Patimi – ispite

·        Când călătorești nu căuta nici la dreapta nici la stânga, ci repetă psalmii, roagă-te lui Dumnezeu în tot locul unde te afli și nu te amesteca nicidecum cu încredere cu locuitorii lui. În locul sau în casa în care te oprești nu fii cu îndrăzneală, ci fii cu sfială în toate. La ceea ce ți se pune pe masă întinde-ți mâna când ești îndemnat să mănânci. Când mănânci să nu-ți ridici fața spre aproapele nici să grăiești cuvânt deșert; să nu-ți întinzi mâna spre ceva spre a lua fără să spui: “Binecuvintează!” Bând apă să nu lași gâtlejul să gâlgâie asemenea oamenilor din lume; șezând împreună cu frații, de-ți va veni cumva flegmă să nu scuipi cumva înaintea lor, ci ridică-te și o aruncă departe. Să nu-ți întinzi trupul în văzul oamenilor. De te încearcă vreun gând necuvios să nu-ți deschizi gura și va pleca degrab acesta de la tine. Să nu-ți deschizi gura la râs căci aceasta înseamnă lipsă de sfială.

·        Să nu poftești cu gândul sau cu privirea: fie haină, brâu sau culion și să nu-ți împlinești capriciul tău făcându-ți ceva asemănător. De-ți procuri o carte să nu o înfrumusețezi cu vreo podoabă căci aceasta este patimă.

·        De greșești în ceva nu minți din rușine, ci fă metanie zicând: “Iartă-mă!” și greșeala trece. De-ți spune cineva cuvânt aspru, să nu-ți înalți inima căci mânia lui Dumnezeu nu întârzie. De ești mustrat de cineva pentru vreun lucru nu te aprinde, ci pune metanie zicând: “Iartă-mă, că nu voi mai face.” fie că știi că ai făcut acel lucru, fie că nu ești vinovat, căci toate acestea sunt adevărata propășire pentru cel tânăr.

·        De afli cuvinte din afară, nu le spune pe acestea cuiva căci de le vei păzi în tine, nu va greși limba ta. De voiești să împlinești un lucru iar cel ce locuiește împreună cu tine nu voiește aceasta, renunță la voia ta ca să nu se nască certuri și să se mâhnească. Când voiești să locuiești cu un frate în chip trecător nu-i porunci în vreun lucru oarecare și să nu voiești a fi capul lui. De locuiești cu frații să nu te compari cu ei , iar de-ți vor porunci ție vreun lucru pe care nu-l voiești, luptă cu voia ta până ce îl vei face ca să nu-i superi și să-i pierzi prin descurajare și ca să ai locuirea pașnică cu ei. De locuiești cu un frate și-i spui că voiești ceva, adaugă: “dar voi face cum voiești” și dacă spunându-i ce voiai să faci îi ceri o hotărâre, fă ceea ce găsește el de bine, cu frica lui Dumnezeu. De locuiți împreună și lucru ce ți-l cere este trecător, fă-l. De sunteți mai mulți faceți-l împreună și nu cruța trupul tău ținând seama de conștiința tuturor.

·         Să nu lauzi cele ce nu le-ai cunoscut, iar de cele cunoscute să nu vorbești ca și când le-ai văzut. Să nu osândești pe cineva pentru chipul lui. De dai apă sau ceva de trebuință să nu te arăți nepăsător, ci gândește-te la Dumnezeu că a avut grijă de tine.

·        Cel mai tânăr să se lase lipsit de toată frumusețea trupească căci aceasta este spre folosul lui (pentru a nu ispiti și mai mult adăugând la frumusețea specifică tinereții, eleganța hainelor, pentru a nu se umple el însuși de îngâmfare, părere de sine și de curvie). Cel tânăr să nu se poarte niciodată haină frumoasă până ce nu va ajunge în vârstă căci aceasta-i spre vindecare.

·        Să se folosească de vin până la trei pahare, însă doar în caz de mare trebuință; să nu-și descopere dinții când râde, iar fața să caute în jos cu rușine. În vremea somnului încinge-ți trupul și fii cu grijă ca să nu-ți duci mâinile înăuntru căci trupul are multe patimi hrănite din neștiință.

·        De trebuie să pornești la drum poartă sandale și umblând, mâinile să-ți stea apropiate de brâu și să nu te afli deloc înaintea altora. De mergi la drum cu niscaiva frați și se va afla printre ei vreunul pe care-l iubești pentru Dumnezeu, să nu îndrăznești să i-o arăți în văzul celorlalți ca nu cumva să fie printre ei vreunul slab și să-i vatămi conștiința făcându-l invidios. Mergând la unii frați să nu te aștepți să se bucure de tine foarte, ci de e vor primi, să mulțumești lui Dumnezeu.

·        Aflându-se unul mai mare și vorbind cu cineva să nu fii nepăsător și să șezi, ci stai până ce ți se va arăta ce să faci. De vei pleca în oraș, ochii tăi să caute numai în jos ca să nu-ți stârnești patimile când vei fi în chilia ta. Să nu dormi la drum în casa cuiva unde se teme inima ta să nu păcătuiască.

·        De voiești să mănânci într-un loc și afli că o femeie trebuie să mănânce și ea acolo să nu șezi deloc căci mai de folos îți este să se supere gazda decât să curvească inima ta în ascuns. Pleacă de poți până încă n-ai luat seama la haina ei. Mergând pe drum, de-ți va spune o femeie: “Pace ție!”, răspunde-i în inima ta căutând cu ochii în jos.

·        De te va sili un frate să grăiești împotriva fratelui tău, să nu te lași convins de el păcătuind astfel înaintea lui Dumnezeu, ci spune-i cu smerenie: “Iartă-mă frate căci sunt ticălos iar acestea pe care mi le spui le fac și eu, deci nu pot să-i zic acestea altuia.” De auzi că a spus cineva împotriva ta un cuvânt și te întâlnești cu acela în vreun loc oarecare sau se apropie de tine, arată-i o față veselă și binevoitoare după puterea ta; nu-i spune cele auzite întrebând: “De ce ai spus asta?” căci s-a scris în Pilde: “Cel ce ține minte răul săvârșește fărădelege.” (Pilde 24,24)

·        De vor locui cu tine niște frați îngrijește-te ca ei să audă de la tine lucruri serioase căci vei da seama pentru ei înaintea lui Dumnezeu. De-ți iei o chilie să nu-ți iei mulți frați cu tine că-ți ajunge unul pentru slăbiciune și nu profita de calitatea de gazdă.

·        De pleci la drum și voiești să mergi la un frate și nu va voi acesta să te primească și-l vei vedea apoi la drum, sau va veni la tine uitând de purtarea lui, fă cu el un bine prisositor.

·        De te odihnești în chilia ta și-ți aduci aminte de cineva care ți-a făcut un rău, scoală-te și roagă-te lui Dumnezeu din toată inima ca să-l ierte și gândul răsplătirii răului făcut de el alungă-l de la tine.

·        De ești ispitit noaptea prin închipuire de împreunare, păzește-ți inima să nu cugete ziua la trupurile din închipuire ca să nu te întinezi din această plăcere și să-ți pricinuiești o grea cădere, ci aruncă-te înaintea lui Dumnezeu cu toată inima ta și te va ajuta căci este îndurător cu slăbiciunea oamenilor.

·        De faci nevoință să nu se încreadă inima ta în aceasta că ea te păzește, ci spune cugetului tău că pentru neputința trupului “Dumnezeu ia seama la slăbiciunea mea.” De te ocărăște cineva nu-i răspunde ci rămâi tăcut și dacă cercetându-te vei afla în tine cele ce le-ai auzit de la el, căiește-te ca unul ce-ai păcătuit iar bunătatea lui Dumnezeu te va primi iarăși.

·        De te cuprinde în timp ce te liniștești în chilie vreo slăbiciune să nu te descurajezi, ci mulțumește-i lui Dumnezeu. De vezi sufletul tău tulburat, spune-i: “Nu-ți mai aduce nici un folos aceasta decât gheena în care vei pleca” și te vei liniști în tine. Liniștindu-te în chilia ta, primește să mănânci dând ceea ce este de trebuință trupului tău, ca să te susțină în împlinirea slujirii tale ca să nu voiești să o părăsești, dar nu mânca nimic cu plăcere sau poftă în gust fie că este mâncare bună sau rea. De se ivește trebuința unei vizite fie la un frate, fie la o obște și se gătește ceva cu totul dulce, nu lăsa trupul să se sature, ci să voiești să revii repede la chilie ca să nu ți se facă trupul trădător.

·        De te îndeamnă demonii la o nevoință peste puterile tale, să nu-i asculți căci ei îl înfierbântă pe om spre tot lucrul pe care nu-l poate până cade în mâinile lor.

·        Mănâncă o dată pe zi și dă trupului numai ceea ce este de trebuință sculându-te încă mai voind să mănânci, iar veghea ta fă-o cu măsură nelipsind trupul de ceea ce-i este de trebuință.

·        Fă slujbele tale cu măsură și cunoștință ca nu cumva din multa priveghere să ți se întunece sufletul de prea multă încordare. Îți ajunge o jumătate de noapte pentru priveghere lăsând-o pe cealaltă pentru odihna trupului. Folosește două ore înainte de a te culca rugându-te și cântând, apoi odihnește-te. Când Domnul te scoală, fă-ți slujirea cu râvnă iar de vezi că trupul îți este povârnit spre somn spune-i: “Voiești acum puțină odihnă pentru ca apoi să fii aruncat în întunericul cel mai din afară?” și dacă te silești puțin, degrab îți vine și puterea.

·        Să nu ai prietenie cu oamenii de care conștiința ta știe că sunt familiari și altora, ca să nu le provoci acelora sminteală cu știință.

·        De te afli într-o viețuire grea a trupului pentru Dumnezeu și oamenii voiesc să-ți urmeze pilda cinstindu-te pentru aceasta, părăsește-o și treci la alta, ca osteneala ta să nu se schimbe în lenevie, iar de simți ispita slavei deșarte nu da atenție oamenilor știind că ceea ce faci este un îndemn de la Dumnezeu.

·        Dacă te lepezi de lume să nu-ți lași ție nimic și de te crezi pe tine voind să ai ceva, obosește-ți și mai mult trupul cu rucodelia ca să te liniștești în chilia ta mâncându-ți cu umilință pâinea.

·        De pleci în cetate, vinde lucrul tău de mână netârguindu-te pentru prețul lui ca cei din lume, ci dă-l cuiva pe orice ca să nu pierzi puterea câștigată în chilia ta. De vinzi ceva de care ai trebuință nu te târgui spunând: “De nu-mi dai atât nu ți-l dau”, iar de voiești aceasta, silește-te puțin și de nu primești prețul lui, acceptă fără multă vorbă. De te tulbură gândurile oriunde te afli, spune-i: “Mă aflu ca toți sfinții care au fost încercați de Dumnezeu în starea de sărăcie până ce a văzut că hotărârea lor este credincioasă și atunci i-a dus la lărgime.

·        De-ți îmbie un frate un lucru și ai trebuință de el, nu te atinge de el fără să ți-l ofere acela sau să-i spui lui. Dacă un frate îți spune ție când pleci de acasă: “Cumpără-mi un lucru”, de poți aceasta, fă-o, iar de ești cu alții, să nu faci aceasta fără părerea lor căci astfel îi superi pe cei ce locuiesc împreună cu tine.

·        De apare nevoia să mergi în localitatea ta pentru vreun lucru păzește-te de rudeniile după trup, să nu petreci cu ei, nici să-ți însușești spusele lor.

·        De primești spre o trebuință a ta ceva de la un frate, să nu uiți ci îngrijește-te să i-l întorci degrabă, iar dacă lucrul este o unealtă, întoarce-i-o îndată după ce ți-ai săvârșit lucrul tău. De se va strica la tine, repar-o și nu neglija aceasta. De-i dai ceva unui frate mai sărac și vezi că nu poate să ți-l întoarcă, nu-l necăji sau strâmtora în vreun fel și de-i dai vreo haină, lasă-i-o lui.

