Parinti Tematice

Credință

·        Dacă sunt multe valurile mării, nu este oare cineva care să-L trezească pe Iisus ca să certe vânturile și să facă liniște pentru a-L cunoaște ca Dumnezeu și a I se închina?

·        Toți suntem slabi sau bolnavi în privința credinței putând-o afirma cel mult prin cuvânt. Numai cel ce s-a vindecat de o boală fără mijloace ajutătoare arată că a crezut cu adevărat.

·        De crezi cu adevărat că Dumnezeu este cel ce te-a adus aici, încredințează-i Lui grija de tine, aruncând asupra Lui toată grija ta și El va rândui precum voiește ale tale. Iar de te îndoiești pentru vreun lucru, sau pentru boala trupească ori pentru niscaiva patimi sufletești, trebuie să te îngrijești singur precum știi căci îndoiala ce apare în cel ce a lăsat toată grija lui Dumnezeu, necazul unei mici supărări, îl face să spună totdeauna: “Dacă m-aș fi îngrijit de trup n-aș fi astfel.” Dar cel ce se predă pe sine lui Dumnezeu din toată inima, trebuie să se predea Lui până la moarte căci el știe mai bine decât noi ceea ce este de folos sufletului și trupului nostru și cu cât îl lasă să fie mai chinuit în trup, cu atât îi aduce mai multă ușurare de păcatele săvârșite. Căci nimic nu cere Dumnezeu de la noi decât mulțumire, răbdare și rugăciune pentru iertarea păcatelor. În măsura în care crezi mai puțin că se îngrijește Dumnezeu de ale tale, te îngrijești tu însuți mai mult de tine. Aceasta pentru ca nu cumva venindu-ți totuși vreo supărare de pe urma așa zisei lăsări în grija lui Dumnezeu, să dai vina pe el. Cel ce se lasă din credință tare în grija lui Dumnezeu să o facă cu gândul de a suporta chiar moartea căci abia atunci se arată deplina lui credință că Dumnezeu îl va scăpa când i se părea că nu mai este scăpare pentru el. Aceasta bineînțeles dacă va vrea Dumnezeu să-l scape.

·        Dacă Dumnezeu ne dă bunătățile veșnice cele negrăit de mari și de prețioase, oare nu va putea El bunul cu mult mai mult să ne dea acest mic dar al sănătății?

·        Zis-a Domnul către Marta: “De crezi, vei vedea slava lui Dumnezeu.”, crede deci și tu și vei vedea pe Lazăr înviat din morți stând la masă cu Iisus și vei vedea și pe Maria șezând lângă sfintele Lui picioare izbăvită de grijile Martei.

·        Iar despre ochii bolnavi, puternic este Cel ce i-a plăsmuit să-i lumineze împreună cu ochii dinăuntru cu care dacă am vedea, după cuvântul Mântuitorului, n-am mai avea nevoie de cei dinafară care văd deșertăciunea lumii.

·        Să cunoaștem tăria cea mai mare a puterii care vine să se unească cu noi, a puterii Stăpânului nostru Iisus Hristos care ne-a dat putere să călcăm în picioare “șerpi, scorpioni și toată puterea vrăjmașului”.

·        Dumnezeu ne cere nouă numai cât putem, dar noi nu dăm nici cât putem datorită moleșelii noastre pricinuită de voia noastră. De fapt nu vrem să dăm cât putem, chiar dacă aș da cât pot, aceasta ar fi și ea cu mult sub ceea ce este necesar pentru curățirea mea de păcate, pentru mântuirea mea. Dar mila lui Dumnezeu împlinește nu numai ce nu pot de fapt să dau, ci și ceea ce lipsește din ceea ce pot să dau. Se cere numai să crezi în dărnicia Lui. Aceasta este îndrăzneala credinței și Dumnezeu va da datorită credinței, nu numai pe măsura credinței noastre, ci și cât este nevoie.

