1. Dumnezeu nu este nicãieri pentru cei ce privesc trupeste, cãci e nevãzut. Dar pentru cei ce înteleg duhov-niceste este pretutindeni ; cãci e de fatã, fiind în toate si în afarã de toate. El este în toate si aproape de cei ce se tem de El (Ps. LXXXIV, 10), dar mîntuirea Lui e departe de cei pãcãtosi (Ps. CXVIII, 155).

2. Amintirea lui Hristos lumineazã mintea si alungã dracii. Lumina Sfintei Treimi, strãlucind în inima curatã, o desparte pe aceasta de lume si pe cel pãrtas de ea îl face sã se umple încã de aici, pe cît e cu putintã credinciosului, de slava viitoare, ca pe unul ce se aflã sub lucrarea harului, desi este încã ascuns sub acope-rãmîntul trupului.

3. Dacã, dupã trecerea celor vãzute, nu mai este nimic altceva decît numai Dumnezeu, Care este si va fi, fãrã îndoialã, cei ce se împãrtãsesc cu îmbelsugare de harul Lui în lumea aceasta, chiar dacã sînt încã pe pã-mînt, s-au unit în cea mai mare mãsurã cu veacul viitor, mãcar cã suspinã încã împovãrati de umbra si de greutatea lor.

4. Domnul nu fericeste pe cei ce învatã numai, ci pe cei ce s-au învrednicit mai întîi, prin lucrarea poruncilor, sã vadã si privesc în ei însisi lumina Duhului ce lumineazã si scînteiazã. Cãci datoritã ei cunosc, prin vederea ei adevãratã, prin cunoasterea si lucrarea ei, cele despre care vorbesc si asa învatã pe altii. E de trebuintã, asadar, ca cei ce vor sã învete pe altii sã fie ridicati mai întîi ei însisi, cum s-a spus, ca nu cumva vorbind despre cele ce nu le cunosc, sã piardã, prin rãtãcire, pe cei ce se încred în ei si pe ei însisi.

5. Cel ce nu se teme de Domnul nu crede cã existã Dumnezeu (Ps. XIII, 1). Dar cel ce crede cã existã se teme de El si pãzeste poruncile Lui. Iar cel ce zice cã se teme de Dumnezeu, dar poruncile Lui nu le pãzeste, mincinos este (1 Ioan II, 4) si frica de Dumnezeu nu este într-insul. Cãci unde este frica de Dumnezeu, e si pãzirea poruncilor (Ps. CXI, 1, 4). Iar nefiind aceasta întru noi, si nici pãzirea poruncilor, nu ne deosebim întru nimic de pãgîni si de necredinciosi.

6. Credinta si frica de Dumnezeu si pãzirea poruncilor Lui ne rãsplãtesc pe mãsura curãtirii noastre. Cãci în mãsura în care ne curãtim, ne ridicãm de la frica de Dumnezeu la dragostea de El si înaintînd ne mutãm, asa-zicînd, de la fricã la iubirea lui Dumnezeu. Si atunci auzim cuvîntul Lui : "Cel ce are poruncile Mele si le pãzeste pe ele, acela este cel ce Mã iubeste" (Ioan XIV, 21). Si asa adãugãm nevointe peste nevointe pentru a ne arãta iubirea prin fapte. Iar întîmplîndu-se aceasta, El însusi ne iubeste, precum a fãgãduit. Iar iubindu-ne, ne iubeste si Tatãl Sãu la fel, venind înainte Duhul, Care împodobeste casa noastrã, ca prin întîlnirea ipostasurilor în noi, sã ne facem locas al Tatãlui si al Fiului si al Sfîn-tului Duh 18.

7. Sãlãsluirea, întru curãtie cunoscutã si simtitã, a Dumnezirii celei în trei Ipostasuri în cei desãvîrsiti nu e. împlinirea dorintei, ci mai degrabã început si cauzã a unei dorinte mai puternice 19. Cãci din acel moment, ea nu mai lasã pe cel ce a primit-o sã se potoleascã, ci tinîndu-1 aprins pururea ca de un foc, îl împinge sã se ridice spre flacãra unei dorinte si mai dumnezeiesti. Cãci neputînd mintea sã afle o margine si un sfîrsit al Celui dorit, nu poate pune nici dorintei si iubirii sale vreo margine, ci silindu-se sã atingã si sã dobîndeascã capãtul fãrã sfîrsit, poartã în sine pururea dorinta ne-sfîrsitã si iubirea nesãturatã20.

8. Cel ce a ajuns la acest capãt nu socoteste cã a aflat începutul dorintei sau al iubirii lui Dumnezeu în sine, ci socoteste cã nu iubeste încã pe Dumnezeu, în-trucît n-a putut ajunge sã cuprindã plinãtatea iubirii. De aceea, socotindu-se pe sine cel din urmã dintre toti cei ce se tem de Dumnezeu, se socoteste din tot sufletul nevrednic chiar si de mîntuirea împreunã cu ceilalti credinciosi21.

9. "Toate sînt cu putintã celui ce crede" (Marcu IX, 23). Cãci Credinta se socoteste în loc de dreptate (Rom. IV, 9). "Cã sfîrsitul legii este Hristos" (Rom. X, 4). Iar credinta în El îndrepteazã si desãvîrseste pe cel ce crede. Cãci credinta în Hristos, socotindu-se în locul faptelor legii si fiind întãritã si arãtîndu-se prin poruncile Evangheliei, face pe cei credinciosi pãrtasi de viata cea vesnicã în Hristos însusi22.

10. Credinta23 este puterea care ne face sã murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui si sã credem cã moartea aceasta este pricina vietii. Ea ne face sã socotim sãrãcia ca bogãtie, neînsemnãtatea si umilirea, ca slavã si cinste adevãratã ; iar cînd nu avem nimic, sã credem cã stãpînim toate (2 Cor. VI, 10), mai bine-zis cã am dobîndit bogãtia cunostintei lui Hristos cea nepã-trunsã (Efes. III, 8). Ea ne face sã privim toate cele ce se vãd, ca tãrînã si fum.

11. Credinta în Hristos ne dã puterea nu numai sã dispretuim plãcerile vietii, ci si sã suportãm si sã rãb-dãm toatã ispita care vine asupra noastrã prin întristãri, necazuri si nenorociri, pînã va vrea si ne va cerceta pe noi Dumnezeu. "Cãci rãbdînd, zice, am asteptat pe Domnul, si a luat aminte la mine" (Ps. XXXIX, 1).

12. Cei ce-si pun pãrintii, în vreo privintã, mai presus de porunca lui Dumnezeu, nu au dobîndit credinta în Hristos. Ei, desigur, sînt judecati si de constiinta lor, dacã au o constiintã vie a necredintei lor24. Cãci e pro-

priu credinciosilor sã nu calce în nici o privintã porunca Marelui Dumnezeu si Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.

13. Credinta în Hristos, Adevãratul Dumnezeu, naste dorinta dupã cele bune si frica de chinuri. Iar dorinta celor mai înalte si frica de chinuri, aduce pãzirea întocmai a poruncilor. Pãzirea întocmai a poruncilor învatã pe crestini sã-si cunoascã neputinta lor. Iar cunoasterea neputintei noastre adevãrate naste aducerea aminte de moarte. Cel ce si-a fãcut-o pe aceasta însotitoare de viatã va cãuta cu ostenealã sã afle ce soartã va avea dupã iesirea si plecarea din viata aceasta. Iar cel ce se strãduieste sã cunoascã cele viitoare e dator, întîi de toate, sã se lipseascã de cele de acum. Cãci cel ce e stãpînit de îm-pãtimirea fatã de acestea, pînã la cel mai neînsemnat lucru, nu poate dobîndi cunostinta desãvîrsitã a acelora. Iar dacã prin bunãvointa lui Dumnezeu va gusta putin din ea, de nu va pãrãsi degrabã cele de care si în care este tinut prin împãtimire si nu se va preda în întregime acestei cunostinte, nemaiprimind sã cugete de bunãvoie la nimic altceva afarã de ea, se va lua de la el si aceastã cunostintã pe care socoteste cã o are (Luca XIX, 26).

14. Lepãdarea de lume si retragerea desãvîrsitã, însotitã de înstrãinarea de toate mijloacele, obisnuintele, socotintele si de persoanele din viatã, si lepãdarea de trup si de voie se fac pricinã de mare folos celui ce s-a lepãdat în scurtã vreme asa de fierbinte.

15. Dacã fugi de lume, ia seama sã nu dai sufletului mîngîieri la început si sã o cercetezi pe aceasta, chiar dacã te silesc sã faci aceasta toate rudeniile si toti prietenii. Cãci pe ei îi îndeamnã la aceasta demonii pentru a stinge cãldura inimii tale. Chiar dacã nu-ti vor putea împiedica cu desãvîrsire hotãrîrea, ei o vor face cu sigurantã mai moale si mai slabã.

16. Cînd te vei afla fatã de toate dulcetile vietii cu suflet bãrbãtesc si neînduplecat, demonii înduioseazã rudeniile si le fac sã plîngã si sã se jeleascã în fata ta pentru tine. Cã acesta este adevãrul, vei cunoaste dacã tu vei rãmînea neclintit si în fata acestei ispite. Cãci îi vei vedea pe aceia aprinzîndu-se deodatã de mînie si de urã împotriva ta si depãrtîndu-se de tine ca de un dusman, nemaivrînd sã te vadã.

17. Vãzînd supãrarea ce s-a iscat pentru tine în pãrinti, frati si prieteni, sã rîzi de dracul care a pus la cale sã se facã acestea împotriva ta ; si cu fricã si sîrguintã multã,retrage-te si roagã pe Dumnezeu cu stãruintã ca sã ajungi degrabã la limanul Bunului Pãrinte, la Care ajungînd sufletul tãu ostenit si împovãrat, El îl va odihni. Cãci multe pricini de primejdii si de ultimã pierzanie cuprinde marea vietii.

18. Cel ce vrea sã urascã ispitele lumii e dator sã iubeascã pe Dumnezeu din tot sufletul si sã-si aducã pururea aminte de El. Cãci nimic altceva nu ajutã, ca acestea, sã pãrãsesti toate cu bucurie si sã te întorci de la ele ca de la niste gunoaie.

19. Nu vrei sã mai rãmîi în lume pentru pricini bine-cuvîntate sau neîntemeiate, ci îndatã ce ai fost chemat, ascultã degrabã. Cãci de nimic altceva nu se veseleste Dumnezeu asa de mult ca de repeziciunea noastrã25. Fiindcã mai mare este ascultarea imediatã cu sãrãcie, decît întîrzierea cu multime de bunuri26.

20. Dacã lumea si cele din lume trec toate, iar Dumnezeu este singur nestricãcios si nemuritor, bucu-rati-vã toti cîti ati pãrãsit pentru El cele stricãcioase. Iar stricãcioase sînt nu numai bogãtia si banii, ci si toatã plãcerea si bucuria de pãcat este stricãciune. Numai poruncile lui Dumnezeu sînt luminã si viatã. De toti sînt numite asa.

21. Dacã ai primit, frate, flacãra si alergînd ai ajuns din pricina ei la chinovie, sau la un pãrinte duhovnicesc, de vei fi îndemnat de el, sau de fratii care se nevoiesc împreunã cu tine, sã te folosesti de bãi sau de mîncãruri, sau de alte mîngîieri pentru întãrire, sã primesti acestea. Dar fii totdeauna pregãtit pentru post, pentru pãtimire, pentru înfrînarea cea mai deplinã. Cã de vei fi îndemnat de pãrintele tãu întru Domnul sã te împãrtãsesti de mîngîieri, sã te afli ascultãtor aceluia, ca voia ta sã nu o faci nici în aceasta. Iar de nu, rabdã cu bucurie cele ce ai vrut sã le faci de bunãvoie, folosindu-te sufleteste. Cãci pãzind aceasta, vei fi pururea întru toate postind si înfrînîndu-te si ca unul ce te-ai lepãdat cu voia întru totul. Ba nu numai atît, ci vei pãstra nestinsã si flacãra aflãtoare în inima ta, care te sileste sã dispre-tuiesti toate.

22. Cînd dracii vor face toate din partea lor si nu ne vor putea clinti sau împiedica de la tinta noastrã cea dupã Dumnezeu, se vor furisa în cei ce fãtãresc evlavia si vor încerca sã împiedice prin aceia pe cei ce se nevoiesc. Mai întîi miscati, chipurile, de dragoste si de compãtimire, acestia îi vor îndemna pe cei ce se nevoiesc, sã se odihneascã spre a nu slãbi trupul si a cãdea în lînce-zealã. Pe urmã îi atrag la întîlniri fãrã folos, fãcîndu-i sã-si piardã zilele în ele. De va asculta vreunul dintre cei ce se nevoiesc si se va potrivi lor, se vor întoarce si vor rîde de pierderea lui. Iar de nu va asculta de cuvintele lor, ci se va pãzi pe sine strãin de toate, cu mintea adunatã si înfrînatã în toate, se vor aprinde de pizmã si vor face totul pînã ce îl vor alunga si din obste. Cãci nu suferã slava desartã cea necinstitã sã vadã în fata ei smerenia, lãudatã.

23. Iubitorul de slavã desartã sufere cînd vede pe cel smerit la cuget vãrsînd lacrimi si folosindu-se îndoit, ca unul ce-si face pe Dumnezeu milostiv prin ele si îi sileste pe oameni sã-1 laude fãrã voie.

24. Odatã ce te-ai predat pe tine întreg pãrintelui tãu duhovnicesc, sã stii cã esti ca un strãin fatã de toate care te atrag în afarã : oameni, lucruri si bani. Fãrã de el nimic sã nu voiesti sã faci ori sã împlinesti în privinta acestora. Dar nici sã nu ceri de la el vreun lucru mic sau mare, dacã nu-ti va porunci el însusi, din propria socotintã, sã iei ceva, sau nu-ti va da el cu mîinile sale.

25. Sã nu dai milostenie fãrã voia pãrintelui tãu dupã Dumnezeu, din bunurile ce i-ai adus. Dar nici prin mijlocitor sã nu voiesti sã iei ceva din ele, fãrã voia lui. Cãci e mai bine sã fii sãrac si strãin si sã asculti, decît sã risipesti bani si sã dai celor lipsiti, cînd te afli începãtor. Predã toate cu credintã nestirbitã hotãrîrii pãrintelui duhovnicesc, ca în mîna lui Dumnezeu.

26. Sã nu ceri si sã nu iei nici un pahar cu apã, chiar de s-ar întîmpla sã arzi, pînã ce nu te va îndemna, miscat de la sine, pãrintele tãu duhovnicesc. Strînge-te pe tine si constrînge-te în toate, încredintîndu-te si zi-cînd în gînd : "Dacã Dumnezeu vrea si esti vrednic sã bei, va descoperi pãrintelui tãu, si acesta îti va zice tie : bea". Si atunci bea cu constiinta curatã, chiar de e la vreme nepotrivitã.

27. Cel ce a cercat folosul duhovnicesc si a dobîndit credintã nemincinoasã, luînd pe Dumnezeu ca martor al adevãrului, si-a zis : "Mi-am pus în mine gîndul sã nu cer pãrintelui meu nici sã mãnînc, nici sã beau, sau sã mã împãrtãsesc de ceva fãrã el, pînã ce nu-i va da de stire Dumnezeu si îmi va porunci mie. Si fãcînd asa, niciodatã, zice, n-am fost împiedicat de la scopul meu".

28. Cel ce a dobîndit credintã neîndoielnicã fatã de pãrintele sãu dupã Dumnezeu, privindu-1 pe el, socoteste cã priveste pe Hristos însusi ; si fiind cu el sau urmînd lui, crede cu tãrie, cã este cu Hristos sau urmeazã Lui. Unul ca acesta nu va pofti niciodatã sã vorbeascã cu altcineva. Nu va pune vreunul din lucrurile lumii mai presus de amintirea si de dragostea lui. Cãci ce este mai mare si mai de folos în viata de fatã si în cea viitoare decît a fi cu Hristos ? Si ce este mai frumos si mai dulce ca vederea Lui ? Iar dacã se învredniceste si de grãirea Lui, scoate din aceasta, cu sîrguintã, viatã vesnicã.

29. Cel ce iubeste din simtire lãuntricã pe cei ca-re-1 vorbesc de rãu, sau îl nedreptãtesc, sau îl urãsc si-1 pãgubesc, si se roagã pentru ei (Matei V, 44), ajunge în scurtã vreme la o mare sporire. Cãci fãcînd aceasta întru simtirea inimii, îsi coboarã socotinta în adînc de smerenie si în izvoare de lacrimi, în care se scufundã cele trei pãrti ale sufletului27. Acela urcã mintea în cerul nepãtimirii si o face vãzãtoare si, prin gustarea bunãtãtii de acolo, ajunge de socoteste toate ale vietii de aici, gunoaie. Si însãsi mîncarea si hrana n-o mai primeste cu plãcere si des.

30. Credintã28 neîndoielnicã dovedeste cel ce cinsteste cu evlavie ca sfînt pînã si locul în care vietuieste cãlãuzitorul si pãrintele sãu. El ia praful de pe picioarele aceluia cu dragoste fierbinte în mîini sã-1 punã pe capul sãu si unge cu el pieptul sãu, ca si cu un leac curãtitor al patimilor si al pãcatelor sale. Iar de el nu îndrãzneste sã se apropie, nici sã atingã vreo hainã sau vreun acoperã-mînt al lui fãrã voia sa ; dar atingînd ceva din ceea ce-i apartine aceluia, o face aceasta cu fricã si cu respect, so-eotindu-se pe sine nevrednic nu numai de vederea si de slujirea lui, ci si de intrarea în chilia lui.

31. Se leapãdã multi de viata aceasta si de lucru rile vietii, dar putini se leapãdã si de voile lor. Bine spune despre acestia si cuvîntul dumnezeiesc : -"Multi chemati, dar putini alesi" (Matei XX, 14).

32. Cînd sezi la masã cu toatã obstea si toate ti se înfãtiseazã ochilor mintii ca o umbrã si nu mai simti dulceata mîncãrurilor, ci sufletul întreg îti este uimit si plin de lacrimi, cunoaste cã harul lui Dumnezeu ti le aratã acestea astfel, pentru multa ta smerenie din fricã, ca vãzînd fãpturile lui Dumnezeu si cunoscînd slãbiciu nea celor supuse simturilor, sã-ti aduni frica ta spre iubirea celor cunoscute cu mintea. Aceasta este cunos tinta duhovniceascã, de care auzi vorbindu-se, care se aflã la mijloc între fricã si iubire si trage pe om pe ne simtite si fãrã primejdie de la cea dintîi la cea de a doua29.

