Credința, pronia

·         Despre faptul că nu trebuie să ne îngrijim de îmbrăcăminte și bucate, socot de prisos a mai scrie, însuși Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. “Nu vă îngrijiți, zice, în sufletul vostru ce veți mânca, sau ce veți bea, sau cu ce vă veți îmbrăca”, căci toate acestea le fac păgânii și necredincioșii, care leapădă purtarea de grijă a Stăpânului și tăgăduiesc pe Făcătorul. De creștinii este cu totul străin acest lucru, de îndată ce cred că și cele două vrăbii vândute cu un ban stau sub purtarea de grijă a Sfinților îngeri. Au însă dracii și obiceiul acesta: după gândurile necurate, aduc în suflet și pe acelea ale grijii, ca să se depărteze Iisus de la noi, umplut fiind locul cugetării cu mulțime de gânduri, și să nu mai poată rodi cuvântul, fiind copleșit de gândurile grijii. Lepădând dar asemenea gânduri, să lăsăm toată grija noastră în seama Domnului, îndestulându-se cu cele de față, cu îmbrăcăminte și hrană sărăcăcioasă, ca să slăbim în fiecare zi pe părinții slavei deșarte. Iar dacă cineva socotește că nu-i stă bine în haină sărăcăcioasă, să privească la Sfântul Pavel cum așteaptă în frig și dezbrăcat, cununa dreptății. Dacă Apostolul a numit lumea aceasta stadion și teatru, oare cel ce s-a îmbrăcat cu gândurile grijii, mai poate alerga spre răsplătirea chemării de sus a lui Dumnezeu, sau mai poate să lupte cu începătoriile, cu domniile și cu stăpânitorii întunericului veacului acestuia? Eu nu știu dacă-i va fi cu putință; acest lucru l-am învățat de la înseși cazurile văzute. Căci se va împiedica în haină și se va rostogoli la pământ, ca și mintea de gândurile purtării de grijă, dacă e adevărat cuvântul care zice că mintea rămâne statornic lipită de comoara sa, că “unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta”. (Evagrie Ponticul)6

·         Pregătește-te ca un luptător încercat. De vei vedea fără de veste vreo nălucire, nu te clinti. Chiar dacă ai vedea sabie scoasă împotriva ta, sau lumină năvălind spre vederea ta, nu te tulbura; sau de vei vedea vreo formă urâcioasă și sângeroasă, să nu-ți slăbească sufletul. Ci stai drept, mărturisind mărturisirea cea bună și mai ușor vei privi la vrăjmașii tăi. (Evagrie Ponticul)6

·         Despre frate duhovnicesc am cetit că, rugându-se el, a venit o năpârcă și s-a lipit de piciorul lui. Dar el nu a coborât mâinile, mai-nainte de ce nu și-a împlinit rugăciunea obișnuită. și întru nimic nu s-a vătămat cel ce iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe sine însuși. (Evagrie Ponticul)6

·         Încredințează lui Dumnezeu trebuința trupului și vei înțelege că o poți încredința și pe a duhului.(Evagrie Ponticul)6

