Patimi – ispite

·        Îți poruncesc să nu mă tulburi cu cererea unei convorbiri căci nu fac deosebire între oameni atât timp cât trăiesc!

·        A răspunde răului cu rău, a căuta satisfacerea plăcerii, dă impresia că întărește ființa noastră. Pe aceasta se întemeiază argumentarea părută rațională a ispitei. Trebuie să demascăm falsitatea acestei argumentări arătând că “întărind” prea mult trupul, întărim pentru un timp ceea ce este pieritor slăbănogind însă în același timp puterea și libertatea noastră ca subiect. Peste tot cei doi bătrâni văd mântuirea omului prin a ceea ce este netrecător în ființa lui. Cel bun este tare și puternic: săvârșirea binelui este o întărire reală a existenței; ontologicul deplin implică eticul – Hristos întărește pe om pe cruce comunicându-ne tăria Lui de a suporta și noi greutățile și ispitele, ne face și ființa noastră tare pentru că o face bună.

·        Ispita ca o sămânță a răului este primită de om prin cedarea lui, prin faptul că nu luptă ca să nu se semene ea în el. Omul primește ispita printr-un act de slăbiciune, este o cedare în fața falsei argumentări.

·        Îngerii răi – demonii, pot face rău oamenilor prin distrugerile de produse în natură deoarece există posibilitatea de lucrare tainică a spiritului asupra naturii.

·        Omul păcătos este ros de patimi ca de niște viermi, este sfâșiat de ele trăindu-și starea de descompunere prin ele. Este închis de ele în temnița egoismului său întunecat. Sub masca satisfacțiilor de scurtă durată ca niște spasme, oferite de lume, se ascunde o mare nefericire.

·        Dacă ne-am depărtat de rele și ne-am înstrăinat de meșteșugarul lor – diavolul, cu noi este Dumnezeu. Dacă ni s-a făcut amară dulceața lumii și ni s-a îndulcit dorința de faptele cele bune având totdeauna viețuirea în ceruri (Filipeni 3,20), cu adevărat cu noi este Dumnezeu. De vedem pe toți oamenii ca pe unul și toate zilele deopotrivă, cu adevărat cu noi este Dumnezeu. Dacă-i iubim pe cei ce ne osândesc, ocărăsc, disprețuiesc și ne păgubesc ca pe cei ce ne iubesc și ne laudă, cu adevărat cu noi este Dumnezeu. Semnul de a fi ajuns cineva la măsura aceasta este că îl are întotdeauna cu sine pe Dumnezeu căci de fapt Dumnezeu chiar este totdeauna cu el, iar cel ce nu este în felul acesta și nu-l are pe Dumnezeu cu sine, le va avea negreșit pe cele ale celui potrivnic și urmarea o cunosc toți cei ce au minte.

·        Este propriu celor desăvârșiți să lase gândul să intre în inima lor ca apoi să-l scoată, tu însă nu lăsa focul în pădure ca să nu o ardă. Nu lăsa să-ți ia hainele ca să nu fii nevoit să le iei înapoi cu mare luptă și sudoare. Deci nu te juca cu tulburarea căci sigur nu vei rămâne neclintit în această luptă!

·        În ceea ce privește boala ta, dacă trupul primește hrană în fiecare zi și totuși slăbește, atunci este de la draci.

·        Când ne închipuim persoane cu care ne certăm avem de-a face cu ispita despărțitoare a diavolului din pricina mândriei sau a ambițiilor noastre din pricină că ne amintim de niscai jigniri ce ni s-au adus. Când ne închipuim persoane care stârnesc în noi pofta desfrâului care în beția ei uită de toate, avem de-a face cu mișcări iscate în noi de îmbuibarea care-i stăpânită și ea de egoismul lor. Ispitele din plăcere ne vin noaptea iar cele de mândrie – ziua.