33. Nu poate dobîndi cineva altfel iubirea desãvîr- sitã si neclintitã de Dumnezeu decît pe mãsura cunos tintei duhovnicesti30. Iar aceasta creste cîte putin prin nevointa de fiecare zi cu fapta sufletului. Aceasta sti- ind-o apostolul a spus : "Din mãretia si frumusetea zi dirilor se cunoaste, prin asemãnare, Fãcãtorul"31.

34. Nimeni nu poate cunoaste cum se cuvine, cu ochii sensibili, mãrimea cerului si lãtimea pãmîntului si ratiunile tuturor celorlalte. Cãci cum va putea cineva întelege cu ochii trupului cele ce întrec mintea si întelegerea ? Numai mintea curãtitã de ginduri32 si eliberatã de prejudecãti si luminatã de mintea si de harul lui Dumnezeu va putea încerca cum se cuvine, dupã mãsura luminãrii primite, sã contemple fãpturile.

35. Precum noaptea nu vedem cu ochii sensibili de- cît în locul acela unde aprindem lumina unui sfesnic, iar toatã lumea cealaltã rãmîne pentru noi o noapte întune coasã, la fel celor ce dorm în noaptea pãcatelor, Bunul Stãpîn li se face o luminã micã, mãcar cã, Dumnezeu fi ind, rãmîne tuturor necuprins, crutînd neputinta noas trã. Si atunci deschizîndu-si omul ochii mintii si privind firea celor ce sînt, cum n-a mai privit niciodatã, se um ple de uimire si-1 podidesc, fãrã sã vrea si fãrã durere, lacrimile, prin care se curãteste cu al doilea botezS3, cu botezul acela de care zice Domnul în Evanghelie : "De nu se va naste cineva din apã si din Duh, nu va intra în împãrãtia cerurilor" (Ioan III, 5) ; si iarãsi : "De nu se va naste cineva de sus"- (Ioan III, 7). Spunînd "de sus"-, a dat sã se înteleagã nasterea din Duh.

36. Primul Botez are apa care preînchipuieste lacri mile, are mirul ungerii care e semnul premergãtor al mirului spiritual al Duhului, iar al doilea botez nu mai este chip al adevãrului, ci este însusi adevãrulS4.

37. Nevoitorul35 trebuie sã se sîrguiascã sã fie liber. El trebuie sã se depãrteze nu numai de faptele rele, ci si de gînduri si de întelesuri contrare si sã petreacã pu rurea în cugetãri folositoare de suflet si duhovnicesti, ca astfel sã rãmînã fãrã griji pentru cele ale vietii pã-mîntesti.

38. Cel ce si-a dezbrãcat întreg trupul sãu, dacã-si are ochii acoperiti cu vreun vãl si nu vrea sã-1 ridice si sã-1 lepede, nu poate vedea lumina numai cu cealaltã parte dezvelitã a trupului. Asa si cel ce a dispretuit toa te celelalte lucruri si avutii si s-a izbãvit de patimile în sesi, de nu-si va elibera ochiul sufletului de aducerile aminte lumesti si de întelesurile cele rele, nu va vedea vreodatã lumina întelegerii, pe Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

39. Precum este acoperãmîntul asezat peste ochi, asa sînt gîndurile lumesti si amintirile vietii asezate pe minte sau pe ochiul sufletului. Cîtã vreme deci vor fi lãsate acolo, nu vom vedea. Dar cînd vor fi ridicate prin aducerea aminte de moarte, vom vedea limpede lumina cea adevãratã "care lumineazã pe tot omul ce vine în lume" (Ioan I, 9).

40. Cel ce e orb din nastere nu va cunoaste, nici nu va crede puterea celor din Scripturã ; dar cel ce s-a în vrednicit vreodatã sã vadã va mãrturisi cã cele zise sînt adevãrate.

41. Cel ce vede cu ochii trupesti stie cînd e noapte si cînd e zi. Dar orbul nu stie de nici una. Asemenea si cel ce vede duhovniceste si priveste cu ochii mintii, da cã, dupã ce a vãzut lumina cea adevãratã si neapropiatã, se întoarce din nepãsare la orbirea de mai înainte si se va lipsi de luminã, simte cu bunã simtire lipsa aceleia, si-si dã seama din ce cauzã i s-a întîmplat aceasta. Dar cel ce este orb din nastere nu stie nimic despre acestea, nici din experientã, nici din lucrarea de fatã, dacã nu prinde ceva prin auz, aflînd astfel despre cele ce nu le-a vãzut niciodatã. El va povesti altora despre cele ce a auzit, fãrã sã stie nici el, nici auzitorii, despre ce lucru grãiesc între ei. 42. Este cu neputintã sã umpli si trupul cu mîn- cãruri pe nesãturate, dar sã te îndulcesti si duhovniceste de bunãtatea cea cunoscutã cu mintea si dumnezeiascã. Cãci pe cit îsi va sluji cineva mai mult pîntecele, pe atîta se va lipsi pe sine mai mult de acea bunãtate. Si pe cît îsi va asupri mai mult trupul, pe atîta se va umplea mai mult de hrana si de mîngîierea duhovniceascã.

43. Sã pãrãsim toate cele de pe pãmînt, nu numai bogãtia si aurul si celelalte mijloace ale acestei vieti, ci si pofta fatã de ele sã o alungãm cu desãvîrsire din sufle tele noastre. Sã urîm nu numai plãcerile trupului, ci si miscãrile nerationale (animalice) ale lui, si sã ne sîrguim sã-1 mortificãm prin osteneli. Cãci prin el se lucreazã cele ale poftei si sînt aduse la faptã. Cîtã vreme este viu acesta, sufletul nostru va fi numaidecît mort si greu de urnit, sau cu totul de neurnit spre oricare poruncã dumnezeiascãS6.

44. Precum flacãra focului se ridicã neîncetat spre înãltime, mai ales dacã întorci materia care întretine fo cul, asa si inima celui iubitor de slavã desartã nu se poate smeri, ci cînd îi spui cele de folos pentru el, se înaltã si mai mult. Cãci mustrat sau sfãtuit, el se împo triveste cu mînie, iar lãudat si lingusit, se înaltã în chip pãcãtos.

45. Omul care este obisnuit sã se împotriveascã îsi este siesi o sabie cu douã tãisuri, ucigîndu-si sufletul fãrã sã stie si înstrãinîndu-1 de viata vesnicã.

46. Cel ce se împotriveste în cuvînt, este asemenea celui ce se predã pe sine cu voia dusmanilor împãratului. Cãci contrazicerea este o cursã si are ca momealã apã rarea, prin care fiind amãgiti, înghitim undita pãcatului. Prin aceasta e prins de obicei nenorocitul suflet, fiind apucat de limbã si de gîtlej de cãtre duhurile rãutãtii, care aci îl ridicã la culmea mîndriei, aci îl prãvãlesc în prãpastia pãcatului, ca sã fie apoi dus la judecatã cu cei cãzuti din cer.

47. Cel ce e dispretuit si batjocorit si sufere din cau za aceasta mult în inima sa, sã cunoascã din aceasta cã poartã la sîn sarpele cel vechi. De va rãbda deci în tã cere, sau va rãspunde cu multã smerenie, 1-a fãcut pe acesta neputincios si i-a slãbit strînsoarea. Iar de va rãs punde împotrivã cu acrealã, sau va grãi cu semetie, a dat putere sarpelui sã-si verse veninul în inima sa si sã-i roadã cu cruzime cele dinlãuntru ale sale. Prin aceasta îl va face de fiecare datã mai puternic, dîndu-i spre mîn- care, îndreptarea sa spre cele bune si puterea nenoroci tului sãu suflet. Aceasta îl va face sã trãiascã de aci îna inte în pãcat, si sã fie mort cu totul pentru dreptate.

48. De voiesti sã te lepezi de toate si sã te deprinzi cu vietuirea evanghelicã, sã nu te dai în seama unui în vãtãtor neîncercat sau pãtimas, ca nu cumva în loc de petrecerea evanghelicã, sã o înveti pe cea drãceascã. Fiindcã învãtãturile bune sînt de la învãtãtorii buni ; iar cele rele, de la cei rãi. Cãci, desigur, din seminte rele, ies roade rele.

49. Înduplecã pe Dumnezeu cu rugãciuni si cu la crimi, ca sã-ti trimitã un cãlãuzitor nepãtimas si sfînt. Dar cerceteazã si tu dumnezeiestile Scripturi si mai ales scrierile cu învãtãturi despre lucrare ale sfintilor pã rinti, ca punîndu-le alãturea de cele învãtate si fãptuite de învãtãtorul si înaintestãtãtorul tãu, sã le poti vedea si întelege pe acestea ca într-o oglindã, si pe cele ce con- glãsuiesc cu Scripturile sã le iei în inimã si sã le stãpî- nesti cu cugetarea, iar pe cele mincinoase si strãine sã le dai la o parte si sã le lepezi, ca sã nu rãtãcesti. Cãci sã stii cã în zilele acestea multi s-au fãcut dascãli mincinosi si înselãtori.

50. Tot cel ce nu vede, dar se încumetã sã cãlãuzeas cã pe altii, e un înselãtor si duce pe cei ce-1 urmeazã în prãpastia pierzaniei, dupã cuvîntul Domnului : -"Orbul de va cãlãuzi pe orb, amîndoi vor cãdea în groapã" (Ma tei XV, 14).

51. Orbul, fatã de Cel Unul, e orb în întregime fatã de toate. Iar cel ce vede pe Unul are vederea tuturor. El se retine de la vederea tuturor, dar are vederea tuturor, fiind în afarã de cele vãzute. Fiind astfel în Unul, le vede pe toate. Si fiind în toate, nu vede nimic din toate37.

52. Cel ce vede pe Unul, prin Unul se vede si pe sine si pe toti si pe toate. Dar fiind ascuns în toate, nu priveste la nimic din toate38.

53. Cel ce nu a îmbrãcat chipul Domnului nostru Iisus Hristos, al Omului ceresc si Dumnezeu, peste omul rational si mintal, cu bunã simtire si întru cunostintã, e încã numai sînge si carne. El nu poate primi simtirea slavei duhovnicesti prin cuvînt (ratiune), precum nici cei orbi din nastere nu pot cunoaste numai prin cuvînt (ra tiune) lumina soarelui39.

54. Cel ce aude, vede si simte astfel, cunoaste pu terea celor zise, ca unul ce poartã chipul celui ceresc (1 Cor. XV, 49)40, si a urcat la bãrbatul desãvîrsit, al plinãtãtii lui Hristos (Efes. IV, 13). Si fiind asa, poate sã si cãlãuzeascã bine, în calea poruncilor lui Dumnezeu, turma lui Dumnezeu. Dar cel ce nu cunoaste astfel si e altfel, e vãdit cã nu are nici simturile sufletului deschise si sãnãtoase41. Acestuia mai bine îi va fi sã fie cãlãuzit, decît sã cãlãuzeascã cu primejdie.

55. Cel ce priveste la învãtãtorul si povãtuitorul sãu, ca la Dumnezeu, nu poate sã-1 contrazicã. Iar dacã îsi închipuie si zice cã le poate împãca pe amîndouã aces tea, sã stie cã s-a rãtãcit. Cãci nu stie ce simtãmînt au cei ai lui Dumnezeu fatã de Dumnezeu.

56. Cel ce crede cã viata si moartea sa este în mîna pãstorului sãu, nu-1 va contrazice niciodatã. Iar necu noasterea acestui lucru naste contrazicerea, care pricinu- ieste moartea spiritualã si vesnicã.

57. înainte ca cel osîndit sã primeascã sentinta, i se dã putinta de apãrare, ca sã spunã judecãtorului despre cele ce a fãcut. Dar dupã arãtarea celor fãcute si dupã sentinta judecãtorului, nu mai poate contrazice în nici un lucru mic sau mare pe cei rînduiti sã aplice osînda.

58. înainte de a se înfãtisa monahul la aceastã jude catã si de a descoperi cele din lãuntrul sãu, poate îi mai este îngãduit sã ridice contraziceri în unele lucruri, pen tru cã nu sînt cunoscute, iar în altele cu închipuirea cã le poate ascunde. Dar dupã descoperirea gîndurilor si dupã arãtarea vãditã a lor, nu-i mai este îngãduit sã contrazicã pe judecãtorul si stãpînitorul sãu dupã Dumnezeu, pînã la moarte. Cãci monahul, înfãtisîndu-se la început la aceastã judecatã si dezvãluindu-si cele ascunse ale inimii sale, s-a convins de la început, dacã a do-bîndit oarecare cunostintã, cã e vrednic de nenumãrate morti; dar crede cã prin ascultarea si smerenia sa, se va izbãvi de toate pedepsele si chinurile, dacã cunoaste cu adevãrat puterea tainei.

59. Cel ce pãzeste acestea nesterse în cugetul sãu nu se va împotrivi niciodatã în inima sa cînd va fi cer tat, sau sfãtuit, sau mustrat. Fiindcã cel ce cade în ase menea rele, adicã în contrazicere si necredintã fatã de pãrintele si învãtãtorul sãu duhovnicesc, se rostogoleste jalnic în fundul si în prãpastia iadului (Prov. IX, 18), încã trãind; si se face casã satanei si a întregii lui puteri necurate, ca un fiu al neascultãrii si al pierzaniei (Efes. II, 2 ; Ioan XVII, 12).

60. Te îndemn pe tine, care esti fiu al ascultãrii, ca sã întorci aceste îndemnuri necontenit în cugetul tãu si sã lupti cu toatã sîrguinta, ca sã nu te cobori în relele amintite ale iadului, ci sã te rogi fierbinte, în fiecare zi, lui Dumnezeu : "Dumnezeule si Doamne al tuturor, Cel ce ai stãpînirea peste toatã suflarea si tot sufletul ; Cel ce singur mã poti tãmãdui, ascultã rugãciunea mea, a nevrednicului, si rãpune pe dracul ce se aflã cuibãrit în mine, omorîndu-1 prin venirea Preasfîntului Tãu Duh42; si pe mine, cel ce sînt sãrac si gol de toatã virtutea, în- vredniceste-mã sã cad cu lacrimi la picioarele sfîntului meu pãrinte. Si atrage sufletul lui sfînt la milostivirea fatã de mine, ca sã mã miluiascã. Dãruieste, Doamne, smerenie inimii mele, si gînduri cuvioase, pãcãtosului, care-ti fãgãduieste sã se pocãiascã. Nu pãrãsi pînã la sfîr- sit sufletul meu care Ti s-a supus odatã si Ti s-a mãr turisit si Te-a ales pe Tine, în locul întregii lumi. Cãci .stii, Doamne, cã vreau sã mã mîntuiesc, mãcar cã deprinderea mea cea rea îmi stã piedicã. Dar toate cîte sînt oamenilor cu neputintã, Tie îti sînt cu putintã, Doamne"-43.

61. Cei ce au pus temelie bunã, cu fricã si cu cutre mur, credintei si nãdejdii, în curtea evlaviei, si si-au re zemat cu neclintire picioarele pe piatra ascultãrii de pã rintii duhovnicesti, socotind cele poruncite de ei, ca iesite din gura lui Dumnezeu, si zidindu-le pe acestea fãrã so vãire pe temelia aceasta a ascultãrii întru smerenia sufle tului, izbutesc îndatã sã împlineascã aceastã mare si primã faptã : sã se lepede de ei însisi. Cãci împlinind cineva voia altuia si nu pe a sa, înfãptuieste nu numai lepãdarea de sufletul sãu, ci si rãstignirea fatã de toatã lumea44.

62. Cel ce contrazice pe pãrintele sãu, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smereste pînã la moarte, se mi nuneazã îngerii45. Cãci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu (Ioan VI, 28), asemãnîndu-se Fiului lui Dum nezeu, Care a împlinit ascultarea de Pãrintele Sãu pînã la moarte, iar moartea, pe cruce (Filip. II, 4-11).

63. Frãmîntarea multã si la vreme nepotrivitã întu necã si tulburã cugetarea si scoate din suflet rugãciu nea curatã si cãinta. Pe de altã parte, aduce obosealã în inimã si prin aceasta, înãsprire si învîrtosare. Iar prin acestea cautã dracii sã ducã la deznãdejde pe cei du hovnicesti.

64. Ti se poate întîmpla uneori, monahule, sã afli rîvnã si dor mare de desãvîrsire în sufletul tãu, încît sã doresti sã împlinesti toatã porunca lui Dumnezeu si sã nu cazi nici mãcar în pãcatul unui cuvînt desert (Matei XII, 37), ca sã nu rãmîi în urma niciunuia din sfintii de odinioarã în faptã, în cunostintã si vedere. Dar te vezi totodatã împiedicat de cel ce seamãnã neghina descurajãrii si nu te lasã sã ajungi la o asemenea înãltime a sfinteniei, prin aceea eã-ti strecoarã astfel de gînduri si-ti zice : "îti este cu neputintã sã te mîntuiesti în mijlocul lumii si sã pãzesti fãrã stirbire toate poruncile lui Dumnezeu". Atunci aseazã-te singur într-un colt, strîn-ge-te în tine însuti si adunã-ti gîndul tãu si dã un sfat bun sufletului tãu si zi-i : "De ce esti întristat suflete al meu si de ce mã tulburi ? Nãdãjduieste în Dumnezeu, cã mã voi mãrturisi Lui. Cãci mîntuirea persoanei mele nu sînt faptele mele, ci Dumnezeul meu. "Cãci cine se va îndrepta din faptele legii (Gal. II, 16) ? Nu se va îndrepta înaintea Ta nici un vietuitor" (Ps. CXLI, 2). Ci nãdãjduiesc sã mã mîntuiesc în dar, din credinta Dumnezeului meu, prin mila Sa negrãitã. Mergi înapoia mea satano ! Domnului Dumnezeului meu mã închin (Matei IV, 10) si Lui îi slujesc din tineretile mele, Celui ce poate sã mã mîntuiascã numai cu mila Sa. Depãrteazã-te deci de la mine ! Dumnezeu, Cel ce m-a fãcut pe mine dupã chipul si asemãnarea Sa, te va zdrobi pe tine".

