Patimi – ispite

·        Libertatea este voința sufletului rațional gata să se miște încotro voiește. Pe aceasta s-o înduplecăm să fie gata să se miște numai spre bine, ca să topim pururea amintirea răului prin gânduri bune. Spre deosebire de animale, omul fiind rațional, mai degrabă conduce firea decât e purtat de ea de aceea chiar când dorește ceva, dacă voiește, are putere să înfrâneze dorința ori să-i dea urmare. Pentru aceasta cele necuvântătoare nu sunt nici lăudate nici mustrate pe când omul este lăudat și mustrat. Omul este ființa care dispune de el însuși, de sine, ținând seama în mod liber de legi dar nefiind întru totul supus vreunei legi ca lucrurile și animalele ce constituie natura. Omul într-un anumit sens este mai presus de natură făcând-o instrument al voinței sale și putând-o umple de duhul dumnezeiesc și de libertatea Lui cu totul superioară care întărește libertatea noastră. Numai când se face rob patimilor omul devine o simplă piesă a naturii sau mai prejos de natură, deși pe de altă parte s-a făcut așa prin propria-i voie sau acordul său.

·        Călugărul este cel ce supune firea sa unei sile neîncetate și simțurile sale unei paze neîntrerupte. Silirea este obosirea trupului pe care o rabdă de bunăvoie ucenicii lui Hristos prin tăgăduirea voii proprii și prin renunțarea la odihna cu trupul, în păzirea poruncilor lui Hristos. Prin acest efort susținut monahul dovedește că omul se poate ridica cu duhul mai presus de firea învârtoșată în păcate, poate covârși obișnuințele rele devenite legi ale firii, poate deveni liber față de ele. El este la extrema contrară a patimilor în care și-a pierdut cu totul libertatea față de trup și lume. Dumnezeu l-a făcut pe om cu un amestec de libertate și necesitate; omul se poate dezvolta fie spre domnia deplină a libertății, fie spre dominarea sa deplină de către necesitate. Prin ultima ajunge sub starea naturii pătimașe, prin prima se apropie de îngeri.

·        Mintea desface totul în bucăți asemenea unui câine care în căutarea cărnii ciopârțește în bucăți tot ce e unitar și vrea să înghită cât mai multe. Ea trebuie să fie făcută simplă, curată și blândă, înțelegând lucrurile în unitatea lor, respectându-le, nelăcomindu-se să le sfâșie, dă le descoase căci în acest caz nu mai înțelege întregul, esențialul și viața.

·        Este ușor să pierzi cele bune, dar să le redobândești nu este ușor căci păcatul are două ajutoare prin care războiește cumplit virtutea născându-se dintr-o parte sau din alta prin trecerea măsurii și prin lipsă. Virtutea răsărind numai la mijloc, se silește să se împotrivească celor două care o războiesc.

·        “De se vor învoi doi” adică cel ce păcătuiește și cel ce-l sfătuiește pe el să se despartă de faptele rele și va asculta cel mustrat pe cel ce-l mustră pentru păcate, li se va da de la Dumnezeu ceea ce vor cere, adică iertare celui ce a păcătuit.

·        “De se vor învoi doi” la fapte bune, ori vor cere spre folos, li se va da lor de la Dumnezeu căci va face voia celor ce se tem de El și-i va izbăvi pe ei de multe necazuri “Căci unde sunt doi sau trei adunați în numele lui Dumnezeu”, adică sunt uniți într-o hotărâre bună conformă cu voia lui Dumnezeu, este și El în mijlocul lor cu ajutorul Lui. În puterea lor înmulțită de elanul comuniunii și a voinței de bine se revarsă și puterea lui Dumnezeu.

·        Tinerii care sunt atrași cu putere de plăcerile trupului și cele ale mâncării încă de la începutul vieții monahale trebuie să se exercite cu postul și rugăciunea și să depărteze toate presiunile senzuale și toate josniciile ca nu cumva cele de pe urmă să devină mai rele ca cele dintâi.

·        Dacă obișnuința în rău are atâta putere și atrage după sine atâtea rele, apoi cu atât mai mult silirea în virtute și apoi obișnuința provenită din repetatele asalturi, fiindcă aceasta are drept mare ajutor pe Dumnezeu care conlucrează cu noi și însăși firea noastră în care Dumnezeu a sădit dintru început înclinarea spre bine.

·        Când ți se întâmplă să cazi, nu fugi descurajat de pe stadionul exercițiilor duhovnicești căci atunci ai mai mult decât oricând trebuință de doctor.