·        Frica de Dumnezeu dă putere, ea nu slăbănogește; cu cât mai mare este frica de Dumnezeu în cineva, cu atât este mai prezent El în acela cu puterea Lui care se răspândește din El. De aceea cel plin de frica de Dumnezeu este plin de puterea Lui căci în frica aceasta este trăirea prezenței covârșitoare a lui Dumnezeu. Frica de Dumnezeu îți dă putere să n-ai frică de altceva, te ajută împotriva patimilor îți mobilizează și întărește toate resursele de luptă. În frică Dumnezeu este trăit ca Cel ce nu poate fi definit, este o frică ce-ți deschide orizontul de dincolo de lume care în același timp te atrage, care te face să te pocăiești de păcate, și să urmărești binele simțindu-l pe Dumnezeu ca susținător al binelui.

·        Zi întotdeauna gândului tău: “Eu și Dumnezeu suntem singuri pe lume și de nu voi face voia Lui, nu voi fi aflat ca al Lui, ci ca al celui străin.” (Trebuie să mă port ca și cum n-ar fi altul pe lume în afară de mine și de Dumnezeu, de aceea nu pot face decât sau voia mea sau a lui Dumnezeu. Dar dacă o fac pe a mea nu voi fi socotit ca al lui Dumnezeu, ci ca o ființă autonomă, străin de Dumnezeu sau ca a celuilalt a cărui voie o fac căci făcând voia mea, mă dovedesc robul orgoliulua meu sau a celui ce mi-a insuflat mândria.

·        Să privim la Azaria și Anania, care având încredere în Dumnezeu că poate să-i scape din cuptor, ziceau împăratului: “Avem în ceruri pe Dumnezeu care poate să ne izbăvească din mâinile tale și din cuptorul de foc. și chiar dacă nu o va face, noi zeilor tăi nu ne închinăm.” (Daniil 3,16-17) Dumnezeu nu i-a slăvit îndată ce i-a lăsat, până ce-au fost aruncați în cuptor, iar când s-a arătat tuturor desăvârșita lor încredere în Dumnezeu i-a izbăvit și i-a slăvit pe ei lăsând prin ei pildă celor zăbavnici în a crede în Dumnezeu, care zice: “Iar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.”

·        Unii călugări auzind de apropierea unor tâlhari voiau să plece din mănăstire. Dumnezeu care ne-a izbăvit până acum de toate necazurile, negreșit că ne va izbăvi și ne va apăra de orice rău. Să aruncăm, deci asupra Lui toată grija noastră (I Petru 5,7) și toată nădejdea. Oriunde v-ați afla să nu vă fie teamă de nici un rău prin rugăciunea sfinților. Stați tari în credința în Hristos cântând cu Proorocul: “Domnul este ajutorul meu și nu mă voi teme, ce-mi va face mie omul?” Luați seama să nu vadă omenii că avîndu-L pe Dumnezeu, vă temeți de oameni, căci este scris: “chiar de-aș umbla în mijlocul umbrei morții nu mă voi teme de rele că Tu cu mine ești.” Spune sufletului care se îndoiește să aibă curaj: “Domnul puterilor este cu noi, ajutorul nostru este Dumnezeul lui Iacov.” Vă îmbrățișăm pe toți în Domnul care zice: “Eu sunt, nu vă temeți.”

