Mânia – blândețea

·        O mare importanță se acordă în aceste “Scrisori” iertării unora de către alții și rugăciunii unora pentru alții. Cererea de iertare înmoaie sufletul celui ce cere dar și celui căruia i se cere, precum îl înmoaie iertarea pe cel ce iartă și pe cel iertat făcând astfel cu putință comunicarea reală de putere și de viață de la unul la altul căci amândouă contribuie la înaintarea în smerenie și la eliberarea de slavă deșartă. Numai cerând rugăciunea altora ne smerim eliberându-ne de mândrie, precum în rugăciunea pentru altul ne eliberăm de invidia care nu se bucură de binele altuia. De aceea, numai rugându-ne unii pentru alții ne răspunde Dumnezeu cu împlinirea rugăciunilor noastre.

·        De ce mi se întâmplă să osândesc pe alții chiar după ce am întrebat?

- Ai de îndurat ispita de a osândi pe alții chiar după întrebare pentru că n-a murit în tine înclinarea de a te socoti drept, de a te justifica mereu și nici nu-ți iei osteneala de a te feri de această patimă. Osândește-te pe tine și astfel va pleca degrab de la tine osândirea altora.

·        Când ești răpit prin cuvânt sau prin faptă ca să greșești cuiva, grăbește-te să mergi și să-i pui metanie și Dumnezeu văzând aceasta te va acoperi de fața vrăjmașilor tăi.

·        Avva Varsanufie își încheie aproape întotdeauna scrisorile cerând iertare adresantului deși nu-i greșește cu nimic. El n-ar putea fi fericit deplin în Dumnezeu dacă ar ști că cineva a rămas afară fiind tulburat de ceva împotriva lui. El trebuie să lupte continuu să însenineze sufletul fiecărui om cu care a avut o legătură pe pământ, de aceea cine nu iartă sau nu cere iertare nu poate intra în Împărăția Cerurilor, a iubirii. și apoi cine poate spune că a făcut totul pentru altul? Poate că cineva să fie tulburat chiar de o gelozie pe cei virtuoși și să nu se simtă bine văzându-i, de aceea cei buni au trebuință să se smerească pentru a nu le da acelora sentimentul că se socotesc superiori. Dacă totuși nu-i poate fac să accepte societatea lor în Împărăția Cerurilor, rămân pe de o parte compătimitori pentru ei, dar pe de alta nu au ce să le facă. Într-un fel aceia se simt “mai bine” în afara societății lor; este mai suportabil pentru ei chinul ce le vine din disprețul bucuriei de bine a celor buni, decât trăirea silită în societatea lor.

·        A cere iertare chiar celui ce i-ai greșit este mai greu decât a-ți spune păcatul tău altuia, dar iertarea ce i-o ceri și-ți vine de la el te pun din nou chiar cu el în comunicare afectuoasă, căci umilindu-te în fața lui, el te vede ieșind din dușmănia față de el. Dar câtă vreme cererea iertării este semnul unei pocăințe care-ți înmoaie inima ta și prin ea dai dovadă despre aceasta celuilalt și crezi că se poate înmuia și el, disperarea ce duce la sinucidere este o învârtoșare definitivă întrucât nu mai crezi că celălalt și Însuși Dumnezeu se poate înmuia la inimă. Disperarea e o necredință în iubirea lui Dumnezeu și în capacitatea de iubire a oamenilor.

·        Mila nu disprețuiește, ci pune în valoare pe sărac, văzându-l legat de Dumnezeu ca un transparent al lui Dumnezeu prin care Dumnezeu pune la probă pe om.

