Retragerea

·        Dacă toate sunt deșarte și trecătoare pentru ce este împinsă inima noastră de ele ca să uite cuvântul Domnului: “Ce va folosi omului de va dobândi lumea toată iar sufletul său îl va pierde.”

·        De dorești să te faci duhovnicesc respinge cele ale trupului căci cele ce le tăgăduiește cineva pe acele le și leapădă. Ascultă glasul domnului care zice: “De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine și să-Mi urmeze Mie.” Dar cum se va lepăda omul de sine dacă nu prin părăsirea voilor lui. (Avem aici o explicare a lepădării de sine, a tăgăduirii sale care înseamnă nu o nimicire totală a ființei proprii ci o neîmplinire a trebuinței vieții naturale sau a voilor acestei vieți împlinind în același timp voile lui Dumnezeu. Aceasta arată că omul continuă să existe ca subiect care împlinește voia lui Dumnezeu pe un plan superior umplându-se de voia dumnezeiască. Aceasta este ridicarea ființei pământești în planul existenței unită cu Dumnezeu într-o deschidere pentru puterile ce vin de la Dumnezeu. Propriu-zis, într-un plan pur natural omul nu poate trăi. Când vrea să rămână închis în acest plan el se mândrește făcându-se astfel robul unei patimi venită de la tatăl trufiei care este diavolul și caută să dezvolte firea sa prin porniri exagerate care sunt tot atâtea patimi. Patimile se mișcă în orizontul lumii acesteia în care toate sunt pieritoare, în realitate îl pustiesc pe om în viață. Numeroasele satisfacții ce i le procură împlinirea patimilor sunt urmate de o destrămare și o pustiire generală, o pustiire anticipată de o pustiire parțială ce urmează după satisfacerea fiecărei patimi în parte. Părăsirea voii și a poftei este însă un act de mare curaj, de o mare iubire a lui Dumnezeu, decât părăsirea celor contrare firii. Desigur, până la un anumit loc unele din cele ale firii trebuie păstrate și satisfăcute dar unii păstrează mai puține din ele decât alții.)

·        Dacă ne îngrijim noi înșine de soție și de copii (odată ce ne-am lepădat de toate) nu se mai îngrijește Dumnezeu de ei, dar dacă îi lăsăm, Dumnezeu se va îngriji de ei și de noi. Nu socoti deci că trebuie să te îngrijești de ei, sau să te rogi pentru ei ca nu cumva să-i ai în amintirea ta ivindu-se astfel patimi în sufletul tău.

·        Dacă erai mort și-ar fi venit o văduvă nedreptățită puteai oare să o ajuți? Iar dacă ai ajutat-o pe aceea și vine alta, de-o vei trece cu vederea pe a doua, iată că ai călcat porunca. Mortul însă nu se îngrijește de unele ca acestea, deci chiar de vor bombăni împotriva ta, aceasta să nu te tulbure nicidecum.

·        A prefera un loc altuia sau un om altui om înseamnă a ține la cele din planul acesta, a da importanță celor lumești nestatornice prin fire și a socoti că mântuirea depinde de un loc sau de un om din lume condiționând prin aceasta și împiedicând de fapt înaintarea. Dar Dumnezeu cu ajutorul și ocrotirea Lui este pretutindeni. Cel preocupat intens de curățirea lui și de iubirea lui Dumnezeu n-are nevoie să schimbe mediu (locurile, oamenii) și nu pune pasiune în această direcție. Se cere să mori față de oameni în sensul de a nu-ți face dependentă fericirea și mântuirea față de ei și nici de a căuta la păcatele lor, la plăcerile ce ți le aduc, la ceea ce se poate exploata din ei dar aceasta înseamnă totodată a nu-i sminti, ci a le face bine când este cazul, sau a te interesa de mântuirea lor; a nu fi interesat lumește de tine. Nu te va supăra gândul că nu ești luat în seamă, vei rămâne calm și vei putea cugeta la Dumnezeu în loc să te agiți pentru tine. Te-ai ridicat mai presus de tine cel de la suprafață găsindu-te pe tine, cel adevărat.