65. Dumnezeu nu cere de la noi oamenii altceva, decît numai sã nu pãcãtuim. Iar acesta nu este lucrul legii, ci paza neslãbitã a chipului si a cinstei noastre de sus. Stînd în acestea potrivit cu firea, si purtînd haina strãlucitã a Duhului, rãmînem în Dumnezeu si Dumnezeu în noi, fiind dumnezei si fii ai lui Dumnezeu prin înfiere, însemnati cu lumina cunostintei de Dumnezeu46. 66. Trîndãvia si greutatea trupului, nãscute în suflet din lene si negrijã, ne depãrteazã de la canonul obisnuit si aduc în cugetare întuneric si descurajare47. Prin aceas ta se ivesc în inimã gînduri de fricã si de hulire, încît cel ispitit de dracul trîndãviei nu mai poate nici mãcar sã mai intre în locul obisnuit al rugãciunii *8, ci îi este lene si pregetã si gîndeste lucruri nebunesti împotriva Fãcã torului a toate49. Cunoscînd deci pricina si izvorul de unde ti-au venit acestea, intrã cu sîrguintã în locul obis nuit al rugãciunii tale si cãzînd la iubitorul de oameni Dumnezeu, roagã-te din inimã cu suspine, întru durere si lacrimi, cerînd izbãvirea de povara trîndãviei si a gîn- durilor rele ; si ti se va da degrabã tie, celui ce bati si stãruiesti cu ostenealã, izbãvirea de acestea.

67. Cel ce a dobîndit inima curatã, a biruit frica5e. Iar cel ce se curãteste încã, aci o biruie, aci e biruit de ea. Dar cel ce nu luptã nicidecum, sau nu simte deloc cã e prieten al patimilor si al dracilor si deci mai adaugã la boala slavei desarte si boala închipuirii de sine, soco tind cã este ceva fãrã sã fie nimic, sau e robul si prada fricii, tremurînd ca un prunc cu cugetul si avînd fricã acolo unde nu este fricã pentru cei ce se tem de Domnul51.

68. Cel ce se teme de Domnul nu are fricã de asal tul dracilor, nici de neputincioasele lor atacuri, dar nici de amenintãrile oamenilor rãi. Fiind în întregime ca o flacãrã sau ca un foc arzãtor, ce strãbate zi si noapte de jur-împrejur locurile ascunse si întunecoase, pune dracii pe fugã. Cãci fug mai degrabã aceia de el decît el de aceia, ca sã nu fie arsi de flacãra învãpãiatã a focului dumnezeiesc ce tîsneste din el52.

69. Cel ce umblã în frica de Dumnezeu, chiar dacã petrece în mijlocul oamenilor rãi, nu se teme. El are în lãuntrul sãu frica de Dumnezeu si poartã arma nebiruitã a credintei, cu care poate sã le împlineascã pe toate, chiar si pe cele ce par grele si cu neputintã celor multi. El petrece ca un urias în mijlocul piticilor, sau ca un leu mugind în mijlocul dinilor si al vulpilor, încrezîndu-se în Domnul. Cu tãria cugetului sãu îi loveste pe ei si în- spãimîntã inimile lor, învîrtind cuvîntul întelepciunii, ca pe un toiag de fier5S.

70. Sã nu te miri dacã, stãpînit de fricã, tremuri te- mîndu-te de toate. Cãci esti încã nedesãvîrsit si lipsit de tãrie si te temi ca un prunc de mormoloci. Cãci frica este o boalã copilãreascã si vrednicã de rîs a sufletului iubi tor de slava desartã. Fatã de acest drac sã nu cauti sã te folosesti de cuvinte si de contraziceri. Cãci cuvintele nu folosesc nimic sufletului care tremurã si se clatinã. Lãsîndu-le pe acestea, smereste cu toatã puterea gîndi-rea ta si vei vedea cum dispare frica54.

71. Odatã, cuprins fiind cineva de trîndãvie, avea mintea slãbitã si întunecatã si sufletul molesit, încît putin mai trebuia ca sã fie lipsit de întristarea inimii si sã stingã în el flacãra duhului si sã se umple toatã casa tru pului sãu de fum55. Ba mai mult, se ivi în el o amortealã a tuturor mãdularelor, care-1 ducea, din cauza moleselii, la un somn fãrã mãsurã, încît era silit sã lipseascã si de la slujbele obisnuite. El încercã sã se împotriveascã aces tora prin înfrînare si veghere. Dar biruind somnul, inima lui se înãspri din mîndrie si lipsindu-i de aici înainte în tristarea, se strecurã în el frica. Cînd o simti pe aceasta în sine, iesi din chilia sa la vreme nepotrivitã si plecînd la un loc retras si întunecat, stãtu acolo si ridicã mîinile si se însemnã cu semnul crucii, iar ochiul sufletului si-1 înãltã spre Dumnezeu. Umilindu-si astfel putin gîndirea, îndatã dracul fricii se depãrta putin de la el. Dar dracul cumplit al slavei desarte, mai puternic decît el, îi furã gîndul, vrînd sã-1 atragã si sã-1 predea iarãsi dracului fricii. întelegînd el aceasta, se mirã si rugã fierbinte pe Dumnezeu sã izbãveascã sufletul lui din asemenea curse ale diavolului.

72. Mare si anevoie de înteles socotesc cã este pen tru toti aceastã împreunã-lucrare, rãutate si uneltire a dracilor. Cãci am cunoscut pe dracul fricii însotindu-se si lucrînd împreunã cu dracul trîndãviei si pe acesta din urmã ajutîndu-1 pe cel dintîi si întãrind lucrarea lui ; de asemenea, pe cel dintîi sãdind în suflet frica împreunatã cu învîrtosarea, iar pe al doilea întãrind întunecarea, moleseala, învîrtosarea si deznãdejdea sufletului si a mintii. Trîndãvia le este nevoitorilor o încercare menitã sã le pricinuiascã smerenie.

73. Dracul trândãviei obisnuieste sã rãzboiascã, de cele mai multe ori, mai ales pe cei ce au înaintat în ru gãciune, sau pe cei ce se sîrguiesc cu ea. Cãci nici un altul dintre ceilalti draci nu are putere împotriva aces tora. Acesta îsi are puterea fie dintr-o îngãduintã de sus cu bun rost, fie, cum socotesc mai degrabã, îsi ia pute rea împotriva noastrã din niscai stãri necuvenite ale tru pului 56. Iar ceea ce vreau sã spun este aceasta : mîncînd mult si încãrcîndu-mi stomacul si adormind astfel prea sãtul, aceastã patimã a pus stãpînire pe mine si am fost biruit ; apoi înfrînîndu-mã iarãsi peste mãsurã, mi-am fãcut mintea întunecatã si anevoie de miscat si iarãsi am cãzut în aceeasi patimã57. Cîteoda-tã se întîmplã însã aceasta celor ce se nevoiesc si din amestecarea aerului, despre care nu stiu sã spun ceva sigur, sau din grosimea vîntului de miazãzi.

74. Trîndãvia este moartea sufletului si a mintii58. Dacã Dumnezeu i-ar îngãdui sã lucreze împotriva noas trã dupã puterea ei, nici unul dintre nevoitori nu s-ar mîntui vreodatã. Datoria noastrã este sã i ne împotrivim cu toatã puterea ce ne este datã, dar stã în puterea lui Dumnezeu sa ne trezeascã în chip tainic si sã ne arate în chip vãdit biruitori ai ei. Cãci e cu neputintã ca, mu rind cineva, sã învie fãrã ajutorul Celui ce s-a înviat pe Sine din morti.

75. Cînd mintea e furatã de mîndrie si se înfundã în ea însãsi si-si închipuie cã este ceva p;rin sine însãsi fiindcã se nevoieste, harul care o lumineazã în chip ne- vãzut se depãrteazã de la ea si, lãsînd-o îndatã goalã, ea îsi dã seama repede de neputinta ei. Cãci patimile nãvãlesc asupra ei ca niste cîini turbati si cautã sã o sfîsie. Atunci nestiind ce sã facã si neavînd unde sã alerge ca sã se izbãveascã, aleargã, prin smerenie, la Domnul care poate sã o mîntuiascã59.

76. Cel ce a iesit deplin din lume se socoteste pe sine ca fiind într-un pustiu neumblat (Ps. LXI, 1) si plin de fiare. De aceea, cuprins de o fricã negrãitã si de un cutremur de nedescris, strigã cãtre Dumnezeu, ca Iona din chit si din marea vietii ; ca Daniil din groapa leilor si a patimilor furioase ; ca cei trei tineri din cuptorul focului lãuntric al poftei arzãtoare ; ca Mânase din sta tuia de aramã a trupului acesta pãmîntesc si muritor. Iar Domnul auzindu-1 îl izbãveste pe el din prãpastia ne- stiintei si a dragostei de lume, ca pe proorocul din chit, pentru ca sã nu le mai doreascã pe acestea ; îl izbãveste din groapa gîndurilor rele ale poftei, care rãpesc si rod sufletele oamenilor, ca pe Daniil ; din atacurile pãtimase ale focului care-i arde si îi slãbeste sufletul si-1 împinge cu sila spre fapte necuvenite, rãcorindu-i sufletul cu rouã Sfîntului Duh, ca pe israelitii aceia ; si de trupul acesta pãmîntesc si greu si preapãtimas, pãstrîndu-1 ne înjosit si nedoborît si fãcîndu-1 fiu al luminii si al zilei (1 Tes. V, 5) si învrednicindu-1 sã guste învierea încã de aici60.

77. Sufletul care stãruie în alipirea la starea înjo sitã a trupului si iubeste plãcerile lui si tine la slava de la oameni, sau chiar dacã nu le cautã pe acestea, e simtitor la adierea poftei, rãmîne cu totul nemiscat si greoi spre orice virtute si poruncã a lui Dumnezeu, ca unul ce e îngreuiat si înlãntuit cu putere de relele amintite. Dar cînd, trezit de ostenelile nevointelor si de lacrimile pocãintei, scuturã de la sine greutatea trupului si topeste în siroaiele lacrimilor cugetul trupesc si s-a ridicat mai presus de micimea celor vãzute, se împãrtãseste de lumina curatã si se elibereazã de patimile care îl tiranizeazã. Atunci strigã si el îndatã ca proorocul, cãtre Dumnezeu: "Rupt-ai sacul meu si m-ai încins cu veselie, ca sã cunosc slava Ta si sã nu mã mîhnesc" (Ps. XXIX, 12-13).

78. Sfînta Scripturã ne dã sã întelegem cã sînt trei locuri în care obisnuieste mintea sã petreacã 61. Iar eu socotesc, mai degrabã, cã sînt douã. Prin aceasta nu învãt ceva contrar Scripturii - sã nu fie - ci pentru cã nu numãr între început si sfîrsit, mijlocul. De pildã, cel ce se mutã dintr-un oras în altul si dintr-o tarã în alta, nu va numi, pe drumul strãbãtut, celelalte orase si tãri, chiar dacã ar vedea în cursul drumului multe si minunate lucruri. Poporul care se mutã din Egipt în pãmîn-tul fãgãduintei, si se asazã în acesta, îsi aminteste toate cele de pe drumul dintre ele si le descrie pe acestea tuturor, dar nu spune cã s-a mutat de la prima cetate la a doua si de la a doua la a treia cetate sau tarã, ci cã s-a mutat de la robie la libertate, de la întuneric la luminã si din prinsoare a revenit în tara proprie. Tot asa mintea noastrã, a oamenilor, obisnuieste sã se mute de la împãti-mire la nepãtimire, de la robia patimilor la libertatea duhului si de la închipuirea contrarã firii, pe care legea o numeste prinsoare, la înãltarea mai presus de fire62, de la marea agitatã a vietii la starea seninã cea din afara lumii, de la amãrãciunea grijilor si supãrãrilor vietii la dulceata negrãitã si la lipsa de grijã în privinta oricãrui lucru pãmîntesc ; de la pofta, de la frãmîntarea si de la tulburarea cu privire la multe, la alipirea deplinã si la dragostea fatã de Cel Unul.

79. Mutarea mintii de la cele vãzute la cele nevã zute si de la cele ce cad sub simturi la cele mai presus de simturi pricinuieste uitarea tuturor celor lãsate în urmã. Pe aceasta ei o numesc cu dreptate locul linistii, învrednicindu-se mintea sã se înalte la el, nu va mai coborî iarãsi de acolo, ca Moise dupã cele 40 de zile si nopti petrecute pe munte, ci încredintîndu-se cã e bine acolo nu se va mai întoarce nicidecum spre cele de jos M. Ajuns încã de aici casa Treimii si el însusi în Treime, ca unul ce este în ea, se va sãlãslui în împãrãtia cerurilor. Cãci iubirea îl va tine si nu-1 va lãsa sã cadã64.

80. Nu numai cel ce se linisteste singur (sihastrul) M, sau cel ce se aflã sub ascultare (în obste), ci si egumenul si întîistãtãtorul celor multi si chiar cel ce slujeste, tre buie sã fie numaidecît fãrã griji, sau liberi de toate lucru rile vietii. Cãci dacã ne predãm grijilor, cãlcãm porunca lui Dumnezeu care zice : -"Nu vã îngrijiti de sufletul vostru, ce veti mînca sau ce veti bea si cu ce vã veti îmbrãca. Cãci toate acestea le cautã paginii" (Matei VI, 25) ; si iarãsi : -"Vedeti sã nu se îngreuneze inimile voastre de multã mîncare si de betie si de grijile vietii" (Luca XXI, 34).

81. Cel ce are gîndirea îngrijoratã de lucrurile vie tii nu este liber. Cãci e stãpînit si robit de grija acestora, fie cã se îngrijeste de acestea pentru sine, fie pentru altii. Iar cel liber de acestea nu se îngrijeste în chip lumesc nici pentru sine si nu se va îngriji nici pentru altii, fie cã e episcop, fie cã e egumen, fie diacon. Cu toate aces tea, nu va sta niciodatã fãrã lucru si nu va dispretui nici pe cei mai umiliti si mai mici, ci fãcînd toate în chip bineplãcut lui Dumnezeu, va rãmîne în toate neîngrijo rat, toatã viata66.

82. Existã o grijã nefãptuitoare si o fãptuire fãrã grijã, ca si dimpotrivã : o negri]ã fãptuitoare si o lene plinã de griji67. Acestea le-a arãtat si Domnul. Cãci spunînd : -"Tatãl Meu pînã acum lucreazã, si Eu lucrez" (Ioan V, 17), si iarãsi : "Lucrati nu pentru mîncarea pieritoare, ci pentru cea care rãmîne spre viata vesnicã" (Ioan VI, 27), n-a desfiintat activitatea, ci ne-a recoman dat activitatea fãrã grijã 6\ Apoi spunînd iarãsi : "Cine, îngrijindu-se, poate sã adauge mãcar un cot la statura sa ?" (Matei VI, 27), a desfiintat grija nefãptuitoare. Iar despre grija întrupatã în fapte, zice : "Iar despre îmbrãcãminte si mîncare, ce vã îngrijiti ? Nu vedeti crinii cîmpului si pãsãrile cerului, pe cei dintîi cum cresc si pe cele din urmã cum sînt hrãnite ?" (Matei VI, 28). Astfel, aprobînd pe una si dezaprobînd pe cealaltã, Domnul ne învatã cum sã lucrãm cu grijã neîngrijorîndu-ne si cum, liberi de griji, sã ocolim o activitate necuvenitã69.

83. Nu dãrîma casa ta, voind sã o zidesti pe a veci nului. Sã stii cã lucrul acesta e obositor si greu. Ia sea ma ca nu cumva hotãrîndu-te la aceasta, sã o dãrîmi si pe a ta si sã nu poti sã o zidesti nici pe a aceluia70.

84. Dacã n-ai dobîndit o desãvîrsitã nepãtimire fatã de lucruri si de bunurile vietii, sã nu primesti s.ã te ocupi cu chivernisirea lucrurilor, ca sã nu te prinzi în ele si, în loc sã iei plata slujirii, sã suferi osînda pentru hotie si fur de cele sfinte. Iar de esti silit la acestea, de întîistãtãtorul, sã fii ca cel ce umblã cu focul care arde si sã opresti momeala gîndului prin mãrturisire si pocã intã, ca sã te pãstrezi neatins prin rugãciunea întîistãtã- torului71.

85. Cel ce n-a ajuns nepãtimitor, nu stie ce este ne- pãtimirea, ba nici nu poate crede câ este cineva astfel pe pãmînt. Cãci cel ce nu s-a lepãdat mai întîi de sine (Ma tei XVI, 24) si nu si-a golit cu bucurie sîngele sãu pentru aceastã viatã cu adevãrat fericitã, cum va bãnui cã a fãcut cineva acestea ca sã dobîndeascã nepãtimirea ? La fel si cel ce-si închipuie cã are Duhul Sfînt neavînd nimic, auzind de lucrãrile Duhului sãlãsluite în cei ce au de fapt pe Duhul Sfînt, nu va crede cã existã cineva în generatia de azi lucrat si miscat de Duhul dumnezeiesc sau ajuns la vederea Lui în chip constient si simtit, asemenea apostolilor lui Hristos si sfintilor de altãdatã. Cãci fiecare judecã din starea ce o are el, si pe cele ale aproapelui, fie cã e vorba de virtute, fie de pãcate.

86. Altceva este nepãtimirea sufletului si altceva nepãtimirea trupului ; cea dintîi sfinteste si trupul prin strãlucirea ei si prin revãrsarea de luminã a Duhului ; iar cea de a doua singurã nu poate sã foloseascã prin sine întru nimic pe cel ce o are72.

87. Altceva este nemiscarea mãdularelor sufletesti si trupesti si altceva dobîndirea virtutilor. Cea dintîi apartine firii, cea de a doua pune rînduialã în miscãrile naturale73.

88. A nu pofti ceva din plãcerile si dulceturile lumii nu este egal cu a dori bunãtãtile vesnice si ceresti. Alt ceva este aceasta si altceva e aceea. Cele dintîi le dispre tuiesc multi. De cele de al doilea, putini oameni s-au în- grijit74.

89. A ocoli si a nu cãuta slava de la oameni nu este tot una cu a dori slava de la Dumnezeu. Cãci e multã deosebire între aceste douã lucruri. Cea dintîi au res pins-o multi si dintre cei stãpîniti de patimi ; pe cea de a doua, putini s-au învrednicit sã o primeascã si cu mul tã ostenealã75.

90. Nu e tot una a te multumi cu o hainã modestã si a nu dori un vesmînt strãlucitor, cu a te îmbrãca în lumina lui Dumnezeu. Acesta este un lucru si acela altul. Atrasi de mii de pofte, unii dispretuiesc cu usu rintã poftirea unui vesmînt ; dar în lumina lui Dumne zeu se îmbracã acei care o cautã neobositi prin toate nevointele si se fac fiii luminii si ai zilei în împlinirea poruncilor 76.