·        Nu pentru a-l alunga pe el ți-am spus să-l slobozești, ci pentru slăbiciunea gândului tău, că nu puteai suporta să fii ispitit de el. Căci noi suntem păcătoși și nu ne este îngăduit să alungăm pe cineva, că de puteai să-i suporți lenea ai fi luat plată pentru aceasta. De fapt unii părinți îi ziceau avvei Pimen despre un bătrân oarecare ce-l suporta pe ucenicul lui leneș, și a zis avva Pimen: “În locul lui eu i-aș fi pus sub cap o perniță.” și au zis aceia: “și ce-ai fi spus lui Dumnezeu?” – “Doamne, Tu ai zis: Fățarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău și apoi vei vedea să scoți și paiul din ochiul din ochiul fratelui tău.

-         A făcut deci, bine bătrânul că nu l-a mustrat pe frate?

-         Nu fără rost l-a lăsat bătrânul nemustrat, căci de multe ori a făcut aceasta, dar el n-a primit mustrarea. Deci, văzând că nu se îndreaptă, a lăsat lucrul la judecata lui Dumnezeu, zicând: “Dumnezeu știr mai bine ce e de folos, căci fratele meu e mai bun decât mine.” Aceasta o făceau cei desăvârșiți neîndrăznind să judece pe nimeni. Aceasta o făceau spre rușinarea celor ce nu sunt nimic, dar îi judecă pe toți!

·        Frate, nu căuta la altul, ci la tine. Nu iscodi cele ale lui căci nu-ți va folosi la nimic și nimic nu tulbură atât de mult inima ca acestea. (Nu cerceta plin de curiozitate umbrele din viața altuia, ci pe ale tale, căci făcând primul lucru vei fi tulburat continuu de tendința de a-l osândi, iar de păcatele tale vei uit; astfel că prin aceasta vei spori păcatele tale).

·        Cine nu iartă, păstrează în sine o mândrie care împietrește; nu se umanizează, nu realizează comunicarea de la sine la cel ce trebuie iertat și în afară de ea omul pierde condiția de om. Deci, cel ce nu iartă nu poate intra în împărăția iubirii și a umanității scăpată de rigiditate.

Când rogi pe cineva să te ierte îl înmoi tot așa de mult pe el ca și pe tine atunci când îl ierți tu. Îl ajuți pe acela să iasă din rigiditatea lui cum ieși și tu. Îl ajuți să urce cu tine în Împărăția lui Dumnezeu izvorul iertării, pentru că e izvorul iubirii care vrea să-i cuprindă pe toți în ea, al puterii noastre de a ne umaniza. Acolo Îl simți și pe El ca iertător, aceasta fiind cu adevărat atotputernicie a lui Dumnezeu.

·        Dacă e o mare mângâiere să te audă cineva când ești în suferință și să te compătimească, cea mai mare și mai grea nefericire e să nu te audă , să nu vrea să te audă și să nu te compătimească nimeni – acesta e iadul fără nici o lumină. I-ai disprețuit pe toți, ești uitat de toți; te-ai obișnuit să n-ai încredere în nimeni, ți se închide poarta comuniunii de către toți pentru că tu însuți ți-ai închis-o pe a ta și nu mai ești în stare să ți-o deschizi. S-a înțepenit în starea încuiată și ai pierdut cheile.

·        Împreuna-pătimire a altuia cu mine, numai durerea altuia pentru mine mă poate înviora, readuce la viață din moartea trândăviei și a nepăsării. Durerea altuia pentru mine mă poate trezi și pe mine la durerea pentru ticăloșia mea, așa cum Petru a fost adus la plâns când a văzut că Hristos va primi moartea pentru el și pentru toți.

·        Dacă se întâmplă că în legăturile de nevoie cineva te supără, poartă-te cu dulceață față de aproapele care-ți este dator cu ceva, spunându-ți: “Dumnezeu știe ceea ce este de folos, poate El a voit așa ca să nu aflu vreo plăcere pentru trup, ci mai degrabă o suferință”. Adu-ți aminte totdeauna de sfatul: “În toate mulțumiți” și vei avea odihnă căci făcând așa nu vei mai fi robul supărării, ci ești ocrotit de Dumnezeu prin mulțumirea care o aduci. (Nemulțumirea îți menține sufletul într-o continuă neodihnă, tulburare, agitație care nu te lasă să te gândești la Dumnezeu și să te întâlnești cu El socotind că în El ai totul, în orice împrejurare, în fiecare necaz. Nemulțumirea desparte de Cel ce te chivernisește și le umple pe toate, ea nu te lasă să te bucuri nici de ceea ce ai – nemulțumitului i se ia darul).