·        Ce înseamnă părinte neprețuirea de sine? Frate, neprețuirea de sine înseamnă a te socoti pe tine deopotrivă cu cineva și a nu spune despre un lucru bun “eu l-am făcut”. (Neprețuirea de sine este o detașare de sine, o nepreocupare de valoarea proprie și o împăcare cu această atitudine față de tine și din partea altora. Ea nu are sens decât în conștiința acută a relației tale cu Dumnezeu căci numai în relație cu El socotești că tot ce ești și ce faci datorezi lui Dumnezeu și că Dumnezeu știe ce face pentru tine și câtă silință ai pus tu să înmulțești darul ce ți l-a dat. Aceasta îți dă o liniște continuă, o netulburare de pe urma faptului că nu ești recunoscut de ceilalți în ce ai tu bun, în valoarea ta. Ești liber și de tine și de părerea celorlalți; îl socotești numai pe Dumnezeu ca judecător drept. Când îți închipui că ești mare lucru nu mai vezi realitatea cu adevărat mare și mai bogată care este Dumnezeu deci nu mai ești în comunicare cu ea, te-ai îngustat în limitele tale.)

·        Spune-mi părinte cum trebuie să se răspundă unei întrebări trupești? Presupune că au venit unii întrebând despre purtarea unui război și le-am răspuns că lucrul acesta este o nedreptate, iar Dumnezeu nu ajută nedreptății. Deci, dacă întreabă cineva despre lucruri trupești, dă-i răspuns adevărat după Dumnezeu și nicidecum ocolit și trupesc.

·        Cine pune mare preț pe lucrurile lumii socotind nevoia de ele prea apăsătoare se tulbură ușor când nu reușește în ciuda eforturilor să le obțină, sau le pierde, ori nu-și adaugă ceva la ceea ce deja posedă. Astfel se întâmplă că n-are pacea pe care o dă Hristos care n-a căutat cele trecătoare ale lumii. Mila de oameni pe care a avut-o Hristos și pe care o putem avea de la El și noi, ne face să disprețuim judecățile cu ei pentru lucrurile lumii căci ne descoperă relativizarea lor în comparație cu valoarea absolută a sufletului.

·        Domnul a zis: “Tot cel ce nu urăște pe mamă, pe copii, ba încă și sufletul lui, nu poate fi ucenicul Meu”. Iar a-și urî cineva sufletul înseamnă ca prin nevoință să-și taie voile sale. Unul ca acesta nu bagă de seamă câtuși de puțin în seamă cuvintele oamenilor, nici nu caută să placă lor ci ia aminte numai și numai la întrebările lui Dumnezeu și la răspunsurile date lor prin gura sfinților. Dar cel ce întreabă să creadă că Dumnezeu pune în gura celui întrebat răspunsul după inima lui, căci este scris: “dea ție Domnul după inima ta” (Ps. 19,5)

·        Cel străin și sărac de bună voie este cu adevărat tare și s-a ridicat deasupra tuturor putând viețui și fără ele. și-a descoperit subiectul său nesfârșit mai de preț decât toate. El este cu adevărat liber și puternic fiind unit cu Tatăl Cel Atotputernic și supremul subiect nesupus de nimic. El este un fiu după har al Împăratului Suprem.

·        O, tu care ești printre oameni și voiești să mori lor nu judeca, nu disprețui pe nimeni și nu rămâne lipit voii tale căci aceasta înseamnă a muri oamenilor aflându-te printre ei. (Este un paradox: ești alipit de oameni și de lume când ești alipit voii tale, când ești egoist. Ţi se pare că prin aceasta ești stăpân peste ceilalți și pe lucruri, fiind de fapt robul lor. Numai prin lepădarea generoasă de egoism care te deschide oamenilor și tainelor lumii. Slujind intereselor adevărate și eterne ale oamenilor, ai murit lor pentru că ai murit voinței proprii de a te folosi de ei în mod egoist. Dăruiește-te oamenilor ca să mori lor, mai bine zis să mori pornirii de a profita de ei; ai murit în acest caz oamenilor și lumii în ceea ce au superficial dar i-ai descoperit și îi ajuți pe oameni în adâncul lor netrecător și tot în acest adânc ți s-au luminat lucrurile, le-ai descoperit o valoare neasemănat mai mare în Dumnezeu. Te unești cu ei și cu toate în mod real în Dumnezeu; ai înviat pentru toți și toate în Dumnezeu.