·        Păzește-te să nu te împărtășești de Jertfă având vreun gând rău față de fratele tău căci altfel te amăgești pe tine.

·        Păzește-te de convorbirile cu ereticii voind să susții credința cea dreaptă ca nu cumva veninul cuvintelor rele ale lor să te otrăvească. De afli vreo carte cunoscută ca eretică să nu voiești să o citești ca nu cumva să se umple inima ta de veninul morții, ci rămâi în ceea ce ai fost luminat neadăugând și nescoțând nimic din aceea. Păzește-te de conștiința mincinoasă care se împotrivește învățăturii sănătoase cum a spus Apostolul (I Tim. 1,10).

·        Dacă ești tânăr și încă n-ai ajuns să-ți robești trupul și auzi de virtuțile înalte ale părinților, nu te grăbi la ele voind să le trăiești în odihnă, căci nu-ți vin dacă nu le practici lucrarea lor, dar de le practici, îți vin de la ele însuși.

·        De ieșiți împreună pentru un lucru trecător, fiecare din voi să ia aminte la sine și nu la fratele său și să nu caute să-l dăscălească pe acela. De faceți un lucru trecător la chilie, orice, lăsați-l pe cel ce lucrează cu voi să lucreze cum voiește, iar de zice: “Faceți iubire de mă învățați, căci nu mă pricep!” și de este unul care știe, să nu-i spună din invidie: “Nu știu”.

·        De coace fratele tău pâine sau altceva și nu este bine, nu cumva să să-i zici: “L-ai copt rău!”, căci aceasta-i moartea sufletului tău, ci gândește-te că dacă ai fi auzit tu aceasta de la altul te-ai fi supărat. Gândind în felul acesta te vei liniști.

·        De cântați împreună și unul va greși un cuvânt, nu-i spuneți repede aceasta căci îl veți tulbura. De a trecut cuvântul, să fie trecut, iar de spune: “Faceți iubire și spuneți-mi”, spuneți-i.

·        De mâncați la ceva la trapeză și este vreunul între voi care nu vrea acea mâncare, să nu spună că nu poate mânca aceea, ci să se silească pentru Dumnezeu până la moarte și Dumnezeu îl va liniști pe el.

·        De faceți un lucru împreună și unul dintre voi îl strică din slăbiciune, să nu-l certați, ci mai degrabă bucurați-vă cu el.

·        De vă aduc niscai frați ceva vești să nu-i întrebați ceva care să-i vatăme și de vă va lăsa acea veste la chilie și unul dintre cei veniți neputându-se înfrâna, spune unuia dintre voi ceva vătămător, să nu spună cel ce a auzit acestea vreunuia dintre frați, ci să tacă până ce va trece ceea ce au lăsat aceia de la ei ca să nu se umple inima lor de veninul morții.

·        De pleci la niscai străini pentru vreo trebuință să nu întrebi pe vreunul de ceva ce nu te interesează ca să poți reveni nevătămat la chilia ta. Iar de auzi ceva din cele ce nu le voiești, revenind la tine să nu le spui fraților tăi. De vă aflați la străini să nu îndrăzniți să rostiți vreo judecată despre nici un lucru în locul unde ați intrat, ca să se folosească și alții de pilda voastră, mai ales de tăcerea voastră ascunsă și arătată.

·        Toate patimile se află în cel slab cu inima și în lenea lui fiindcă nu vede păcatele lui, iar ajutorul lui Dumnezeu, nădejdea, blândețea, conștiința și părăsirea voii proprii, silirea în toate cele bune sunt cuprinse în smerita cugetate.

·        Mândria, sfada, gândul de a te socoti mai presus de frații tăi, disprețuirea conștiinței, necugetarea la tine când fratele tău te supără și întrebarea: “Ce am eu din toate cele auzite ce mi se aduc?” țin inima învârtoșată.

·        De lucrezi cu un frate slab, nu-l judeca în ascuns voind să faci ceva mai presus de el. Dacă fratele lucrează la un lucru și îl strică, nu-i spune nimic de nu-ți va zice: “Fă iubire frate și mă învață.” De știi însă să-l înveți dar taci, moarte-ți este ție aceasta.

·        De faceți lucrul vostru precum trebuie după puterea voastră să nu spui ce ai făcut tu sau fratele tău căci aceasta arată lipsa de înțelepciune.

·        De nu poți spune fratelui tău un cuvânt de bucurie pentru că socotești că a făcut ceva rău, cugetă că fratele îți este stăpân fiindu-ți frică să greșești în fața lui de frica pedepsei ce-o vei primi.

·        De voiești să te înfrânezi mai mult ia-ți o chilie aparte și nu-l necăji pe fratele tău care poate este mai slab.

·        Dacă un frate străin vine la voi și ați auzit dinainte despre el că este iubitor de vreo pricină rea, nu cercetați aceasta prin cuvinte până nu se va arăta vouă scăderea lui. Păziți-vă să nu faceți ceva ce știți că de va înțelege fratele se va necăji.

·        De voiești să iei ceva și ai nevoie de acel lucru, să nu murmuri împotriva fratelui tău spunând: “De ce n-a înțeles de la sine să-mi dea lucrul?”, ci spune cu simplitate: “Fă iubire și dă-mi acest lucru de care am trebuință” căci aceasta este sfânta curăție în inima ta. Fiindcă de nu spui, ci șușotești judecându-l vădit este că te afli în robia patimii.

·        De se ivește între voi întrebare despre un cuvânt al Scripturii, cel ce cunoaște cuvântul și-i știe înțelesul după puterea lui, să lase voia lui în urma fratelui și să-l odihnească pe acesta în bucurie căci cuvântul care i se cere este să se smerească în fața fratelui său. (Dacă cunoști înțelesul unui cuvânt din Scriptură de care se vorbește dar îl cunoaște și altul, lasă-l pe el să-l spună căci cuvântul cel mai bun pe care-l poate spune în această ocazie este smerenia. Din smerenie se arată cel mai clar că ai înțeles mesajul Scripturii.)

·        Cel ce cugetă la judecata dinaintea scaunului dumnezeiesc în fața căruia va avea să se înfățișeze, să facă tot ce se poate ca să nu greșească cu gura lui căci altfel nu va afla nici o mângâiere în acel ceas înfricoșător.

·        Există o “înțelepciune drăcească” – ea este aceea care caută toate argumentele ca să demonstreze inexistența lui Dumnezeu sau să-și justifice mândria și patimile egoiste, dar această “înțelepciune” care se numește mai precis falsă cunoaștere sau gnoză panteistă mai degrabă întunecă pe cel ce o adoptă lipsindu-l pe unul ca acesta și pe toate de sens.

·        De voiți să ieșiți la un mic lucru trecător, să nu disprețuiască unul pe celălalt și să iasă singur lăsându-l pe fratele său ca să-i sufere conștiința, ci să-i spună cu iubire: “Vrei să mergem împreună?” și de va vedea pe fratele său obosit în acel ceas sau cu trupul slăbit, să nu stăruie zicând : “Trebuie să mergem acum”, ci să lase până altădată și să plece la chilia sa cu iubire compătimitoare. Păziți-vă să nu vă împotriviți fratelui în ceva ca să nu-l necăjiți.

·        Dacă locuiește cineva cu părintele sau cu fratele său, să nu-i fie conștiința preocupată de cineva din cei dinafară, ci toate de cel cu care locuiești căci aceasta este pacea și supunerea. De locuiești cu unul mai mare ca tine să nu voiești să faci o binefacere unui sărac, dacă nu-l întrebi mai întâi pe acela; deci să n-o faci pe ascuns.

·        De întrebi pentru gândurile tale, nu întreba după ce-ai făcut ceea ce ți se pare că a fost conform cu ele, ci întreabă-te despre ceea ce te războiește acum, fie că e vorba de o strâmtorare, fie de vreun lucru de mână.

·        De voiești să schimbi lucrul de mână sau să locuiești cu un alt frate, sau ca să ieși de la vreunii întreabă cu libertate înainte de a fi făcut aceea (Nu întreba după ce ai făcut un lucru, despre gândul care te-a îndemnat să faci acel lucru, ci întreabă-te despre acel gând înainte de a face lucrul respectiv, aceasta ca să nu suferi de părerea de rău că ai făcut un lucru înainte de a fi cugetat mai serios, dacă e bine să-l faci sau nu).

·        Să nu te întrebi înainte de a fi făcut, fie despre slăbiciunea sufletului, fie despre patimile care te duc la acestea dar să nu te întrebi ca și când nu le-ai făcut încă. Deci întreabă-te despre rană, zicând: “Iată, am fost rănit.” aceasta, ca să te vindeci de ceea ce te mână spre rană. (Să nu te întrebi despre gândul de-a face un lucru, de e bun sau rău înainte de-a fi făcut acel lucru, dar cugetându-te în situația celui ce le-a făcut ca să simți toată bucuria sau respectul ce-ți va veni după împlinirea lui). Iar de vorbești despre gândurile tale, nu fi fățarnic și nu spune unul față de altul, sau ca și când ai de făcut altceva, ci spune adevărul și pregătește-te ca să faci ceea ce ți se spune, fiindcă altfel râzi de tine însuți și de bătrâni.

·        De întrebi pe bătrâni despre vreun război să nu asculți de cele ce-ți vorbesc înăuntru mai mult decât pe bătrâni, ci roagă-te mai întâi lui Dumnezeu zicând: “Fă milă cu mine și ceea ce voiești, dă părinților mei să-mi spună”. și astfel ceea ce-ți vor spune părinții, fă cu credință și te va odihni Dumnezeu. (Rugăciunea oricui e primită de Dumnezeu, deci deși ești mai mic duhovnicește, roagă-te să-ți spună cei mai mari ceea ce este bun. În felul acesta primești ceea ce ți se spune cu credința că vine de la Dumnezeu. Prin aceasta nu-l umilești pe cel mai mare căci admiți că lui îi spune Dumnezeu ceea ce nu ești sigur că trebuie să faci.)

·        Te va odihni Dumnezeu de locuiești cu frații și nu ești mulțumit pentru niscai motive, de pildă: pentru lucrul de mână, sau pentru legătura ce ți-o impui sau pentru odihna pe care nu o dorești; pentru neputința de a răbda, pentru lenevie, sau pentru că voiești să te dăruiești mai mult pătimirii folositoare, pentru că vrei să te liniștești, sau pentru că nu poți purta jugul prezenței lor, sau pentru că nu poți face voia ta, pentru că nu-ți împlinești trebuința ta, sau pentru că ești slab și nu poți purta osteneala comună, sau pentru orice motiv ce-ți îndeamnă inima să ieși cu întristare pentru ei, sau să fugi pe ascuns, din necaz sau în vreme ce se ivește între voi vreo lipsă de prețuire și nu-ți aduce aminte de frățietate, pune piedica ce ți-o pune vreo răutate. Te va scăpa de aceste înduri făcându-te să cauți mai degrabă pacea, ca să fie odihnită inima ta oriunde vei pleca. Deci aruncă disprețul asupra ta nevorbind împotriva fraților cu care te-ai ostenit și să nu asculți de vrăjmașii ce te îndeamnă să preschimbi binefacerile lor în fapte rele.

·        Ocolește osândirea și nu voi osânda fratelui tău să acopere osânda ta și să nu cazi sub vrăjmașii unde vei avea să locuiești.

·        De pleci să locuiești într-un loc, să nu voiești să-ți ridici degrabă chilie până ce nu afli felul de viețuire al locului ca nu cumva să ai acolo vreo pricină de sminteală, fie pentru grija ce ți-o dă, fie pentru că vei vedea pe vreunii care nu-ți plac, fie pentru slavă, fie pentru odihnă, fie pentru sminteală prietenilor. Căci de ești înțelept, vei cunoaște în puține zile tot ce-ți va fi spre moartea sau spre viața ta.