91. Altceva este vorbirea smeritã si altceva cugeta rea smeritã ; altceva este smerenia si altceva este floa rea smereniei ; altceva este rodul acesteia si altceva dulceata frumusetii lui, si altceva decît acestea, urmã rile ce decurg din el. Dintre acestea, unele atîrnã de noi, altele nu atîrnã de noi. Cele ce atîrnã de noi sînt : sã cugetãm toate, sã tinem seama de toate, sã spunem si sã facem toate cîte ne duc la smerenie ; dar sfînta sme renie si celelalte însusiri ale ei, harismele si lucrãrile ei, sînt darul lui Dumnezeu si nu atîrnã de noi. Dar de ele nu se va învrednici nimeni, dacã nu a semãnat toate semintele care atîrnã de el77.

92. Altceva este a nu ne revolta fatã de necinstiri, de batjocuri, de încercãri si necazuri, si altceva a ne arã ta multumiti de ele si a ne ruga pentru cei ce ne fac acestea. Altceva este a iubi din suflet pe acestia si alt ceva a întipãri, pe lîngã aceasta, în mintea noastrã fata fiecãruia din ei si a-i îmbrãtisa fãrã patimã ca pe niste prieteni adevãrati, cu lacrimi de iubire sincerã, fãrã sã se afle în acea clipã nici o urmã a vreunei supãrãri în noi. Iar lucrul mai mare decît cele spuse este ca în timpul însusi al ispitelor sã aibã cineva, în chip neschim bat, aceeasi bunã simtire egalã pentru cei ce-1 batjoco resc în fatã, îl calomniazã, îl judecã, îl osîndesc, îl înjurã si-1 scuipã în fatã, si pentru cei ce iau în afarã înfãtisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fãrã sã se poatã însã ascunde de fapt. Dar neasemãnat mai mare lucru decît toate acestea, socotesc cã este ca cineva sã uite cu desãvîrsire cele ce le-a suferit si sã nu-si aducã aminte de ceva din ceea ce i s-a întîmplat, fie cã lipsesc, fie cã sînt de fatã cei ce l-au supãrat, ci sã-i primeascã si pe acestia la fel ca pe prieteni, în convorbiri si la ma sã, fãrã nici o gîndire la cele întîmplate78.

93. Nu e acelasi lucru a-ti aduce aminte de Dum nezeu si a-L iubi pe Dumnezeu. Nici a te teme de Dum nezeu si a pãzi poruncile Lui79. Altceva sînt acestea si altceva acelea. Dar amîndouã sînt proprii celor desãvîr- siti si nepãtimitori.

94. Altceva este nepãcãtuirea si altceva lucrarea po runcilor80. Cea din urmã este proprie celor ce se nevo- iesc si vietuiesc dupã Evanghelie, iar cea dintîi este pro prie celor ce au dobîndit prima nepãtimire.

95. Linistea nu e, desigur, una cu nelucrarea81. Nici tãcerea nu e una cu linistea82. Altceva e fiecare din aces tea. Nelucrarea este proprie celor ce nu voiesc sã cu noascã împãrtãsirea de bunãtãtile lui Dumnezeu, nici sã împlineascã ceva din cele bune. Lucrarea poruncilor este proprie celor ce se ocupã neîncetat cu cunostinta lui Dumnezeu si stãruiesc în întelegerea cuvîntului întelep ciunii lui Dumnezeu si cerceteazã adîncurile Duhului si sînt introdusi în tainele minunate ale lui Dumnezeu. Iar linistea este proprie celor ce sãvîrsesc lucrarea mintii cu luarea aminte a unei cugetãri pline de atentie la gînduri.

96. Nu este acelasi lucru retragerea (din lume), ca mutarea dintr-un loc în alt loc si adevãrata înstrãinare83; ci altceva si altceva. Cea dintîi este a celor ce luptã si a celor ce, din cauza lenii, sînt purtati de o cugetare nesta tornicã, sau din cauza unui prisos de cãldurã doresc lupte si mai mari. Iar a doua este a celor ce s-au rãstig nit lumii (1 Cor. II, 10) si lucrurilor lumii si doresc sã fie pururea numai cu Dumnezeu si cu îngerii si nu se întorc deloc spre cele omenesti.

97. Altceva este a te împotrivi vrãjmasilor si a lupta împotriva lor si altceva a-i birui si a-i supune si a-i omorî cu desãvîrsire. Primul lucru e propriu luptãtori lor si vitejilor în cele ale nevointei ; al doilea e propriu celor nepãtimitori si desãvîrsiti 8\

98. Toate acestea sînt fapte ale sfintilor ce umblã în lumina nepãtimirii. Dar cei ce înteleg cã sînt în afara lor, sã nu se lase amãgiti, nici sã-si amãgeascã sufletele lor, ci sã stie cã ei umblã zadarnic, ca într-un întuneric85.

99. Multi s-au supus acestor nevointe, unul pentru un motiv, altul pentru alt motiv. Dar foarte putini sînt cei ce au sãvîrsit osteneala lor cu fricã si cu dragoste fi reascã de Dumnezeu. Singuri acestia, ajutati de har, iz butesc în scurtã vreme în lucrarea virtutii si se întind spre cele spuse. Ceilalti sînt lãsati, cum s-a spus, "sã rãtãceascã în loc neumblat si nu pe cale* (Ps. CVI, 40)86, potrivit cuvîntului: "Si i-am trimis pe ei dupã uneltirile inimilor lor, merge-vor întru mestesugirile lor" (Ps. LXXX, II)87.

100. Cel ce a dobîndit experienta acestora prin sîr- guinta cea mai bunã va cunoaste puterea (întelesul) ce lor spuse. Iar cel ce e altfel, va cunoaste întelesul din afarã al celor spuse, dar despre întelesul lor duhovnicesc, care se cunoaste cu întelegerea, nu va avea decît idei teoretice, sau mai bine zis va plãsmui în cugetarea lui chipuri mincinoase, fiind foarte departe de ele, ca un om ce se amãgeste.

101. Cînd te-ai ridicat, prin multe osteneli si sudori deasupra micimii trupului si te-ai dezbrãcat de trebuin tele lui, îl vei purta usor si duhovniceste, ca pe unul ce nu va simti nici foame nici sete. Atunci vei privi mai bine, ca prin oglindã (1 Cor. XIII, 12)88, pe Cel mai pre sus de minte si cu ochii tãi spãlati de lacrimi vei vedea pe Cel pe Care nimeni nu L-a vãzut vreodatã (Ioan I, 18)89. Si avînd sufletul rãnit de iubirea Lui, vei înfiripa un cîntec amestecat cu lacrimi90. Atunci sã-ti aduci aminte de mine si sã te rogi pentru smerenia mea, ca unul ce esti unit cu Dumnezeu si ai o îndrãznire neînfruntatã fatã de El.

Ale aceluiasi, 25 de alte capete ale cunostintei si ale cuvîntãrii de Dumnezeu (gnostice si teologice)

1. Nici celui ce teologhiseste nu i se potriveste pocã inta, nici celui ce se pocãieste, teologia. Cãci pe cît sînt de departe rãsãriturile de apusuri (Ps. Cil, 12), pe atîta e mai înaltã teologia decît pocãinta91. Cãci precum se vaitã un om aflat în boalã si neputinte, sau precum strigã un cersetor îmbrãcat în zdrente, asa face cel ce se aflã în pocãintã si sãvîrseste cu adevãrat faptele pocãintei. Iar cel ce teologhiseste este asemenea celui ce petrece în curtile împãrãtesti îmbrãcat în strãlucirea vestmîntului împãrãtesc si vorbeste neîncetat cu împãratul ca un in tim al lui si aude de la el în fiecare moment poruncile si voile lui92.

2. Sporirea în cunostinta de Dumnezeu se face pri lej si pricinã a necunoasterii tuturor celorlalte, ba chiar si a lui Dumnezeu. Si mãrimea luminii Lui e o nevedere desãvîrsitã ; iar simtirea supradesãvîrsitã a luminii Lui mai presus de simtire, e o nesimtire a tuturor celor ce sînt în afara ei93. Cãci simtirea care nu cunoaste, nu aflã si nu întelege deloc ce sînt, de unde, unde, care si cum sînt cele în care se aflã, neavînd putere sã stie acestea, cum va fi simtire ? Cum nu vor fi acestea mai degrabã mai presus de simtire ? Iar mintea care-si simte neputinta ei, cum nu va fi nesimtitoare fatã de cele mai presus de simtire ? -"Cãci cele ce ochiul nu le-a vãzut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit" (1 Cor. II, 9)94, cum vor fi supuse simtirii ?

3. Domnul care ne dãruieste nouã cele mai presus de simtire ne dã si o altã simtire mai presus de simtire prin Duhul Sãu, ca sã simtim în chip mai presus de fire darurile si harismele Lui mai presus de simtire, prin toa te simturile, în chip clar si curat95.

4. Tot cel ce e nesimtitor fatã de Unul, e nesimtitor fatã de toate, precum cel ce are simtire fatã de Unul le simte pe toate si este în afarã de simtirea tuturor. El le simte pe toate si nu e stãpînit de simtirea lor96.

5. Cel surd fatã de cuvîntul lui Dumnezeu e surd fatã de orice glas, precum cel ce aude cuvîntul lui Dum nezeu le aude pe toate97. Acesta este surd, pe de altã parte, fatã de orice glas. El le aude pe toate si nu aude pe nici una, decît pe acelea care îsi spun cuvintele în Cu- vîntul98, si nici pe acestea, ci numai Cuvîntul care grãieste fãrã glas, în glasuri".

6. Cel ce aude, vede si simte astfel, cunoaste pute rea (întelesul) celor spuse. Iar cel ce nu o cunoaste, este vãdit cã nu-si are simturile sufletului clare si sãnãtoase. Si fiind asa, încã n-a cunoscut cã a fost zidit ca vãzã tor al zidirii vãzute si pentru a fi introdus în cea cunos cutã cu mintea 10°, ci, "fiind asezat într-o astfel de cinste, s-a alãturat si s-a asemãnat cu animalele fãrã minte si purtãtoare de povarã" (Ps. XLVIII, 13). Si asemãnat cu ele, rãmîne astfel, neîntors, nerechemat, sau neridicat la prima cinste, dupã darul iconomiei Domnului nostru Iisus Hristos (Efeseni III, 2-7), Fiul lui Dumnezeu iei.

7. Fiind jos, nu cerceta cele de sus ; iar înainte de a ajunge sus, nu te ocupa prea mult cu cele de jos, ca nu cumva lunecînd sã cazi din amîndouã, mai bine-zis sã te pierzi cu cele de jos.

8. Cel ce a fost ridicat de împãrat din cea mai de jos sãrãcie la bogãtie si a fost îmbrãcat cu o mare cinste si împodobit cu o hainã strãlucitoare si i s-a poruncit sã stea în fata lui, priveste pe împãratul cu mare dor si îl iubeste ca pe binefãcãtorul lui, iar haina cu care a fost îmbrãcat o cinsteste cum se cuvine, si demnitatea si-o cunoaste. Iar de bogãtia datã lui îsi dã seama. Asa si monahul care s-a retras cu adevãrat din lume si de la lucrurile din ea si a venit la Hristos, chemat printr-o bunã simtire, si a fost ridicat la înãltimea vederii duhovnicesti prin lucrarea poruncilor, cunoaste fãrã rãtãcire pe Dumnezeu si întelege limpede schimbarea sãvîrsitã cu el. Cãci vede pururea harul Duhului care lumineazã de jur-împrejur, care poate fi numit hainã si purpurã împãrãteascã, sau mai bine-zis e Hristos însusi, dacã cei ce cred în El s-au îmbrãcat în El (Rom. XIII, 14)102.

9. Cel ce s-a îmbogãtit cu bogãtia cereascã, adicã cu prezenta si sãlãsluirea Celui ce a zis : -"Eu si Tatãl vom veni si locas ne vom face întru el" (Ioan XIV, 23), stie în cunostinta sufletului de ce mare har s-a împãrtãsit si ce mare comoarã poartã în inima lui. Cãci vorbind cu Dumnezeu ca si cu un prieten, stã cu îndrãznire în fata "Celui ce locuieste în lumina cea neapropiatã" (1 Tim. VI, 16)103.

10. Fericit este cel ce crede acestora ! De trei ori fericit este însã cel ce se strãduieste sã dobîndeascã cu nostinta celor spuse prin fãptuire si prin sfintite nevo- inte ! Dar este un înger, ca sã nu spun mai mult, cel ce se ridicã prin contemplare si cunostintã la înãltimea acestei stãri si aproape de Dumnezeu, ajuns ca un fiu al lui Dumnezeu.

11. Cel ce stã la tãrmurile mãrii vede noianul nesfîrsit de apã, dar marginea lui nu o poate vedea, ci numai o parte oarecare. La fel cel ce s-a învrednicit sã priveascã oceanul nesfîrsit al slavei lui Dumnezeu si sã-1 vadã în ehip întelegãtor, îl vede nu atîta cît este, ci cît e cu putintã ochilor întelegãtori ai sufletului sãu 10\

12. Cel ce stã lîngã mare, nu o priveste numai pe aceasta, ci si intrã atîta cît voieste în apele ei. Asa si cei ce voiesc, dintre cei duhovnicesti, pot sã se împãrtã seascã si sã contemple, prin cunostintã, lumina dumne zeiascã, pe mãsura dorintei de care sînt purtati105.

13. Cel ce stã la tãrmurile mãrii, atît timp cît se aflã în afara apelor, le vede pe toate si priveste peste noianul apelor, dar cînd începe sã intre în apã si sã se scufunde în ea, pe mãsurã ce se afundã, pãrãseste vederea celor din afarã. Asa si cei ce au ajuns la împãrtãsirea de lumi na dumnezeiascã : pe mãsurã ce înainteazã în cunos tinta dumnezeiascã, se scufundã tot mai mult în nesti intã 106.

14. Cel ce a coborît în apa mãrii pînã la genunchi, sau pînã la brîu, vede toate cele din afara apei în chip clar ; dar cînd se coboarã în adînc si a ajuns întreg sub apã, nu mai poate vedea ceva din cele de afarã, decît numai atîta cã e întreg în adîncul mãrii107. Asa li se în- tîmplã si celor ce cresc prin sporire duhovniceascã si urcã în desãvîrsirea cunostintei si a contemplatiei.

15. Cînd cei ce înainteazã spre desãvîrsirea duhov niceascã sînt luminati în parte, adicã primesc o luminã numai în minte, atunci ei oglindesc slava Domnului în chip întelegãtor si sînt introdusi în cunostinta întelegerii si în taina descoperirii, fiind ridicati de la contemplarea celor ce sînt la Cel ce e mai presus de cele ce sînt (de fãpturi).

16. Cei ce se apropie de desãvîrsire si nu o vãd încã decît în parte sînt înspãimîntati întelegînd nesfîrsirea si necuprinderea celor ce le vãd. Cãci, pe mãsurã ce pãtrund în lumina cunostintei, primesc cunostinta nestiintei lor. Dar cînd realitatea spiritualã le apare încã în chip ne clar si li se aratã ca într-o oglindã si e luminatã numai în parte, ea va binevoi sã se facã vãzutã si mai mult si sã se uneascã prin împãrtãsire cu subiectul iluminat, luîndu-1 întreg în sine, cînd acest subiect va fi scufun dat întreg în adîncul Duhului ca în sînul unui abis de ne- sfîrsite ape luminoase ; atunci el urcã în chip negrãit la desãvîrsita nestiintã, ca unul ce a ajuns mai presus de toatã cunostinta 108.

17. Cînd mintea e simplã, sau goalã de orice înteles si intrã întreagã în lumina dumnezeiascã, simplã 109, fiind acoperitã de ea, nu mai are sã afle altceva în afarã de lumina în care este, ca sã fie miscatã spre întelegerea acelui altceva, ci rãmîne în abisul luminii dumnezeiesti, nemaiîngãduindu-i-se sã priveascã nicidecum în afarã n0. Aceasta este ceea ce s-a spus : -"Dumnezeu este luminã" (1 Ioan I, 5) si lumina supremã si odihna de orice vedere pentru cei ce au ajuns în ea.

18. Mintea pururea în miscare devine nemiscatã si cu totul fãrã gînduri cînd e acoperitã întreagã de întu nericul dumnezeiesc si de lumina dumnezeiascã ul. Dar e în stare de contemplatie si de simtire si de gustare a bunãtãtilor în care se aflã "2. Cãci adîncul Sfîntului Duh nu e ca adîncul apelor mãrii, ci e adîncul apei vii a vietii vesnice (Ioan IV, 10) m. Toate cele în care mintea ajunge, dupã ce strãbate cele vãzute si cugetate, sînt de neînteles, de netîlcuit si de necuprins. Ea se miscã si se întoarce numai în ele în chip nemiscat "*, vietuind în viata mai presus de viatã, fiind luminã în luminã si nu luminã de sine. Cãci nu se priveste atunci pe sine, ci pe Cel mai presus de sine si slava de acolo fãcînd-o strãinã de cunoasterea sa, se are pe sine însãsi întreagã ne stiutã "5.

19. Cel ce a ajuns la mãsurile desãvîrsirii, este mort fãrã a fi mort, vietuind în Dumnezeu în Care se aflã si nevietuind luisi (Rom. XIV, 7). E orb ca cel ce nu vede din fire. El a ajuns însã mai presus de orice vedere naturalã, ca unul ce a primit ochi noi si nease mãnat mai buni si mai presus de cei ai firii. El e nelu crãtor si nemiscat, ca unul ce a împlinit toatã lucrarea sa. E fãrã gînduri, ca unul ce s-a ridicat la unirea mai presus de întelegere si se odihneste acolo unde nu mai e vreo lucrare a mintii, sau vreo miscare de aducere aminte, spre vreun gînd sau spre vreun înteles. Cãci neputînd întelege sau cunoaste cele neîntelese si cu neputintã de cuprins, se odihneste, asa zicînd, în ele. Iar odihna aceea e nemiscarea ne-simtirii fericite, care e totodatã desfãtarea în simtirea neîndoielnicã si fãrã strãduintã a bunãtãtilor negrãite 116.

20. Cel ce nu s-a învrednicit sã ajungã la o astfel de mãsurã a desãvîrsirii si în posesiunea unor astfel de bunuri sã se învinovãteascã numai pe sine si sã nu spunã, pentru a se dezvinovãti, cã lucrul acesta este cu neputintã, sau cã desãvîrsirea se dobîndeste, dar în chip nestiut. Ci sã cunoascã, încredintat de dumnezeiestile Scripturi, cã lucrul e cu putintã si adevãrat, înfãptuin- du-se prin lucrare si împlinindu-se în chip constient. Cãci fiecare se lipseste pe sine de aceste bunãtãti pe mãsura neîmplinirii si nelucrãrii poruncilor 117.