·        Am cărți proprii și gândul îmi spune să le dau mănăstirii ca să scap de grija lor odată ce cele deobște ale mănăstirii se dau fiecăruia ca să le citească. La fel despre haine spune-mi părinte dacă trebuie să fac la fel și ce haine trebuie să păstrez pentru slăbiciunea trupului meu? Dacă voiești să scapi de ele, bine este să le dai mănăstirii căci toate cele ale mănăstirii sunt ale lui Dumnezeu. Cât privește hainele de care ai nevoie, ține pentru iarnă două mantale fără mâneci, groase și o bluză, iar pentru vară două mantale ușoare și o bluză. Pentru iarnă mai ține un cojoc pentru piept în cazul în care va fi tare frig, iar când nu este frig, culionul și două haine lungi, una pentru iarnă și una pentru vară. De asemenea două acoperăminte: unul gros și altul subțire. Să ai o saltea și o pernă căci este nevoie de ele. Cât despre mantaua de lână, ține-o și pe ea dacă ai nevoie, iar de primești o haină și ai nevoie de ea, ține-o și dă-o în schimb pe cea veche avvei. De n-ai însă nevoie de aceasta, dă-o și pe ea avvei.

·        Faptul de a muri față de orice om te face să te moștenești cetatea și comorile ei.

·        Ceea ce nu e de folos este și păgubitor, iar ceea ce păgubește trebuie lepădat.

·        Ucenicul serios și dornic să se facă monah se păzește pe sine de întâlniri cu alții căci din ele se nasc disprețul, moleșeala, nesupunerea și cumplita îndrăzneală. De aceea se spune despre avva Ioan Colov că nu pierdea nicidecum timpul cu astfel de întâlniri. Iată, aceasta înseamnă a fi fără grijă față de orice om!

·        Ce este liniștea? Ea constă în a-și aduna cineva mintea oprind-o de la a da și a lua, de la dorința de a place oamenilor și de la celelalte lucruri vătămătoare. Dar să știi că mila este mai mare ca jertfa căci sub masca liniștii se poate ajunge foarte ușor la mândrie până ce omul nu s-a câștigat pe sine însuși, adică până ce n-a ajuns fără prihană căci abia atunci se naște în om cu adevărat liniștea – când am purtat crucea.

·        Retragerea din relațiile cu ceilalți se recomandă numai celui nesporit duhovnicește pe care aceste relații îl ispitesc.

·        Când omul coboară în smerenie sporește. Rămânerea în chilia ta te face lucrător pentru că ești ferit de necazuri iar aflându-te fără de griji înainte de vreme, vrăjmașul îți pregătește mai multă tulburare decât odihnă și astfel te va aduce în stare să spui: “mai bine nu m-aș fi născut.” Cât privește stingherirea de către oameni Părinții au spus: “Se află vreun om gemând de moarte care să ia minte la prieteniile lumii acesteia?” Deci nici tu nu le da și nu primi nimic de la ei și așa se vor înstrăina de la tine. În privința slujirii tale de către frate, de-ți faci ceea ce-ți trebuie prin tine însuți te ajuți pe tine, dar de faci aceasta prin altul, ce prisosește din osteneala lui o ia acela.

·        Dacă se întâmplă că cineva voiește să-mi dăruiască un lucru și am nevoie de el dar îmi văd inima că vrea să-l primească din patimă ce să fac? Se întâmplă aici ca și cu hrana – tu știi că avem nevoie de hrană în fiecare zi dar nu trebuie să o primim cu plăcere și pentru plăcere. De vom primi mulțumind lui Dumnezeu Care ne-o dă și ocărându-ne ca nevrednici de ea, Dumnezeu face din ea un lucru sfânt și o binecuvântare. Astfel, Dumnezeu va alunga patima de la tine.