·        Prelungirea bolii sau sfârșitul ei țin de preștiința lui Dumnezeu, cei ce se lasă deci cu desăvârșire în seama lui Dumnezeu sunt scăpați de grijă și El face cum voiește și cum este de folos. Deci fiecare se va folosi de mâncare după credința pe care o are. Dar ce înseamnă după credința pe care o are? Dacă Dumnezeu a sfințit toate și le-a curățit spre a se împărtăși cei ce cred, de ele, omul trebuie să ia cu mulțumire din cele ce se găsesc nefăcînd nici o deosebire. Fiindcă nu cele sfinte și curate vatămă ci numai conștiința și bănuiala fricoasă și lipsa de credință, prin socotința că-l vatămă. Acela fiind șovăielnic în credința lui face deosebire între acestea și de aceea sporește în el boala. Dacă crede însă în Cel ce a venit și a “vindecat toată boala și neputința în popor”, crede că puternic este El să vindece nu numai bolile trupești ci și pe ale omului dinăuntru. Însă de face deosebire, se ferește de cele “vătămătoare” neavînd încredere că le poate suporta și așa a fost biruit în cugetul lui dovedindu-se în felul acesta ca neavînd o credință fermă. De aceea feriți-vă să luați ceva cu patimă, căci aceasta vatămă sufletul și trupul. (Cel ce face deosebire între mâncăruri ca unele ce-ar putea să-l vatăme trupește și sufletește, dovedește că n-are credință că Dumnezeu îl poate feri de ambele feluri de vătămări, sau că-l poate vindeca de toată boala trupească, fapt care-l ferește și de patima sufletească. Unul crezând că toate sunt bune și sfințite ca creaturi ale lui Dumnezeu și că Dumnezeu poate vindeca orice boală și-l poate feri de orice vătămare, prin credința lui fermă are siguranța că Dumnezeu îl va vindeca de orice boală și de aceea se folosește de orice mâncare fără nici o reținere. Toate lucrurile, întrucât s-au creat ca daruri ale lui Dumnezeu pentru noi sunt prin aceasta sfinte și deci nevătămătoare, dar cei ce le deosebesc, unesc cu ele o patimă și prin aceasta le fac vătămătoare. Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus că lucrurile au un sens pur care este de la Dumnezeu dar noi legăm de unele sensuri o patimă, dacă putem desprinde patima de ele, acestea nu mai sunt vătămătoare. Deci în libertatea omului stă putința folosirii curate sau a întinării lucrurilor. Trebuie să ne curățim noi înșine de patimă ca să putem vedea sau folosi lucrurile cum sunt de fapt ele, adică curate. Omul le murdărește pe toate pentru că le vede despărțite de Dumnezeu, dacă însă refacem legătura noastră cu Dumnezeu văzându-le și pe ele ca venind de la Dumnezeu le readucem la sfințenia lor).

·        De crede cineva că nu se vatămă însă simte durerea bolii, ce trebuie să cugete ca să nu cadă în necredință? De mănâncă cu credință dar stăruie durerea, nicidecum să nu intre în îndoială, căci Dumnezeu l-a lăsat în pătimirea aceasta știind că durerea aceasta îl va izbăvi de multe patimi. El trebuie să-și aducă aminte de cuvintele Apostolului: “Când sunt slab, atunci sunt tare”. Să nu creadă cumva că aceasta se datorează mâncărurilor ce i se par că-l vatămă, ci din îngăduința lui Dumnezeu căci chiar de s-ar împărtăși de cele socotite bune și folositoare, cu nimic nu-l pot folosi acestea fără voia și lucrarea lui Dumnezeu.

·        Puterile de la Dumnezeu se dau omului care este deschis lor prin credință. Asemenea revărsări de putere se fac prin și deci și din spiritul nostru.

·        Eu, preaiubite frate, în lâncezeala mea de odinioară nu m-am arătat vreunui doctor, nici nu mi-am pus vreun leac pe rană, nu din virtute ci din lene, ferindu-mă să umblu prin sate și orașe și să îngreunez pe cineva făcându-l să se îngrijească de mine nevrednicul, temându-mă de răspunsul ce voi avea să-l dau în ceasul pe care-l și așteptăm, vrăjmașilor mei. Fericit este cel ce poate să rabde, căci se face părtaș răbdării lui Iov. Mă gândesc că sunt și multe femei care au stăruit răbdând în durerile lor trupești, lăsând totul în seama lui Dumnezeu, încât să mă rușinez să-mi spun bărbat cu numele. Cea care suferă de curgerea sângelui părăsindu-și gândirea de mai înainte, după ce văzuse că doctorii trupești nu i-au putut folosi la nimic măcar că cheltuise tot ce avea, și-a însușit o altă gândire și a alergat la Marele și Duhovnicescul Doctor ceresc, care tămăduiește și sufletele trupurilor. Astfel, boala a fugit speriată de poruncă. Apoi cananeanca a lăsat pe oamenii lumii, pe vrăjitori, ghicitori văzând deșertăciunea meșteșugului lor și a venit la Stăpânul strigând: “Miluiește-mă, Fiul lui David” și de la o margine a pământului la alta s-a vestit tuturor ceea ce i-a făcut ei Doctorul de oameni iubitor. Le las pe celelalte oprindu-mă doar la acestea două, gândindu-mă că doar voi putea ajunge și eu cândva la credința lor ca să mă învrednicesc la fericire, căci îmi ajung aceste două femei ca să mă dea de rușine nemaifiind nevoie să mai aduc vorba de credința și de smerenia sutașului care nu numai că a lăsat doctorii și vracii timpului și a căzut la Stăpânul, ci s-a și socotit pe sine nevrednic să-L ducă în casa sa, ci I-a spus cu credință puternică: “Spune numai cu cuvântul și se va tămădui sluga mea”. Astfel marea lui credință a fost lăudată de chiar Mântuitorul celor de față.

