Suferință – răbdare
· Un mare rol în înaintarea omului spre chipul real al lui îl are răbdarea necazurilor. Aceasta îl întărește pe om cu adevărat în spiritul lui, în vreme ce căutarea de a se sustrage de sub ele îl moleșește spiritual. Prin răbdarea necazurilor omul arată că tăria lui nu-i vine de la alipirea de lume, ci de la Dumnezeu Cel atotputernic și iubitor. Lumea alternează plăcerile ce le dă cu foarte multe necazuri, însăși robia și slăbiciunile în care-l coboară pe om patimile ca alipiri excesive la lume, arată incapacitatea ei de a-l îmbunătăți de a face din el o ființă liberă. Omul este unit prin spiritul său în mod deosebit cu Dumnezeu Cel netrecător și infinit în viața Lui, de aceea trebuie să cultive mai ales legătura cu El dezrobindu-se de lume și devenind prin aceasta stăpânul ei cu adevărat. Toate căutările de ocolire a necazurilor alegând viața comodă prin ceea ce i se oferă de către lume sunt împreunate cu egoismul care separă pe om de om, împiedicându-l prin aceasta în înaintarea spre Împărăția Cerurilor care este Împărăția iubirii între el și Dumnezeu, între om și semenii săi. De aceea sfinții Varsanufie și Ioan socotesc că nu există alt drum spre Împărăția Cerurilor decât suportarea cu răbdare a durerii, a necazurilor și chiar săvârșirea oricărui bine ei o socotesc împreunată cu suportarea unui necaz, căci aceasta trezește invidii văzute și nevăzute. În răbdarea necazurilor se manifestă o relativizare a legăturilor noastre cu cele ale lumii; prin ea se face iarăși transparent sau simțit planul vieții spirituale superioare caracterizată prin bunătate și iubire în viața de veci. Acest simț al relativității celor pământești care slăbește patimile noastre dă omului odihnă tot mai mare din partea grijilor pentru lucrurile și influențele lumii acesteia, de aceea “odihna” este o altă importantă stare duhovnicească accentuată insistent de cei doi bătrâni. Prin aceasta se arată că lumea e făcută nu pentru a ne robi spiritul, ci pentru a fi transfigurată prin spiritul nostru unit cu Dumnezeu ca să fie luată în stăpânire de spiritul nostru. Sfântul Varsanufie explică această odihnă arătând că ea se dobândește ca arvună încă în viața de aici prin răbdarea necazurilor produse de o prea mare lipire de lume, care ne țin într-o agitație chinuitoare; înaintăm spre marea și netrecătoarea odihnă a vieții viitoare care nu este o încremenire, ci o bucurie netulburată, de iubirea în care vom viețui în veșnicie. Odihna veșnică la care ajung cei ce se întăresc de aici în răbdarea necazurilor are și ea o liniște a conștiinței de a nu fi făcut rău altora, sau de a fi obținut iertarea pentru relele pricinuite altora.
· Taina suferinței care înnobilează nu o pot înțelege decât cei subțiați prin experiențele duhovnicești. “Inima tare” constă în a suporta necazurile și a rămâne în iubire față de cel ce-ți provoacă răul. “Inima tare” stă în stăruirea de a fi dulce cu cei ce te adapă cu paharul amărăciunii.
· Te descurajezi în necazuri ca un om trupesc ca și când n-ai fi auzit că te așteaptă necazuri cum i-a spus și Duhul lui Pavel (Fapte 20,23) care-i mângâia pe cei ce erau cu el pe corabie îndemnându-i să fie cu voie bună.
· Cine strigă în necaz împotriva altora strigă împotriva puterii arătată de Hristos pe Cruce. Hristos și-a arătat puterea răbdând și neocărând pe nimeni. Așteptând necazuri și mai grele decât cele de față, le vei simți pe acestea mai ușoare și prin aceasta te vei simți deasupra lor, deci și odihnit. Libertatea și odihna sunt nedespărțite, dar la această stare nu se ajunge căutând comoditatea căci și aceasta ne robește leneviei făcându-ne totodată insensibili în sens egoist. Nu evitând necazurile ne umanizăm, ci răbdându-le; aceasta este în același timp adevărata mângâiere a Duhului sfânt care va mângâia duhul nostru – aceasta este adevărata odihnă.
· Cel ce a răbdat până la sfârșit, arată că nu s-a lăsat copleșit de nici o greutate, acela a câștigat deplin lupta pentru libertate în care s-a unit cu Duhul Sfânt – Duhul libertății.
· Cel ce rabdă arderile cu fierul înroșit al necazurilor se va mântui.
· Să-l socotești pe cel ce te lovește ca pe cel ce te mângâie și pe cel ce te necinstește ca pe cel ce te slăvește, pe cel ce te necăjește ca pe cel ce te odihnește, iar pe cel ce te ocărăște ca pe cel ce te cinstește.