21. Multi citesc Sfintele Scripturi, iar unii, citin- du-le, le si aud 118. Dar putini dintre cei ce le citesc pot cunoaste drept puterea si întelesul celor citite. Acestia de clarã uneori cã cele spuse de Sfintele Scripturi sînt cu neputintã, alteori le socotesc cu totul de necrezut, sau le iau ca alegorii în sens rãu. Pe cele spuse pentru timpul de fatã le socotesc ca avînd sã se împlineascã în viitor, iar pe cele spuse despre cele viitoare, le iau ca deja în- tîmplate si ca întîmplîndu-se în fiecare zi. Si astfel nu e o judecatã dreaptã în ei, nici o pãtrundere adevãratã a lucrurilor dumnezeiesti si omenesti.

22. Dumnezeu a fãcut de la început douã lumi : una vãzutã si alta nevãzutã. Dar e un singur împãrat al lu crurilor vãzute care poartã în el trãsãturile celor douã lumi, în latura cea vãzutã si cugetatã "9. Potrivit cu aceste douã lumi, strãlucesc doi sori, cel vãzut cu simturile si cel cugetat. Si ceea ce e soarele acesta în cele vãzute si supuse simturilor, aceea este Dumnezeu în cele nevãzute si neîntelese cu mintea. Cãci El este si se numeste Soarele dreptãtii (Maleahi IV, 2 ; III, 20). Iatã deci doi sori, unul cunoscut cu simturile si unul cugetat cu mintea, precum sînt si douã lumi, asa cum s-a spus. Si dintre cele douã lumi, una, adicã lumea supusã simturilor cu toate cele din ea, este luminatã de soarele acesta cunoscut cu simturile si vãzut, iar cealaltã lume, adicã cea cunoscutã cu mintea si cele din ea, primeste lumina si strãlucirea de la Soarele cugetat al dreptãtii. Deci cele supuse simturilor si cele cunoscute cu mintea sînt luminate în chip despãrtit : cele dintîi de soarele cunoscut cu simturile, iar cele din urmã de Soarele cunoscut cu mintea. Cele din urmã nu au nici o unire sau cunostintã sau comuniune cu cele supuse simturilor.

23. Singur omul din toate cele vãzute si cugetate a fost zidit de Dumnezeu ca o fiintã îndoitã, avînd trup alcãtuit din patru elemente : din simtire si suflare, prin care participã la aceste elemente si trãieste în ele, si din suflet întelegãtor si nematerial si necorporal, unit în chip negrãit si neînteles cu acestea si amestecat cu ele în chip neamestecat si neconfundat120. Iar acestea sînt omul cel unul, animal muritor si nemuritor, vãzut si nevãzut, sensibil si inteligibil, vãzãtor al zidirii vãzute, cunoscãtor al celei cugetate. Precum cei doi sori îsi împlinesc în chip despãrtit lucrãrile în cele douã lumi, asa si în omul cel unul : unul lumineazã trupul, Celãlalt sufletul si fiecare soare comunicã lumina sa, prin participare, pãrtii luminate de el, dupã puterea de primire a ei, fie în chip mai bogat, fie în chip mai sãrac m.

24. Soarele supus simturilor e vãzut, dar nu vede. Soarele cunoscut cu mintea e si vãzut de cei vrednici, dar si vede pe toti si mai ales pe cei ce-L vãd pe El. Cel cunoscut cu simturile nu vorbeste, nici nu dã cuiva pu tere sã vorbeascã. Cel cunoscut cu mintea vorbeste prie tenilor Lui si dãruieste tuturor puterea sã vorbeascã 122. Cel supus simturilor, strãlucind în grãdina supusã sim turilor, usucã numai umezeala pãmîntului cu cãldura razelor lui, dar nu si îngrasã plantele si semintele. Cel cunoscut cu mintea, arãtîndu-se în suflet, împlineste lu crurile urmãtoare : usucã umezeala patimilor si curãtã murdãria produsã de ele si dã grãsime pãmîntului sufle tului, din care se hrãnesc plantele virtutilor îmbibate de rouã.

25. Soarele supus simturilor rãsare si lumineazã lu mea cunoscutã cu simturile si toate cele din ea, pe oa meni, fiarele, animalele si orice altceva, peste care-si întinde în chip egal lumina sa. Apoi apune si lasã în în tuneric locul pe care 1-a luminat. Cel cunoscut cu mintea strãluceste pururea si a strãlucit, încãpînd întreg în toate în chip neîncãput. Dar e deosebit de cele create de El si e întreg despãrtit în chip nedistantat de acestea, fiind întreg în toate si nicãieri ; întreg în creaturile vãzute întregi si întreg în afarã de ele ; întreg în cele vãzute si întreg în cele nevãzute ; e prezent întreg pretutindeni si nu e întreg nicãieri si nicidecum 123.

Ale aceluiasi, una sutã capete de Dumnezeu cuvîntãtoare si fãptuitoare (teologice si practice)

1. Hristos este începutul (1 Cor. XV, 13), mijlocul si sfîrsitul124. Cãci e în toate : în cele dintîi (Col. I, 18) si în cele mijlocii si în cele din urmã ca în cele dintîi. Pentru cã nu este în El vreo deosebire oarecare între acestea, precum nu este nici barbar, nici scit, nici elin, nici iudeu, ci toate si în toate este Hristos (Col. III, 11).

2. Sfînta Treime, strãbãtînd prin toate de la cele dintîi si pînã la cele din urmã, ca de la capul unui trup pînã la picioare, le strînge pe toate, le lipeste, le uneste si le leagã de sine si, unindu-le astfel, le face tari si de ne desfãcut 125. Ea se face cunoscutã în fiecare dintre ele, Una si Aceeasi, Care este Dumnezeu, în Care si cei din urmã sînt cei dintîi si cei dintîi sînt cei din urmã (Matei XX, 16)126.

3. Pe toti credinciosii, noi credinciosii trebuie sã-i vedem ca pe unul si în fiecare din ei trebuie sã vedem pe Hristos si sã avem atîta dragoste fatã de el, încît sã fim gata sã ne punem sufletul propriu pentru el127. Nu trebuie sã numim sau sã socotim pe vreunul rãu, ci pe toti sã-i vedem, cum am spus, ca buni. Chiar dacã ai vedea pe vreunul tulburat de patimi, sã nu urãsti pe fratele, ci patimile care îl rãzboiesc. Iar dacã îl vezi tira nizat de pofte si de gînduri gresite, sã ai si mai multã milã de el, ca nu cumva sã fii si tu ispitit (Col. VI, 1), ca unul ce te afli supus schimbãrilor materiei nestatornice128.

4. Precum cetele întelegãtoare ale puterilor de sus sînt luminate de Dumnezeu dupã treptele lor, de la cea dintîi la a doua si de la aceasta la alta si asa mai departe, revãrsarea luminii dumnezeiesti trecînd la toate, asa si sfintii, fiind luminati de dumnezeiestii îngeri si legati si uniti prin legãtura Duhului, se fac de aceeasi cinste cu îngerii si se întrec cu ei129. Cãci ei vin din neam în neam (Isaia IX, 27), prin sfintii ce i-au precedat, lipindu-se de aceia prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, prin care sînt luminati ase menea acelora, primind harul lui Dumnezeu prin par ticipare. Astfel alcãtuiesc ca un fel de lant de aur, fie care din ei fiind ca un inel ce se leagã de celãlalt prin credintã, prin fapte si prin iubire, încît alcãtuiesc în Dumnezeu cel Unul un sir ce nu se poate rupe usor 13°.

5. Dacã cineva e fals prin fãtãrnicie, sau pãtat prin fapte, sau rãnit usor prin vreo patimã, sau are vreo micã lipsã din negrijã, nu se numãrã cu cei întregi, ci se leapãdã ca nefolositor si lipsit de tãrie. Aceasta, pen tru ca nu cumva în vremea întinderii sã facã legãtura lantului sã se rupã si sã introducã o distantã între cei nedistantati si o întristare în amîndouã pãrtile, cei dina inte suferind pentru cei de dupã ei, iar acestia, pentru despãrtirea de cei dinainte 131.

6. Cel ce nu nãzuieste cu iubire si cu dorintã puter nicã sã se uneascã prin smerita cugetare cu cel din ur mã dintre sfinti, ci pãstreazã o micã neîncredere în el, nu se va uni niciodatã deloc nici cu el, nici cu sfintii dintîi care au precedat, chiar dacã ar socoti cã are toatã credinta si toatã iubirea fatã de Dumnezeu si fatã de toti sfintii1S2.

7. Plînsului dupã Dumnezeu îi premerge smerenia si îi urmeazã o bucurie si o veselie negrãitã. Iar din sme renie dupã Dumnezeu rãsare nãdejdea mîntuirii. Cãci cu cît se socoteste cineva pe sine din suflet mai pãcãtos decît toti oamenii, cu atît creste, împreunã cu smerenia si nãdejdea care înfloreste în inima lui, încredintîndu-1 cã prin ea se va mîntui. 8. Cu cît coboarã cineva mai mult în adîncul sme reniei si se recunoaste ca nevrednic de mîntuire, cu atîta se întristeazã mai mult si varsã siroaie de lacrimi. Iar pe mãsura acestora, tîsneste în inima lui bucuria, iar împreunã cu ea izvorãste si creste nãdejdea, care face încredintarea despre mîntuire mai puternicã133.

9. Fiecare trebuie sã se cerceteze pe sine si sã se cunoascã, pentru a nu se încrede nici numai în nãdejdea singurã fãrã plînsul si smerenia duhovniceascã, nici în smerita cugetare si în lacrimi, fãrã nãdejdea si bucuria ce urmeazã acelora 13\

10. Existã o pãrutã smerenie din lene, din negli jentã si dintr-o lipsã de nãdejde a constiintei, pe care cei ce o au o socotesc pricinuitoare de mîntuire. Dar nu este, cãci nu are plînsul pricinuitor de bucurie, înso tit cu ea.

11. Existã un plîns fãrã smerenie duhovniceascã si acesta e socotit de cei ce plîng astfel ca un plîns curã- titor de pãcate. Dar închipuindu-si aceasta, se amãgesc în zadar. Cãci sînt lipsiti de dulceata Duhului, ivitã în chip tainic în cãmara întelegãtoare a sufletului (Ps. XXXIII, 9). De aceea unii ca acestia se si aprind repede de pofta fatã de lume si nu pot sã dispretuiascã în chip desãvîrsit lumea si cele din lume. Iar cel ce nu poate dispretui acestea în chip desãvîrsit si n-a dobîndit o des- lipire din suflet fatã de ele nu poate dobîndi nici nãdej dea sigurã si neîndoielnicã a mîntuirii sale. E purtat de îndoialã, neîncetat, ici si colo, nepunînd temelia de piatrã (Luca VI, 48). 12. Plînsul este îndoit în lucrãrile lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi vãpaia patimilor si curã- teste sufletul de întinãciunea pricinuitã de ele ; altul ca focul, care face viu, prin prezenta Sfîntului Duh si reaprinde si încãlzeste si face înfocatã inima si o înflã cãreazã de dragostea si de dorul lui Dumnezeu.

13. Observã si cunoaste lucrãrile ce se ivesc în tine din smerenie si din plîns si cerceteazã folosul ce ti se adaugã din ele la vreme potrivitã. Pentru cei începãtori aceasta înseamnã lepãdarea a toatã grija pãmînteascã, dezlipirea si renuntarea la pãrinti si la prieteni, pãrã sirea grijii si dispretuirea tuturor lucrurilor si bunu rilor, nu numai pînã la un ac, ci si pînã la trupul însusi.

14. Precum cel ce pune pãmînt pe o flacãrã ce arde în cuptor o stinge pe aceasta, la fel grijile vietii si împãtimirea de cel mai neînsemnat si mai mic lucru sting cãldura aprinsã la început în suflet1S5.

15. Cel ce s-a lepãdat cu bucurie si într-o deplinã simtire a inimii de lucrurile din afarã si de oameni si de toate cele ale vietii si a uitat de ele a sãrit peste împã- timire ca peste un zid si e ca un strãin fatã de lume si fatã de toate cele din ea. El îsi adunã mintea sa si-si concentreazã gîndul si cugetarea numai la pomenirea mortii. De aceea se gîndeste la judecatã si la rãsplatã si e cu totul stãpînit de acestea, pãtruns de o fricã ne grãitã din pricina acestor gînduri si a cugetãrii la ele.

16. Cel ce poartã în sînul sãu frica de judecatã e ca un osîndit legat în lanturi pe scena acestei vieti. De aceea, aratã ca unul ce e tîrît de fricã ca de un cãlãu, si dus pe drumul spre moarte, negîndind la altceva decît la chinul sãu si la durerea pe care va avea sã o sufere din pedeapsa vesnicã. Purtînd în inimã acest gînd, frica ce e întretinutã de el nu-1 lasã sã se îngrijeascã de nici un lucru din cele omenesti. Aflîndu-se astfel neîncetat ca un pironit pe lemn, si stãpînit fiind de dureri puternice, nu-si poate îndrepta ochii spre fata cuiva si nu face nici un caz de cinstea sau de necinstea de la oameni. Cãci socotindu-se vrednic de toatã necinstirea si dispretuirea, nu-1 intereseazã batjocurile ce vin asupra lui.

17. Cel ce poartã în sine frica mortii are silã de toatã mîncarea, bãutura si podoaba hainelor. El nu mã- nîncã pîinea si nu bea apa cu plãcere, ci împlineste tre buinta trupului atîta numai cît ajunge pentru a trãi136. Acela va lepãda toatã voia sa si se va face rob tuturor, nedeosebind între cele poruncite 1S7.

18. Cel ce s-a dat pe sine, de frica chinurilor, rob pãrintilor dupã Dumnezeu, nu va alege poruncile care usureazã durerea inimii lui, nici pe cele care dezleagã legãtura fricii lui. Nu va asculta nici de cei ce-1 îndeam nã spre acestea cu prietenie, sau cu lingusire, sau cu poruncã, ci va alege mai degrabã pe cele ce-i sporesc frica si va vrea pe cele ce-i strîng legãtura si va iubi pe cele ce-i dau putere cãlãului (fricii). El va stãrui în acestea, neasteptînd sã ia dintr-odatã slobozire din ele 138. Dar nãdejdea izbãvirii face osteneala mai usoarã, ceea ce este mai folositor celui ce se cãieste fierbinte 139.

19. Tuturor celor ce încep sã vietuiascã dupã Dum nezeu, le este folositoare frica chinurilor si durerea ce se naste din ea. Iar cel ce-si închipuie cã poate pune în ceput fãrã durere si fãrã lanturi si fãrã cãlãu (fricã), nu numai cã-si asazã temelia faptelor sale pe nisip, ci îsi închipuie chiar cã-si poate face casa în aer, fãrã temelie, ceea ce este întru totul cu neputintã. Cãci durerea aceasta naste toatã bucuria si lantul acesta rupe toate lanturile pãcatelor si ale poftelor si cãlãul acesta nu pricinuieste moarte, ci viatã vesnicã 140.

20. Cel ce nu va vrea sã scape si sã fugã de dure rea nãscuta din frica de chinurile vesnice, ci se va lipi cu toatã hotãrîrea inimii de ea si-si va strînge si mai mult legãturile ei, pe mãsura acestei hotãrîri va înainta mai repede si se va înfãtisa înaintea fetei împãratului împã ratilor. Iar întîmplîndu-se aceasta, îndatã ce va privi ca printr-o ceatã spre slava Aceluia, i se vor dezlega lanturile, iar cãlãul lui, sau frica, va fugi departe de la el, si durerea din inima lui se va întoarce în bucurie si se va face izvor care izvorãste la vedere neîncetat si roaie de lacrimi, iar în minte, liniste, blîndete si dulceatã de negrãit. Ba îi va da si bãrbãtie si-1 va face sã alerge slobod si neîmpiedicat spre toatã ascultarea poruncilor o lui Dumnezeu (Ps. CXVIII, 32). Acestea sînt cu neputintã celor începãtori, dar le sînt proprii celor ce au ajuns, prin înaintare, spre mijloc. Iar celor desãvârsiti, izvorul acesta li se face luminã, inima schimbîndu-li-se si prefãcîndu-li-se fãrã de veste U1.

21. Cel ce are în lãuntrul lui lumina Duhului Sfînt, cade cu fata la pãmînt neputînd sã o priveascã si stri gã cu spaimã si cu fricã multã, ca unul ce a vãzut si a pãtimit un lucru mai presus de fire, de cuvînt si de în telegere, El este asemenea unui om cãruia i s-au aprins de undeva mãdularele de un foc, în care arzînd si ne-, putînd rãbda cãldura vãpãii (Ieremia XX, 9), se poartã ca unul ce a iesit din sine 142. Neizbutind nicidecum sã devinã iarãsi al sãu si coplesit neîncetat de lacrimi si rãcorit de ele, el aprinde focul dorului si mai tare. Ca urmare, varsã si mai multe lacrimi si, spãlîndu-se în multimea lor, fulgerã de tot mai mare strãlucire "3. Iar cînd s-a aprins în întregime si s-a fãcut ca o luminã 144, se împlineste ceea ce s-a spus : "Dumnezeu unit cu dumnezeii si cunoscut de ei"-, si anume atît de mult cît s-a unit cu cei cu care s-a unit si s-a descoperit celor ce-L cunosc 145.

22. Pe cît voieste Dumnezeu sã se facã cunoscut de noi, pe atîta se si descoperã. Si pe cît se descoperã, pe atîta e vãzut si cunoscut de cei vrednici. Dar nu e cu putintã sã pãtimeascã cineva si sã vadã asa ceva, dacã nu s-a unit mai întîi cu Preasfmtul Duh, dupã ce a do- bîndit prin dureri si sudori o inimã smeritã, curatã, simplã si zdrobitã.