·         Oare noi suntem cei ce avem să ne îngrijim de cele ale vieții noastre? Oare nu Dumnezeu este Cel ce poartă grijă de ea? Străduința omenească, dacă nu primește ajutorul lui Dumnezeu, nu poate ajunge la țintă. Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu dăruiește bunuri desăvârșite, chiar fără conlucrarea omenească. Ce le-a folosit străduința proprie acelora către care a zis Dumnezeu: “Ați semănat mult și ați luat puțin, și am suflat aceasta din mâinile voastre?” și ce le-a lipsit din cele trebuincioase, celor ce au viețuit pentru virtute, fără să se îngrijească de ele? N-a fost hrănit Israel în pustie patruzeci de ani, nebucurându-se de nici una din roadele pământului? Au fost ei lipsiți de mâncare? Nu le împrospăta marea necontenit o hrană neobișnuită, trimițându-le prepelițe și nu le trimetea cerul mană, printr-o ploaie neobișnuită și străină? Iar piatra lipsită de umezeală nu le dădea, când era lovită, șuvoi îmbelșugat de apă? În sfârșit, veșmintele și încălțămintea nu le-au slujit tot timpul fără să se învechească? Dar prin ce lucrare a pământului și-a câștigat Ilie hrana în văgăună? Nu-i aduceau lui corbii hrana? Iar venind în Sarepta, nu i-a dat văduva, lipsită și de cele mai trebuincioase lucruri, pâine, luând-o de la gura copiilor ei, ca să se arate că virtutea trebuie pusă mai presus și de fire? Toate acestea, desigur, sunt întâmplări minunate, dar totuși au și o rațiune. Căci e cu putință ca cineva să trăiască și fără să mănânce, atunci când vrea Dumnezeu. Dar cum a isprăvit Ilie calea de patruzeci de zile, în puterea unei singure mâncări? și cum a petrecut Moise optzeci de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fără să guste mâncare omenească? Căci pogorându-se după patruzeci de zile și mâniindu-se pentru turnarea vițelului, îndată a sfărâmat tablele și s-a suit pe munte, petrecând alte patruzeci de zile acolo, de unde primind al doilea rând de table s-a coborât la popor. Ce raționament omenesc ar putea explica mulțumitor această minune?(Cum a putut natura trupului să se cheltuiască atâta vreme, fără să se întregească ceea ce se împrăștie din puterea lui în fiecare zi? Această nedumerire o dezleagă cuvântul lui Dumnezeu, care zice: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. De ce, așadar, tragem la pământ viețuirea cea cerească, afundând-o în mizeriile materiale? De ce ne îngrămădim de jur împrejur gunoaie, noi “cei ce ne hrăneam odinioară cu mâncări alese”, cum a zis Ieremia despre unii plângându-i? Căci când ne odihnim în cugetări strălucite și arzătoare, ne nutrim cu mâncăruri alese. Iar când părăsim această stare și suntem trași în lucrurile pământești, ne adunăm în jurul nostru gunoaie. De ce ne întoarcem nădejdea de la Dumnezeu și ne-o sprijinim pe carnea brațului, punând purtarea de grijă a Stăpânului pe seama mâinilor noastre, lucru pe care Iov și l-a socotit ca pe cel mai eare păcat? Nu ne-am sfiit să facem ca cel ce-și duce mâna la gură ca să și-o sărute. Căci mulți au obiceiul să-și sărute mâinile, zicând că de la ele le vine toată bunăstarea. Pe aceștia arătându-i “Legea” printr-un simbol, zice: “Cel ce umblă pe mâini e necurat, și cel ce umblă pururea pe patru picioare e necurat”. Pe mâini umblă cel ce se întemeiază pe mâini și toată nădejdea și-o are în ele. Iar pe patru picioare umblă cel ce se încrede în lucrurile supuse simțurilor și-și coboară mintea, partea conducătoare a ființei sale, la îndeletnicirea necontenită cu ele. În sfârșit cu mulțime de picioare umblă cel învăluit cu totul de cele trupești. De aceea, înțeleptul scriitor al “Proverbelor” vrea ca cel înțelept să nu aibă nici două picioare, ci numai unul, și acesta rar să se miște către cele trupești: “Du-ți piciorul rar spre prietenul tău, ca nu cumva, săturându-se de tine, să te urască”. Prin urmare dacă unul tulbură rar pe Hristos pentru trebuințele trupului este prieten adevărat al Lui, cum zice Mântuitorul către ucenicii Săi: “Voi sunteți prietenii Mei”; dar dacă va face aceasta mai des, va ajunge să fie urât. (Nil Ascetul)6