·        Să veghem cu toată grija posibilă spre a ne păzi sufletul căci corăbiile decare este plin portul, adică monahii care viețuiesc în mănăstire, cu ușurință se lovesc între ele zdrobindu-se, mai ales cele ce sunt roase într-ascuns de mânie ca de un cariu.

·        Nu fi tăcut fără rost pricinuind prin aceasta celorlalți tulburare și amărăciune. Nu fi încetinel la nărav și la mers când ți se poruncește a te grăbi altfel vei deveni mai rău decât cei răzvrătiți și turbați. Am văzut situații care m-au făcut să mă mir cât de felurit poate fi răul căci uneori sufletele sunt chinuite din pricina moleșelii, alteori din pricina agerimii.

·        Să nu fie încercările și războaiele pricină de îndepărtare din locul unde ne aflăm căci luptele la care suntem supuși sunt un semn că acolo am bineplăcut lui Dumnezeu dacă a fi războiți este semn că ne menținem încercați și viguroși. Dacă suntem luptați de draci, înseamnă că și noi i-am necăjit pe dânșii.

·        Să ne nevoim din toate puterile toți cei ce voim să ne temem de Domnul, ca să nu dobândim cumva în locul nevoinței noastre pentru virtute, mai degrabă viclenie, răutatea, asprimea, înșelătoria, năravul cel rău și mânia.

·        Am văzut tineri nevinovați care venind la școală pentru a se înțelepți, a fi educați și pentru a trage un folos de aici, cu nimic altceva nu s-au ales din împreuna petrecere cu ceilalți decât cu învățarea vicleșugului și a răutății. Cel ce are minte să înțeleagă.

·        Este cu neputință ca cei ce se dedau cu toată ardoarea învățării unui meșteșug să nu sporească în fiecare zi în el dar unii își dau seama de acest progres, alții însă nu, potrivit tainicei iconomii dumnezeiești.

·        Un bun zaraf își socotește fără îndoială în fiecare seară tot câștigul sau paguba dintr-o zi; n-ar putea însă cunoaște cu exactitate acest bilanț de nu și-ar însemna în fiecare ceas ca pe niște tabele derularea afacerilor sale. În felul acesta, socotelile amănunțite din fiecare ceas arată clar câștigul zilnic.

·        Cei care trăiesc în comunități trebuie să lupte mereu împotriva patimilor dar în special împotriva lăcomiei pântecelui și a mâniei – patimi care prind foarte ușor teren în mijlocul mulțimii.

·        Diavolul îi îndeamnă pe cei ce trăiesc în ascultare a căuta cu orice preț realizarea unor virtuți întru totul nepotrivite locului și timpului. Cercetându-i pe aceștia îi vom afla dorind retragerea în singurătate, realizarea celei mai austere abstinențe la mâncare, practicarea rugăciunii neîmprăștiat, smerenia desăvârșită, neîncetata cugetare la moarte, completa nemâniere, adânca tăcere, covârșitoare curăție. Din cauză că n-au înțeles că este cu neputință a se realiza acestea dintru început, s-au repezit la ele înainte de vreme, rătăcindu-se sau căzând în deznădejde. Vrăjmașul i-a amăgit să caute unele ca acestea înainte de vremea potrivită lor, ca nu cumva, răbdând cu înțelegere, să le afle pe acestea la vremea lor.

·        Numai o cugetare puternică sau o conștiință vie poate înfrâna cu eficacitate faptele manifestate prin trup. Această “omorâre” a mișcărilor neînfrânate din mădularele trupului coincide cu o mare putere a duhului

·        De multe ori respingând cineva ispita unui demon, i se arată același sau altul în chipul unui înger “ajutând-ul” să-l respingă pe acela. Dar prin această nouă înfățișare îl amăgește cu păcatul părerii de sine.

·        Din iubirea de plăcere, vine negrija, din negrijă, uitarea.

·        “Scrie aceasta în inima ta: iubirea de plăcere și iubirea odihnei sunt pricinile părăsirii din partea lui Dumnezeu.”

·        Răspunde gândurilor de întristare cu neținerea de minte a răului, iar față de cele iubitoare de plăcere, fii cu dușmănie.

·        Nu trebuie să uităm, o, prieteni nici aceasta: că viclenii draci se retrag pentru o vreme ca neglijând noi niște patimi mari pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat.