·        De predai chilia fratelui tău, ca să nu rămână în puține zile, să nu ai pe fratele tău ca să rămână sub stăpânirea ta.

·        De ți se dă o chilie ca să rămâi în ea câteva zile să nu strici ceva, nici să zidești de nu întrebi înainte pe cel ce ți-a predat-o fie spre odihnă, sau nu, fiindcă aceasta este împotriva conștiinței.

·        De locuiești cu cineva, sau lângă el și primești poruncă de la el, păzește-o pentru Dumnezeu și nu disprețui porunca, nici în ascuns, nici la arătare, călcând-o.

·        De te liniștești în chilia ta și te-ai legat pe tine pentru ora mâncării, fie că nu mănânci ceva fiert, fie orice altceva și ieși între străini, păzește-te să nu spui cuiva șezând la masă, zicând: “Iartă-mă, nu mănânc aceasta!” altfel toată osteneala a ajuns deșartă în mâinile vrăjmașilor, căci Stăpânul și Mântuitorul a spus: “Fă în ascuns, ca Tatăl tău să-ți răsplătească la arătare.” Cel ce iubește ostenelile lui, le va păzi ca să nu se piardă.

·        De locuiți împreună, de te va chema fratele tău la orice lucru de mână, fie înăuntru, fie în afară, să nu spui: “Mai ai răbdare ca să-l mai ocolesc puțin”, ci ascultă-l repede.

·        De faceți un lucru împreună, orice scădere vezi la alții, să nu o lași să se afle în gura ta pentru a o spune fraților căci este moarte pentru sufletul tău; deci fă aceasta dacă ești înțelept.

·        De locuiesc cu tine niscai frați și se ostenesc cu tine o zi, odihnește-i înainte de ora mâncării.

·        Nu lua aminte la tine, ci mai vârtos la judecata lui Dumnezeu și să-L ai pe Dumnezeu înaintea ochilor în tot lucru pe care-l faci.

·        De pleci să locuiești în vreun loc și vezi acolo vreo meșteșugire care fie că aduce pagubă lucrurilor, fie vreo vătămare, sau se fac lucruri necălugărești, să nu-ți deschizi nicidecum gura pentru a critica; iar de nu te poți liniști, pleacă în alt loc numai de criticat să nu critici căci aceasta este moarte.

·        De ești slab și pătimaș păzește-te să nu lași pe cineva să-ți spună patimile gândurile lui, căci acest lucru este pierzător pentru sufletul tău.

·        De se ivește între voi cuvânt pricinuitor de râs păziți-vă să nu lăsați glasul să vi se facă auzit căci este semn al necunoștinței, al netemerii de Dumnezeu și-al lipsei de pază în voi.

·        Deoarece mânia a intrat în toată lumea în zilele noastre nimic din ce auziți să nu vă tulbure, ci ziceți în inima voastră: “Ce sunt acestea față de locul în care vom intra pentru păcatele noastre?”

·        Faceți iubire pentru Dumnezeu ca să știți să vă păziți pentru că nu puțin lucru este credinciosului să aibă măcar un lucru cât de mic.

·        Iubirea cuiva să cerceteze Scriptura din curiozitate naște dușmănie și ceartă iar plânsul pentru păcate aduce pace, căci nebunie este pentru monahul care șade în chilia lui să-și părăsească aducerea aminte de păcate și să cerceteze Scripturile din curiozitate! Cel ce-și ocupă mintea cu întrebări prostești: cum a spus Scriptura – așa și așa, înainte de-a se fi dobândit pe sine vădește o inimă curioasă, ușuratică și foarte robită, însă cel ce veghează cu toată puterea să nu fie robit iubește să se arunce pe sine pururea înaintea lui Dumnezeu. (Se cere să nu cercetăm Scriptura uitând de Dumnezeu, ci având în primul rând în conștiință pe Dumnezeu. Abia atunci am câștigat stăpânirea asupra noastră scăpând de robia păcatului. Cine cercetează Scriptura uitând de Dumnezeu este stăpânit de mândria de-a cunoaște din Scriptură mai mult decât alții nu pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu din trăirea Cuvîntului Său.)

·        Cel ce caută vreo asemănare a lui Dumnezeu hulește pe Dumnezeu, iar cel ce caută să-l cinstească iubește curăția în frica lui Dumnezeu.

·        Cel ce respectă și păzește cuvintele lui Dumnezeu l-a cunoscut pe Dumnezeu și le împlinește ca unul ce se folosește. (Trăirea lui Dumnezeu ne dă puterea să împlinim cuvintele lui Dumnezeu din scriptură. Cel ce-L caută pe Dumnezeu arată că-L iubește, iar iubirea lui Dumnezeu îl ține curat de păcate pe cel ce o are.)

·        Să nu cauți cele înalte, ci roagă-te Lui pentru ajutor ca să te curețe de păcat căci cele ale lui Dumnezeu vin de la sine dacă locul s-a făcut curat.

·        Cel ce se sprjină pe sine, pe cunoștința sa și ține la voia sa câștigă dușmănia și nu poate scăpa de duhul întristării.

·        Cel ce împlinește cu fapta cuvintele Scripturii după părerea sa sprijinindu-se pe înțelegerea lui, nu cunoaște slava lui Dumnezeu, iar cel ce zice: “Nu știu, sunt om”, dă slavă lui Dumnezeu. (Cel conștient de neștiința lui privitor la lucrurile spirituale, acela primește în sine bogăția cunoașterii de Dumnezeu căci tocmai sentimentul de a nu ști este produs de bogăția copleșitoare a lui Dumnezeu. Această trăire întru smerenie a bogăției lui Dumnezeu este ea însăși o cunoștință a lui Dumnezeu potrivită cu puterea lui de creatură infinit mai prejos de Dumnezeu.)

·        Să nu voiești să-ți dezvălui gândurile în fața tuturor, ci numai în fața părinților, ca să nu-ți atragi întristare în inima ta.

·        Păzește cu mare atenție gura ta, ca aproapele tău să fie cinstit lângă tine. Învață limba ta în cuvintele lui Dumnezeu întru cunoștință și minciuna va fugi de la tine.

·        Iubirea slavei de la oameni naște minciuna. (Iubitorul de slavă pe lângă faptul că prin minciună își atrage lauda, îi face și pe cei ce-l laudă să mintă atribuindu-i laude nemeritate.)

·        De vorbește cineva de rău pe fratele său coborându-l și descoperindu-i păcatul, să nu voiești să înclini spre aceasta ca să nu te ia în stăpânire cele ce nu le voiești.

·        Simplitatea și voința de a nu te măsura pe tine însuți curățește inima de toate relele.

·        Cel ce grăiește ceva și are în inima lui prin viclenie altceva își face toată slujirea către Dumnezeu deșartă. Să nu te lipești de unul ca acesta ca să nu te spurci de otrava lui întinată. Umblă deci cu cei lipsiți de răutate ca să te faci părtaș de curăția lor.

·        Curățește-ți inima față de toți ca să se sălășluiască pacea lui Dumnezeu în tine căci precum de va fi mușcat cineva de un scorpion, veninul acestuia va pătrunde tot trupul lui, așa este răutatea din inimă față de aproapele.

·        Prin patru lucruri sporește curvia în trup: prin dormitarea la tânăr, prin săturare de mâncare, prin purtarea ușuratică, neserioasă și prin împodobire.

·        Prin patru lucruri se face sufletul pustiu: “Prin umblarea din loc în loc, prin iubirea împrăștierii (umblarea din loc în loc, împrăștierea înseamnă neaprofundarea în ceea ce se află în orice; înseamnă a rămâne mereu a rămâne la suprafața lucrurilor), prin iubirea materiei și prin superficialitate.

·        Prin patru lucruri sporește mânia: prin darea și luarea ușoară, prin impunerea voii tale, prin voința de-a învăța pe alții și prin a se socoti pe sine înțelept.

·        A nu vedea cineva valoarea altuia înseamnă a-și îngusta vederea, a se întuneca, a nu primi ceea ce este în el lumină. Egoismul este starea care întunecă pe om reducându-l la el însuși în chip mincinos – este necomunicare.

·        Uitarea îl războiește pe om până la ultima suflare cerându-i luptă grea până la agonie; ea este mai tare decât toate gândurile și naște toate relele surpând în fiecare clipă cele zidite cu trudă de către om (remarcabilă caracterizare a uitării, ea nu ne lasă să continuăm binele pe care l-am început făcându-ne să cădem din el, nu ne lasă să creștem spiritual, este tot ce e mai contrar voinței noastre de bine – ne invadează fără să vrem. Acesteia îi trebuie opusă trezvia care cere o voință și o conștiință mereu vigilentă).

·        Împreună cu Mântuitorul au fost atârnați pe cruce doi tâlhari; cel din dreapta L-a slăvit și L-a rugat: “Pomenește-mă Doamne când vei veni întru Împărăția Ta”, iar cel de-a stânga L-a hulit. Aceasta înseamnă că înainte ca mintea să se trezească din nepăsare este cu vrăjmașul, dar când Domnul o va trezi din nepăsarea ei dându-i să vadă și să distingă toate, va putea să se urce pe cruce. Dar vrăjmășia hulitoare rămâne la cuvinte grele și mintea slăbită de mândrie refuză osteneala și se întoarce iar la nepăsare. (Mintea trezită din nepăsarea ei se poate urca pe crucea mântuitoare, altfel oricum tot va pătimi chinuri, dar chinurile unei cruci care n-o va duce la viața veșnică căci nu va vedea în ea acceptarea jertfei de sine aduse lui Dumnezeu pentru nepăsarea anterioară, ci se va încăpățâna să-l ignore pe Dumnezeu și să nu ceară mila Lui.) Aceștia sunt cei doi tâlhari pe care Domnul Iisus Hristos i-a desfăcut de prietenia întreolaltă, unul prin hulă despărțiu-se de nădejde, iar celălalt a stăruit rugîndu-L până ce L-a auzit zicând: “Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Acesta este cel ce-a ajuns după ce-a practicat tâlhăria să mănânce în rai din pomul vieții.

·        Cel ce voiește să vină la odihna Domnului și să nu fie biruit de vrăjmași se desparte de oameni în orice privință spre a nu critica pe vreunul, a lăuda, a îndrepta, a ferici pe cineva, a supăra în vreo privință pe aproapele, a observa scăderile lui, a nu lăsa vreun ac de dușmănie în inima lui și a supune voia sa neînțeleptului. De vei face așa, te vei cunoaște pe tine și vei înțelege ceea ce te vatămă. Însă cel convins de dreptatea lui și ține morțiș la părerile și la voia lui nu poate scăpa de dușmănie, nici nu se poate odihni și nici nu vede ceva din cele ce-i lipsesc.

·        Să nu înveți pe cineva de nu ți-o cere, iar de ți-o cere, spune-i adevărul după Dumnezeu chiar cu prețul de a suferi moartea pentru aceasta căci așa se arată omul liber pentru Dumnezeu.

·        Spunea avva Isaia despre dorința de a-l învăța pe aproapele: “De unde știu eu că am primit poruncă de la Dumnezeu să spun altuia – Fă aceasta sau aceea? Cât eu mă aflu în pocăință pentru păcatele mele?” De-ți cere totuși cineva învățătură spune-i adevărul chiar de-ar fi să suferi și moartea pentru aceasta. De se va întoarce iarăși la tine, întrebându-te același lucru deoarece nu pune toată râvna pentru a învăța serios, taie-l de la tine, căci unul ca acesta omoară sufletul tău. Căci este mare lucru pentru om să-și lase voia și îndreptățirea sa, pe care o socotește după Dumnezeu, și să păzească cuvântul celui ce-l învață după voia lui Dumnezeu.