23. înainte de plîns si de lacrimi, nimeni sã nu ne amãgeascã cu vorbe desarte (Efeseni V, 6), nici sã nu ne amãgim pe noi însine. Cãci încã nu este în noi pocã intã, nici adevãratã pãrere de rãu, nici fricã de Dumne zeu în inimile noastre, nici nu ne-am învinovãtit pe noi însine, nici n-a ajuns sufletul nostru la simtirea jude cãtii viitoare si a chinurilor vesnice. Cãci dacã ne-am fi învinovãtit pe noi însine si am fi dobîndit acestea si am fi ajuns la ele, îndatã am fi vãrsat si lacrimi. Iar fãrã de acestea, nici învîrtosarea inimii noastre nu se va putea înmuia vreodatã, nici sufletul nostru nu va dobîndi smerenie, nici nu vom izbuti sã ne facem smeriti. Iar cel ce nu s-a fãcut astfel, nu se poate uni cu Duhul cel Sfînt148. Si cel ce nu s-a unit cu Duhul acesta prin curãtie, nu poate sã ajungã la vederea si cunostinta lui Dumnezeu si nu e vrednic sã se învete tainic virtutile smereniei147.

24. Cel ce voieste sã-1 învete mestesugul vorbirii si filozofia pe cel ce abia a învãtat sã silabiseascã literele nu numai cã nu-i va folosi întru nimic, ci îl va face mai degrabã sã se descurajeze si sã se dezguste, din pricina neputintei mintii lui de a cuprinde întelesul celor spuse. Tot asa cel ce spune începãtorilor despre cele ale desã- vîrsirii si mai ales celor mai greoi, nu numai cã nu-i va folosi cu nimic, ci îi va si face sã se întoarcã la cele din urmã. Cãci privind la înãltimea virtutii si întelegînd cît de departe este de culmea ei si socotind cã lui îi este cu neputintã sã urce spre vîrful ei, va dispretui si începu turile fãcute de el, ca nefolositoare, si se va scufunda în deznãdejde.

25. Cînd cei tinuti si stãpîniti încã de patimi vor auzi cã cel desãvîrsit dupã Dumnezeu se socoteste pe sine mai lipsit de curãtie decît orice om si decît orice animal si orice fiarã si cã atunci cînd e batjocorit se bucurã, cînd e bîrfit bine cuvînteazã, cînd e prigonit rabdã si se roagã pentru dusmanii lui cu lacrimi si în tru durerea inimii, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru ei, la început nu cred cã sînt lucruri asa de mari si în cearcã sã se facã pe ei deopotrivã cu acela. Pe urmã, dati pe fatã de Sfintele Scripturi si coplesiti de sfintii care le-au dovedit acestea cu fapta, mãrturisesc cã nu pot sã ajungã la ele. Iar cînd aud cã fãrã împlinirea acestora este cu neputintã sã se mîntuiascã, atunci, ne- vrînd sã înceteze cu totul sã facã rãul si sã se pocãiascã de pãcatele lor, îi prinde deznãdejdea.

26. Cei mai multi cinstesc ca nepãtimitori si ca sfinti, pe cei ce fãtãresc virtutea si altceva aratã în pielea obrazului si altceva sînt dupã omul din lãuntru, si anume plini de toatã nedreptatea, pizma, viclenia si rãul miros al plãcerilor. Ei socotesc asa, pentru cã nu au ochiul sufletului curãtit, nici nu sînt în stare sã-i cunoascã pe aceia din roadele lor. Iar pe cei ce petrec în evlavie si virtute si în nerãutatea inimii, care sînt sfinti cu adevãrat, îi socotesc, în chip gresit, ca pe oamenii de rînd, si trec pe lîngã ei dispretuindu-i si îi tin de nimic 148.

27. Unii ca acestia cinstesc ca învãtãtor si ca om duhovnicesc mai degrabã pe cel guraliv si arãtos. Iar pe cel tãcut si cu grijã la cuvinte îl tin de prost si mut149.

28. Cei trufasi la cuget si bolnavi de mîndria dia volului se întorc de la cel ce vorbeste în Duhul Sfînt, socotindu-1 trufas la cuget si mîndru. Cãci cuvintele lui mai degrabã îi pleznesc decît îi strãpung 15°. Dar pe cel ce boscorodeste din burtã si din fituici si îi minte cu privire la mîntuirea lor, îl laudã si îl primesc. Astfel, nu este nimeni între unii ca acestia care sã poatã deosebi si vedea lucrul bine si asa cum este 151.

29. -"Fericiti, zice Dumnezeu, cei curati cu inima, cã aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei V, 8). Dar inima curatã nu o poate înfãptui nici o virtute, nici douã, nici zece, ci toate împreunã fiind, asa zicînd, ca una singurã si dusã pînã la capãtul din urmã 152. Dar nici acestea nu pot face singure inima curatã, fãrã venirea si lucrarea Duhului. Cãci precum fierarul îsi poate arãta mestesugul prin uneltele sale, dar fãrã lucrarea focului nu poate isprãvi nimic, asa si omul toate le face si se foloseste de virtuti ca de niste unelte, dar fãrã venirea focului dumnezeiesc, ele rãmîn fãrã rod si fãrã folos, neizbutind sã curãteascã pata si întinãciunea sufletului 153.

30. Acolo unde este smerenia adîncã, acolo sînt si lacrimi îmbelsugate. Iar acolo unde sînt acestea, acolo e si prezenta Duhului cel închinat. Iar acolo unde e Acesta, acolo se iveste toatã curãtia si sfintenia în cel ce se aflã sub lucrarea Duhului si acestuia i se face vã zut Dumnezeu si Dumnezeu priveste la el. "Cãci la cine voi privi, zice, decît la cel blînd si linistit si temãtor de cuvintele Mele ?"154.

31. Omul poate lupta împotriva patimilor sale, dar nu le va putea dezrãdãcina nicidecum. Si a primit pute rea de a nu face rãul, dar nu si puterea de a nu. se gîndi la el155. Dar evlavia constã nu în a face numai binele, ci si în a nu gîndi cele rele. Deci cel ce gîndeste cele rele nu poate dobîndi inimã curatã. Si cum ar putea ? Cãci e întinatã de gîndul rãu, ca o oglindã de noroi156.

32. Eu am înteles cã inima curatã constã nu numai în a nu fi tulburat cineva de vreo patimã, ci si în a nu cugeta vreun rãu sau ceva al vietii, atunci cînd vrea, ci a avea în sine numai amintirea lui Dumnezeu printr-o iubire neînfrînatã. Cãci numai în lumina curatã vede ochiul în chip curat, neasezîndu-se în calea privirii nimic 157.

33. Nepãtimirea spun cã constã nu numai în a fi în afarã de lucrarea patimilor, ci si în înstrãinarea de amin tirea lor. Si nici numai în aceasta, ci si în a ne goli min tea noastrã de închipuirea lor, în asa fel, ca atunci cînd voim, sã ne ridicãm mai presus de ceruri, ajungînd în afarã de toate cele vãzute si supuse simturilor. Atunci e ca si cînd simturile noastre ar fi încuiate si mintea noas trã ar fi pãtruns la cele mai presus de simturi, ducînd prin puterea ei cu sine simturile, ca un vultur aripile sale.

34. Mintea fãrã simturi nu-si aratã nicidecum lu crãrile sale si nici simturile pe ale lor fãrã minte 158.

35. Inimã curatã este si se zice aceea care nu aflã în sine nici o închipuire sau gînd lumesc, care e atît de dãruitã lui Dumnezeu si de unitã cu El, cã n-are nici o amintire, nici a lucrurilor supãrãtoare ale vietii, nici a celor pricinuitoare de bucurie, ci petrece în contem platie ca în al treilea cer, si e rãpitã în rai (2 Cor. XII, 2-4), si vede arvuna bunãtãtilor fãgãduite sfinti- lor si se face martorul bunurilor vesnice, pe cît e cu putintã firii omenesti. Acesta e semnul adevãrat al inimii curate si dovada sigurã prin care cunoaste cineva si mãsurile curãtiei si se vede pe sine însusi ca într-o oglindã 159.

36. Precum cel ce se aflã în afara casei nu vede pe cei aflãtori înãuntrul ei, asa nici cel rãstignit lumii (Gal. VI, 14), sau mort ei, nu mai are vreo simtire a lucrurilor din lume.

37. Precum trupul mort nu are nici o simtire, nici a trupurilor vii, nici a celor ce zac moarte împreunã cu el, asa nici cel ce a ajuns în afara lumii, în Duh, si e împreunã cu Dumnezeu, nu poate avea vreo simtire a lumii sau vreo împãtimire de lucrurile ei, mãcar cã e supus trebuintelor trupului.

38. Existã o moarte înainte de moarte si o înviere a sufletelor înainte de învierea trupurilor, prin lucrare, prin putere, prin experientã si prin adevãr. Cînd cugetul muritor a fost desfiintat de mintea nemuritoare si starea de moarte, alungatã de viatã, sufletul se vede pe sine în chip vãdit ca înviat din morti, precum se vãd pe ei însisi cei ce se scoalã din somn. Si recunoaste pe Dumnezeu care 1-a înviat. Iar cunoscîndu-L pe El si multumindu-I, se ridicã mai presus de simturi si de toatã lumea, plin de o plãcere negrãitã, si face sã se odihneascã în sine toatã miscarea cugetãtoare 16°. 39. Unele stãri sînt pricinuite de noi, altele ni se dau de Dumnezeu. In mãsura în care ne curãtim, prin osteneli si sfintite sudori, sîntem luminati prin lumina lacrimilor de pocãintã. Si în mãsura în care ne luminãm, ne curãtim prin lacrimi. Lucrul din urmã (curãtirea prin lacrimi) îl aducem noi de la noi însine ; cel dintîi (luminarea) ni se dã si-1 primim de sus.

40. Multi aducînd cele ale lor nu au primit cele ce vin de obicei de la Dumnezeu. Aceasta se vede din cele ce au fãcut si au pãtit Cain si Esau. Cãci dacã cine va nu aduce ale sale într-o stare de suflet evlavioasã, cu credintã fierbinte si cu multã smeritã cugetare, Dum nezeu nu va cãuta la el si nu va primi cele aduse. Iar dacã nu sînt împlinite acestea, nici El nu va da în schimb ale Sale celui ce a adus ale lui astfel.

41. Lumea e moartã pentru sfinti si cei din ea la fel pentru ei. De aceea vãzînd, nu vãd faptele lor cele bune si auzind, nu pot întelege (Matei XIII, 13) cuvintele lor dumnezeiesti grãite în Duhul Sfînt. Dar nici cei du hovnicesti nu pot primi în ei faptele cele rele sau cu vintele pãtimase ale oamenilor lumesti sau rãi, ci vã zînd si ei cele din lume, nu le vãd si auzind cele ale oa menilor lumesti, rãmîn cu simtirea ca si cînd nu le-ar auzi. Si astfel nu se înfãptuieste nici o pãrtãsie a aces tora cu aceia, sau a acelora cu acestia161. 42. Despãrtirea între luminã si întuneric e clarã si un amestec între ele este cu neputintã. -"Cãci ce pãrtã- sie are lumina cu întunericul, zice, sau ce parte are cre dinciosul cu necredinciosul ?" (2 Cor. VI, 15). Tot asa e de mare depãrtarea si despãrtirea între cei ce se aflã în Duhul Sfînt si cei ce nu se aflã în El. Cei dintîi au pe trecerea în cer (Filip. III, 20), cãci au ajuns, încã de aici, din oameni, îngeri. Iar cei din urmã sed încã în întune ricul mostenit si în umbra mortii (Ps. CVI, 10 s.u.), piro niti de pãmînt si de lucrurile de pe pãmînt. Cei dintîi sînt în lumina întelegãtoare si neînseratã ; ceilalti sînt luminati numai de lumina supusã simturilor; cei dintîi se vãd pe ei însisi si vãd si pe cei apropiati; ceilalti, vã- zîndu-se pe ei însisi si vãzînd si pe cei apropiati murind în fiecare zi, nu stiu cã sînt oameni si cã mor ca oa menii (Ps. LXXXI, 7) ; iar nestiind, nu cred cã va fi o judecatã si o înviere si o rãsplãtire pentru cele sãvîrsite de fiecare în viata de aici.

43. Dacã Duhul Sfînt este în tine, fãrã îndoialã vei cunoaste, din lucrãrile Lui ce se sãvîrsesc în tine, cele ce spune despre El apostolul. Cãci zice : "Unde e Duhul Domnului, acolo este libertatea"- (2 Cor. III, 17) ; si : -"Trupul e mort pentru pãcat, iar Duhul viazã pentru dreptate"- (Rom. VIII, 10) ; si : "Cei ce sînt ai lui Hristos viata si-au rãstignit împreunã cu patimile si cu pof tele ei" (Gal. V, 29). Cãci cîti în Hristos s-au botezat, sînt în Duhul Sfînt (Ioan VII, 33), ca unii ce au îmbrã cat pe Hristos întreg (Gal. III, 27) si s-au fãcut fii ai lu minii (Lucâ XVI, 8)) si umblã în lumina neînseratã (1 Ioan I, 7). Si vãzînd lumea, nu o vãd si auzind ale lu mii, nu aud (Matei XIII, 13). Cãci precum s-a scris des pre oamenii trupesti cã vãzînd, nu vãd si auzind despre lucrurile dumnezeiesti, nu înteleg, nici nu pot primi cele ale Duhului, cãci nebunie sînt pentru ei acestea (1 Cor. II, 14), asa sã întelegi si despre cei ce au în ei pe Duhul Sfînt : trup au, dar nu sînt în trup. "Cãci voi, zice, nu sînteti în trup, ci în duh, dacã Duhul lui Dumnezeu locuieste în voi" (Rom. VIII, 9). Ei sînt morti lumii, si lumea, lor. "Cãci mie, zice, lumea s-a rãstignit si eu lumii"- (Gal. VI, 14).

44. Cel ce cunoaste aceste semne si stãri minunate lucrîndu-se în sine este cu adevãrat purtãtor de Dum nezeu si de semne, avînd pe Dumnezeu, sau pe însusi Duhul cel Preasfînt locuind în el, vorbind si lucrînd în el cele spuse de Pavel. Iar cel ce nu a cunoscut încã acestea în sine, sã nu se amãgeascã, cãci este încã trup si sînge, adicã acoperit de întunericul poftelor trupu lui 162. Iar trupul si sîngele nu vor mosteni împãrãtia lui Dumnezeu, care este Duhul Sfînt (1 Cor. XV, 20).

45. De la dumnezeiescul Botez primim iertarea pã catelor sãvîrsite si ne eliberãm de vechiul blestem si ne sfintim prin venirea Sfîntului Duh. Dar harul desãvîr- sit, dupã cuvîntul : "Voi locui si voi umbla întru ei" (2 Cor. VI, 16), nu-1 primim atunci. Aceasta e a celor ce s-au întãrit în credintã si aratã acest har prin fapte. Cãci dupã ce ne-am botezat, abãtîndu-ne spre fapte re le si de rusine, lepãdãm cu totul si sfintirea însãsi. Dar prin pocãintã si mãrturisire si lacrimi primim pe mãsu ra lor, mai întîi iertarea pãcatelor sãvîrsite si, prin aceasta, sfintirea si harul de sus 16S.

46. De la pocãintã ne vine spãlarea întinãciunii fap telor rusinoase. Dupã ea primim împãrtãsirea de Duhul Sfînt. Dar nu în chip simplu, ci dupã credinta, simtirea si smerenia celor ce s-au pocãit din tot sufletul. Insã numai dupã iertarea deplinã a pãcatelor de mai înainte, primitã de la pãrintele care ne-a luat asupra sa. De aceea bine este sã ne pocãim în fiecare zi, pentru porunca ce s-a dat. Cãci îndemnul : -"Pocãiti-vã, cã s-a apropiat împãrãtia cerurilor" (Matei III, 2), ne aratã lucrarea aceasta ca fiind fãrã hotar lM.

47. Harul Preasfîntului Duh s-a dat sufletelor logo dite cu Hristos, ca o arvunã. Si precum fãrã arvunã, femeia nu are asigurare cã se va înfãptui vreodatã uni rea ei cu bãrbatul, asa nici sufletul nu primeste încre dintare sigurã cã va fi împreunã cu Stãpînul si cu Dum nezeul sãu în veci, sau se va uni cu El tainic si de ne grãit si se va bucura de frumusetea neapropiatã a Lui, dacã nu primeste arvuna harului Lui si nu-1 dobîndeste în sine întru cunostintã 165.

48. Precum scrisorile de învoialã, dacã nu primesc iscãliturile unor martori vrednici de crezare nu fac si gurã arvuna, tot asa, înainte de împlinirea poruncilor si de dobîndirea virtutilor, nu e sigurã iluminarea harului. Cãci ceea ce sînt martorii pentru învoieli, aceea este lu crarea poruncilor si virtutile pentru arvuna Duhului. Datoritã acestora primeste fiecare prin arvunã încre dintarea mîntuirii viitoare 166.

49. întîi învoielile se scriu, asa zicînd, prin lucra rea poruncilor, apoi se pecetluiesc si se iscãlesc de cãtre virtuti. Abia atunci îsi dã mirele Hristos, sufletului mi reasã, inelul, adicã arvuna Duhului167. 50. Precum mireasa înainte de nuntã primeste de la mire numai arvuna, iar zestrea convenitã si darurile fãgãduite, asteaptã sã le primeascã dupã nuntã, asa si mireasa, care e Biserica credinciosilor si sufletul fiecã ruia dintre noi, primeste întîi de la mirele Hristos nu mai arvuna Duhului, iar bunãtãtile vesnice si împãrã tia cerurilor asteaptã sã le primeascã numai dupã ple carea de aici. Dar prin arvunã are încredintarea cã va primi bunãtãtile convenite în învoialã în chip nemin- cinos168.

51. Se întâmplã uneori cã mirele întîrzie în vreo cãlãtorie, sau e ocupat cu alte treburi, si de aceea hotã rãste sã amine nunta. Dacã mireasa se va mînia si, dis- pretuind dragostea lui, va sterge sau va rupe hîrtia de învoialã, va cãdea îndatã din nãdejdile ce le are în mire. Asa se întîmplã si cu sufletul. De va zice cineva dintre cei ce se nevoiesc : pînã cînd sînt dator sã mã ostenesc ? Si drept urmare va slãbi din ostenelile nevo- intei si, prin neglijarea poruncilor si prin pãrãsirea po cãintei neîncetate, va sterge si va rupe, asa zicînd, învo ielile, va cãdea îndatã cu totul si din arvuna si din nã dejdea în Dumnezeu169.