·        Cine are credință în Hristos ca o teorie și nu trage din ea nici o concluzie pentru viața lui, având de fapt o credință lipsită de viață, de miezul ei cel viu și roditor, este tot un eretic pentru că mai mult compromite credința decât o slujește.

·        Semnul că cineva are nădejde în Dumnezeu este să se scuture de tot gândul și grija trupului nemaiînchipuindu-și cumva că are ceva al veacului acestuia căci altfel și-ar avea nădejdea în aceasta și nu în Dumnezeu.

·        În numele Domnului, de ai trebuință de ceva, spune-mi ca să-ți dau! Frate, Dumnezeu să-ți dăruiască răsplată pentru buna intenție, dar niciodată trebuindu-mi vreun lucru, n-am spus cuiva “dă-mi”, ci vede Dumnezeu de am trebuință de ceva și înseamnă cuiva acest gând, iar acela îmi aduce iar eu primesc. Aceasta o spun pentru că dacă cer eu, nu este trebuință ci poftă. (Dumnezeu are grijă de împlinirea trebuințelor oamenilor, nu a poftelor. Trebuințele sunt cele ce țin de firea dată de Dumnezeu; poftele și le stârnesc oamenii căutând cele peste trebuința firii, sau sunt stârnite de demoni.)

·        “Fiule, n-am voit să-l necăjesc pe acel frate, de aceea am aruncat toată grija asupra lui Dumnezeu (I Petru 5,7), căutând să cunosc prin el voia lui Dumnezeu. Am crezut că dacă vrea Dumnezeu ca noi să luăm acel loc, îl va convinge pe acel frate să nu se supere, iar de se va supăra, se va arăta că Dumnezeu încă nu voiește ca noi să luăm acel loc. Iată însă că Dumnezeu la convins pe acesta și el a primit cu bucurie îndeplinindu-se astfel lucru cu pace.” S-a minunat atunci fratele de credința avvei, de nădejdea neclintită în Dumnezeu, de iubirea lui față de aproapele și de nelipirea față de lucrurile lumii – căci nu l-a biruit nevoia și apăsarea unei trebuințe.

·        Frate, credința în Dumnezeu cere ca dacă cineva se predă pe sine lui Dumnezeu să nu se mai aibă pe sine în stăpânirea sa, ci să se supună Lui până la ultima suflare. Deci orice vine peste el, să primească cu mulțumire de la Dumnezeu și aceasta înseamnă “a mulțumi în toate” ( I Tesaloniceni 5,18) Dacă omul nu primește cele ce-i vin asupra, nu ascultă de Dumnezeu căutând de fapt să-și impună voia sa. Deci credința este una cu smerenia. Roagă-te pentru mine și nu te descuraja pentru că altfel mânii pe Dumnezeu, susținându-ți voia ta.