·        De-ți spune cineva cuvinte nefolositoare să nu le asculți nici o clipă ca să nu-ți vatămi sufletul tău. Să nu te împiedice motivul cum că s-ar supăra acela că nu asculți cele spuse de el și să-ți zici că vei asculta dar n-ai să le primești în inimă, căci nu ești mai presus de primul om zidit pe care L-a făcut Dumnezeu cu mâna Lui și pe care nu l-a folosit negrija. Fugi deci degrabă și să nu voiești nicidecum să-l asculți, dar ia seama ca nu cumva fugind cu trupul să voiești să cunoști cele spuse, căci de auzi cât de puțin dracii nu se vor mulțumi numai cu atât, ci te va prăvăli în groapa pierzării.

·        Din cele ce le văd, câștigul, cinstea și odihna, îl războiesc pe om până la moarte.

·        A-l învăța pe aproapele este o cădere a sufletului și a voi să-l readuci la firea cea bună arată o boală grea a sufletului (pentru că se manifestă o mare încredere în sine a celui ce întreprinde să-l învețe pe altul).

·        A judeca un membru al Bisericii înseamnă a disprețui un mădular al lui Hristos sau a lupta un mădular al trupului Lui împoriva altuia. Fiecare mădular însă trebuie să ajute alte mădulare. Fiecare mădular însă trebuie să ajute alte mădulare.

·        Toți suntem ca într-un spital: unul este bolnav de ochi, altul are o bubă și câte alte slăbicini mai sunt. Unele din ele sunt vindecate dar când omul mănâncă ceva din cele ce-l vatămă, iarăși apare boala. Așa este și cu cel ce aflându-se în pocăință, judecă sau disprețuiește pe careva. Oare cei din spital, suferind de diferite neputințe, nu vor gândi fiecare la boala sa, căci zăcând toți în spital se păzește fiecare precum i-a spus doctorul.

·        De te-ai predat lui Hristos, pentru ce mai voiești să umbli iarăși în lume? Nu te atinge, nu gusta, nu te folosi de ceea ce te-ai lăsat, odată ce-ai pornit pe această cale, căci de ai averi și vii, de ce nu ți-ai luat și femeie? Dacă ai murit cu Hristos prin Botez și ai înviat cu El prin credință, caută cele de sus unde este Hristos, nu cele de pe pământ. De voiești să împărățești cu Hristos păzește poruncile Lui. Păzește-te pe tine până la moarte să nu ai prietenie cu cei tineri.

·        Să-ți păzești ochii când îți îmbraci hainele și să nu bagi mâna în sânul tău căci multe patimi ascunse are trupul!

·        De ești îmbiat cu vin , ia doar trei pahare și să nu calci cumva porunca din prietenie (unii bătrâni sunt de părere că trei pahare deja este prea mult).

·        Să nu locuiești într-un loc unde inima ta se teme că vei păcătui față de Dumnezeu.

·        Să nu-ți neglijezi rânduiala pravilei pentru ca să nu cazi în mâinile vrăjmașilor tăi.

·        Silește-te la meditarea Psalmilor pentru ca aceasta să te păzească de robia întinăciunii.

·        Iubește toată pătimirea neplăcută și patimile vor fi umilite.

·        Nu căuta să vezi cât de mare te-a făcut vreo faptă, sau cât ai crescut prin ea; deci nu pune preț pe ea.

·        Să nu descoperi înaintea tuturor gândurile tale ca să nu pricinuiești sminteală fratelui tău. Descoperă gândurile tale părinților tăi ca harul lui Dumnezeu să te acopere.

·        Nu descoperi oricui gândurile tale, ci numai celor pe care i-ai probat că sunt duhovnicești.

·        De vezi vreo sminteală, dar nu de moarte, la fratele tău, nu-l disprețui ca să nu cazi în mâinile vrăjmașilor tăi!

·         Ferește-te să nu te lași robit de cele în care ai păcătuit, ca să nu se împrospăteze în tine!

·        Nu fi iubitor de ceartă ca să nu se sălășluiască în tine tot răul!

·        Predă inima ta spre ascultarea părinților tăi și harul lui Dumnezeu va locui în tine.

·        Nu te face înțelept de la tine ca să nu cazi în mâinile vrăjmașilor tăi!

·        Obișnuiește-ți limba să spună: “Iertați-mă” și smerenia va veni pe nesimțite le tine.

·        Nu fugi de osteneli și ți se va da repede liniștea. Cu cât te ostenești mai mult în cele bune, cu atât îți vine mai repede și mai sigur odihna și liniștea de la Dumnezeu. Te faci prin cele bune liber de grija de tine, te faci indiferent la necazuri și apoi mai ai și mulțumirea binelui făcut.

·        “Orbii văd”, înseamnă că cel ce privește lumea aceasta cu nădejde este orb; dar dacă părăsește această nădejde deșartă și privește la cea adevărată, a văzut. (De fapt cel ce privește lumea aceasta cu nădejde este orb. Dacă nu cunoaște decât realitatea terestră nu înțelege că aceasta înseamnă a nu avea de la ea decât moartea definitivă și neînțelegînd aceasta este orb. Cel ce însă are nădejde într-o viață deosebită de lume, vede realitatea.) La fel “șchiopii umblă” înseamnă că cel ce voiește pe Dumnezeu și iubește cugetările trupești ale inimii este șchiop, iar dacă le părăsește pe acestea pe acestea și iubește pe Dumnezeu din toată inima, umblă. (Cel ce rămâne la lumea aceasta este șchiop adică nu se poate mișca din lumea aceasta, dar cel ce iubește pe Dumnezeu poate umbla nemairămînînd paralizat în ea, se mișcă din ea.) “Surzii aud”, înseamnă că fiind cineva în împrăștiere este surd prin robie și uitare dar de se adună în cunoștință, aude. (Cel împrăștiat cu mintea nu aude glasul lui Dumnezeu, care-i arată drumul spre El și trebuința de a-L urma. Nu aude ceea ce este esențial pentru viața lui – toate se confundă în auzul acestuia.)

·        Fierea pe care a băut-o Mântuitorul pentru noi este pentru a nimici toată pofta cea rea din noi ca să ne închidem gurile noastre, să nu îngăduim poftelor să iasă din trupul nostru și să se împlinească. Oțetul băut este pentru a stinge toată îndrăzneala și toată tulburarea deșartă. Scuipatul primit pentru noi este pentru a stinge toată voința de-a place oamenilor și iubirii slavei de la oameni. Ceasul al șaselea când s-a răstignit întru acreala inimii împotriva păcatului pentru mântuirea noastră, este chin pentru noi spre a ne întări împotriva a toată lenevia și lipsa de curaj până ce va muri în noi păcatul după cum s-a scris: “prin cruce a omorî păcatul și vrăjmășia în El” (Efeseni 2,16) (A suporta păcatul pe care și l-a însușit în sensul că a luat vina pentru păcatul nostru, deci și acreala față de el, ca vrăjmășie împotriva altora. Toate acestea le-a omorî. Trăia aceste simțiri ale noastre fără să fie autorul lor personal ca să le omoare, sau să-și producă simțirea că le-a omorî, ca să ne transmită și nouă această simțire.)

·        Cel ce plânge, de aude cuvinte, nu zice de ele bine sau rău, de sunt bune sau rele căci auzirea lor nu este primită. Nu ia aminte la cei mulți de sunt buni sau răi, de sunt alții legați împreună cu el, nu ia aminte la ei nici nu cugetă împreună cu ei la ce au făcut “căci fiecare poartă povara lui” (Gal. 6,5). Atras să-și ascundă fața întunecată, nici un om nu pune vreun cuvânt pentru ea (celui cu fața întunecată, necomunicativă nu-i cere să și-o arate). De frica chinurilor mărturisește cele ce le-a făcut socotindu-se vrednic să fie judecat pentru cele ce le-a săvârșit.

·        Fără efortul de a face fapte bune, inima se împrăștie în tot felul de înduri, iar împrăștierea aceasta aduce uitarea datoriei de-a face binele. Uitarea poate apoi înainta până la întunecarea totală a cugetării, omul nemaifiind preocupat de un sens al vieții sale și al lumii. La starea aceasta ajunge cel ce-și plânge simplu, într-un oarecare interval de timp păcatele, netrecând la faptele bune contrare păcatelor. Iar această împrăștiere, uitare și întunecare este însoțită și de o uscăciune sporită a inimii.

·        Până ce n-am trecut de la plânsul pentru păcate, la faptele care să le împuțineze, nu pot transmite nici eu altora o influență bună, adică darul meu în acest sens, chiar dacă-i rog să-l primească. Pentru că nu mă văd încă pe mine însumi odihnit prin ele, deci în stare să-l comunic. N-am ajuns la această descoperire a mea pentru mine și pentru alții, nici printr-o durere extremă pentru păcatele mele, sau printr-un vierme care îmi mușcă neîncetat inima pentru ele – sunt într-o stare ambiguă.

·        Când mănânc mă căiesc, dar căința mea nu este adevărată – e aceiași stare de ambiguitate a celui ce începe să trăiască nemulțumirea stării sale păcătoase, dar n-are încă curajul s-o părăsească. Mâncarea produce celui ce se află încă în păcate plăcere dar începutul nemulțumirii cu ele îl face să se căiască de plăcerea mâncării, dar nu să se ridice deasupra ei.

·        Cugetă la tine însuți în fiecare zi ce patimă ai biruit înainte de a-I arăta cele ce le ceri. Precum pământul nu poate da rod fără sămânță și apă, așa nu poate omul să se pocăiască fără smerita cugetare și osteneala trupului.

·        Prin amestecarea undelor văzduhului înflorește sămânța, iar omul înflorește prin porunci iar mintea lui prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu.

·        Credința în Dumnezeu și frica de el se arată în neîntristarea conștiinței.

·        De se seamănă în tine plăcerea curviei când șezi în chilia ta, ia seama și opune-te gândului spurcat ca să nu te răpească. Silește-te să-ți aduci aminte de Dumnezeu că el ia aminte la tine și că de cugeți ceva în inima ta, toate sunt descoperite înaintea lui.

·        Nu te grăbi în rugăciunile tale ca să nu te mănânce fiarele.

·        Iubește-i pe cei credincioși, ca să fii miluit prin ei; dorește-i pe sfinți, ca râvna lor să te mănânce.

·        Adu-ți aminte de Împărăția cerurilor ca dobândirea ei să te atragă încet spre ea. Gândește-te la gheena ca să urăști faptele care duc la ea.

·        Sculându-te dimineața, în fiecare zi, gândește-te că vei da răspuns lui Dumnezeu despre toată fapta și nu vei păcătui față de El iar frica lui Dumnezeu va locui în tine. Pregătește-te să-L întâlnești și vei face voia lui.

·        Cercetează-te pe tine aici în fiecare zi în ce-ai rămas în urmă și nu te vei înfricoșa în ceasul de nevoie al morții.

·        Nu te crede pe tine credincios și statornic până la răsuflarea din urmă. Să nu te înalți cu cugetul că ești bun căci te vei încredința vrăjmașilor tăi (cine se încrede în sine, se încrede în sugestiile diavolului căci acesta îl face pe om să se mândrească cu faptele sale, sau că a învins vreo patimă.

·        Nu te încrede în tine cât timp ești în viață până ce n-ai trecut peste toate stăpâniile întunericului. (Dacă ai trecut peste toate stăpâniile sau ispitele întunericului, nu te mai încrezi în tine care ești o dovadă că ești rob al unei stăpânii a întunericului, al neobservării că nu ești prin tine liber de tot păcatul, că ești încă supus egoismului și nepredat deplin lui Dumnezeu.)