·        Mila este o putere eficientă pe plan spiritual.

·        Nu căuta pricină cuiva pentru toate, ci fă-te lui plăcut în toate și să nu gândești rău despre cineva ca să nu te faci tu însuți rău, căci cel rău cugetă cele rele, iar cel bun – cele bune. (Gândind rău despre altul, te-ai făcut însuți rău căci gândul este al tău, se imprimă în tine și te înveninează.

·        Frate, îți vorbesc ca sufletului meu. S-a scris: “Cunoștința voastră să nu fie sminteală fraților mai slabi.” (I Cor. 8,9). Fratele care te slujește este simplu, deci nu căuta să-l învățați să fie înțelept căci vei stârni mânia lui. Îndestulează-te cu împlinirea de către el a trebuințelor tale. Este bine să nu-i trezești vreun gând de înțelepciune ca să nu-i tulburi inima.

·        Omul progresat duhovnicește este în același timp puternic și simțitor; are o inimă plină de bărbăție dar și de delicatețe în bunătatea și curăția lui. N-are nimic grosolan și trivial fiind statornic în această stare. În aceasta stă puterea și delicatețea, sensibilitatea lui fermă pentru tot ce e bun și contrară pentru tot ce e rău. “Dragostea niciodată nu cade” cu toată delicatețea ei sau pe măsura delicateții ei. Dar paradoxul mai are și alt sens: omul progresat duhovnicește este aspru cu sine și delicat cu alții.

·        Ce voi face avvo căci sunt stârnit cu ușurință la mânie? Dacă te-ai lupta să mori față de orice om și să câștigi puțină smerenie te-ai odihni și te-ai scoate din multe primejdii. Să se smerească inima ta înaintea lui Dumnezeu șa bunătatea Lui îți va veni în ajutor în toate. (Să mori oricărui om, nu prin indiferentism, ci prin a nu da importanță cuvintelor și comportamentului său care-ți stârnește mânia sau alte patimi. Să fii sensibil față de tot ce-ți aduce gânduri de păcat. Este o moarte care, întrucât se împacă cu smerenia este una cu îngăduința, cu înțelegerea slăbiciunilor omenești dar și cu păzirea curată de ceea ce-ți poate provoca paguba din ele.

·        Viața de unul singur neîncălzită de dragostea altuia care ne este apropiat ca o rudenie strânsă, e rece și fiind așa pe pământ, desigur că ea nu va putea fi fericită nici în cer căci fericirea constă în căldura comuniunii. Deci, dacă n-ai făcut nimic pentru alții, nu le-ai putut câștiga dragostea lor, iar faptul căn-ai făcut nimic sau n-ai făcut tot ce ți-a stat în putință, va fi un ghimpe dureros care te va face să suferi veșnic. Iacov este simbolul pentru Dumnezeu, fiii lui Iacov suntem toți, deci nu pot vedea fața lui Dumnezeu fără să-l am cu mine și pe Veniamin, un alt fiu al lui. “Nu voi putea vedea fața lui Iacov tatăl lui Iosif, neavându-l pe Veniamin cu mine.” (Facere 44,34)

·        Toți suntem slabi, toți ne descurajăm când suntem singuri, dar primim putere unul de la altul – este o experiență pe care o facem mereu. Chiar numai simplul cuvânt al altuia ne întărește, cu atât mai mult e întărită rugăciunea noastră de rugăciunea altuia. Este un fluid de putere care trece de la unul la altul.