Akedia, nestatornicie, dezordine

·         Dar ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimțit? Căci mă tem a și scrie despre el. Când năvălește acela, iese sufletul din starea sa firească și leapădă cuviința și frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socotește păcat, fărădelegea n-o mai socotește fărădelege și la osânda și la munca veșnică se gândește ca la niște vorbe goale. De cutremurul purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturisește, însă poruncile Lui nu le cinstește. De-i bați în piept când se mișcă spre păcat, nu simte: de-i vorbești din Scripturi, e cu totul împietrit și nu ascultă. Îi amintești de ocara oamenilor și nu o ia în seamă. De oameni nu mai are rușine, ca porcul care a închis ochii și a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deșarte. “și dacă nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu s-ar mai mântui”. De fapt dracul acesta este dintre cei ce atacă rar pe frați. Iar pricina este învederată. Căci nenorocirile altora, bolile celor dosădiți, închisorile celor nefericiți și moartea năprasnică a unora, pun pe fugă acest drac, întrucât sufletul e străpuns puțin câte puțin și e trezit la milă, fiind dezlegat de împietrirea venită de la demon. Desigur noi nu le avem pe acestea aproape de noi, dată fiind și raritatea celor cuprinși de neputințe printre noi. De aceea Domnul alungând acest drac, poruncește în Evanghelii să mergem la cei bolnavi și să cercetăm pe cei din închisori, zicând: “Bolnav am fost și n-ați venit la Mine”. În orice caz să se știe: dacă cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta, n-a primit gând de curvie, sau nu și-a părăsit chilia din nepăsare, unul ca acesta a primit din cer răbdarea și neprihănirea și fericit este pentru o nepătimire ca aceasta. Iar câți s-au făgăduit să cinstească pe Dumnezeu locuind laolaltă cu lumea să se păzească de acest drac. Căci a zice sau a scrie mai multe despre el, mă rușinez și de oameni. (Evagrie Ponticul)1

·         Când sufletul nostru începe să nu mai poftească lucrurile frumoase ale pământului, se furișează de cele mai multe ori în el un gând de trândăvie, care nu-i îngăduie să stea cu plăcere nici în slujba cuvântului și nu-i lasă nici dorința hotărâtă după bunurile viitoare; ba îi înfățișează și viața aceasta trecătoare ca neavând nici un rost și fiind cu totul incapabilă de vreo faptă vrednică de-a fi numită virtute; și însăși cunoștința o disprețuiește, ca pe una ce a fost dată și altor mulți oameni, sau ca pe una ce nu ne făgăduiește nimic desăvârșit. De această patimă moleșitoare și aducătoare de toropeală vom scăpa de ne vom ține cu tărie cugetul nostru între hotare foarte înguste, căutând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Căci numai întorcându-se astfel mintea la căldura ei, va putea să se izbăvească fără durere de acea împrăștiere nesocotită. (Diadoh al Foticeii)1