·        Privește frate cu trezvie la duhul care aduce întristare omului căci multe vânări le îndreaptă spre tine până ce te face neputincios. Căci întristarea după Dumnezeu este bucuria de a te vedea pe tine în voia Lui. Ea este supărarea vrăjmașilor, căci cel ce-ți spune: “Unde ai să fugi căci nu este pocăință?” este vrăjmașul care spune aceasta omului pentru a-l face să lepede înfrânarea. Dar întristarea după Dumnezeu nu i se opune omului, ci-i spune: “Nu te teme, vino iarăși (la mine)!” căci văzând că omul este neputincios îl întărește iarăși spunându-i: “Ai inima cuminte față de gândurile tale și acestea ți se vor ușura”, câtă vreme pe cel ce se teme de ele îl face să se topească sub greutatea lor. Fiindcă cel ce se teme de lucrările lor, se arată că e necredincios în Dumnezeu. Dar a nu se măsura pe sine (a nu căuta să constate la ce măsură a ajuns) și a se avea pe sine necunoscut arată pe om că nu e împins de patimile lui spre a-și împlini voile sale, ci ale lui Dumnezeu. Dar cel ce voiește să-și spună cuvântul lui în multe, arată că frica lui Dumnezeu nu este în el. Căci frica lui Dumnezeu este păzitoare și ajutor al sufletului, întărire a voii lăuntrice de-a pierde pe toți dușmanii ei. (Întristarea după Dumnezeu are loc când se trăiește la îndemnul vrăjmașului faptul de-a nu avea pocăința și de-a părăsi și de-a nu avea înfrânarea. Dar dacă această stare e o întristare după Dumnezeu, ea nu i se impune, ci simte pe Dumnezeu că-l cheamă la El și-i întărește inima împotriva gândurilor amintite ce-i vin de la vrăjmașul. Numai cel ce se încrede în sine, măsurându-și progresul nu se află de fapt într-o legătură cu Dumnezeu, adică nu simte o întristare la ispita descurajatoare a vrăjmașului de-a părăsi înfrânarea. Deci e mai bine ca omul să aibă o întristare la asemenea ispite și a socoti că nu se cunoaște, decât a se măsura pe sine cu încredere. Avem aici niște analize foarte subtile ale stărilor paradoxale ale sufletului. Inima e conștiința plină de simțire a omului care-și poate vedea gândurile ca opuse ei.)

·        Există patimi dar există și virtuți, însă de suntem leneși ne facem vădiți ca trădători. (Pentru noi există și virtuți și patimi pentru că nu avem calitatea neschimbării în bine. Numai Dumnezeu o are pe aceasta, dar ne este normală persistarea în virtuți. Însușindu-ne patimile ne facem trădători ai lui Dumnezeu și a firii noastre iar acestea ni se întâmplă din lene – deci lenea nu ne este proprie firii.)

·        Bărbăția inimii este un ajutor dat sufletului de-a fi după Dumnezeu, precum lenea este un ajutor al răului spre rău. Puterea celor ce voiesc să dobândească virtutea stă în aceea că de vor cădea nu-și pierd curajul ci se îngrijesc iarăși să se ridice.

·        Uneltele virtuților sunt ostenelile trupești întru cunoștință; patimile se nasc din lenevie (nepăsare).

·        Nejudecarea aproapelui este un zid ridicat întru cunoștință față de cei ce ne războiesc, iar judecarea lui dărâmă zidul întru necunoștință (Nejudecarea altuia este un zid care mă apără prin cunoștința adevărată de cei ce mă războiesc căci nejudecarea altora este cunoștința adevărată a nevredniciei mele, iar judecarea altora dărâmă zidul meu de apărare prin necunoștință. A judeca pe altul înseamnă a nu mă cunoaște pe mine că nu sunt mai bun și deci n-am nici un drept să-l judec).

·        Păzire limbii îl vădește pe om că este făptuitor, iar needucarea limbii îl arată departe de orice faptă bună. (Cine are grijă de limbă arată că se silește să facă fapte bune, serioase, iar cel ce n-are grijă de limbă arată că n-are virtutea care să o stăpânească. Omul care a întărit binele în sine nu vorbește fără rost, vorbărețul, flecarul arată că nu este întărit în cele bune, nici nu este preocupat de ele.)

·        Mila naște trecerea cu vederea prin cunoștință a greșelilor altora și conduce la iubire, iar lipsa de milă vădește împietrirea inimii. (Mila ne face să trecem cu vederea greșelile altora cunoscându-ne pe noi înșine supuși păcatelor. Ea ne conduce la iubire; iar lipsa milei înseamnă lipsa virtuții.)

·        Nevoința sufletului constă în a urî împrăștierea, iar a trupului constă în sărăcie. Căderea sufletului se arată în iubirea împrăștierii, iar îndreptarea lui în liniștea unită cu cunoștința.

·        Somnul pe săturate este tulburarea trupului, iar privegherea cu măsură este mântuirea inimii. Somnul mult îngroașă inima, iar privegherea cu măsură o subție, dar mai bine este să dormi în tăcere și întru cunoștință decât a priveghea întru deșertăciune. (În mod paradoxal somnul pe săturate aduce tulburare și zăpăceală în trup și apoi prea multă odihnă trupească naște pofte și patimi. Somnul mult îngroașă inima, îl face pe om lipsit de sensibilitate, însă privegherea cu măsură îl sensibilizează în lupta cu patimile.)

·        Plânsul fără tulburare alungă relele.

·        Nejignirea conștiinței aproapelui naște smerita cugetare. (Când nu rănesc conștiința altuia arăt că nu mă socotesc a fi mare lucru și practicând continuu această comportare sporesc în smerita cugetare.)

·        Slava de la oameni naște și întărește mândria.

·        Căutarea mâncărurilor plăcute trezește cu ușurință patimile, împodobirea trupului este o catastrofă a sufletului iar îngrijirea lui cu frica lui Dumnezeu este bună.

·        Păzirea gurii trezește înțelegerea celor duhovnicești: când gura ta tace întru cunoștință, iar poliloghia naște teama și prostia.

·        A renunța la voia ta în favoarea aproapelui înseamnă că mintea ta vede virtuțile lui, iar a ține la voia ta față de cea a aproapelui arată necunoștința. (A afirma voia ta mai mult decât a altuia este semn clar că ești stăpânit de ignoranță. A afirma voia ta, înseamnă că nu-ți cunoști patimile, limitările și slăbiciunea.)

·        A spune gândurile tale lumești altora înseamnă că vrei să te impui ca să câștigi slava lumii. Când le spui însă părinților duhovnicești, le spui arătând că le dezaprobi și vrei să fii întărit în dezaprobarea lor și atunci scapi de ele.

·        Înaintea tuturor virtuților este smerita cugetare, înaintea tuturor patimilor este lăcomia pântecelui.

·        Sfârșitul virtuților este dragostea, iar sfârșitul patimilor este îndreptățirea de sine. (A se îndreptăți cineva pe sine, înseamnă a îndreptăți tot ceea ce face, deci și orice rău.)

·        Cel ce nu se critică pe sine nu poate suporta mânia altora. (Cel în stare să se critice pe sine suportă fără greutate mânia altora.)

·        A iubi lumea ca trebuitoare face sufletul să se întunece, iar a nu vedea nici o trebuință de ea aduce cunoștința.. (Cel ce socotește lumea trebuitoare nu vede că totul vine de la Dumnezeu, deci n-are cunoaștere adevărată.)

·        Împacă-te cu toți ca să ai îndrăzneală la rugăciune.

·        Iubirea ostenelii este ura față de patimi, iar lenea le aduce pe nesimțite. (Osteneala alungă patimile, lenea le atrage. Lenea te face să uiți datoria de a face binele, sau uitarea aduce lenea de a face binele.)

·        Cel ce are moartea aproape în așteptarea lui nu păcătuiește mult, dar cel ce o vede depărtată în timp se va împleti cu multe păcate. Cel ce zice: “Mai am până voi ajunge la sfârșit”, s-a înfrățit cu dulcea pătimire.

·        Primește sfatul Părinților și vei trăi tot timpul în odihnă.

·        Ia seama la tine, și dacă gândul îți spune că fratele tău este supărat pe tine să nu-l disprețuiești ci pune-i metanie cu glas întristat până-i vei risipi amărăciunea. Ia seama să nu fii cu inima uscată față de frați, căci toți trăim sub sila vrăjmașului.

·        De locuiești cu frații să nu poruncești nimic, ci ostenește-te împreună cu ei.

·        De te tulbură dracii în privința hranei, a acoperământului ori pentru sărăcie, ispitindu-te cu vreo osândire, să nu te învoiești, ci predă-te lui Dumnezeu cu toată inima și Acesta te va odihni.

·        De te necăjește pizma, adu-ți aminte că suntem mădulare ale lui Hristos și că cinstirea și osândirea aproapelui sunt ale noastre ale tuturor și te vei odihni. (Dacă mă gândesc că toți suntem mădulare a aceluiași trup al lui Hristos, nu-l voi mai pizmui pe cel pe care-l văd mai cinstit decât mine, căci toată cinstirea adusă unui mădular are efect asupra trupului întreg, deci și asupra sa. Nici nu-l voi osândi pe altul, ca să nu sufăr și eu de osânda ce i-o aduc, fiind mădular al aceluiași trup.)

·        De te necăjește vorbirea de rău a fratelui tău și auzind unele ca acestea te vei întrista, ocolește să-i răspunzi și te vei odihni.

·        Dacă disprețuirea din partea aproapelui războiește inima ta împotriva lui, gândește-te că Dumnezeu te lasă în mâinile vrăjmașilor pentru a te face destoinic în lupte și te vei liniști. (Dumnezeu te lasă prin disprețuirea din partea aproapelui supus ispitei vrăjmașului, ca să-ți dea prilej să rabzi fără supărare această încercare.)

·        Dacă plăcerea femeilor îți este foarte dulce, gândește-te la cele ce-au murit de la început și până acum, unde s-au dus, și astfel te vei odihni.

·        De toate ispitele ne scapă discernământul, comparând și deosebind, dar este cu neputință să dobândim discernământul dacă nu ne străduim mai întâi în următoarele: întâi liniștea, liniștea naște nevoința, nevoința naște plânsul, plânsul naște frica de Dumnezeu, aceasta naște smerenia, smerenia naște prevederea, prevederea naște iubirea, iubirea naște sufletul sănătos și nepătimitor. Din toate acestea omul cunoaște că nu e departe de Dumnezeu. Deci, cel ce voiește să ajungă la aceste cinstite virtuți să fie fără de grijă față de orice om și să se pregătească de moarte. și de câte ori se roagă, să înțeleagă ceea ce-l desparte pe el de Dumnezeu și o va înlătura și va disprețui toată lumea.

·        Cere cu toată puterea ta de la Dumnezeu să trimită frica de El ca prin dorirea lui Dumnezeu să piară toate patimile ce războiesc bietul suflet voind să-l despartă de Dumnezeu ca să-l stăpânească pe el.

·        Să nu cauți să te odihnești cât ești cu trupul în război cu patimile, nici să te încrezi în tine dacă te vezi odihnit în vreo vreme de patimi. Deoarece le opresc pe ele cu viclenie pentru o vreme, gândind că poate omul socotind că și-a desfăcut inima de ele și că se odihnește, pot să sară deodată asupra bietului suflet și să-l răpească ca pe o vrabie. O fac aceasta gândind că de-l vor face pe om să se vadă mai tare ca el în orice păcat, îl vor umili fără milă, făcându-i mai grea iertarea ca pentru cele de la început pentru care s-a rugat să fie iertat.

·        Negrija de om este absența voinței de-a fi lăudați de oameni. Vreau să dau omului toată atenția, dar nu vreau să a nici o atenție de la el. La această dispoziție pot ajunge dacă mă gândesc că moartea apropiată face toate cele pe care le oferă lumea fără importanță.

