Trândăvia – osteneala

·        Toți cei care intră în această frumoasă luptă dură, cu multe piedici și totuși ușoară, să știe că trebuie să se arunce oarecum în focul ispitelor și al luptelor cu ei înșiși dacă voiesc să primească într-înșii focul nematerialnic. Să se cerceteze fiecare pe sine și apoi să mănânce din această pâine cu ierburi amare și să bea din paharul acesta cu lacrimi ca sfârșitul acestei lupte să nu-i fie propria condamnare.

·        Vrednic de dispreț și primejdios lucru cu adevărat este ca un călugăr să intre de la început moleșit și descurajat în arenă prevestind tuturor junghierea sa. Fără îndoială deci ne va fi de folos a începe cu tărie, chiar dacă pe urmă slăbim, căci sufletul care a fost odată puternic, dar acum a slăbit este îmboldit ca și cu o lance de amintirea vigorii anterioare. Mulți au fost aceia care s-au încurajat cu acest gând, deci când sufletul deznădăjduiește pierzându-și fericitul și vrednicul de iubire zel, să cerceteze cu atenție din ce pricină l-a pierdut și împotriva ei luptând să-și recâștige degrabă vechea sârguință și râvnă, căci nu va fi cu putință să se întoarcă prin altă poartă decât prin cea care a ieșit.

·        Nimeni să nu se socotească pe sine nevrednic votului monahicesc invocând ca motiv greutatea și mulțimea păcatelor sale, nici să nu-și închipuie că se smerește dacă nevrînd să se lipsească de dulcea împătimire își dă ca pricini pentru stăruirea în păcate însăși păcatele sale; căci unde este multă putreziciune, acolo este trebuință și de o mare intervenție chirurgicală spre a fi îndepărtată necurățenia. Iar cei sănătoși n-au nevoie să vină la spital.

·        Dăruiește lui Hristos cu sârguință nevoințele tale și te vei bucura la bătrânețe de bogăția liberării de patimi. Cele adunate în tinerețe hrănesc și-i mângâie la bătrânețe pe cei slăbiți.

·        Să ne străduim, tinerilor cu zel să alergăm cu bună pază căci nu cunoaștem timpul morții. Avem dușmani din cei mai răi, este adevărat, din cei mai periculoși, înșelători și mârșavi, puternici șa neadormiți, materiali și nevăzuți, care doresc să aprindă templul lui Dumnezeu prin văpaia în care ei înșiși se pârjolesc. Nici un tânăr să nu plece urechea la vrăjmașii lui diavolii care-i spun: “Să nu-ți chinui trupul dacă vrei să nu cazi în boală și slăbiciune, căci cu greu se va mai afla cineva (mai ales în neamul acesta de acum) care să-și supună trupul morții. Scopul urmărit de diavol este acela de a ne arunca în moleșeală și trândăvie chiar în momentul intrării noastre în luptă, ca apoi și sfârșitul să corespundă începutului.

·        Ceea ce li se pare multora greutatea luptei, altora nu li se pare deloc așa, ceea ce înseamnă că numai în aparență e greutate, dar de fapt este ceva ușor. Totuși Dumnezeu a ascuns greutatea celor din lume pentru că dacă ar fi știut ei, nu s-ar mai fi lepădat nimeni și ar fi primit viața monahală. Pentru că după Apostol: “omul trupesc nu primește cele ale Duhului căci nebunie sunt lui.” (I Cor. 2,15). Iar a voi cele ale lui Dumnezeu e propriu celui duhovnicesc. Cei ce petrec potrivit lumii ar putea să lepede însușirile proprii rușinii dacă nu i-ar chema Dumnezeu prin meșteșugul Lui? Căci “trup și sânge nu pot moșteni împărăția lui Dumnezeu “ (I Cor. 15,50). Mulți văzând greutatea stadionului zic: “Dacă Hristos numește jugul bun și ușor, de ce sunt supuși unei sile cei ce-l iau?” Aceștia însă nu știu că celor ce privesc și caută spre nădejdea celor viitoare, fericite și veșnice, li s-a spus că acestea sunt bune și ușoare; dar celor ce se târăsc pe jos și se agață cu putere de lucrurile deșarte ale lumii acesteia, le sunt aspre și greu de străbătut. Cel ce se dezlipește cu anevoie de cele de jos trebuie să se silească pentru urcuș. Așa și tânărul din Evanghelie declarând că le-a făcut pe toate, a greșit tocmai față de lucrul cel mai desăvârșit, dar cel ce s-a scuturat brusc de toate, zboară cu multă ușurință prin văzduhul acesta.

