Credință
· Să alergăm cu bucurie și cu luare aminte către lupta cea bună neînfricoșîndu-ne de potrivnici noștri care, și dacă nu-i vedem privesc la fața sufletului nostru și de o vor vedea schimbată din pricina fricii, atunci ne vor ataca și mai puternic cunoscând viclenii că ne-am slăbănogit. Deci să ne înarmăm împotriva lor cu curaj căci nimeni nu pornește război împotriva celor ce luptă cu ardoare.
· Pe cât înflorește credința în inimă, tot pe atât se sârguiește și trupul în slujire; iar când se împiedică în necredință – cade, căci “Tot ce nu este din credință este păcat” (Romani 14,23).
· Cel ce s-a hotărât în adâncul sufletului și din toată inima să nu părăsească lupta până la cea din urmă suflare și să nu se retragă nici în fața a mii de morți și primejdii, unul ca acesta nu va cădea cu ușurință.
· Îndoiala inimii și nestatornicia sunt o necontenită pricină de poticnire și primejdii. Cei ce se mută cu ușurință dintr-un loc în altul sunt cu totul lipsiți de pricepere căci nimic nu determină o mai cumplită nerodire ca nerăbdarea. Mănăstirea în care ai intrat să-ți fie ție mormânt înainte de mormânt. Nimeni în atare situație nu iese din mormânt decât la învierea obștească. Iar dacă unii au ieșit și altfel, nu uita că au murit din nou. Să ne rugăm Domnului să nu ni se întâmple și nouă același lucru.
· Dacă te-ai legat împreună cu alții să trăiești în comunitate și observi că nu sporești, părăsește-i fără nici o remușcare, deși cel cercat este cercat oriunde și tot așa și cel dimpotrivă.
· Multe sunt lucrările minții omului lucrător: meditarea la dragostea lui Dumnezeu, amintirea de moarte, pomenirea lui Dumnezeu, a Împărăția Cerurilor, a râvnei sfinților mucenici, amintirea sfintelor puteri – îngerii, amintirea de momentul ieșirii sufletului, a judecății, pronunțarea sentinței, al pedepsei. Toate aceste gânduri sunt mari, iar cele pe care le-am enumerat i-au făcut pe mulți neputincioși a mai păcătui. Să începem deci cu cele mari și să sfârșim cu cele care nu trebuie uitate.
· Precum ploaia intrând în pământ aduce plantelor o calitate potrivită lor: dulce celor dulci, amară celor amare, așa și harul dăruiește inimilor credincioșilor în care pătrunde neschimbat lucrările potrivit nevoilor lor: celui ce flămânzește i se face hrană, celui ce însetează, băutură preadulce, cel căruia îi este frig – haină, celui ostenit – odihnă, celui ce se roagă – nădejdea inimii și celui ce plânge – mângâiere.
· Când primim cu sufletul deschis toate cele neașteptate întru zdrobirea inimii, atunci cu adevărat ne-am eliberat de frică.
· Nu întunericul și aspectul dezolant al locurilor îi întărește pe draci împotriva noastră, ci împuținarea și slăbiciunea sufletului nostru, dar uneori și pedepsirea noastră din iconomie.
· Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se teme decât de Stăpânul său, cel ce nu este așa, se teme până și de umbra sa.
· Cel ce a biruit frica lașă este vădit că și-a predat viața și sufletul lui Dumnezeu.
· Moise, sau mai bine zis Dumnezeu poruncește ca cel fricos să nu iasă la război ca nu cumva rătăcirea cea din urmă a sufletului să fie mai mare decât cea dintâi cădere a trupului, și pe drept cuvânt.
· Hotărârea neîndoielnică pricinuiește stăruința în necazuri și în locuri, iar îndoiala lucrează necredința, căderea și strămutările dese.
· Bărbăția inimii este un alt ajutor al sufletului după Dumnezeu, precum și lenea este un ajutor al păcatului.
· Să nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici să renunți cumva la luptă, ci stai bărbătește și cu siguranță; îngerul care te păzește va prețui răbdarea ta. Rana ta este ușor de tămăduit cât este proaspătă, dar cele vechi neîngrijite și învârtoșate sunt greu de vindecat și au nevoie de multă osteneală, fier, de brici și de focul ce le însoțește pentru vindecare. Multe se fac cu vremea de nevindecat, dar la Dumnezeu toate sunt cu putință.