștință adevărată. Căci aceasta îi arată fiecăruia toate greșelile câte le face. (Marcu Ascetul)7
· Mintea, care a uitat de cunoștința adevărată, se luptă pentru cele protivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos. (Marcu Ascetul)7
· Tuturor relelor le premerge neștiința; iar a doua după neștiință e necredința.7
· Cunoștința lucrurilor crește în proporție cu împlinirea poruncilor; iar cunoașterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos. (Marcu Ascetul)7
· Cunoștința lucrurilor folosește omului în vreme de ispită și de trândăvie. Dar în vreme de rugăciune îl păgubește. (Marcu Ascetul)7
· Cel ce a învățat bine legea se teme de legiuitor; iar temându-se de El se ferește de tot răul. (Marcu Ascetul)7
· Cel ce nu cunoaște judecățile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândouă părțile de prăpăstii și ușor de răsturnat de orice vânt. Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit, se oțărește; când îi merge bine, își pierde cuviința; când ajunge în suferințe, se tânguiește; de înțelege ceva caută numaidecât să arate; când nu înțelege, se face că înțelege; dacă e bogat, se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură, e plin de îndrăzneală; când postește, se umple de slavă deșartă; cu cei ce-l mustră se ia la ceartă; iar pe cei ce-l iartă îi socotește proști. Dacă, prin urmare, cineva n-a dobândit, prin harul lui Hristos, cunoștința adevărului și frica de Dumnezeu, se rănește cumplit nu numai de patimi, ci și de alte întâmplări. (Marcu Ascetul)7
· Înțelepciunea nu stă numai în a cunoaște adevărul din înălțimea naturală, ci și în a răbda răutatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a noastră proprie. Căci cei ce rămân la cea dintâi se umflă de mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cugetare. (Marcu Ascetul)7
· Definiția cunoștinței: a te uita pe tine când te gândești la Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7
· Cuvântul duhovnicesc umple de siguranță simțirea minții, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăște din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletnicește, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atât de mult se lărgește prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să așteptăm totdeauna cu credință, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7
· Nici cel ce este încă luminat nu se cade să se apropie de vederile duhovnicești; nici cel învăluit din belșug de lumina bunătății Preasfântului Duh să nu înceapă a cuvânta, pentru că lipsa luminii aduce neștiință; iar belșugul nu îngăduie să vorbească. Căci sufletul fiind atunci beat de dragoste către Dumnezeu, vrea să se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare numai cel ce ține mijlocia iluminării, trebuie să purceadă a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură dăruiește sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălucirea iluminării hrănește credința celui ce grăiește întru credință. Căci rânduiala este ca cel ce învață pe alții să guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul cunoștinței, așa cum plugarul care se ostenește trebuie să se împărtășească el mai întâi din roade. (Diadoh al Foticeii)7
· Atât înțelepciunea, cât și cunoștința, cât și celelalte daruri dumnezeiești sunt ale unuia și aceluiași Duh Sfânt. Dar fiecare din ele își are lucrarea sa deosebită. De aceea unuia i s-a dat înțelepciune, altuia cunoștința întru același Duh, mărturisește Apostolul. Cunoștința leagă pe om de Dumnezeu prin experiență, dar nu îndeamnă sufletul să cuvânteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec în viața monahală sunt luminați de ea în simțirea lor, dar la cuvinte dumnezeiești nu vin. Dacă însă se dă cuiva pe lângă cunoștință și înțelepciune, în duh de frică, lucru ce rar se întâmplă, aceasta descoperă însăși lucrarea cunoștinței, prin dragoste. Fiindcă cea dintâi obișnuiește să lumineze prin trăire, a doua prin cuvânt. Dar cunoștința o aduce rugăciunea și liniștea multă, când lipsesc cu desăvârșire grijile; iar înțelepciunea o aduce meditarea fără slavă deșartă a cuvintelor Duhului, și mai ales harul lui Dumnezeu pe care o dă. (Diadoh al Foticeii)7