·        Tristețea care vine din neîncrederea în Dumnezeu dă proporții mari greutăților venite sau așteptate pricinuind prin aceasta nu numai o inhibiție, o paralizie a puterilor sufletești, ci chiar o neputință de a mai suporta viața – aceasta înseamnă moarte. Cine crede în Dumnezeu relativizează toate greutățile vieții, știe că ele sunt trecătoare, că Dumnezeu va interveni la cererea lui și le va înlătura.

·        Dacă credem că Dumnezeu nu minte și că “celui ce crede, toate îi sunt cu putință”, cum de n-ai dobândit ceea ce-ai dorit?

·        Ce să fac dacă sunt ostenit de călătorie, iar unii nu mă găzduiesc și nu-mi dau de mâncare, mie fiindu-mi foame? Gândește-te, cine este Cel care are grijă de toți și îi hrănește pe toți. Dacă deci Acesta ar fi voit să te hrănească, i-ar fi îndemnat pe ei să te primească, dar dacă nu te-au primit, este vădit că Dumnezeu nu a voit, deci nu sunt nicidecum ei de vină, căci toate ce se fac spre cercarea și mântuirea omului ca să rabde și să se osândească pe sine însuși ca nevrednic.

·        De cumpărați ocrotirea omului, nu vă va ocroti Dumnezeu! Nu căuta să placi oamenilor căci unul ca acesta se înstrăinează de Hristos. Aceasta o arată Apostolul zicând: “De aș mai plăcea oamenilor, n-aș mai fi robul lui Hristos.” Fă-le toate după voia lui Dumnezeu și-L vei avea pe El în ajutor.

·        Dumnezeu vrea să-L avem pe El, sau gândul la El în tot ce facem și noi ne gândim numai la noi ca ființe autonome, ignorând total omniprezența și măreția lui Dumnezeu ca și cum am putea fi noi sau vreun lucru despărțit de fundamentul ultim al lui.

·        Păzește totdeauna pe Dumnezeu în duhul tău rugându-te pentru orice lucru și păzește cu hotărâre căile tale. Nu căuta să placi oamenilor și vei primi harul lui Dumnezeu, căci cei ce caută să placă oamenilor sunt străini de Dumnezeu și Duhul lui Dumnezeu nu este cu ei. Să ai duhul lui Dumnezeu și El te va învăța toate precum e drept, căci fără el nu poți izbuti cum se cuvine. Nu te teme de nimeni, ci adu-ți aminte de cuvântul: “Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme, ce-mi va face mie omul?”

·        Ce este îndoiala inimii și ce înseamnă a fi îndoielnic? Îndoiala inimii stă în a te întreba sau a avea mereu în suflet întrebarea: “Oare Dumnezeu are milă de mine sau nu?” Dacă cugeți că nu, aceasta este necredință, iar de nu crezi că Dumnezeu are mai multă milă de tine decât poți înțelege, pentru ce te mai rogi? Apoi a fi îndoielnic înseamnă a nu te preda cu desăvârșirii morții pentru Împărăția Cerurilor, ci a te îngriji mai mult de trup.

·        Cine aleargă la rugăciunile Maicii Domnului și a sfinților ca la niște munți, aleargă de fapt la credința în Hristos. Cine nu crede că Hristos s-a născut din Fecioară nu crede că el este Dumnezeu întrupat. Cine crede în rugăciunile sfinților către Hristos, crede în credința lor în Acela ca Dumnezeu care deci ne poate mântui.

·        Îndoiala produce și ea o boală; când zici “nu cred că sunt sănătos” simți cu adevărat un început de îmbolnăvire.