·        Ispitele semănate de draci îndeamnă la păcate care la început par dulci dar pe urmă lasă o amărăciune care devine de nesuportat prin dezvoltarea lor în vicii. Omul are o dulceață în sine și o răspândește și în afară; omul bun îi îndulcește pe toți pe măsura bunătății lui, de aceea toți sfinții comunică o dulceață sufletească. Omul rău îi amărăște și îi agită pe toți. Atât bunătatea cât și răutatea au o forță iradiantă: de aici se vede că atunci când cineva devine rău fără să fi suferit vreo influență văzută pe măsura răutății lui, trebuie să fi primit această influență de la ființele nevăzute.

·        Ai păcătuit? Liniștește-te din tulburarea păcatului și nu lua în seamă cele rele, ci cele bune căci cel bun ia în seamă cele bune, iar cel rău – cele rele (Mt.12,35). Ridică-te iarăși susținut de mâna lui Dumnezeu și să nu crezi gândurilor tale căci dracii îți arată lucrurile precum voiesc ei. Asigură-te deci împotriva lor căci sunt cumplit de răi și plini de furie împotriva noastră – Domnul să-i alunge pe ei degrabă de la tine!

·        Pizma diavolului orbește inima ta ca să cugeți cele rele în locul celor bune și cele amare în locul celor dulci și așa să ai parte de osândă împreună cu cel ce zice binelui rău și dulcelui amar și cu cel ce socotește lumina întuneric și întunericul lumină (Isaia 5,20). (Aceasta este minciuna care nu împiedică numai cunoașterea realității, ci conduce viața celui ce o susține sau și-o însușește și celor amăgiți de el pe drumul fals, pe drumul eșecului lor, al strâmbării ființei umane, a slăbirii ei și a unirii ei cu neființa. Luând întunericul drept lumină toată ființa se scufundă în întuneric nemaivăzând nici un sens al existenței, toată ființa se cufundă în felul acesta în non-sens).

·        Trebuie oare să îmbrac veșmânt rânduit anume pentru slujba Liturghiei, sau să să-mi acopăr cu o haină până la călcâie? Agonisește-ți mai degrabă hlamida duhovnicească care îi face plăcere lui Dumnezeu. Haina până la călcâie înseamnă omorârea mădularelor. Spune-mi frate, dacă omul poartă o porfiră întreagă din mătase și este desfrânat, îl curățește cumva veșmântul de curvie sau de alte patimi? Deci ce va fi cu cei vrednici de Sfintele Taine dar sunt lipsiți de veșminte? O singură haină ne-a poruncit Domnul să purtăm – pe cea a curăției.

·        Însăși reținerea de la păcate înseamnă izbăvirea de ele căci aceasta aduce tăria manifestată de ea și o transformare în ființa omului, dat fiind că reținerea înseamnă o frică continuă de Dumnezeu, un fel de trăire a puterii lui în om.

·        Răbdarea bolilor și a necazurilor cu sentimentul că sunt o certare a lui Dumnezeu spre îndreptare și însănătoșire, produce și ea o mutație treptată în ființa omului împreunată cu scăparea de păcate prin reținerea de la ele. Păcatul și virtutea sunt stări totale ale ființei umane care se modifică prin liberul arbitru al omului. Acolo unde se neagă păcatul și virtutea se neagă libertatea și putința de schimbare în bine sau în rău a firii omenești prin libertate omul fiind considerat ca o bucată a naturii în care se împlinesc legile firii fără voia lui.

·        Sunt tulburat de patimile sufletului meu; spune-mi pentru Dumnezeu ce să fac ca să mă ușurez de ele? Frate, cel ce voiește să se mântuiască și dorește cu dinadinsul să fie copilul lui Dumnezeu să agonisească: smerenie, supunere, ascultare și neîndrăzneală. Ia seama că ai spus: “Ce să fac?” și iată că ți-am zis! și îți dau chezășie că nu vei mai fi stăpânit nici de vrăjmași, nici de patimi.

·        Semnul învoirii stă în a place acel lucru omului și a se îndulci în inima lui cugetând la el cu plăcere. Iar când cineva se împotrivește gândului și luptă cu sârguință să nu-l primească arată că nu primește învoirea ci mai vârtos o respinge, iar această luptă pricinuiește omului probare și sporire.