·        Domnul nostru Iisus Hristos cunoscând marea lor cruzime și îndurându-se de neamul omenesc a poruncit: “Privegheați în orice clipă că nu știți în care ceas va veni furul.” Să priveghem ca nu cumva să vină și să ne găsească pe noi dormind! Învățându-i pe ai Săi, le-a spus: “Luați seama, să nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare, de băutură și de grijile vieții acesteia și să vină peste voi fără de veste ceasul acela.” (Luca 21,34) știind că cei răi sunt mai tari ca noi și arătându-le celor ce-L urmează că puterea este a Lui, deci să nu se teamă, le-a spus: “Iată, Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor.” Dar le-a poruncit să nu ia nimic pe drum, căci deoarece nu aveau ceva de-a lupilor, aceștia nu puteau să-i mănânce pe ei. Iar întorcându-se ei sănătoși după ce-au păzit porunca, s-a bucurat împreună cu ei mulțumind lui Dumnezeu Tatăl pentru ei. Apoi le-a întărit zicându-le: “Am văzut pe Satana ca un fulger din cer. Iată, v-am dat vouă putere să călcați peste șerpi și scorpii și peste toată puterea vrăjmașului și nimic nu vă va vătăma.” Deci apostolilor Lui le-a dat stăpânirea și puterea să păzească și să împlinească poruncile lui cu teamă. Dar aceste cuvinte nu sunt date numai acelora, ci tuturor care vor să-L urmeze, căci iubindu-i pe ei, le-a spus cu iubire desăvârșită: “Nu te teme turmă mică! Căci a binevoit Tatăl vostru să vă dea vouă Împărăția” și “Vindeți averile voastre și dați milostenie, și veți avea pungi neînvechite și comori neîmpuținate în ceruri.” După ce au păzit ei și acest cuvânt le-a spus: “Pacea Mea vă dau vouă, pacea Mea las vouă”…….Cel ce voiește să mănânce și să bea la masa Lui, să se suie cu El pe cruce, iar crucea lui Iisus este înfrânarea de la orice patimă până ce le desființează.

·        Să ne ferim de întristare unită cu voința de-a ne măsura pe noi ca să vedem cât de mari suntem, ca și de cea adusă nouă de ocara altora sau de faptul de-a ne vedea legat numele de evenimentele deosebite ale lumii căci acelea nasc întristarea.

·        Nu-și cunoaște cineva păcatele până ce nu se desparte de ele, căci până ce le săvârșește omul cu plăcere nu cunoaște pe Dumnezeu față de care anumite fapte sunt condamnate. În panteism nu există păcate, de aceea nici smerenie, rugăciune sau plâns pentru ele. Tâlharul de-a dreapta a ajuns la toate acestea, cel de-a stânga rămâne în întuneric, nepăsare și mândrie.

·        Trebuie războite cu mintea în chip bărbătesc și urâte toate cele văzute contrare fiecărui om și combătute cu ura cea mai amară până la capăt. și acestea sunt relele ce stăpânesc pe toți fiii lui Adam: câștigul, cinstirea, odihna, lauda cu cele pe care le vom părăsi, înfrumusețarea trupului ca să fie curat și frumos, căutarea veșmintelor elegante. Acestea hrănesc plăcerea pe care șarpele a aruncat-o în inima Evei. Din ele cunoaștem că suntem fiii lui Adam: din gândurile rele care ne-au făcut pe noi dușmani ai lui Dumnezeu.

·        Dacă te-ai făcut copil după cuvântul Mântuitorului care zice: “Lăsați copiii să vină la Mine, că a lor este Împărăția Cerurilor”, te-ai făcut cu adevărat mireasă a lui și Duhul cel Sfânt al Lui te-a moștenit pe tine încă fiind în trup. Iar de nu, așteaptă întristare și suspinare amară pentru că rușinea și osânda te însoțesc pe tine înaintea sfinților. Cunoaște că, precum fecioara sculându-se în fiecare zi de dimineață, nu e atinsă de altă grijă decât de a se înfrumuseța pe sine pentru a place mirelui ei, pentru aceasta uitându-se de multe ori în oglindă, ca nu cumva să afle ceva urât care să-i strice aspectul, la fel sfinții au mare grijă noaptea și ziua să-și cerceteze faptele și gândurile și să vadă de sunt sub jugul lui Dumnezeu sau nu.

·        A se liniști omul în chilie este a se arunca înaintea lui Dumnezeu și a-și pune toată puterea împotrivindu-se oricărui gând rău al vrăjmașului.

·        Lumea este împrăștierea păcatului. (Păcătuiește împrăștierea, sau împrăștierea este păcat. Împrăștierea este produsă de atenția exclusivă la lume, la cele ce ni le oferă lumea făcându-ne să uităm de Dumnezeu.) Lumea înseamnă cele contrare firii sau a împlini cineva voile sale după trup. (Lumea în sens rău este înțelegerea ei ca simplu mijloc de satisfacere a voii proprii privitoare la trup. Este independența de Dumnezeu și reducerea trebuințelor doar la cele trupești.) Lumea constă în a se socoti pe sine trăind numai în veacul acesta. Lumea constă în a se îngriji cineva mai mult de trup decât de suflet; în a te lăuda cu cele pe care în curând le vei părăsi. “Lumea zace sub cel rău” (Ioan 5,19) și a mai zis Mântuitorul despre ai Săi că i-a luat din lume. Din care lume i-a luat dacă nu din toată împrăștierea păcatului, deci cel ce voiește să se facă ucenic al lui Iisus, să fugă de patimi căci de nu le va desființa, nu poate să se facă locaș al lui Dumnezeu, nici nu vede dulceața dumnezeirii Lui dacă nu se desparte de ele.

·        Lumea în sens îngust înseamnă a cunoaște cineva pe Tatăl, ci a prețui numai pofta trupului, a ochilor și trufia acestei vieți iar a nu cunoaște pe Tatăl, înseamnă a nu cunoaște pe Dumnezeu ca iubire deci a nu se putea împărtăși nici el de iubirea lui Dumnezeu. Înseamnă a reduce totul la niște plăceri trupești trecătoare, deci a nu cunoaște propriu zis un sens al existenței. Omul care nu-L cunoaște pe Dumnezeu îngustează lumea la dimensiunile în care se percepe pe sine, sau la relațiile sale ca ființă redusă la ceea ce este trupesc și trecător în ea. Lumea ne îndeamnă la păcat când o socotim ca pe o realitate în sine, deci opusă lui Dumnezeu. așa a folosit-o diavolul pentru a atrage pe Adam și Eva la păcat.

·        Numai pe cei ce nu sunt din lume îi păzește Tatăl de cel rău căci numai pentru ei se roagă Iisus Tatălui să-i păzească; pentru cei ce sunt din lume nu se roagă tatălui să-i păzească de cel rău, cum nu se roagă nici pentru lume în general. Prin aceasta arată că lumea este a celui rău și de aceea și cei din lume sunt ai aceluia. Prin lume înțelege aici Iisus lumea așa cum este cugetată de cel rău și de cei ce fac voia lui: o lume despărțită de Dumnezeu și folosită exclusiv pentru pofte contrar voii lui Dumnezeu. De fapt Dumnezeu a dat omului prin libertate nu numai putința de a-și însuși prin voia lor voia lui Dumnezeu, ci și putința de a-și însuși voia celui rău. Aceasta pentru că atât cel rău cât și omul pot să cugete lumea nu numai ca operă a lui Dumnezeu și ca drum spre Dumnezeu, ci și ca existând prin ea însăși și închizând pe om în ea însăși ca pierind definitiv ca toate obiectele din ea. Cei ce nu cugetă astfel, ci văd în lume un drum spre Dumnezeu, cum este fiul Lui făcut om. Aceștia pot ajunge unde este Iisus, Fiul Lui.

·        În lumea văzută ca despărțită de Dumnezeu domnește moartea; de lumea astfel văzută și trăită trebuie să ne despărțim. Iar moartea domnește în lumea astfel văzută, pentru că nu trăim în ea iubirea semenilor noștri. Despărțirea egoistă între noi ne slăbește spiritual și această slăbire a duhului nostru aduce inevitabil moartea trupului pentru că această slăbire se datorează despărțirii de Dumnezeu. De aceea spune Sfântul Ioan: “Cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte.” Deci iată trei lucruri legate de lumea aceasta: despărțirea de Dumnezeu, moartea definitivă, lipsa iubirii sau lumea unită cu Dumnezeu, biruirea morții, iubirea.

·        Vorbește și diavolul necontenit încercând să ne convingă să folosim lumea contrar voii lui Dumnezeu pentru egoismul nostru trupesc. Strâmbă rațiunile lucrurilor prezentându-le ca mijloace de satisfacere a plăcerilor noastre trupești, trecătoare. Dar se folosește și Dumnezeu Cuvântul și apoi întrupat de cuvintele și de rațiunile cele drepte ale lucrurilor spre a-L vedea prin ele pe El, ca Creator, ca să-l iubim pe el și să întărim duhul nostru ca să înaintăm în unirea cu el. Atât cuvintele diavolului, cât și ale lui Hristos au în ele intenția și forța de a ne duce la fapte, nu au un scop teoretic.

·        Dar iată care sunt și cele ce nasc sfada și strică fără milă sufletul: flecăreala, vorbirea sucită, schimbarea cuvintelor după plăcerea fiecăruia, îndrăzneala, vorbirea æn doi peri și oprirea cuvântului celuilalt. Sufletul care le are pe acestea este sterp de virtuți, deci nu fiți fără grijă de viața voastră fraților și nu dați minții motiv pentru nici o lenevire în fapte căci aceasta vă va lipsi de timpul trebuincios de a ajunge la odihna Fiului lui Dumnezeu care este smerenia în toate și renunțarea la răutate, la ura față de orice om și neîncrederea în nici o faptă care nu este a lui Dumnezeu și păstrarea păcatului în fața ta și moartea față de orice faptă a răutății. Astfel Dumnezeu care nu este mincinos, va veni în ajutorul nostru prin îndurările lui.

·        Vrăjmașii noștri nu încetează niciodată să ne surpe, deci nu neglija, nici nu-ți disprețui conștiința. Nu te încrede deloc în tine cum că ai ajuns vrednic de Dumnezeu, ci vezi-te în ținutul vrăjmașilor tăi. (Vrăjmașii îți vorbesc prin ispite șoptind în sinea ta îndemnul la rele.)

·        Răbdarea răului întru cunoștință înțelege nepăsările tale dinainte de ea, iar plânsul simțurilor vindecă rănile produse de vrăjmașii lăuntrici. (Suferirea răului cu conștiința că acesta își are cauza în nepăsările anterioare te face să înțelegi gravitatea acelora. Tâlharul de-a dreapta înțelege că suferă pentru nepăsarea de mai înainte față de bine.) (Vrăjmașii ne ispitesc prin înduri dar nu fără contribuția simțurilor care se află în atingere cu cele din afară, de aceea lupta împotriva ispitelor lăuntrice este însoțită de reținerea neplăcută și dureroasă a simțurilor de a se bucura de plăcerea atingerii celei dinafară.)

·        Cunoștința sau conștiința luptând împotriva ispitelor lăuntrice naște virtuțile și în același timp le păzește. Nu există luptă împotriva patimilor care întunecă și pentru virtuțile care luminează sensul vieții fără cunoștința și conștiința acestui sens. Această cunoștință naște virtuțile și le păzește.