·        Dacă “celui ce crede toate-i sunt cu putință” unde este atunci credința ta? Sau dacă ți-ai ales starea unui mort, întreabă-l pe mort dacă o mai dorește pe soția sa sau dacă nu va fi osândit pentru că venind ea, a curvit. Dacă i-ai lăsat pe morți să-și îngroape morții lor, pentru ce nu binevestești Împărăția lui Dumnezeu? Unde s-a ascuns de la tine cuvântul Scripturii: “Credincios este Dumnezeu care nu ne va lăsa pe noi să fim ispitiți” iar dacă le pătimim pe acestea din necredința noastră, să nu învinuim soarele că nu luminează. De este puternic Cel ce-i zdrobește pe toți vrăjmașii împreună cu noi și pentru noi, pentru ce-l bârfim că stă departe de noi dacă aceasta ni se trage din pricina necredinței și lenevirii noastre? Dacă nimeni nu-i mai tare ca El și te fălești zicând: “Tu cu mine ești” atunci de ce te mai temi și tremuri ca un copil având asemenea apărător? (De ce te vaiți că nu poți birui această întristare când știi că celui ce crede toate-i sunt cu putință? Unde este credința ta dacă socotești că nu poți birui întristarea pricinuită de despărțirea de soție.)

·        Dacă suntem sensibili la cuvântul lui Hristos în care lucrează Hristos Însuși, simțim în conștiință chemarea sau revendicarea Lui și trebuința de a-I răspunde afirmativ. Simțim în această chemare atractivă lucrarea Duhului lui Hristos cel viu și nu o poruncă cunoscută din litera Scripturii, privită ca exterioară lui Dumnezeu. Simțim pe Hristos Însuși prin Duhul Său în această revendicare dulce și necondiționată, simțim o viață nouă pătrunsă în noi, această viață ne face sfinți căci în ea ne simțim uniți cu Hristos, izvorul sfințeniei noastre.

·        Să folosim leacurile ca unii ce n-au ajuns încă la desăvârșire dar nu trebuie să ne punem nădejdea în ele ci în Dumnezeu care dă “moartea și viața” după spusa: “Eu bat și Eu vindec” (Deuteronom 32,39). Nu uita deci că nu se vindecă cineva fără Dumnezeu.

·        Roagă-te frate să ieșim cu pace din puținele noastre zile căci nimic nu vine la întâmplare și “Cel ce se lipește de Domnul este un duh cu El.” ( I Corinteni 6,7)

·        Tot ce face omul din frica de Dumnezeu folosește sufletului său.

·        Predând ființa ta ca pe o unealtă activă voii celui ce-ți cere să faci ceva, care este rânduit spre aceasta de Dumnezeu , trăiești predarea ta absolută, care-ți cere ceea ce-i spre binele tău prin altă voie concretă. Prin aceasta îți arăți încrederea absolută în Dumnezeu. Voia ta nu se mai interpune între tine și El; când voia ta nu mai închide intrarea spre interiorul ființei tale, atunci îl simți pe Dumnezeu în suveranitatea Lui de care atârni în mod absolut recunoscând această atârnare. A primi din ascultare pentru Dumnezeu chiar și moartea – aceasta înseamnă predarea totală lui Dumnezeu sau aducerea ca jertfă lui Dumnezeu. Cel ce trăiește în această dispoziție este tot timpul o “jertfă vie” lui Dumnezeu capabil de a devei o jertfă prin moarte. Dar cel ce se predă lui Dumnezeu total primindu-l în sine se sfințește căci nu face nimic contrar lui Dumnezeu sau separat de el, ci numai ceea ce place lui Dumnezeu și din puterea lui Dumnezeu.

·        Simțirea prezenței lui Dumnezeu cel Atotputernic dă omului putere să-și stăpânească agitația și frica manifestată în violență și aroganță celui ce nu-și cunoaște modestele sale măsuri.

·        Cel ce vine la Dumnezeu nu trebuie să se descurajeze și să se teamă, altfel nu va pune niciodată început căii lui.

·        Dacă Dumnezeu te-a adus aici, El te va și călăuzi, iar dacă ai venit prin voia ta, scris este: “Le-a trimis după meșteșugirile inimilor lor”. (Psalmi 80,10)

·        Deznădejdea paralizează orice inițiativă și orice efort spiritual; nu mai crezi în tine, nici în ajutorul lui Dumnezeu.

·         Nu poate muri cineva fără hotărârea lui Dumnezeu, chiar de-ar fi mușcat de zeci de mii de șerpi veninoși. (Chiar mușcătura însăși se produce prin voia lui Dumnezeu.)