·        Precum febra trupurilor, deși una în sine poate fi pricinuită de diverse cauze și nu numai de una singură, așa și patimile noastre au multe și diverse cauze de aceea este cu neputință să aplici tuturor același tratament. De aceea fiecare trebuie să caute cu atenție pricina bolii ca astfel după ce a cunoscut-o, să primească medicamentul potrivit tămăduirii lor prin mijlocirea medicilor duhovnicești pe care ni-i oferă pronia lui Dumnezeu.

·        Ţine minte răul provocat de draci și fii pururea atent la ispitele trupului căci trupul este un prieten nerecunoscător și viclean: cu cât îi slujești mai mult cu atât îți pricinuiește mai multe greutăți și ispite.

·        Chiar celor ce par a fi duhovnicești, li se întâmplă de multe ori din neatenție sau din moleșeala minții să li se furișeze aplecarea spre cele ce nu se cuvin.

·        Toate gândurile răutății care ne atacă și ne tulbură nu sunt în puterea noastră; depinde de noi însă să ațâțăm patima, să o păstrăm sau să o alungăm. În putința noastră stă a nu ne lăsa biruiți de unele dintre acestea.

·        Cel ce hrănește în sine obișnuința, este ca omul care hrănește focul, căci măsura puterii stă în materie. Cel ce hrănește obișnuința în patimi, hrănește focul care ucide duhul, acesta fiind libertate și viață fără sfârșit în comunicare cu Dumnezeu. Acela se face robul repetiției nelibere a unor legi interioare care-l stăpânesc și deci a morții duhului care prin libertate este mereu nou și deci are putere și motiv să fie veșnic viu. Obișnuința de va cere o dată iar cererea ei va fi respinsă, a doua oară o vei găsi mai slabă. De-și va împlini însă cererea ei a doua oară o vei afla mai puternică împotriva ta. În tot lucrul să rămână în tine această cunoștință căci e mai bun ajutorul ce-l ai păzindu-te decât oricare altul.

·        Să luăm seama la vrăjmașii noștri ce ne luptă subțire prin gânduri căci ca într-un război văzut, fiecare din ei își are locul său în lupta împotriva noastră, rânduindu-i-se fiecăruia o lucrare deosebită – lucru care ne minunează. (Vrăjmașul văzându-l pe fiecare mai înclinat spre ceva și mai ușor de biruit de ceva, întinde curse prin acel lucru ținând seama de obișnuința, vârsta, de felul lui și de loc. El nu șoptește gânduri necorespunzătoare, ci compatibile cu felul de a fi a omului și ușor de îndeplinit.)

·        De nimic nu se bucură dracii mai mult ca de urâtul miros al curviei și nici de altă patimă ca de această întinăciune a trupului.

·        Îngâmfarea este pricina căderii, dar unii pot să se folosească și de aceste căderi luând din acestea pricini de umilință, precum cei nepricepuți iau din acestea pricini de deznădejde. Când se înalță cineva pe sine socotește că prin el este ceea este nu prin Dumnezeu. Deci nemaifiind deschis lui Dumnezeu, nu-I mai cere ajutorul Lui.

·        Unele patimi se nasc înăuntru sufletului trecând apoi în trup, altele urmează tocmai calea contrară; această a doua posibilitate o întâlnim în special la cei ce petrec în lume sau în comunități, pe când cea dintâi celor ce petrec în izolare ca unii ce nu au contact cu cele sensibile care să-i excite. Dar peste toate, în ceea ce privește ordinea desfășurării patimilor eu zic: “Căuta-ve-i la cei răi rânduială și nu vei găsi!”

·        Părinții au stabilit cu ajutorul darului lor de deosebire:

a)      Primul atac al păcatului în suflet care se numește momeala.

b)      Însoțirea gândului cu momeala cea rea – însoțirea.

c)      Consimțământ sau încuviințarea.

d)      Robirea.

e)      Lupta.

f)        Împătimirea sufletului.

Momeala este gândul simplu care pătrunde în minte.

Însoțirea este cugetarea sau convorbirea cu ceea ce s-a arătat în chip pătimaș în minte.

Consimțământul este înclinarea sufletului spre ceea ce i s-a arătat.

Robirea este târârea cu sila a inimii sau însoțirii stăruitoare a ei cu acea dorință pătimașă, scoțându-ne astfel din starea firească.

Lupta este egalitatea de forțe între cel care este ispitit și cel care ispitește conform căreia sufletul învinge sau este învins, după cum îi este voia.

Împătimirea este viciul care s-a cuibărit de multă vreme în suflet și care prin deprindere l-a condus spre o astfel de obișnuință cu păcatul încât de bunăvoie și de plăcere îi devine rob.