·         Căci cu ce se alege viața noastră din toată osteneala deșartă în jurul acestora? Nu toată zdroaba omului merge în gura lui? – cum zice Eclesiastul. Dar hrana și veșmintele sunt destul pentru susținerea păcătosului acestuia de trup. De ce, așa dar, lucrăm la nesfârșit și alergăm după vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricina sârguinței pentru cele materiale, sufletul să se bucure de bunurile dumnezeiești și încălzind trupul mai mult decât se cade? Îl hrănim ca să ne facem un dușman vecin cu noi, ca să nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din, pricina marii lui puteri, să fie mai tare îf războiul lui împotriva sufletului, neîngăduind ca aceasta să fie cinstit și încununat. Căci în ce costă trebuința trupului, pe care luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta până la greutăți nebunești? Ea constă, desigur, în pâine și apă, dar nu ne dau izvoarele apă din belșug? Iar pâinea nu e atât de ușor de câștigat de cei ce au mâini? și ne-o putem agonisi prin astfel de lucrări, prin care trebuința trupului se împacă fără ca să fim împrăștiați, decât foarte puțin, sau deloc. Dar ne dă oare mai multă grijă îmbrăcămintea? Nici aceasta, dacă nu avem în vedere moliciunea venită din obișnuință, ci numai trebuința. Ce haine din pânză de păianjen, ce vizon, sau porfiră, sau mătase a purtat primul om? Nu i-a întocmit Făcătorul o haină din piei și nu i-a poruncit să se hrănească cu ierburi? Punând aceste hotare trebuinței trupului, a oprit și osândit de departe urâciunea viețuirii de acum a omului. Nu mai spun că și acum va hrăni pe cei ce bine viețuiesc, Cel ce hrănește păsările cerului și le îmbracă, Cel ce împodobește crinii câmpului cu atâta frumusețe, fiindcă nu e cu putință să-i convingem pe cei ce s-au depărtat așa de mult de la această credință. Căci cine nu va da cu bucurie cele de trebuință aceluia care viețuiește întru virtute? Unde este, așadar, și la ce folosește sârguința noastră, dacă Dumnezeu ține cârma lucrurilor și toate le poartă și le duce precum vrea? Dar la neputințe, se va zice, trupul are lixsă de mângâieri, și cu cât e mai bine să murim, decât să facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu făgăduința? Desigur că dacă Dumnezeu vrea ca noi să mai trăim, sau va pune în trupul nostru o putere care să țină cumpănă slăbiciunii, încât să putem purta și durerea venită din neputință și să primim încă și cununi pentru bărbăție; sau va găsi mijloace pentru hrănirea celui ostenit. În orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne mântui Celui ce este izvorul mântuirii și al înțelepciunii. Bine este, așadar, iubiților, să ne ridicăm iarăși la vechea fericire și să ne însușim din nou viețuirea celor vechi. Căci cred că este lucru ușor pentru cei ce vreau, și chiar dacă ar fi vreo osteneală, nu e fără rod, având destulă mângâiere în slava înaintașilor și în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru că nu mic va fi câștigul celor care au început această viețuire, dacă vor lăsa celor ce după ei chipul unei viețuiri desăvârșite, care va fi înălțarea lor. (Nil Ascetul)6

·         De aceea sfinții au fugit din cetăți și au ocolit împreuna viețuire cu cei mulți, cunoscând că împreuna petrecere cu oamenii stricați aduce mai multă pagubă decât ciuma. De aceea, neluând nimic, au părăsit avuțiile deșarte, fugind de împrăștierea adusă de ele. De aceea Ilie, părăsind Iudeea, locuia în muntele pustiu al Carmelului, care era plin de fiare, neavând pentru astâmpărarea foamei nimic afară de copaci, căci se mulțumea cu ghindele copacilor, împlinindu-și trebuința cu acestea. Elisei de asemenea ducea aceiași viețuire, primind de la învățătorul său, pe lângă alte virtuți, și pe aceea de a petrece prin pustiuri. Iar Ioan, locuind în pustia Iordanului, mânca aguridă și miere sălbatică, arătând celor mulți că nu e greu să împlinească trebuința trupului și osândindu-i pentru desfătările încărcate. Poate și Moise, poruncind israelitenilor ca să adune mana de la zi la zi, a pus această lege în chip general, rânduind ca omul să îngrijească de viață numai pentru ziua de azi și să nu se asigure de mai înainte. El a socotit că așa se cuvine ființei raționale să facă: să se mulțumească cu cele ce se nimeresc, căci îngrijitorul celorlalte este Hristos; să nu aibă grijă de cele dinainte, ca să pară că nu crede în harul lui Dumnezeu, care nu ar revărsa totdeauna darurile Sale necontenite. (Nil Ascetul)6