· Răbdarea necazurilor ne face părtași la patimile lui Hristos, iar aceasta ne pune n comuniune cu El. Prin aceasta ne împărtășim de puterea Lui de a ne ridica mai presus de noi înșine, mai presus nu numai de plăceri, ci și de suferințele care pot să aibă o mare putere asupra noastră. Mila pentru alții ne eliberează și de unele și de altele. Hristos a pătimit pentru noi, dar nu ca să ne scutească pe noi de a mai face ceva, ci ca să înnobileze firea noastră. Punând în firea Lui omenească această putere ne-o comunică și nouă. Altfel Hristos nu s-ar mai fi făcut începătorul unei vieți noi a umanității. Cei din occident au renunțat la orice efort de îmbunătățire din puterea lui Hristos, aceasta ducându-i la o mare slăbănogire, indiferentism și libertinaj.
· Răbdarea necazurilor este un ajutor de întărire a subiectului uman. Cine rabdă, stăruie sub greutăți, nu fuge de ele nu dă loc slăbiciunii sau deznădejdii. Cel ce rabdă învață astfel stăpânirea de sine, cel c stăruie răbdând atinge treapta supremă a umanului de a fi subiect și nu obiect purtat încolo și încoace, fără voia lui. Împărăția Cerurilor este o comuniune a subiectelor libere, nesupuse fără voia lor răului și nerăbdării chinuitoare a subiectelor ce se bucură de comunicarea cu Tatăl, ca niște fii ai Tatălui, supremul Subiect liber, devenind și ei stăpâni pe ei înșiși asemenea supremului stăpân, nesupus nici unei forțe superioare Lui. În această împărăție nu pot intra decât cei ce și-au întărit libertatea prin răbdarea stăruitoare a necazurilor și a supărărilor inevitabile ce le vin de la natura schimbătoare a lumii și de la starea încă nedesăvârșită a semenilor. Pildă ne-a dat în această privință Însuși Hristos, dar nu numai pildă ci și putere punând în firea Lui omenească toată puterea stăpânirii nepătimitoare de sine prin suportarea răbdătoare a pătimirii și a morții. Deci așa cum a întemeiat El Împărăția Cerurilor pentru oameni sau Împărăția sufletelor umane ridicate peste robia de sub stăpânirea patimilor interioare și a stăpânirilor lumești exterioare.
· Pentru ce vă tulburați pentru niște nimicuri ca niște începători nepricepuți? De ce uiți cuvântul: “Lipsiți, strâmtorați, rău chinuiți”? (Evrei 11,37) Părinții noștri și-au ales lor necazurile iar noi nu ne rușinăm să căutăm orice fel de odihnă. Cât despre moartea ta, ți-am spus și ți-o repet: nu vei mai zăbovi mult timp în trup.
· Nu s-a rugat Iisus pentru sine să treacă paharul de la El, ci pentru ca să ne învețe și pe noi să ne rugăm când ne aflăm în mare strâmtorare și rugându-ne să luăm putere să răbdăm. Astfel nici El n-a primit și nici noi nu primim prin rugăciune depărtarea încercării și a necazului, ci puterea de a răbda căci aceasta ne este de folos pentru a ajunge la tăria stăpânirii peste toate cele ce caută să ne robească, nu scăparea facilă de durere. Deci Iisus n-a obținut ceea ce a cerut, nici noi, dar obținem altceva mult mai de folos. Rugăciunea nu este ascultată totdeauna pentru ceea ce cerem, dar este ascultată totdeauna prin faptul că ni se dă putere să răbdăm în ceea ce ni se lasă să suportăm.
· Dumnezeu a primit mai mare slavă prin răbdarea de către Iov a încercărilor venite asupra lui, atât pentru că mărturia lui Dumnezeu pentru el s-a dovedit prin ea adevărată cât și pentru că s-a arătat cât de tari sunt cei ce se încred în El.
· Numai bucurându-te de boala care o ai ca fiind spre binele tău, aceasta îți va fi de folos.
· O, iubite frate, Domnul a răbdat crucea iar tu nu te bucuri de necazurile a căror răbdare ne duce la Împărăția Cerurilor? Drept ai spus că ești necăjit, dar nu știi că atunci când cineva cere părinților să se roage pentru el lui Dumnezeu să-i dea ajutorul său, i se înmulțesc necazurile și cercetările spre probarea lui? Nu cere odihnă trupească dacă Domnul nu ți-o dă căci El a zis: “În lume necazuri veți avea!” Domnul să te ajute în toate. Iartă-mă pentru cele ce ți le-am spus căci am vorbit ca unul care cere multe fără să le aibă el însuși, dar am spus cele ce le știu de la alții care le-au cercat cu fapta.