·        Ticălosul diavol obișnuiește a se atinge de mădularele trupului spre a aduce tulburări.

·        Duhul hulei nu numai că hulește pe Dumnezeu și cele dumnezeiești, ci seamănă întru noi oarecari gânduri foarte rușinoase și necuviincioase ca ori să părăsim rugăciunea, ori să cădem în deznădejde. Astfel, pe mulți i-a întrerupt de la rugăciune și pe mulți i-a depărtat de la Sfintele Taine; trupurile unora le-a topit cu tristețea, pe alții i-a amăgit spre nevoință peste măsură nedându-le nici un răgaz. Îl face pe om să-și piardă orice nădejde de mântuire și să se socotească mai nenorocit și mai vrednic de plâns decât păgânii, aducându-i până la ieșirea din minți.

·        Cel ce este chinuit de duhul hulei și voiește să se izbăvească de el, să fie încredințat că nu sufletul său este pricina unor astfel de gânduri ci diavolul. De aceea, disprețuindu-l să nu luăm în seamă cele șoptite de el zicând: “Mergi înapoia mea, satano! Domnului Dumnezeului meu mă voi închina și Lui singur voi sluji! Asupra ta să se pogoare hula în veacul de acum și în cel viitor. Amin.”

·        Cel ce voiește să lupte altfel cu demonul hulei este asemenea celui ce încearcă să țină fulgerul în mâinile lui, căci cum ar putea respinge sau lovi pe cel care ne străbate inima dintr-o dată ca o furtună și aruncă cuvântul lui cât ai clipi și apoi dispare? Căci toți cei ce ne războiesc stau și luptă rămânând multă vreme dând astfel timp celui ce se luptă cu ei; acesta însă nu, ci îndată ce apare se și depărtează; deîndată ce ne-a vorbit, a și plecat.

·        Acest drac obișnuiește să se sălășluiască în mintea celor simpli și mai nevinovați care sunt mai tulburați și chinuiți mai tare decât alții. Dar aceasta se întâmplă nu din închipuirea de sine, ci din pizma dracilor.

·        Să încetăm a-l mai judeca și osândi pe aproapele și atunci nu ne vom mai teme de gândurile de hulă căci lucrul dintâi este pricina și rădăcina celui de-al doilea.

·        Cel care disprețuiește și nu-l bagă în seamă pe demonul hulei s-a izbăvit de patimă, însă cel care încearcă și alte căi de a se lupta până la urmă va fi înfrânt căci cel ce voiește să stăpânească duhurile cu cuvintele este asemenea celui care încuie vânturile.

·        Cel ce a luat biruință asupra acestei patimi a tăiat mândria.

·        Pe cât de ușor cad cei drepți, pe atât de greu se pot schimba cei dimpotrivă. Ușor este să cobori – să urci niciodată! Dar înstrăinarea adevărată, supunerea umilă și paza buzelor au putut face de multe ori lucruri mari și au preschimbat în chip minunat boli de nevindecat.

·        Să luăm aminte ca nu cumva să împlinim puținătatea hranei cu mulțimea somnului căci aceasta este un lucru al celor fără minte, ca și cel dimpotrivă. Am văzut lucrători care, într-o oarecare împrejurare au făcut puțin pogorământ pântecelui, dar repede au chinuit bărbătește pe ticălos cu starea de toată noaptea în picioare și l-au învățat să se smerească după aceea de săturare cu bucurie.

·        Dacă Hristos fuge de Irod trupește, deși putea toate, să învățăm de aici cei încrezuți și cei porniți să se arunce pe sine-și în ispite. “Să nu-ți dai, zice, piciorul tău spre clătire și nu va dormita îngerul ce te păzește.”(Psalmi 100,4)

·        Din necunoașterea (sau nerecunoașterea) lui Dumnezeu se naște în noi dragostea de noi înșine sau de trupul nostru. Din această dragoste se nasc cele trei păcate care sunt cele mai primejdioase dintre toate, adică: neînfrânarea, slava deșartă și iubirea de arginți. Aceste trei patimi intră în noi prin poarta necesității și a trebuinței ce o resimte trupul nostru de lucrurile care-l întrețin, îl hrănesc și servesc ele înseși drept poartă și intrare tuturor celorlalte păcate care ies dintr-însele ca și dintr-un izvor al lor. Ucigând deci în noi această nenorocită rădăcină a dragostei de sine, vom ucide prin ea toate nenorocirile celelalte care provin dintr-însa.