52. Dacã mireasa îsi întoarce cãtre altul dragostea de la mirele cu care s-a învoit, si se împreunã cu acela, pe fatã sau în ascuns, nu numai cã nu mai poate spera sã primeascã de la mire nimic din cele fãgãduite ei, ci are sã astepte cu dreptate si pedeapsa si ocara prevãzutã de lege. Tot asa se întîmplã si cu noi. Dacã-si întoarce careva dragostea datoratã mirelui Hristos, spre pofta vreunui alt lucru, pe fatã sau în ascuns, si inima lui e tinutã de acel lucru, se face urît mirelui si ne- vrednic de unirea cu El170. Cãci a zis : -"îi iubesc pe cei ce Mã iubesc* (Prov. VIII, 17) m.

53. Arvuna este, pentru cei ce au dobîndit-o, negrãitã, înteleasã în chip neînteles, tinutã fãrã sã fie stãpînitã 172,vãzutã în chip nevãzut, vie si grãitoare, în miscare si miscînd pe cel ce a dobîndit-o, zburînd din chivotul în care se aflã pecetluitã si aflîndu-se iarãsi în chip neasteptat în lãuntrul lui17S. în felul acesta face pe cel ce a dobîndit-o sã nu socoteascã nici prezenta ei sigurã, nici plecarea ei fãrã întoarcere. Si asa neavînd-o, este ca cel ce o are, si avînd-o, cel ce a dobîndit-o se simte ca cel ce nu o are 174.

54. Se întîmplã ca cineva stînd noaptea în casã cu toate usile închise, dacã va deschide o micã fereastrã si va fi luminat deodatã de un fulger strãlucitor, nesupor- tînd ochii aceastã strãlucire, se apãrã, închizînd îndatã ochii si se retrage în sine. Tot asa cînd sufletul e închis în cele supuse simturilor, de se va apleca (Cînt. Cînt. II, 9) vreodatã cu mintea spre cele din afarã de acestea ca printr-o fereastrã, luminîndu-se de fulgerul arvunii din ele, adicã al Duhului Sfînt, si nesuportînd raza luminii neacoperite, simte o spaimã în minte si se adunã întreg în sine, refugiindu-se ca într-o casã în cele cunoscute cu simturile si omenesti.

55. Din aceste semne trebuie sã cunoascã fiecare dacã a primit arvuna Duhului de la mirele si stãpînul Hristos. Si dacã a primit-o, sã se sîrguiascã sã o tinã175. Iar dacã nu s-a învrednicit încã sã o primeascã, sã se sîrguiascã sã o primeascã prin fapte bune si prin pocãinta cea mai fierbinte si sã o pãzeascã prin lucrarea poruncilor si prin dobîndirea virtutilor m.

56. Acoperisul fiecãrei case se tine prin temelii si prin cealaltã parte a clãdirii ; iar temeliile se asazã, ca trebuincioase si folositoare, pentru a purta acoperisul. Astfel nici acoperisul nu poate sta fãrã temelii si nici temeliile nu-s de vreo treabã sau de vreun folos, fãrã acoperis. Asa si harul lui Dumnezeu se pãstreazã prin lucrarea poruncilor, iar faptele poruncilor se pun ca te melii pentru harul lui Dumnezeu ; si nici harul Duhu lui nu poate rãmînea în noi fãrã lucrarea poruncilor, nici lucrarea poruncilor fãrã harul lui Dumnezeu nu e de vreo trebuintã sau de vreun folos 177.

57. Precum casa fãrã acoperis, lãsatã asa din ne- grija zidarului, nu numai cã nu e de nici o treabã, ci face si zidarul de rîs, asa si cel ce pune temeliile lucrã rii poruncilor si ridicã zidurile virtutilor înalte, de nu va primi si harul Duhului Sfînt întru vederea si cunos tinta sufletului, este nedesãvîrsit si compãtimit de cei desãvîrsiti. El s-a lipsit de har pentru una din aceste douã pricini : sau pentru cã n-a avut grijã de pocãintã, sau pentru cã nefiind iscusit la adunarea poruncilor, care e un material nesfîrsit, a lãsat ceva afarã din cele ce ne par nouã neînsemnate, dar sînt de trebuintã la clã direa casei virtutilor. Astfel fãrã ele, n-a putut sã-si acopere casa prin harul Duhului178. 58. Dacã Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu s-a coborît pe pãmînt ca sã ne împace prin Sine pe noi cei ce eram dusmani ai Pãrintelui Sãu (Rom. V, 10), si sã ne uneascã în chip constient cu Sine prin Duhul Sãu cel Sfînt si de o fiintã, cel ce cade din acest har, de care altul va avea parte ? Cu sigurantã acesta nici n-a fost împãcat cu Dumnezeu, nici n-a dobîndit unirea cu El prin împãrtãsirea Duhului179.

59. -"Va pune cineva foc în sîn, zice înteleptul, si nu-si va arde hainele ?" (Prov. VI, 27). Iar eu zic : Cine nu va arde si nu se va umplea de strãlucire si nu va rãspîndi si el fulgerele dumnezeirii, pe mãsura curãtirii si a împãrtãsirii de foc, dacã va primi în inimã focul ceresc neacoperit ? Cãci împãrtãsirea urmeazã curãtirii, iar curãtirea urmeazã împãrtãsirii.

60. Cel ce se împãrtãseste de Duhul dumnezeiesc se izbãveste de poftele si de plãcerile pãtimase, dar de trebuintele trupesti ale firii nu se desparte 18°. Ca unul ce e slobozit de legãturile poftei pãtimase si e unit cu slava si cu dulceata nemuritoare, se sileste neîncetat sã fie sus si sã petreacã cu Dumnezeu ; si sã nu se depãr teze nici pentru o clipã de vederea Aceluia si de desfã tarea de care nu se mai saturã. Dar ca unul ce e închis în trup si în stricãciune, e tras si purtat si el de acestea si se întoarce spre cele pãmîntesti. Insã atunci atîta în tristare are din pricina acestora, cîtã are sufletul pãcã tosului cînd se desparte de trup 181.

61. Precum pentru iubitorul de trup si de viatã, de plãceri si de lume, despãrtirea de acestea este moarte, asa pentru iubitorul de curãtie si de Dumnezeu, de cele netrupesti si de virtute, moarte cu adevãrat este despãrtirea cea mai micã a cugetãrii de acestea. Cel ce priveste lumina supusã simturilor, dacã va închide putin ochii, sau i se vor acoperi de altcineva, se necãjeste si se întristeazã si nu poate peste tot, sã rabde aceasta, mai ales dacã privea la anumite lucruri de trebuintã sau interesante. Dar cu cit mai vîrtos nu se va întrista si nu se va necãji cel ce e luminat de Duhul Sfînt si priveste cu trezvie si cu întelegere, fie cã privegheazã, fie cã doarme, bunãtãtile acelea "pe care ochiul nu le-a vãzut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit" (1 Cor. II, 9), la care doresc si îngerii sã priveascã (1 Petru I, 12), de va fi smuls de cineva de la vederea lor ? Cãci el socoteste aceasta, pe drept cuvînt, moarte si înstrãinare de viata vesnicã182.

62. Omul fiind îndoit, adicã avînd alcãtuirea din su flet si trup, lumea a fost creatã pentru el de asemenea ca vãzutã si nevãzutã. Si fiecãreia din aceste pãrti i s-a rînduit în chip potrivit ei unele din faptele si din grijile noastre. Dar am înteles cã lucrul acesta este adevãrat si cu privire la vederi si la vise. Cele ce ocupã sufletul, sau cele în care petrece el în stare de veghe, acelea re tin închipuirea si cugetarea lui si în somn. De se îngri jeste de lucruri omenesti, e preocupat de ele si în în chipuirile viselor. Iar de cugetã la cele dumnezeiesti si ceresti, se va afla si în vis cu gîndirea în acestea, dupã spusa proorocului : "Si tinerii vor avea vedenii" (Ioil III, 1). Dar fiind în acestea, sufletul nu va fi înselat, ci va vedea lucruri adevãrate si i se vor încredinta des coperiri 18S.

63. Cînd partea poftitoare a sufletului e împinsã spre patimile desfãtãrilor si spre plãcerile vietii, tot pe acestea le vede sufletul si în vis. Iar cînd iutimea sau mînia sufletului e înfuriatã împotriva semenilor, viseazã atacuri, rãzboaie si lupte între serpi si certuri ca la judecatã cu dusmanii. Cînd, în sfîrsit, ratiunea lui se înaltã prin trufie si mîndrie, îsi închipuie rãpiri înaripate în aer, sederi si domnii pe tronuri înalte, pãsiri înaintea poporului în fruntea unora care luptã.

64. Numai vederile acelea sînt adevãrate, care nici n-ar trebui sã se numeascã visuri, ci vederi. Ele sînt proprii acelora a cãror minte a devenit simplã, prin sã- lãsluirea Duhului, si liberã de toatã supãrarea si robia patimilor ; a cãror cugetare se miscã în jurul celor dum nezeiesti si se gîndeste la rãsplãtirile viitoare ; a cãror viatã mai presus de viata celor vii este fãrã griji, netul buratã, linistitã, curatã, plinã de milã, de întelepciune, de cunostinta cereascã si de roadele bune cultivate de Duhul. Ale celor ce nu sînt asa, sînt mincinoase si încurcate si totul e o înselãtorie vãditã 184.

65. Multi au fericit viata pustniceascã, altii pe cea de obste, sau în chinovie. Altii doresc sã stea în fruntea poporului, sã îndemne, sã învete si sã ridice biserici, hrãnindu-se din acestea în chip felurit trupeste si sufle teste. Eu nu as socoti pe nici una din acestea mai bunã decît pe alta. Nici n-as spune cã una e vrednicã de laudã, iar alta de ocarã. Ci în toatã privinta si în toate lucru rile si faptele, cu totul fericitã este viata cea pentru Dumnezeu si dupã Dumnezeu 185.

66. Viata oamenilor se alcãtuieste din felurite stiin te si mestesuguri ; unul îndeletnicindu-se cu una, altul cu alta, fiecare aduce partea sa si astfel oamenii îsi dau si primesc între ei, în timpul vietii, împlinind trebuin- tele trupesti ale firii. Asa se poate vedea si între oamenii duhovnicesti : unul se îndeletniceste cu o virtute, altul cu alta, toti alergînd din diferite pãrti spre aceeasi tintã 186.

67. Tinta tuturor celor ce se nevoiesc dupã Dum nezeu este sã placã lui Hristos, Dumnezeului nostru, si sã primeascã împãcarea cu Tatãl prin împãrtãsirea de Duhul si sã dobîndeascã mîntuirea prin aceasta. Cãci în aceasta stã mîntuirea fiecãrui suflet si a fiecãrui om. Neîmplinindu-se aceasta, desartã e osteneala si lucra rea noastrã si fãrã rost e toatã calea care nu duce la aceasta pe cel ce aleargã pe ea 187.

68. Cel ce a pãrãsit toatã lumea si s-a retras în munte, pentru linistire, dar de acolo scrie celor din lume, pentru a atrage atentia, pe unii fericindu-i, iar pe altii lingusindu-i si lãudîndu-i, este asemenea celui ce s-a despãrtit de femeia desfrînatã, ispititor îmbrã catã si foarte rea, si s-a dus în tarã depãrtatã, ca sã scape pînã si de amintirea ei, dar pe urmã uitînd de tinta pentru care a venit acolo, doreste sã scrie celor ce petrec si se murdãresc cu desfrînatã aceea, fericindu-i. Prin aceasta aratã cã, dacã nu cu trupul, cel putin cu inima si cu mintea se împãrtãseste de bunãvoie de pa tima lor, încuviintînd amestecarea lor cu ea 188.

69. Pe cît sînt de vrednici de laudã si de fericiti cei ce petrec în lume, dar îsi curãtesc simtirile si ini mile de toatã pofta cea rea, pe atîta sînt de vrednici de ocarã si de osîndã cei ce petrec în munti si în pesteri, dar îsi doresc laudele si fericirile de la oameni189. Acestia vor fi ca niste preacurvari înaintea lui Dumnezeu, Care cerceteazã inimile noastre. Cãci cel ce pofteste sã se audã în lume despre viata, despre numele si despre petrecerea lui, desfrîneazã fatã de Dumnezeu, ca poporul de odinioarã al iudeilor, cum zice David (Ps. CV, 39) 19\

70. Cel ce s-a lepãdat fãrã sovãieli de lume si de cele din ea, din credinta în Dumnezeu, crede cã Domnul e milostiv si îndurat si primeste pe cei ce vin cu pocã intã la El. Iar stiind cã prin necinstire cinsteste pe ro bii sãi, prin sãrãcia cea mai de pe urmã îi îmbogãteste si prin ocãri si dispretuiri îi slãveste, iar prin moarte îi face pãrtasi si mostenitori ai vietii vesnice, se grã beste prin acestea ca un cerb însetat (Ps. XLI, 2) spre iz vorul cel nemuritor. El urcã prin acestea în sus ca pe o scarã, pe care urcã si coboarã îngerii (Fac. XXVIII, 12), care vin în ajutorul celor ce urcã. Iar la capãtul de sus al scãrii stã Dumnezeu, asteptînd hotãrîrea si sîrgu- inta noastrã dupã putere 191, nu pentru cã se desfatã sã ne vadã ostenind, ci fiindcã Iubitorul de oameni voieste sã ne dea plata Sa ca pe o datorie m.

71. Pe cei ce vin fãrã sovãire la El, Domnul nu-i lasã nicidecum sã cadã, ci, vãzîndu-i slãbiti în putere, conlucreazã cu ei, îi ajutã, întinzîndu-le mîna puterii Sale de sus si-i aduce iarãsi la Sine. îi sprijineste pe fatã si în ascuns, în chip stiut si nestiut. Aceasta, pînã ce urcã toatã scara si se apropie de El si se unesc întregi cu El întreg si uitã de toate cele pãmîntesti, fiind cu El acolo sus, dacã în trup sau afarã de trup (2 Cor. XII, 2), nu stiu, si petrecînd împreunã cu El si bucurîndu-se de bunãtãtile tainice 19\

72. E cu dreptate, ca întîi sã ne punem grumajii nostri sub jugul poruncilor lui Hristos si sã nu ne înfu- riem, nici sã ne tragem îndãrãt. Ci sã pãsim drept si cu rîvnã pînã la moarte sub ele, si sã ne înnoim pe noi în sine, raiul cel cu adevãrat nou al lui Dumnezeu, pînã ce Fiul va veni împreunã cu Tatãl, prin Duhul Sfînt, si se va sãlãslui în noi. Iar atunci, cînd îl vom dobîndi în treg, sãlãsluit în noi ca învãtãtor, oricãruia dintre noi i-ar porunci si orice slujbã i-ar încredinta, sã o ia asu pra sa si sã o împlineascã cu bucurie, dupã voia Lui. Dar nu se cade sã o cerem înainte de vreme, nici sã primim a o lua cînd e datã de oameni, ci sã stãruim în poruncile Stãpînului si Dumnezeului nostru si sã astep tãm hotãrîrea lui Dumnezeu 194.

73. Dupã ce am primit o slujbã în lucrurile dum nezeiesti si ne-am cîstigat cinste în ea, de vom fi în demnati de Duhul sã trecem la altã slujbã sau lucrare sau fãptuire, sã nu ne împotrivim. Cãci Dumnezeu nu vrea sã fim lenesi, nici sã rãmînem în una si aceeasi lu crare în care am început, pînã la sfîrsit, ci sã înaintãm si sã ne miscãm continuu spre izbîndirea în cele mai mari, potrivindu-ne voii lui Dumnezeu si nu voii noastre 193.

74. Cel ce si-a fãcut moartã voia sa e cu totul fãrã voie. Dar nici una dintre cele ce sînt si vietuiesc si se miscã nu e fãrã voie, afarã de cele nesimtitoare si ne miscate. Plantele, mãcar cã se miscã si cresc, nu spu nem cã-si fac miscarea si cresterea printr-o voie natu ralã, cãci sînt neînsufletite. Dar tot ce e însufletit are si o voie naturalã. Deci cel ce si-a omorît prin nevointã si sîrguintã voia sa si s-a fãcut cu totul fãrã voie a iesit din firea sa si, prin faptul cã nu mai voieste nimic, nu mai poate lucra nimic, nici bine nici rãu.

75. Cel ce se sîrguieste sã-si omoare voia sa e da tor sã facã voia lui Dumnezeu ; si în loc de voia sa, sã aseze în sine pe cea a lui Dumnezeu ; pe aceasta sã o sã deascã si sã o altoiascã în inima sa198. Pe urmã sã ia seama cu grijã dacã cele sãdite si altoite încoltesc din rãdãcinile lor din adînc si dacã cele lipite si unite s-au fãcut un singur pom ; apoi dacã au crescut, au înflorit si au fãcut rod frumos si dulce. întîmplîndu-se aceasta, nici el însusi nu mai deosebeste pãmîntul care a primit sãmînta si rãdãcina, de mlãdita aceea neînteleasã, ne grãitã si de viatã purtãtoare care a fost altoitã în ea197.

76. Celui ce-si taie voia sa pentru frica lui Dum nezeu îi dãruieste Dumnezeu voia Lui, într-un chip asa de tainic, încît nici el nu stie. Si o pãstreazã nestearsã în inima sa si-si deschide ochii întelegerii ca sã o cu noascã pe ea si primeste putere ca sã o împlineascã. Iar acestea le lucreazã harul Sfîntului Duh. Cãci fãrã El nu se face nimic 198.

77. Cînd vom împlini cu toatã tãria, rîvna, hotãrî- rea si pornirea neretinutã cele ce ne-a învãtat si porun cit Dumnezeu în chip tainic si nestiut, fãrã sã nesoco tim nimic, atunci ni se va descoperi în chip arãtat ca unor credinciosi ascultãtori, ca unor ucenici si prieteni adevãrati, cum s-a descoperit odinioarã sfintilor Sãi ucenici si apostoli si tuturor celor ce au crezut prin ei în numele Lui. Si atunci vom deveni fii ai lui Dumnezeu dupã har, cum zice Pavel : "Cîti sînt povãtuiti de Duhul lui Dumnezeu, sînt fii ai lui Dumnezeu ; iar de sînt fii, sînt si mostenitori ai lui Dumnezeu si împreunã-mostenitori cu Hristos" (Rom. VIII, 14, 17).