· Frate, “toată odihna trupului este un lucru de scârbă lui Dumnezeu” căci a zis El însuși: “Îngustă și plină de necazuri este calea ce duce la viață”, deci în alegerea ei există voia cea bună și cel ce o ține pe ea își alege sie-și în tot lucrul un necaz de bună voie după puterea lui. Nu știi ce zice Apostolul: ”Îmi chinuiesc trupul meu și-l port robit”? Vezi că chiar fără să vrea, trupul, dumnezeiescul Apostol îl duce robit cu voia sa? Cel ce are această voință bună a mântuirii, în orice lucru din cele trebuitoare lui amestecă puțin necaz. De pildă: am prilejul să dorm pe o saltea de lână, dar aleg să dorm pe una de paie și aceasta numai pentru neputința trupului meu, rușinându-mă că alții dorm pe pământul gol, pe scândură și își pun sub cap o pernă de ogrinji ca cel între sfinți Arsenie și mulți alții. Alții încă și-au pus sub capul lor mărăcini alegând mai mult chinuirea. Am apa folositoare la bucătărie aproape? Trebuie să aleg ca un iubitor de osteneală una mai îndepărtată ca să ostenesc trupul cu puțin necaz. Pot să mănânc pâine bună și curată? Trebuie să aleg una proastă ca să mă chinuiesc puțin, aducându-mi în același timp de cei ce n-au gustat nimic copt mai ales de Stăpânul nostru Hristos, Care a gustat fierea și oțetul pentru mine. Aceasta este voia după Dumnezeu, iar cea după trup caută odihna în toate cele dimpotrivă. Aceasta se întâmplă când zic: “Închide repede ușa să nu mă tragă curentul și să răcesc”, sau “Vezi frate că ai afumat mâncarea și nu pot s-o mănânc” și celelalte. Aceasta este voia cea rea; tai-o pe aceasta și te vei mântui, iar de ești biruit de ea, osândește-te pe tine și dă dreptate aproapelui. Deci, dacă “Împărăția lui Dumnezeu este a celor ce se silesc”, dacă nu ne silim, cum ne vom mântui?
· Totdeauna să amestecăm în cele ale noastre puțină strâmtorare și necaz de orice fel temându-ne de cele spuse: “Ai luat cele bune în viața ta.” (Luca 16,25) Nu este bine să ne odihnim întru nimic căci cel ce caută aceasta își trăiește lui și nu lui Dumnezeu, iar unul ca acesta nicicum nu-și poate tăia voia sa.
· Să nu te lenevești deci, ci lucrează și nu pregăti hrana care putrezește, ci pe cea care rămâne pentru viața veșnică și o hrănește pe aceasta în Hristos Iisus Domnul nostru întru Care întărește-te pururea.
· Frate, voia Stăpânului este să ne mântuim, pentru ce atunci noi nu voim? Căci nu minte Cel ce-a spus: “Cereți și veți lua.” (Cum nu s-ar bucura Hristos când i-am cere să ne ajute să-I urmăm pilda ca să ne asemănăm cu El? Prin aceasta ne facem frați cu el și moștenim cu el Împărăția Tatălui. De aceea s-a făcut și s-a adus jertfă Tatălui ca om predându-se cu desăvârșire Tatălui ca și noi să ne facem din puterea Lui asemenea Lui renunțând la egoismul nostru, predându-ne Tatălui și unii altora. Chipul lui Hristos este ținta spre care înaintăm în eforturile noastre de desăvârșire și din El luăm puterea lor. mai ales din puterea Lui care a culminat în răbdarea crucii luăm și noi putere de a răbda.)
· Moartea din generozitate înseamnă ieșirea din închisoarea egoismului. Moartea de pe urma păcatului înseamnă a te sărăci și sufoca în strâmtorarea egoismului tău. Noi purtăm în sine moartea din egoism chiar din sămânța părinților din care ne naștem, dar o putem preface în moarte din generozitate și aceasta ne trece la viață. Ne naștem în orice caz ca să murim: să murim de bună voie a iubirii față de alții sau de moartea din egoism.
· Cât despre fratele cel împreună cu tine, suportă-l după puterea ta căci cel sănătos trebuie să-l suporte pe cel bolnav, până ce va face Dumnezeu ceea ce este de folos.
· Chinuiește-ți mult simțurile tale: vederea, auzul, gustul, mirosul, pipăitul și vei înainta prin harul lui Hristos căci nu ajunge cineva martir fără chinuri.
· Omul probat este un om tare; el devine tare dacă rezistă ispitelor – acesta fiind sensul probării. Împărăția Cerurilor este a oamenilor tari care prin probe au ajuns de neclătinat de ispitele plăcerii și ale durerii; care nu se lasă luați în stăpânire de nimic ci stăruie în comuniunea liberei iubiri de Dumnezeu.