·        Binele bărbatului este când ia jugul din tinerețea lui.

·        Calea lată și largă e cea a iubirii de sine și a căutării plăcerii proprii, căci iubirea de sine nu e strâmtorată de luarea în considerare a altuia. Iar “necazurile și primejdiile omoară dulcea împătimire pe când odihna o hrănește și o crește. Ei se strâmtorează pe ei înșiși pentru alții și în primul rând pentru Dumnezeu, din iubirea față de El și de ei, dobândind în schimb iubirea lor.

·        Leneșii caută totdeauna ce este mai ușor; de fapt trecerea de la poruncile ascultării la rugăciune sau invers, când una din ele li se pare mai ușoară, e numai un pretext pentru a scăpa de una, dar a nu o face și pe cealaltă. Cine are râvnă adevărată le împlinește pe amândouă.

·        Bărbatul supus prin practicarea ascultării nu va cunoaște trândăvia căci prin cele ale simțurilor înfăptuiește cele ale gândirii, adică prin cele sensibile își chivernisește realitățile spirituale. Viața de obște este potrivnică lâncezelii, însă bărbatului trăitor în pustie îi este veșnică însoțitoare nepărăsindu-l până în pragul morții. Văzând chilia pustnicului își zâmbește și apropiindu-se d el se fixează acolo.

·        Doctorul îi cercetează pe bolnavi dimineața, iar trândăvia, pe cei ce se nevoiesc la amiază.

·        Stând la rugăciune, din pricina trândăviei ne aducem aminte de lucruri necesare și urgente și astfel se folosește de toată ingeniozitatea spre a ne trage de la rugăciune cu căpăstru unui pretext binecuvântat.

·        Dracul trândăviei sufletești aduce pe la amiază o tremurare de trei ceasuri împreună cu dureri de cap, fierbințeală amețeli și crampe la stomac. Pe la ceasul al nouălea (15), acestea se domolesc. Punându-se masa, ne face să sărim din așternut; sosind vremea rugăciunii, iarăși ne îngreunează trupul. Stând noi la rugăciune ne cufundă în somn și ne împiedică prin căscat să pronunțăm stihurile în întregime.

·        Fiecare din celelalte patimi este nimicită de o virtute, dar trândăvia sufletească este moartea tuturor virtuților.

·        Silitorii se vădesc pe sine în lupta cu trândăvia căci nimic nu încununează mai cu prisosință monahul ca biruința trândăviei.

·        Ia seama și o vei vedea războindu-te când stai în picioare îndemnându-te să te așezi pe scaun, să rezemi peretele chiliei și să te miști de pe un picior pe altul.

·        Cel ce-și plânge din toată inima păcatele nu cunoaște trândăvia.

·        Stăruie în locul în care te afli, împotrivindu-te moleșelii care nu prin strămutare vei domoli patimile, ci prin luare aminte a minții. Avem nevoie de răbdare ca făcând voia lui Dumnezeu să dobândim făgăduințele. Cel ce e purtat din loc în loc de trândăvie s-a depărtat de adevăratul său scop ca și bolnavul de sănătate. Deci nu în fugă se face cunoscută virtutea, ci în răbdare, iar răbdarea noastră se întărește prin îndeletnicirea minții cu contemplarea și cu cugetarea la cele ce ne așteaptă. Prin acestea, îngrășându-se, mintea primește putere precum trupul din mâncările simțite.

·        Când ți se îngreuiază ochii, apucă-te de lucrul mâinilor, dar dacă nu-ți vine somnul, nu părăsi rugăciunea căci nu poți să slujești în același timp și lui Dumnezeu și lucrului de mână.

·        Somnul este din fire, din pricina mâncării sau poate dintr-o postire exagerată din care trupul slăbind, caută să se întărească prin somn. Precum multa băutură vine din obișnuință, așa și somnul mult, de aceea să luptăm împotriva lui mai ales la începutul lepădării, căci cu anevoie se tămăduiește o obișnuință.

·        Stând la rugăciune în biserică demonii ne cufundă în somn, alții ne lovesc în stomac pe neașteptate cu dureri greu de îndurat; alții ne îndeamnă să vorbim în timpul slujbei, ne atrag mintea spre gânduri spurcate, ne fac să ne rezemăm ca și cum am fi obosiți. Uneori ne fac să căscăm des, unii să râdem mult în vremea rugăciunii pentru a ne depărta cât mai mult de Dumnezeu, alții din lenevie ne silesc să ne grăbim când rostim rugăciunile sau invers, din iubirea de plăcere ne îndeamnă să tărăgănăm cântarea psalmilor, alteori ne fac să deschidem cu greu gura pentru a rosti stihurile. Cel care însă, rugându-se, cugetă că se află înaintea lui Dumnezeu, va sta ca un stâlp fără a putea fi batjocorit câtuși de puțin de vreunul din demoni mai înainte amintiți. Cuptorul probează aurul, iar starea la rugăciune – sârguința și dragostea de Dumnezeu a călugărilor.