·        A afla mulțumirea în vremea ispitei întoarce ispitele ce vin spre cele dinapoi și a nu crede că osteneala ta place lui Dumnezeu îți pregătește ajutorul Lui ca să te păzești. Căci cel ce-și dă inima sa ca să ceară ajutorul Lui cu adevărat nu poate ști de a plăcut lui Dumnezeu fiindcă până ce conștiința îl mustră pentru unele fapte contrare firii, este străin de libertate. Până ce este cel ce-l mustră, este și Cel Ce-l judecă și până ce se simte cineva osândit nu se poate vorbi de libertate pentru el. Dacă rugându-te, deci, te vezi pe tine neosîndindu-te pentru nimic, ești cu adevărat liber și ai intrat în odihna lui Dumnezeu după voia Lui. (Să nu fii mulțumit că ai rezistat ispitei care te-a luptat căci aceasta te face să te încrezi și să slăbești lupta, ceea ce-ți aduce din nou ispita pe care crezi că ai biruit-o. Numai când ajungi să nu te mai încrezi în tine faci un efort mai mare și ceri cu mai multă stăruință ajutorul lui Dumnezeu, iar El îți dă acest ajutor. Să nu crezi că cererea ajutorului lui Dumnezeu de către tine a plăcut Lui și El ți-a dat acest ajutor cu adevărat, căci nu poți fi sigur că este așa. De crezi că este așa, te încrezi în tine și încetezi a-L mai ruga fierbinte pentru ajutorul Lui. Până ce te mustră conștiința pentru ceva contrar firii, ea te și judecă. Ești sub judecata ei, nu ești nicidecum liber sau nesupus osândei. Însă n-avem voie să ne închipuim că am fi liberi de osândă înainte de judecata din urmă a lui Dumnezeu; numai atunci ni se va da libertatea adevărată pentru că vom trăi deplin iubirea lui Dumnezeu.)

·        A judeca cineva pe aproapele, a-l nesocoti, a-l disprețui în inima sa , a-l bârfi, a-l certa cu mânie și a-l defăima, îl face pe unul ca acesta străin de mila de care se fac părtași sfinții, odată cu virtuțile vrednice de cinste. Unele ca acestea desființează ostenelile pe care le face omul și pierde roadele cele bune ale lor, căci de zice cineva: “Îmi plâng păcatele mele” dar face din acestea, se amăgește pe sine și este fără de minte.

·        Cel ce caută liniștea și nu se îngrijește să taie în ea patimile, este orb în ceea ce privește cele duhovnicești.

·        Cel ce lasă păcatele sale și se îngrijește să îndrepteze pe altul se lenevește în cererea din toată inima și este lipsit de rugăciunea către Dumnezeu întru cunoștință.

·        Aceasta este bărbăția omului: să se lupte cu păcatele lui de mai înainte de care se roagă să fie iertat cerând să nu mai fie câștigat iarăși de ele, fie cu inima , fie în simțuri, fie în faptele sale.

·        Dacă nu domnește amintirea păcatelor neîncetat în inima lui și aceasta nu-l întoarce de la toate cele din lume, ca să nu-l stăpânească, nu se poate înfrâna de la păcatele lui și nu se poate simți sătul de ele. Apoi, peste toate acestea nici nu se va putea reține să nu judece făptura lui Dumnezeu căci fapta celor ce plâng cu adevărat, cu mintea și cu simțurile lor prin aceste fapte văzute, este să nu-l judece pe aproapele și a răspunde cu rău, înseamnă a fi departe de plâns.

·        A te face robul a ceva din lume producându-ți închipuiri importante despre ceea ce te leagă de ea înseamnă a nu înțelege lumea în adevăratul ei sens ca operă supusă lui Dumnezeu, sau despre ceea ce este ea cu adevărat în mizeriile ei care sfârșesc cu moartea fiecărui om. Este a nu vedea că ea nu este deloc singura și ultima realitate. A da importanță prea mare vreunui element al creației este orice judecată greșită care o are cineva despre ceva din lume, sau despre oameni. Aceasta este o amăgire care conduce la greșeli pentru că nu ești în stare să cunoști exact realitatea înconjurătoare și ești prin aceasta și lipsit de smerenie.

·        A voi să cunoști un lucru care nu este al tău este o rușine și o lipsă de învățătură, o robie grea care nu-ți îngăduie să cunoști păcatul tău.

·        Când îmi spui de altul că este rău sau mai rău ca tine, judecându-l, te faci pe tine mai rău ca el.

·        De te osândește cineva și suferi, nu este în tine plânsul adevărat. (Plânsul adevărat este cel pentru păcatele tale, pentru insuficiența ta. Dar de plângi pentru că te simți ofensat, nu suferi cu adevărat de slăbiciunea ta, de păcatul tău și acest plâns nu te îndreptează.)

·        De se întâmplă cu tine o faptă de dare și luare și te vor lipsi unii de ceva și te vei supăra, nu este în aceasta frica lui Dumnezeu. De vor spune vreunii cuvânt împotriva ta și te tulburi nu este acea frică nici în aceasta. De te înjură vreunii și te doare nu este nici aici. De alergi la cei slăviți ai lumii dorind prietenia lor, nu este nici aici. De vor vorbi vreunii cu tine și vei voi să le opui cuvântul tău, și aici greșești, iar de se vor trece cu vederea cuvintele tale și te va durea ești departe de sănătate căci toate acestea îl arată pe omul cel vechi că trăiește și stăpânește, că nu sunt aici cele ce-l războiesc pe el, nici plânsul adevărat al celui în care lucrează Dumnezeu.

·        Întristarea pentru păcate face mintea să câștige simțurile trupești și le stăpânește, dar ea păzește simțurile spirituale ale minții prin care aceasta intuiește înțelesurile lucrurilor.

·        De orice purtător de venin pe care-l vede cineva, fuge cu frică, dar sufletul nerușinat și netrebnic rămâne în toate cele ce-l omoară și nu se ferește, nici nu se desparte de ele, ci se îndulcește și se încrede cu inima în ele, de aceea își cheltuiește vremea în zadar, rămânând sterp.

·        Pe calea virtuților sunt și căderi, este și vrăjmășie, prefacere și schimbare, sunt măsuri, este micșorare, descurajare, bucurie, durere a inimii, propășire și silă. Este o călătorie care nu are oprire, iar nepătimirea este departe de toate acestea și nu are nevoie de ceva căci este în Dumnezeu și Dumnezeu în ea. (Este o remarcabilă definiție a nepătimirii: ea este în Dumnezeu și Dumnezeu este în ea – deci are totul, nu este lipsită de nimic. În patimi dorești cu ardoare ceva, ești supus lor, n-ai liniște; în nepătimire ea este iubirea desăvârșită căci iubirea are în ea toată libertatea. Dumnezeu este fără nici o patimă căci nu este supus la nimic și nu este mărginit.) Teama de vreo patimă este departe de nepătimire și până ce se urcă în cineva vreo învinovățire, este departe de nepătimire. Mulți oameni necercați au crezut că au ajuns la ea aflându-se încă patimile în sufletul și trupul lor nefiind încă deplin curățit, de aceea s-au abătut de la calea cea bună.

·        Hristos ne cere toate calitățile amintite ale poruncilor ca să intrăm în Împărăția cerurilor, dar să le câștigăm pe acestea prin conștiință și străduință. Ne cere “să ne facem ca pruncii”, să redevenim ca ei după ce ne-am depărtat de calitățile lor prin ispitele vieții. Trebuie să redevenim ca pruncii dar prin luptă conștientă cu vicleniile lumii și aducând copilăriei conștiința despre bunătățile ce le au copiii, ca simplu dar. Prin conștiință și printr-o voință slabă se actualizează potențele păcătoase ale omului, dar prin conștiință și printr-o sporită cunoaștere și printr-o voință întărită sunt învinse păcatele cu actualizări ale acelor potențe. Cuvântul lui Iisus prin care ne cere să ne facem ca pruncii trebuie să ne umple de teamă și teama aceasta trebuie să fie o forță pentru a-l împdini căci zicând : “Amin”, Iisus a spus că acesta este adevărul, iar adevărul este El însuși. Fiți convinși despre necesitatea a ceea ce vă cer pentru că adevărul acestui fapt este întemeiat de Mine Care sunt Adevărul prin excelență. Nerespectând ceea ce vă spun, nu Mă respectați pe Mine.

·        Sufletul se aseamănă cu fierul care când este neîngrijit se acoperă de rugină, dar când se pune în foc, focul îl curăță și cât timp este în flacără nimic nu se poate atinge de el pentru că este arzător. Așa este și sufletul: cât timp rămâne cu Dumnezeu și se ocupă de El, se face foc și ard toți vrăjmașii lui care îl fac să ruginească în timpul cât este neîngrijit dar Dumnezeu îl curăță și-l face nou ca pe fier încât nu se mai îndulcește cu ceva din cele ale lumii, ci se odihnește în firea lui de care s-a învrednicit și în care se afla mai înainte. Iar de părăsește firea lui, moare căci așa mor și animalele care din fire trăiesc în apă când sunt scoase pe uscat, asemenea și păsările cât timp zboară sunt neprimejduite, dar când coboară pe pământ se tem să nu fie vânate. Așa este și sufletul: când părăsește firea lui moare îndată, deci cei ce s-au făcut vrednici și și-au însușit darurile dumnezeiești văd lumea ca o închisoare și nu voiesc să rămână în întunericul ei ca să nu moară. Nu poate sufletul acela să mai iubească lumea chiar de-ar voi, căci își amintește de începutul lui pe care l-a avut înainte de a se hotărî el însuși să rămână în Dumnezeu. și știe ce i-a făcut lumea și cum l-a făcut pustiu. (Lumea a făcut sufletul pustiu căci l-a coborât sub nivelul lui firesc care este viața în Dumnezeu, de aceea a rămâne sufletul exclusiv în lume., înseamnă a muri căci lumea îi dă o viață finită, însă sufletul este făcut cu aspirația după viața infinită și veșnică.)

·        Păzește-ți inima și să nu te lenevești zicând: Cum pot să păzesc poruncile și virtutea fiind păcătos și slab? Căci când părăsește omul păcatele sale și se întoarce la Dumnezeu , pocăința sa îl renaște. Este ceea ce spune Apostolul: “Precum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm și chipul celui ceresc.” (I Cor. 15,49) Vezi că s-a dat omului să se schime prin pocăință și să devină prin ea întreg nou? (Eu-l sau subiectul rămâne același, ca o anumită permanență a acelei conștiințe dar chipul sau îmbrăcămintea sau pecetea se schimbă. Aceasta înseamnă o anumită dualitate a omului. Pe de altă parte omul poate deveni din vechi nou, dar pe de alta rămâne într-o entitate ca subiect. Se schimbă, dar cel neschimbat are o continuitate cu cel dinainte. Schimbarea unită cu identitatea subiectului înseamnă pocăința.) Câtă vreme pruncul se află la sânul mamei, aceasta îl păzește de tot răul, iar când plânge îi îmbie sânul ei și-l lovește ușor peste față potrivit cu puterea lui ca să-l facă să primească laptele ei cu frică și să nu-și țină inima încăpățînată. Apoi, fiindcă plânge i se face milă de el fiindcă îl iubește și-l mângâie cu drăgălășenie până ce primește sânul ei. De i se arată pruncului aur, argint, mărgăritare sau orice lucru al lumii, el ia aminte la ele, dar aflându-se la sânul mamei, le trece cu vederea pe toate ca să se împărtășească de laptele ei. Apoi nici tatăl nu-l bate pentru că nu muncește sau pentru că nu pleacă la război cu dușmanii lui fiindcă este mic și nu poate, are picioare dar nu poate sta pe ele, are mâini dar nu poate ține arma în ele. Astfel îi arată îndelungă răbdare până ce crește, iar când a crescut puțin și vrea să lupte cu altul și acela îl răstoarnă jos, tatăl lui nu se mânie știind că este copil, dar după ce ajunge bărbat și își arată râvna lui dușmănind pe vrăjmașii tatălui său, acesta îi încredințează cele ale sale fiindcă este fiul său. Dar dacă după toate ostenelile pe care părinții le-au depus pentru el, acesta înaintând în vârstă își urăște părinții și nu vede binefacerile lor ci se împrietenește cu dușmanii lor, ei își retrag iubirea de la el și prin aceasta îl scot din casa lor și nu-i mai dau moștenirea.