· Nu se poate scoate răul din fire fără încordarea ei. Păcatul, patima reprezintă o slăbiciune a firii. Nu suferința pur și simplu o întărește și o izbăvește de rău, ci răbdarea ei care reprezintă o încordare o folosire a tuturor rezervelor de putere însoțită de cererea cu încredere a ajutorului lui Dumnezeu, care și ea reprezintă o încordare a puterii. și înfrânarea de la plăcerile care ispitesc este o încordare, o răbdare a ispitei fără încovoierea care cedează, dar numele de răbdare se folosește mai propriu împotriva ispitei de a fugi ce durere, tendinței de a ieși de sub ea. Slava firii este starea care nu mai simte nici atracția superficială spre plăcere, nici durerea trupului, când duhul a copleșit viața trupului. Dar de duh ține și voința. Fără a se exercita în efortul voinței, în duhul nu poate deveni puternic ca să copleșească plăcerea și durerea trupului. Acesta a fost rolul răbdării lui Hristos și a crucii suportate de el. Firea Lui omenească trebuia să meargă până la supremul grad al răbdării care este răbdarea morții pentru a se întări deplin. O cedare în ultimul moment ar fi fost o alunecare din tot ceea ce a dobândit prin ce a răbdat anterior. Trebuie să-ți dai însuși viața ca să o dobândești în suprema tărie a ei pe planul superior oricărei slăbiciuni. Aceasta nu exclude faptul că Hristos a suferit și din compătimire cu noi sau ca să ne arate iubirea sa. Propriu-zis acestea au stat la baza răbdării Lui prin care a învins slăbiciunile din firea noastră de pe urma păcatului, slăbiciunea care mergea prin cedarea sub plăcere și durere până la biruirea ei prin moarte. Trebuia să se întâmple această întărire și eliberare în pârga firii noastre asumate de El pentru ca să treacă și la noi puterea biruirii plăcerii și durerii legate de patimi. Hristos a pătimit pentru noi în sensul că numai El a putut întări cel dintâi în mod real firea noastră prin Cruce și din comunicarea cu El primim și noi puterea de a întări firea noastră liberând-o de slăbiciune. Răbdarea Lui este izvorul răbdării noastre care ne întărește și pe noi. – “Nu te amăgi deci, căci altă cale afară de aceasta nu există!”
· Nu socoti că dacă ai fost lovit de cineva ai suferit mare lucru căci Însuși Domnul cerului și al pământului a fost lovit. Nu te lăsa clintit ca să te muți din locul tău și să te desparți de fratele tău căci aceasta nu e după Dumnezeu, ci plinirea voii diavolului. Iar dacă faci aceasta tot nu vei avea odihnă, ci-ți va face și mai rău căci din rău nu iese nici un bine. Apoi aceasta este nesupunere și înălțare a frunții căci “unde este ceartă și zavistie, acolo e neorânduială și tot lucrul rău” (Iacov 3,16). Nimeni nu se tămăduiește prin aceasta în veac căci numai cel ce-și taie voia sa și luptă să nu-l iscodească pe aproapele, nici să nu spună vreodată: “Ce este aceasta sau aceea?” ori “De ce aceasta?” Iar cel ce zice: “Vreau și eu aceasta” se face fiu al diavolului și străin de Dumnezeu căci este vădit că face voia diavolului și pe cea a lui Dumnezeu. Deci roagă-te din tot sufletul pentru fratele tău și iubește-l pe el în Hristos Iisus Domnul nostru.
· Mulți au plătit altora ca să fie înjurați pentru a învăța răbdarea iar tu o înveți fără nici o plată.
· Frate, când lucrătorii au cerut plata de la stăpânul viei nu s-au lăudat cu altceva decât cu un singur lucru: “Am răbdat arșița zilei și greutatea ei.” Să răbdăm și noi cu mulțumire necazul ca să ne împărtășim cu îmbelșugare de mila lui Dumnezeu și să nu ne descurajăm căzând astfel în robia trândăviei căci este începutul pierzaniei.
· Dumnezeu nu vrea să aibă decât fii puternici care se arată mai tari decât greutățile care le întâmpină și mai presus de tentațiile plăcerii. Dumnezeu Cel tare nu vrea să aibă drept fii niște cârpe plângărețe!
· Sfinții Varsanufie și Ioan unesc răbdarea necazurilor cu mulțumirea. Prin ultima se întărește și mai mult răbdarea și se arată ca fiind pentru Dumnezeu, căci dând slavă lui Dumnezeu nu numai pentru cele plăcute, văzând și cele din urmă, văzând înțelepciunea și iubirea pedagogică a lui Dumnezeu față de noi.
· Luptă-te ca să câștigi mulțumirea în toate!