·         Credința neclintită este turn întărit. Iar Hristos se face toate celui ce crede.(Marcu Ascetul)6

·         Un om voind să facă rău, s-a rugat, după obicei, mai întâi în cuget, și prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind împiedicat, mai pe urmă mult i-a mulțumit. (Marcu Ascetul)6

·         David vrând să ucidă pe Nabal din Carmel, după ce a luat înștiințare despre dumnezeiasca răsplătire, tăindu-și gândul acesta, mult a mulțumit. știm iarăși ce a făcut când a uitat de Dumnezeu, neoprindu-se până ce Natan proorocul nu i-a adus aminte de Dumnezeu. (Marcu Ascetul)6

·         Scriptura numește credința „temelie a celor nădăjduite”; iar pe cei ce nu cunosc sălășluirea lui Hristos, i-a numit neîncercați. (Marcu Ascetul) 6

·         Legea libertății învață tot adevărul. Mulți o știu aceasta prin cunoștință; însă puțini o înțeleg, pentru că înțelegerea e totdeauna în proporție cu împlinirea poruncilor ei. (Marcu Ascetul)6

·         Legea slobozeniei se cunoaște prin cunoștința adevărată; se înțelege prin lucrarea poruncilor; și se împlinește desăvârșit prin mila lui Hristos. (Marcu Ascetul)6

·         Când ne vom sili să împlinim în cunoștință toate poruncile lui Dumnezeu, vom înțelege că legea Domnului este fără prihană; că se cultivă prin faptele noastre cele bune, dar fără mila lui Dumnezeu nu este cu putință să se desăvârșească între oameni. (Marcu Ascetul)6

·         Cel ce crede în răsplata lui Hristos pe măsura credinții sale rabdă bucuros toată nedreptatea. (Marcu Ascetul)6

·         Nu respinge învățătura, chiar dacă ești foarte cuminte. Căci iconomia lui Dumnezeu e mai folositoare ca înțelepciunea noastră. (Marcu Ascetul)6

·         Celui ce flămânzește pentru Hristos harul i se face hrană; celui ce însetează băutură preadulce; celui ce tremură de frig haină; celui ostenit odihnă; celui ce se roagă deplină încredințare; celui ce plânge mângâiere. (Marcu Ascetul)6

·         Când Dumnezeu binevoiește să se facă un lucru, toată zidirea ajută să se împlinească. Dar când El nu binevoiește, se împotrivește și zidirea. (Marcu Ascetul)6

·         Definiția credinței: cugetare nepătimașă despre Dumnezeu.(Diadoh al Foticeii)6

·         Nimic nu te împiedică să chemi doctorul la vreme de boală. Căci trebuia ca experiența omenească să dea odată naștere acestui meșteșug. De aceea au și existat leacurile, mai înainte de a fi aflat. Dar nu trebuie să ne punem nădejdea vindecării în ei, ci în Iisus Hristos, Mântuitorul și Doctorul nostru cel adevărat. Iar aceasta o spun celor ce urmăresc ținta înfrânării în chinovii și în cetăți, pentru faptul că nu pot să aibă neîncetat credința lucrătoare prin dragoste, datorită împrejurărilor ce li se întâmplă; dar și pentru ca să nu cadă în slava deșartă și în ispita diavolului, din care pricini unii dintre ei se laudă adeseori că nu au trebuință de doctori. Dacă însă cineva își duce viața retrasă în locuri mai pustii, numai între doi sau trei frați de același fel, să se lase pe sine cu credință numai în grija Domnului, care ne tămăduiește toată boala și toată neputința, în orice pătimire ar cădea. Căci după Domnul, îi ajunge pustia ca să-l mângâie în boala lui. Fiindcă unul ca acesta nu e lipsit niciodată de lucrarea credinței, nici nu are prilej să se fălească cu virtutea răbdării, ci se folosește de pustie ca de o bună acoperitoare. De aceea „sălășluiește Domnul în casă pe cei ce viețuiesc în singurătate”. (Diadoh al Foticeii)6