·        Când cineva este ispitit de pofta sa, este semn că n-a avut grijă ci și-a lăsat inima să se pogoare la cele săvârșite de el mai înainte și astfel își aduce singur asuprăși mânia din pofta proprie.

·        Diavolul caută să pună stăpânire pe om prin toate păcatele și patimile. Omul este chemat să lupte pentru a scăpa de orice formă de stăpânire a lui pentru ca înlăturând orice acoperiș al celor relative care îl pot stăpâni să se afle în comuniune nemijlocită cu Dumnezeu Cel absolut nesupus planului celor relative, libertatea iubirii depline, Dumnezeu fiind iubire, nu-l face pe om rob, nu-l stăpânește propriu zis. Când omul ajunge sub vreo stăpânire, s-a despărțit de Dumnezeu , s-a supus domniei forțelor inferioare care întrerup legătura cu Dumnezeu.

·        Demonii îți aduc gânduri ispititoare pentru că nu le cunoști rafinatele uneltiri, sau Dumnezeu îi lasă să facă aceasta pentru a spori și tu în cunoașterea subtilităților binelui ce se opune subtilităților mincinoase ale răului.

·        Păzește-ți limba de la grăirea deșartă, pântecele de plăcere, iar pe aproapele păzește-l de mânia ta. Agonisește neîndrăznirea, neprețuirea de sine, dragostea față de toți și ținerea lui Dumnezeu în minte gândindu-te că curând te vei arăta în fața Lui. Să le ai pe toate acestea în tine și pământul tău va aduce câte o sută roadă lui Dumnezeu.

·        Alungarea patimilor – patimile sunt necazuri și Domnul nu ne-a ferit de ele ci a zis: “În ziua necazului cheamă-Mă pe Mine și te voi izbăvi și Mă vei slăvi.” deci în orice patimă nimic nu e mai de folos decât a chema numele lui Dumnezeu. Cât despre împotrivirea în cuvânt, ea nu este cu putință oricărui om, ci numai celor puternici cărora dracii li se supun, căci dacă vreunii din cei neputincigși încearcă una ca aceasta, dracii își râd de el ca de unul ce vrea să se împotrivească aflându-se deja sub puterea lor. La fel certarea lor este cu putință numai celor mari care au putere, nouă celor slabi nu ne este dat decât să alergăm la numele lui Iisus căci patimile sunt draci după Sfânta Scriptură și aceștia ies în numele lui Iisus. Deci ce voiești mai mult de atât? Dumnezeu să te întărească și să-ți dea putere în frica Lui.

·        Dacă mănâncă cineva vreo mâncare și se vatămă la stomac, la splină sau la ficat și prin îngrijirea și priceperea doctorului se vindecă, numai e cu negrijă de sine ca să nu-l ajungă ceva și mai rău, ci își aduce aminte mereu de primejdia dinainte cum a spus și domnul celui vindecat de El: “Vezi, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești ca să nu pățești ceva mai rău.”

·        Răul nu se poate desființa cu rău niciodată!

·        Există o pace din partea patimilor de scurtă durată – este mulțumirea fiarei care s-a săturat, e pacea trupului obosit de spasmul plăcerii, dar patima se va trezi din nou.

·        Când te luptă vreun gând rău cheamă fără tulburare numele lui Dumnezeu și va fi alungat acel gând.

·        Ce să fac, căci sunt tulburat de războiul lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint și al altor patimi? Când te războiește patima lăcomiei luptă cu toată puterea pe care o ai după Dumnezeu ca să nu dai trupului ce poftește, iar față de iubirea de argint, la fel. Până ce te necăjește războiul să n-ai nimic de prisos peste haină. Luptă-te tot așa în ceea ce privește vasele și în cele mai mici lucruri.

·        Cel ce începe să înainteze în bine este împresurat de pizma și mânia diavolului, dar și a multor oameni prin care el lucrează.