·        Omul are nevoie de un mare discernământ și de tăiere a toată voia trupească, să fie treaz și cu luare aminte în toate căile lui ca să nu rătăcească și să cadă în mâinile vrăjmașilor pocăinței căci afirmarea dreptății proprii o sfâșie pe aceasta. Judecarea celor păcătoși o alungă, disprețuirea celor leneși îi împiedică apariția căci s-a scris în Pilde: “Toate cărările ei sunt strâmte și cea leneșă n-a mâncat bucate. A făcut bărbatului ei câte două haine de vison și purpură. Este ca o corabie ce face negustorie, adună bogăție de departe.”

·        Aducerea femeii la existență din coasta lui Adam este un chip al faptului că omul cel nou primește existența din umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Căci din trupul Lui cel fără de păcat ne naștem și noi din nou. Precum fiecare soi se naște din soiul propriu, așa se naște și omul îndumnezeit din umanitatea îndumnezeită a lui Hristos în care umanitatea este cel mai unită cu îndumnezeirea fiind a aceleiași Persoane a Cuvîntului lui Dumnezeu. Nu poate fi omul făptură nouă decât din Fiul lui Dumnezeu făcut om.

·        Să nu voiești să-ți ceară sfat sau cuvânt pentru timpul acesta, nici să te încrezi în cel ce te întreabă. (Plăcerea de a-ți cere sfat ascunde în ea mândrie și vanitate; nu te încrede în cel ce-ți cere sfat căci poate o face ca să te lingușească ori să te încerce să vadă ce știi sau ce răspuns i-ai putea da, sau e pericol să te lași furat de slava deșartă.) Să ai neîncetat auzul atent și mintea trează la cei ce grăiesc către tine și roagă pe Dumnezeu să-ți dea să cunoști pe care dintre ei trebuie să-l asculți. Pune toată puterea ta în a nu grăi având unele în gura ta și altele în inimă.

·        Cel ce ascultă în liniște trebuie să aibă frica de a se întâlni cu Dumnezeu până la răsuflarea lui cea din urmă căci cât timp păcatul mai înduplecă inima lui, încă nu s-a ivit în el frica de Dumnezeu și este încă departe de mila Lui.

·        Cel ce zice: “Nu-mi pasă de cele ce aud, văd și vorbesc” se aseamănă orbului căruia îi este ascunsă lumina. Înțelegeți aceasta de la soare când un mic nor apărând în dreptul lui îi acoperă lumina și-i oprește căldura. Dar acestea nu sunt vădite tuturor ci numai celor ce au cunoștință. (Nu poți fi indiferent la ceea ce vezi sau grăiești; aceasta este una cu orbirea, căci ești în întuneric iar acest lucru nu poate veni decât din păcatul care se așează ca un nor pe lumina soarelui. Răul aflat în această nepăsare nu este vădit decât celor ce, depășind păcatul au ajuns la cunoștința a ceea ce bun și a ceea ce este rău.)

·        Omul care își vede totdeauna păcatele sale, nu are limbă să vorbească cu vreun om.

·        Folosește puterea ta ca să scapi de aceste trei patimi care omoară sufletul: câștigul, cinstirea și odihna.

·        Cine nu se luptă să se curețe de patimile egoismului nu se roagă lui Dumnezeu să-i facă parte de mila lui socotind că-și câștigă el însuși cele necesare.

·        Vai mie că mănânc cele de care se scârbește Dumnezeul meu și de aceea nu mă vindecă pe mine!

·        Taie de la tine orice poftă și plăcere trupească până la cea mai neînsemnată. La fel și voința de a cunoaște vreun om fără a fi de trebuință, de-a te atinge de un alt trup sau de-a mânca puțin sau foarte puțin când nu este vremea, ca păstrându-te și asigurându-te prin cele mici, să nu cazi în cele mari, sau disprețuindu-le pe cele mici să cazi pe nesimțite.

·        Ia aminte la tine cu amănunțime ca precum te îndepărtezi în fapte de viclenie, așa să te înfrânezi și de la pofta ochilor și a auzului, a gurii și a pipăitului ca să ai ochii totdeauna privind atenți la tine și la lucrul tău de mână și să nu cauți la vreun om dacă nu vezi că este vreo trebuință binecuvântată pentru aceasta. Iar la vreo femeie sau la vreun bărbat frumos să nu privești în general fără vreo trebuință. Nu le îngădui urechilor să audă cuvinte nefolositoare, iar gura să tacă și să nu vorbească de nu este neapărată nevoie. De cunoști acestea, pune-ți toată puterea în a te îngriji de ele ca să te acopere Domnul în ceasul ispitei.

·        Patima îl desparte pe om pentru că îl închide în egoismul lui. Patimile sunt răni ale sufletului: despărțirea de Dumnezeu ce-o aduc sufletului nu-l lasă pe acesta într-o simplă neutralitate, ci-l îmbolnăvește prin rănile ce i le pricinuiesc. Omul supus patimilor nu rănește numai pe alții, ci se rănește și pe sine; el este sub starea normală – cea conformă firii, se află în diferite neputințe dureroase. Pocăința este forța care-l vindecă pentru că ea este puterea lui Dumnezeu și prin ea omul se ridică deasupra patimilor și se îmbracă în haina virtuților ceea ce arată iarăși că omul nu poate fi într-o stare neutră, ci este îmbrăcat ori în patimi ori în virtuți. Nici unele nici altele nu sunt simple acoperăminte exterioare, ci forme urâte sau frumoase întipărite în el. Cei ce vor fi aflați la judecata finală neîntipăriți de formele strălucitoare ale virtuților, ci de cugetările întinate ale patimilor vor fi aruncați în întunericul egoismului, potrivit întunecimii proprii lor căci cine nu înțelege realitatea comuniunii iubitoare cu Dumnezeu și cu semenii se află într-un întuneric interior care se prelungește în afara lui ca iad. Ziua Judecății de Apoi este numită “ceasul nevoii” pentru că nimic nu-l poate scăpa pe om de osânda ce-i vine atunci – a pierdut toată libertatea.

·        Cunoașterea mincinoasă nu este o cunoaștere reală și totuși dă impresia că este cunoaștere. Patimile cuceresc prin impresia că susțin viața omului când de fapt nu fac aceasta, ci o slăbesc, deci nu nimicesc existența total. Dumnezeu nu îi pierde total pe îngerii și pe oamenii pe care i-a făcut, ci îi lasă într-o existență chinuită. Cunoștința mincinoasă continuă să dea impresia că este o cunoaștere a realității, de fapt ea nu o scoate cu totul din realitate, dar o strâmbă în așa fel că nu mai este realitatea adevărată, ci o realitate strâmbată, o realitate devenită întuneric dar chiar întunericul acesta are un fel de realitate, este cum se spune, mai jos, o realitate minoră, ciuntită, dar este luată drept realitatea supremă întreagă.

·        Patimile ne leagă sufletește cum legau fâșiile trupul mort al lui Lazăr. Ele au originea în demoni și nu sunt prezente decât unde sunt prezenți ei. Numai Hristos le-a asumat cu voia Lui și erau ținute în el ca patimi ireproșabile, de aceea au putut fi desființate prin moartea Lui.

·        Vai nouă, că făcîndu-Se Fiul Omului, Cel ce este deoființă cu Tatăl, “n-a avut unde să-și plece capul” în noi deși s-a înomenit pentru noi iar vulpile sau duhurile rele și viclene și-au făcut în noi vizuini. (Era potrivit firii date nouă de Dumnezeu să ne facem biserici veșnice ale fiului lui Dumnezeu Care S-a întrupat în acest scop. Dar în loc de aceasta ne-am făcut vizuini și locașuri ale duhurilor rele, robi și unelte ale ispitelor lor urâte. Dar ceea ce-i mai mult – socotim că aceasta este o însușire proprie nouă: socotim murdăria curăție și întunericul lumină, însă în aceasta se arată că suntem făcuți pentru curăție și lumină.)

·        Vai nouă că ațâțându-ne demonii cu amintiri și înduri de desfrânare ne aflăm bucurându-ne de ele. Vai nouă că părăsind gândul la rugăciune și la Dumnezeu cheltuim zilele noastre în împrăștieri și flecăreli. Vai nouă că având trupul ușor lunecos spre păcat îl ațâțăm și noi prin săturare, moleșeală, înduri necurate, primirea prin ochi și urechi a deșertăciunilor, iar prin atingerea trupurilor ne facem cai înfierbântați de iepe și nu ne gândim nici la cinstea noastră cuvântătoare, nici la chinurile veșnice.

·        Păcatul ca faptă și stare opusă lui Dumnezeu și nefirească întreține de obicei o dezbinare în om căci sufletul nu se lasă cu totul liniștit, supus trupului care-și împlinește plăcerile. Unitatea omului o aduce numai împlinirea celor bune care mulțumesc sufletul și pornesc de la el mai ales când se gândește la Dumnezeu. Aceasta arată că omul este făcut de Dumnezeu pentru a sta în legătură cu El; aceasta este starea lui firească.

·        Păcatul recurge la tot felul de subtilități contradictorii; omul își apără păcatele acoperindu-le cu pretenția că nu le-a făcut, dar păcătuiește și prin aceasta căci acoperindu-le le recunoaște, dar totodată nu le recunoaște.

·        Necredința în Dumnezeu aduce omului toate amăgirile făcându-l să prefere plăcerile trecătoare urmate de descurajarea deplină. Înălțimea în bine se arată în unitatea între componentele persoanei umane. Coborârea în cele rele înseamnă și o dezbinare lăuntrică a omului căci sufletul lui nu se învoiește deplin cu plăcerile trupești și cu cât sporește satisfacerea acestora cu atât crește o anumită dezaprobare a sufletului căci omul nu poate ieși cu totul din firea lui creată pentru sporirea în bine.

·        Pofta nu o poate tăia cineva dar poate să nu se facă robul ei căci nu putem dezrădăcina gândurile, dar putem lupta împotriva patimilor. Fiindcă cel ce se îndulcește de gândurile sale și face voia sa, nu va vedea slava lui Dumnezeu nici nu biruiește orice patimă, ci se aseamănă omului încins care umblă toată ziua și nu înaintează duhovnicește prin osteneala sa. (Gândurile mână la activitățile exterioare, nu te lasă să stărui în rugăciune ca unică gândire la Dumnezeu. Vrei să-ți arăți voia de asemenea prin fapte exterioare, pe când în rugăciune nu mai ții să-ți arăți voia proprie.)

·        Dacă Dumnezeu ne vrea liberi, căci vrea să-L iubim, iar iubirea nu este fără libertate, demonii ne robesc prin patimi dându-ne impresia că suntem liberi dar de fapt nu suntem căci nu ieșim de sub stăpânirea lor ca forme ale egoismului, contrare lui Dumnezeu. Atât ele, cât și demonii ne încântă cu părerea că facem voia noastră ca să ne despartă de Dumnezeu. Demonii vor prin aceasta să fim ca ei.

·        Orice patimă vine din necunoașterea lui Dumnezeu Care este mai presus decât noi înșine și care ne ferește de a ne socoti în stare să dobândim prin noi înșine mântuirea sau viața de veci, deci să vedem realizând prin noi un sens al existenței.

·        Gândurile rele sau viclene nu-l lasă pe om să vadă existența așa cum este având izvor și culme a ei pe Dumnezeu Care vrea să fim buni, să recunoaștem valoarea tuturor oamenilor, să credem în viața viitoare. Gândurile din care lipsește Dumnezeu îngustează existența și o închide în timp și pe om în socotința că nu are decât o scurtă viață pământească. Îl face orb față de existența infinită, veșnică și plină de sens.