·        Ochiul veghetor curăță mintea, iar somnul mult împietrește sufletul. Monahul care priveghează este dușmanul curviei, iar somnorosul – soțul acesteia. (Ni s-a poruncit să priveghem în rugăciuni și citit căci monahul care priveghează își subțiază înțelegerea spre contemplarea celor înalte, însă somnul întunecă mintea și o face greoaie. Dar ia seama să nu te predai în timpul privegherilor vorbei deșarte sau gândurilor murdare, căci mai bine îți este să dormi decât să priveghezi ocupându-te cu lucruri deșarte.)

·        Privegherea este potolirea aprinderii trupești, izbăvire de visuri întinate, ochi umezit, inimă înmuiată, strajă în fața gândurilor rele, cuptor de mistuire a mâncărilor, îmblânzirea patimilor, pedepsirea limbii, alungarea nălucirilor.

·        Prin priveghere se slăbesc pornirile poftelor pricinuite de surplusul de vigoare a trupului și de neatenția minții. Mintea câștigă timp mai mult pentru cercetarea de sine, pentru adâncirea în înțelesurile existenței care apar în timpul privegherii neîmpiedicate de cele de afară. Aceasta ajută la alegerea faptei bune în clipele următoare. Privegherea adâncește nu numai semnificațiile gândurilor prezente, ci și a faptelor trecute și vede prezentul în lumina întregului trecut și a viitorului.

·        Monahul priveghetor este un pescar al gândurilor care în liniștea nopții poate să le observe cu ușurință și să le stăpânească.

·        Somnul mult este pricinuitorul uitării, iar privegherea curățește mintea. Somnul mult este pentru cel leneș un tovarăș viclean căci îi răpește jumătate din viață, dacă nu și mai mult.

·        Călugărul nepriceput priveghează în convorbiri, dar când se pune la rugăciune i se împăienjenesc ochii. Călugărul leneș e destoinic în vorbărie dar voind să se apuce de citit nu mai poate vedea de somn.

·        Este cu neputință să se cugete în somn în continuare cuvintele psalmilor, dar se întâmplă des să ni le pună pe acestea în minte dracii ca să ne înalțe spre mândrie.

·        Nimeni să nu aducă drept scuză neputința sa pentru neîmplinirea poruncilor evanghelice, căci sunt suflete care au făcut și ceea ce este mai presus de poruncă. Să te încredințeze de aceasta cel ce l-a iubit pe aproapele mai mult decât pe sine și și-a pus sufletul pentru el, măcar că nu luase poruncă de la Dumnezeu pentru aceasta.

·        Sufletul trândav îi ridică împotriva lui pe draci, dar înmulțindu-se războaiele se înmulțesc și cununile. Cel scăpat nerănit nu se încununează numaidecât, dar cel care nu se obosește de pe urma căderilor ce i se întâmplă va fi slăvit de îngeri ca un luptător.

·        Făcând Cineva trei nopți în pământ, a înviat pentru totdeauna, iar cel ce a biruit trei ceasuri, nu mai moare. (Hristos, Dumnezeul nostru, petrecând în pământ trei zile și trei nopți, a înviat, iar cei ce-i urmează, de vor birui păcatul timp de trei ceasuri nu vor muri. În general cel ce stă trei ceasuri nebiruit de o ispită s-a întărit în așa fel că nu mai poate fi răpus de alte ispite.)

·        Este greu să ne scuturăm de somnul amiezii mai ales în ceasurile de vară; poate atunci și numai atunci nu e de lepădat lucrul mâinilor.

·        Am cunoscut pe dracul trândăviei pregătind calea și mergând înaintea celui a curviei, ca moleșind cu tărie trupul și scufundându-l în somn, să pricinuiască în cei ce se liniștesc întinăciuni prin visele spurcate. De i te vei împotrivi cu tărie, se va război negreșit cu putere ca să te facă să încetezi nevoințele, ca nefolosindu-ți la nimic. Dar nimic nu dovedește mai mult înfrângerea dracilor ca războiul înverșunat al lor împotriva noastră.