·        Voile despărțite de voia lui Dumnezeu nu sunt voi deplin libere, ele nu sunt voia cea adevărată căci aceasta este robită de mândrie ori de alte patimi. Ea este multiplă căci tu însuți ești sfâșiat supunându-te când unui stăpân, când altuia, neputînd avea nici o consecvență. Voia cea adevărată se afirmă când afirmă voia lui Dumnezeu. Atunci este omul cu adevărat liber și unitar, sau el însuși, căci face permanent ceea ce corespunde subiectului său ca fundament veșnic al existenței sale fericite în fundamentul ultim al lui.

·        Cele contrare firii sunt patimile; fără ele poate omul trăi căci nu fac parte din fire, deci părăsindu-le pe acestea pentru Dumnezeu, nu dă ceva din ceea ce îi este necesar, dar cel ce dă din ale firii sale, aduce o jertfă lui Dumnezeu. Însă prin aceasta se ridică pe un nou plan de existență mai presus de fire. Jertfa este sfințită de Dumnezeu când este primită.

·        Lucrând Dumnezeu în noi ca Persoană liberă și iubitoare, nu înăbușă voia noastră, ci se așează pe linia ei, deci o ajută și pe ea să se împlinească. Numai forțele impersonale sau numai cel ce vrea să te domine îți stingherește voința, cel ce te iubește însă îți promovează libertatea, te încurajează, te ajută să lucrezi tu însuți căci se bucură să-i răspunzi cu iubirea ta liberă lucrând de bunăvoie cele bune care corespund și voii lui. Binele este iubirea întreolaltă sau este produsul ei.

·        Dacă vrăjmașul stăruie să ne războiască în acestea socotind să ne prindă în cursa nerușinării lui și să ne surpe, să nu ne lăsăm răpiți, ci după întâiul atac să luăm aminte la al doilea și tot așa în continuare căci s-a scris: “De șapte ori într-o zi cade dreptul și se ridică.” (Psalmi 24,16). Dar a se ridica înseamnă a lupta, iar cel ce luptă cade și se ridică până ce la sfârșit arată cine este. Dar în toate să avem grijă să chemăm numele cel sfânt al lui Dumnezeu căci unde este Dumnezeu, acolo sunt toate cele bune. Dar tot așa de adevărat este că unde e diavolul sunt toate cele rele și e vădit că de vorbim pentru a plăcea oamenilor sau cu tulburare în chip rău, acestea sunt de la diavol.

·        Somnul are și el dulceața lui căci este și un somn al firii integrale a omului în care se odihnește și sufletul nu numai trupul.

·        Dacă cineva este bolnav și are nevoie de baie, nu este păcat să facă, dar dacă este sănătos baia îi aduce refacere, odihnă însă și moleșeală trupului.

·        Nimic altceva nu-i de folos omului decât să nu ia și să nu facă un lucru cu patimă.

·        Animalele, lucrurile, energiile naturii sunt unelte indirecte ale sufletului, și de acestea toate ne folosim prin intermediul trupului. Trupul este o unealtă directă prin care ne facem toate celelalte unelte indirecte. Tot cosmosul este un fel de trup lărgit al omului; toate ale lumii sunt simțite de suflet prin trup devenind prin trup nu numai obiecte ale sufletului, ci și un câmp simțit și mijloace de lucrare asupra lumii. Toate se adună în cunoașterea și simțirea sufletului prin trup. Curățind simțirile trupului, curățim simțirea tuturor împreună cu sufletul. Când nu folosim trupul pentru lucrarea binelui prin el, ci numai pentru satisfacerea poftelor lui din folosirea lucrurilor, îl facem slujitor egoist al răului. Trupul ca unealtă a sufletului câștigă în lucrările cu care se obișnuiește o dexteritate uimitoare care nu se poate explica fără lucrarea minții prin el. Toți mușchii palmei capătă o flexibilitate conformă cu lucrul ce-l împlinește. Ochiul prinde nuanțe din formele văzute și din sentimentele spirituale ale persoanelor față de ele. Trupul este ecranul trăitor al tuturor imaginilor unite cu revelațiile spirituale ale sufletului.

·        “Binele făcut îți trezește mulțumire ori de câte ori te gândești la el, deci în veci.” a spus Sfântul Grigorie de Nissa.