·        Asupra celui ce se liniștește am văzut dimineața tăbărând asupra lui din plin dracii slavei deșarte și ai poftei, la amiază pe cei ai lenei, ai întristării și ai mâniei, iar seara pe cei iubitori de murdărie și pe tiranii pântecelui.

·        Dacă te bucuri de vizitele la chilie să fii încredințat că petreci în trândăvie și nu te îndeletnicești nicidecum cu Dumnezeu. Pildă de rugăciune să-ți fie ție văduva cea nedreptățită de potrivnicul ei.

·        Nu spune nimic la urechile celui fără de minte, ca nu cumva să ia în râs cuvintele tale, căci este vătămătoare petrecerea cu cei deșerți. Precum cei ce umblă în aerul viciat se îmbolnăvesc, așa și cei ce petrec cu oamenii nepăsători se molipsesc de răutatea lor căci “convorbirile rele strică moravurile bune.” (Înțelepciunea lui Solomon 2,6)

·        Nepătimire a dovedit cel ce a spus: “Am dobândit mintea Domnului” (1Cor. 6,1). Nepătimire a dovedit egipteanul care a zis că nu are frică de domnul. nepătimire a dobândit cel ce s-a rugat să se întoarcă la el patimile (avva Ioan Colov).

·        Nepătimire are în sine sufletul care nu se împătimește de lucruri și care rămâne netulburat chiar și de amintirea lor.

·        “Hotarul” oricărei patimi este să nu aibă hotar, ca și fericirea veșnică. Patima are și ea o sete de infinitate în direcția nimicului la al cărui capăt nu se poate ajunge niciodată, odată ce existența este creată de Dumnezeu. Aceasta poate fi în parte o explicare a veșniciei iadului. Este o sete spre o existență aparentă dar în realitate tot mai inconsistentă. La hotarul ei nu se poate ajunge niciodată pentru că făptura este ținută în existență de Dumnezeu și ea trebuie să se miște la nesfârșit fie în Dumnezeu, Cel real infinit, ca să cuprindă tot mai mult din el, fie împotriva Lui, mișcare care este și ea nesfârșită pentru că El fiind infinit, niciodată făptura nu ajunge să nege tot ce este El. Toate patimile își hrănesc setea de infinit din închipuirea că ceea ce le satisface ar fi ceva consistent, durabil, ceea ce nu este așa câtuși de puțin. Ele se mișcă în fond spre tot mai mult nimic, spre subțierea tot mai mare a existenței care-și păstrează mereu aparența de mai multă existență. Dar parcă cel mai mult se hrănește din slava deșartă – ea făcându-l pe cel stăpânit de ea să-și închipuie că-l văd și că-l laudă și cei ce nu-s de față și de aceea dă chip fățarnic chipuri atrăgătoare vrednice de laudă faptelor sale nevrednice de laudă. Dă față impunătoarelor ruine sau ruinei propriei ființe și-și închipuie prezențe care nu sunt, crezând în sinceritatea celor ce-l laudă, oricâte semne vădite de nesinceritate ar da aceia. Chinul acestora este că înaintând tot mai mult spre o subțiere a existenței, în același timp sunt stăpâniți de nesiguranța acestei aparente consistențe, de aceea ajung de multe ori la sinucidere. Dar cu cât își înfrânează cineva mai mult mișcările trupului său spre cele rele, cu atât sunt copleșite acestea mai mult de energiile Duhului Sfânt, care sunt infinite. Cu cât moare cineva mai mult sieși, cu atât se umple mai mult de iubirea lui Dumnezeu care este infinită, fiind a Subiectului infinit.

·        Dacă dovada împătimirii totale stă în a se supune cineva repede tuturor gândurilor și pornirilor semănate de draci, eu am învățat că semnul sfintei nepătimirii stă în a putea zice cu adevărat: “Abătându-se cel rău de la mine, n-am cunoscut.” (Psalmi 100,5), nici cum a venit, nici pentru ce, nici când a plecat, ci sunt întreg nesimțitor față de acestea fiind în întregime unit cu Dumnezeu, acum și pururea și în viitor.

·        Doctorul este dator să se dezbrace cu desăvârșire de patimi ca să se poată preface la vreme potrivită, că le are pe unele, mai ales mânia. Căci de nu le-a lepădat cu totul, nu le va putea îmbrăca iarăși în chip nepătimitor.

·        Nu este învățător vrednic de laudă cel ce-i face înțelepți pe copiii învățați, ci pe cei nepricepuți și îndărătnici, ducându-i la desăvârșire. Iscusința vizitiilor se arată și este apreciată când țin în frâu cai sălbatici și-i îmblânzește pe aceștia.