· Cuvântul duhovnicesc păstrează sufletul celui ce-l grăiește pururi neiubitor de slavă deșartă. Căci mângâind toate părțile sufletului prin simțirea inimii, îl face să nu mai aibă trebuință de slava de la oameni. De aceea îi păzește pururi cugetarea fără năluciri, prefăcând-o întreagă în dragostea de Dumnezeu. Dar cuvântul înțelepciunii lumești îl îndeamnă pe om pururi spre iubirea de slavă. Căci neputând mângâia și satisface pe cei ce-l grăiesc, prin experiența simțirii, le dăruiește plăcerea laudelor, fiind el însuși o plăsmuire a oamenilor iubitori de slavă. Vom cunoaște deci fără rătăcire această înrâurire a cuvântului lui Dumnezeu, dacă vom cheltui ceasurile când nu grăim, în tăcere lipsită de griji și în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7
· Când cercetăm adâncul credinței, se tulbură, dar când îl privim cu dispoziția simplă a inimii, se înseninează. Căci adâncul credinței, fiind apa uitării relelor, nu rabdă să fie cercetat de cugetări iscoditoare. Să plutim deci pe aceste ape cu simplitatea înțelegerii, ca să ajungem la limanul voii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7
· Cel ce s-a împărtășit de sfânta cunoștință și a gustat din dulceața lui Dumnezeu, nu mai trebuie să judece pe nimeni niciodată. Fiindcă dreptatea căpeteniilor lumii acesteia e copleșită cu totul de dreptatea lui Dumnezeu. Căci care ar fi deosebirea între fiii lui Dumnezeu și oamenii veacului acestuia, dacă dreptul acestora n-ar apărea ca nedesăvârșit față de dreptatea acelora? De aceea cel dintâi se numește drept omenesc, iar cea de-a doua dreptate dumnezeiască. Astfel Mântuitorul nostru fiind ocărât nu răspundea cu ocară, dat la chinuri nu amenință, ci răbda în tăcere să fie dezbrăcat și de haine și pentru mântuirea noastră a suferit durere; ba, ceea ce e mai mult, se ruga Tatălui pentru cei care îl chinuiau. Dar oamenii lumii nu încetează să se judece până ce nu-și iau cu adaos înapoi lucrurile de la cei cu care se judecă, mai ales când își primesc dobânzile înainte de a li se plăti datoria. Așa încât dreptul lor se face adeseori început de mare nedreptate. (Diadoh al Foticeii)7
· Toate darurile (harismele) Dumnezeului nostru sunt bune foarte și dătătoare de toată bunătatea. Dar nici unul nu ne aprinde și nu ne mișcă inima așa de mult spre iubirea bunătății Lui, cum o face harisma cuvântării de Dumnezeu (teologia). Căci aceasta fiind un rod timpuriu al bunătății lui Dumnezeu, dăruiește sufletului cele dintâi daruri. Ea ne face mai întâi să disprețuim cu bucurie toată dragostea de viață, ca unii ce avem, în locul poftelor stricăcioase, că bogăție negrăită, cuvintele lui Dumnezeu. Apoi luminează mintea noastră cu focul care o preschimbă, încât o face să fie în comuniune cu duhurile slujitoare. Să pășim deci, iubiților, cu toată inima spre această virtute, cei ce ne-am pregătit pentru ea. Căci ea este frumoasă, atotvăzătoare și depărtează toată grija, hrănind mintea cu cuvintele lui Dumnezeu în fulgerările luminii negrăite; ca să nu spun multe, ea pregătește sufletul rațional pentru comuniunea nedespărțită cu Dumnezeu, prin Sfinții Prooroci, ca și între oameni (o minune!) să se cânte limpede stăpânirea lui Dumnezeu, în sunete dumnezeiești, armonizate de această dumnezeiască aducătoare a miresei la mirele ei. (Diadoh al Foticeii)7
· Mintea cuvântătoare de Dumnezeu (teologică), îndulcindu-și și încălzindu-și sufletul cu înseși cuvintele lui Dumnezeu, dobândește nepătimirea în măsură potrivită. Căci „cuvintele Domnului, zice, sunt cuvinte curate, argint lămurit în foc pe seama pământului”. Iar mintea cunoscătoare (gnostică), întărită prin experiența cu lucrul, se ridică mai presus de patimi. Dar și mintea cuvântătoare de Dumnezeu gustă din experiența celei cunoscătoare, dacă se face pe sine mai smerită, precum și mintea cunoscătoare gustă din virtutea contemplativă (văzătoare), dacă își păstrează nerătăcită puterea discriminatoare a sufletului. Căci nu se întâmplă ca să se dea amândouă darurile în întregime fiecărei minți. Iar pricina este ca amândouă să se minuneze de ceea ce are mai mult cealaltă decât ea și așa să sporească în ele smerita cugetare, împreună cu râvna dreptății. De aceea zice Apostolul: „Unuia prin Duhul i s-a dat cuvânt de înțelepciune, altuia cuvânt de cunoștință în același Duh”. (Diadoh al Foticeii)7