78. Nici unul din cei ce s-au învrednicit sã fie cu Dumnezeu, în unitatea Duhului, si sã guste bunãtãtile Lui tainice, nu mai iubeste slava datã lui de oameni, dar nici aurul sau îmbrãcãmintea sau pietrele socotite pre tioase de cei fãrã de minte ; nu se mai lipeste cu inima de bogãtia trecãtoare, nu mai vrea sã fie cunoscut de împãrati si de stãpînitori care nu stãpînesc, ci sînt stã- pîniti de multe ; nu mai vede în acestea ceva mare si înalt, nici nu le mai socoteste pricinuitoare de mai mare slavã celor ce se apropie de ele ; nu va mai pretui nimic altceva din cele lãudate si strãlucitoare pentru oameni. Ba nu va mai socoti ceva rãu nici cãderea cuiva din bo gãtie în sãrãcie si de la stãpînirea si puterea cea mai mare si de la demnitatea cea mai vestitã, la ultima lipsã de slavã si de cinstire.

79. Dacã ai primit iertarea pãcatelor tale, fie prin mãrturisire, fie prin îmbrãcarea schimei sfinte si înge resti, cîtã dragoste, multumire si smerenie nu trebuie sã-ti pricinuiascã aceasta ? Cã fiind vrednic de nenumã rate pedepse, nu numai cã te-ai izbãvit de ele, ci te-ai învrednicit si de înfiere, de slavã si de împãrãtia ceru rilor. Acestea depãnîndu-le în cuget si amintindu-ti-le pururea, fii gata si pregãteste-te sã nu necinstesti pe Cel ce te-a cinstit si ti-a iertat nenumãrate greseli. Ci slãveste-L si cinsteste-L prin toate lucrurile tale, ca si El sã te slãveascã în schimb si mai mult pe tine, pe care te-a cinstit mai mult decît toatã zidirea vãzutã si te va numi prieten adevãrat al lui Dumnezeu 199.

80. Cu cît este mai de pret sufletul decît trupul, cu atît e mai înalt omul rational decît lumea. Nu lua sea- ma la mãrimea fãpturilor din ea, ca sã le socotesti, omule, pentru aceasta, pe ele mai de pret ca tine. Ci cãutînd la harul ce ti s-a dat si cunoscînd demnitatea sufletului tãu mintal si rational, laudã pe Dumnezeu, Care te-a cinstit mai presus decît toate cele vãzute299.

81. Sã luãm aminte cum slãvim pe Dumnezeu. Cãci nu se slãveste alt fel de cãtre noi de cum a fost slãvit de cãtre Fiul2W. Fiindcã prin acelea prin care a slãvit Fiul pe Tatãl Sãu, prin acelea a fost slãvit si Fiul de cãtre Tatãl. Si aceleasi trebuie sã le facem si noi cu sîrguintã, ca prin aceleasi sã slãvim pe Cel ce primeste sã se numeascã Tatãl nostru cel din ceruri si sã fim slã viti de El cu slava Fiului în Care a fest înainte de a fi lumea prin El (Ioan XVII, 5)202. Iar acestea sînt : cru cea, sau mortificarea lumii întregi, necazurile, ispitele si orice altceva din pãtimirile lui Hristos. Purtîndu-le pe acestea întru rãbdare multã, urmãm lui Hristos în patimile Sale si slãvim prin ele pe Tatãl nostru si Dum nezeu, ca fii ai Lui prin har si ca împreunã-mostenitori cu Hristos *o".

82. Sufletul care nu s-a izbãvit cu desãvîrsire si cu bunã simtire de alipirea si de împãtimirea de cele vã zute nu poate purta fãrã întristare pricinile de întris tare204 si uneltirile venite lui de la draci si de la oa meni. Ci fiind legat prin împãtimire de lucrurile ome- nesti e muscat de pagubele de bani si se supãrã de pierderile unor lucruri si-1 dor cumplit durerile venite în trupul sãu205.

83. Dacã si-a dezlegat cineva sufletul de dorirea si de poftele lucrurilor supuse simturilor si 1-a legat de Dumnezeu, nu numai cã va dispretui banul si lucrurile din jurul lui si, pãgubit de ele, se va arãta fãrã întris tare, ca fatã de niste lucruri strãine, ci si durerile venite asupra trupului sãu le va rãbda cu bucurie si cu mul tumirea cuvenitã. Cãci el vede pururea, ca dumneze iescul apostol, cã "omul din afarã se stricã, iar cel din lãuntru se înnoieste zi de zi" (1 Cor. IV, 10). Altfel nu se pot purta cu bucurie necazurile cele dupã voia lui Dum nezeu. Cãci e de trebuintã, în acestea, de cunostintã de- sãvîrsitã si de întelepciune duhovniceascã. Iar cel lipsit de acestea umblã în întunericul deznãdejdii si al nesti- intei, neputînd sã vadã cîtusi de putin lumina rãbdãrii si a mîngîierii206.

84. Tot cel ce se socoteste învãtat în stiinta mate maticii nu se va învrednici vreodatã sã priveascã si sã cunoascã tainele lui Dumnezeu, pînã ce nu va voi mai întîi sã se smereascã si sã se facã nebun (1 Cor. I, 20), lepãdînd, odatã cu pãrerea de sine, si cunostinta pe care a adunat-o207. Cãci cel ce face aceasta si urmeazã, cu credintã neîndoielnicã, înteleptilor în cele dumneze iesti, si e povãtuit de acestia, va intra împreunã cu ei în cetatea Dumnezeului celui viu. Si cãlãuzit si luminat de Duhul dumnezeiesc, vede si învatã cele ce nici unul din- tre ceilalti oameni nu le-a vãzut si nu le poate vedea si afla vreodatã. Atunci ajunge sã fie învãtat de Dumnezeu 208.

85. Ucenicii oamenilor îi socotesc nebuni pe cei în vãtati de Dumnezeu. Cãci acestia, fiind afarã de lu mina dumnezeiascã si neputînd vedea minunile din ea, pe cei ce sãlãsluiesc în luminã si vãd si învatã cele din ea îi socotesc rãtãciti, cîtã vreme ei însisi sînt departe si nepãrtasi de bunãtãtile tainice ale lui Dumnezeu209.

86. Cei ce sînt plini de harul lui Dumnezeu si desã- vîrsiti întru cunostinta si întelepciunea de sus numai de ea vor sã se apropie si sã vadã pe cei din lume, ca sã le pricinuiascã vreo rãsplãtire prin aducere amin te de poruncile lui Dumnezeu si prin facerea de bine, socotind cã poate vor auzi, vor întelege si se vor îndu pleca209". Fiindcã cei ce nu sînt purtati de Duhul lui Dumnezeu (Rom. VIII, 14) umblã întru întuneric si nu cunosc nici unde merg (Ioan XII, 35), nici în ce porunci se poticnesc. Poate, ridicîndu-se din închipuirea de sine care îi stãpîneste, vor primi învãtãtura adevãratã a Du hului Sfînt. Si auzind fãrã stirbire si nestrîmbatã voia lui Dumnezeu, se vor pocãi si, împlinind-o, vor primi vreun dar duhovnicesc. Iar dacã nu pot sã li se facã acelora pricinuitori ai vreunui astfel de folos, plîngînd învîrtosarea inimii lor, se întorc la chiliile proprii, ru- gîndu-se zi si noapte pentru ei210. Cãci pentru altceva nu ar fi în stare sã se întristeze niciodatã cei ce sînt ne- încetat împreunã cu Dumnezeu, si sînt mai mult decît plini de tot binele2U.

87. Sînt si acum oameni nepãtimitori, sfinti si plini de lumina dumnezeiascã, ce petrec în mijlocul nostru si si-au omorît asa de mult mãdularele lor de pe pãmînt (Colos. III, 5), dinspre toatã necurãtia si pofta pãtimasã, încît nu numai cã nu cugetã sau nu pornesc sã facã de la ei vreun rãu, dar nici îndemnati de altii nu rabdã vreo schimbare a stãrii de nepãtimire pe care au dobîn- dit-o212. I-ar sti pe acestia, dacã ar cunoaste cuvintele dumnezeiesti citite si cîntate de ei, cei ce se fãlesc cu nepãsarea fatã de acestea si nu cred celor ce învatã întru întelepciunea Duhului, despre lucrurile dumneze iesti. Cãci, dacã s-ar afla în cunostinta desãvârsitã a Sfin tei Scripturi, ar crede în bunãtãtile grãite si dãruite nouã de Dumnezeu. Dar nefiind pãrtasi ai acestor bu nãtãti, din închipuirea de sine si din nepãsare, îi cleve tesc, fãrã sã creadã, pe cei ce s-au împãrtãsit si învatã despre ele213.

88. Care este scopul iconomiei. întrupãrii lui Dum- nezeu-Cuvîntul, vestit în toatã dumnezeiasca Scripturã si citit de noi, dar nepãtruns ? Nu e decît acela ca, îm- pãrtãsindu-se de ale noastre, sã ne facã pe noi pãrtasi de ale Sale. Cãci Fiul lui Dumnezeu de aceea s-a fãcut Fiu al omului, ca sã ne facã pe noi oamenii fii ai lui Dumnezeu, ridicînd dupã har neamul nostru la ceea ce este El dupã fire, nãscîndu-ne de sus în Duhul Sfînt si introducîndu-ne îndatã în împãrãtia cerurilor ; mai bi ne zis, dãruindu-se sã o avem pe aceasta înlãuntrul nos tru (Luca XVII, 21)214, ca sã nu avem numai nãdejdea de a intra în ea, ci avînd-o încã de acum, sã strigãm : "Viata noastrã e ascunsã cu Hristos în Dumnezeu" (Colos. III, 3) 21\

89. Botezul nu ia de la noi libertatea vointei si puterea de a ne hotãrî prin noi însine, ci abia el ne dã ruieste libertatea, ca sã nu mai fim stãpîniti silnic si fãrã sã vrem, de diavolul. De aceea, dupã Botez, atîrnã de noi, fie sã stãruim de bunã voie în poruncile lui Hristos, Stãpînul nostru, în Care ne-am botezat, si sã umblãm pe calea celor poruncite de El, fie sã ne aba tem de la aceastã cale dreaptã, întorcîndu-ne prin fap tele rele la protivnicul si vrãjmasul nostru, diavolul216.

90. Cei ce se supun dupã Sfîntul Botez, voii celui rãu, si împlinesc cele voite de el, se înstrãineazã de sfîntul sîn al Botezului, dupã cuvîntul lui David (Ps. LVII, 4). Cãci nu ne schimbãm, nici nu ne mutãm din firea în care am fost ziditi, ci fiind ziditi buni de Dum nezeu (cãci Dumnezeu nu a fãcut rãul), si rãmînînd ne schimbati prin firea si prin natura în care am fost zi diti, cele ce le alegem si le voim prin socotinta de bunã voie, pe acelea le si facem, fie bune, fie rele. Cãci pre cum cutitul nu-si schimbã firea sa, fie cã e folosit de cineva spre rãu, fie spre bine, ci rãmîne fier, asa si omul lucreazã si face, precum s-a zis, cele ce le vrea, dar nu iese din firea sa21T.

91. Nu ne mîntuim miluind pe unul, dar ne trimite în foc dispretuirea unuia. Cãci cuvintele : "am flãmîn- zit si am însetat" (Matei XXV, 35), nu s-au spus pentru o singurã datã, nici pentru o singurã zi, ci pentru în- treaga viatã. Domnul si Dumnezeul nostru a mãrturisit cã primeste sã fie hrãnit, adãpat si îmbrãcat si celelalte, nu o datã, ci totdeauna si în toti, de cãtre slugile Sale218.

92. Cum l-ar putea închide unii pe Cel ce se îm parte neîmpãrtit si Care este în acelasi timp Dumnezeu întreg în fiecare dintre cei sãraci ? Presupune deci cã sînt o sutã de sãraci ca un singur Hristos. Cãci nu s-a împãrtit nicidecum Hristos (1 Cor. I, 13). Deci cel ce a dat la 99 cîte un obol, iar pe unul 1-a înjurat, sau 1-a lovit, sau 1-a depãrtat cu mîna goalã, cui a fãcut oare aceasta, dacã nu Celui ce a zis si zice pururea si va zice : "Intrucît ati fãcut unuia din acesti preamici, Mie Mi-ati fãcut" (Matei XXV, 40)219.

93. Cel ce a dat milostenie la o sutã, dar putea sã dea si altora, si putea sã adape si sã hrãneascã încã pe multi care l-au rugat si au strigat cãtre el, însã i-a ne socotit, va fi judecat de cãtre Hristos, ca unul ce nu L-a hrãnit pe El însusi ; fiindcã cel hrãnit de noi, în fiecare dintre cei mici, este si în aceia în toti22*.

94. Cel ce dã astãzi tuturor toate cele spre trebu inta trupului, dar mîine, putînd face aceasta, va neso coti pe niscai frati, si-i va lãsa sã piarã de foame, de sete si de frig, L-a lãsat sã moarã si L-a dispretuit pe Acela care a zis : "întrucît ati fãcut unuia din acesti preamici, Mie ati fãcut"221.

95. Din acestea se poate cunoaste un lucru : cum îsi însuseste Domnul toate ale sãracilor si fratilor nostri, zicînd celor drepti : "Mie Mi-ati fãcut", iar celor de-a stînga : -"Mie nu Mi-ati fãcut". El nu vede numai pe cei miluiti de noi, nici numai pe cei nedreptãtiti sau asupriti, sau supusi la mii de alte rele, ci si pe cei tre cuti cu vederea. Cãci si aceasta ajunge spre osînda noastrã. Cãci nu pe aceia, ci pe El îl trecem cu vederea, pe Iisus Hristos, Care si-a fãcut toate ale Sale ale acelora.

96. El a primit sã ia asupra Sa fata fiecãrui om lipsit si sã se uneascã pe Sine cu fiecare, ca nici unul dintre cei ce cred în El sã nu se înalte împotriva frate lui, ci fiecare, vãzînd pe fratele si pe aproapele sãu, ca pe Dumnezeul sãu, sã se socoteascã pe sine atotpreamic fatã de frate, ca fatã de Fãcãtorul sãu ; si sã-1 primeascã si sã-1 cinsteascã întocmai ca pe Acela, si sã-si deserte toate averile spre slujirea lui, precum si Hristos si-a vãrsat sîngele Sãu pentru mîntuirea noastrã222.

97. Cel ce a primit porunca, sã-1 aibe pe aproapele ca pe sine însusi, e dator, desigur, sã-1 aibã asa nu nu mai într-o zi, ci toatã viata. Si cel cãruia i s-a poruncit sã dea fiecãruia care cere, i se porunceste aceasta pentru toatã viata sa. Si cel ce vrea ca altii sã-i facã lui lucrurile bune pe care le voieste, acestea i se cer si lui sã le facã altora223.

98. Cel ce-1 are deci pe aproapele ca pe sine însusi nu rabdã sã aibã nimic mai mult ca aproapele. Iar dacã are si nu dã cu inimã largã pînã ce se face si el sãrac si asemenea cu aproapele, nu e împlinitor al poruncii Stãpânului ; la fel nu e nici cel ce, vrînd sã dea tuturor celor ce cer, va respinge pe cineva din cei ce cer, pînã mai are un obol, sau o bucatã de pîine224 ; nici cel ce nu face aproapelui cîte vrea ca altul sã i le facã lui (Matei VII, 12). De asemenea, cel ce a hrãnit, a adãpat, a îmbrãcat si a fãcut toate celelalte fiecãrui sãrac si fiecãrui frate preamic, dar a nesocotit pe unul singur si 1-a trecut cu vederea, se va socoti si el ca cel ce 1-a trecut cu vederea pe Hristos-Dumnezeu cînd f lãmînzea si înseta225.

99. Poate acestea vor pãrea tuturor greu de purtat. De aceea vor socoti întemeiat sã zicã întru ei : dar cine ie poate face acestea toate, ca sã ajute si sã hrãneascã pe toti si sã nu treacã cu vederea nicidecum pe vreunul dintre ei ? Dar sã asculte pe Pavel, care strigã lãmurit : "Dragostea lui Dumnezeu ne strînge pe noi, care jude cãm aceasta ; cã dacã unul a murit pentru toti, asadar toti au murit* (2 Cor. V, 14)226.

100. Precum poruncile cuprinzãtoare au în ele pe toate celelalte mai restrînse, asa si virtutile cuprinzã toare îmbrãtiseazã în ele pe cele retetrînse. Cãci cel ce a vîndut averile sale si le-a împãrtit sãracilor si s-a fã cut dintr-odatã sãrac a împlinit deodatã printr-una toa te poruncile restrînse. Fiindcã nu mai are trebuintã sã dea celui ce cere, sau sã întoarcã fata de la cel ce vrea sã se împrumute de la el (Matei V, 42)227. La fel si cel ce se roagã neîncetat ; a cuprins toate în aceasta, si nu mai trebuie sã laude de sapte ori în zi pe Domnul (Ps. CXVIII, 64), sau seara, dimineata si la amiazã, ca unul ce împlineste toate rugãciunile si cîntãrile, cîte trebuie sã le facem dupã rînduialã la vremea si ceasurile hotã-rîte. Asemenea si cel ce a dobîndit în sine, în chip constient, pe Dumnezeu cel ce dã cunostintã oamenilor (Ps. XCIII, 10), a strãbãtut toatã Sfînta Scripturã si a cules tot folosul din citire si nu va mai avea trebuintã de citirea cãrtilor ei. Cãci cum ar mai avea o astfel de trebuintã, cel ce L-a dobîndit ca împreunã-grãitor228 pe Cel care a insuflat dumnezeiestile Scripturi celor ce le-au scris si a fost învãtat de Acela tainele de negrãit ale celor ascunse ? Acesta va fi el însusi altora o carte insuflatã de Dumnezeu, purtînd scrise în el, de degetul lui Dumnezeu, taine noi si vechi (Matei XIII, 52), ca unul ce a împlinit toate si s-a odihnit în Dumnezeu de toate lucrurile sale, ajuns la desãvîrsirea originarã229.

18. Duhul Sfînt are rolul de a ne pregãti casa fiintei noastre, sau de a o face curatã si deschisã pentru primirea Sfintei Treimi. El întîm-pinã oarecum împreunã cu noi pe Fiul si pe Tatãl. El se uneste cu subiectul nostru, asumînd functia de sensibilizare a noastrã pentru Dumnezeu. De aceea Tatãl si Fiul, iubindu-ne pe noi, iubesc în acelasi timp pe Duhul lor, iar noi, iubindu-I pe Ei, îi iubeste oarecum, prin noi, însusi Duhul Lor cel Sfînt. Astfel sîntem ridicati în circuitul iubirii treimice, fãrã sã ne confundãm totusi cu Duhul Sfînt si fãrã sã confundãm persoanele Sfintei Treimi.

19. Sfîntul Maxim Mãrturisitorul si alti pãrinti au vorbit si ei de miscarea spre sfîrsitul nesfîrsit în care se va odihni, dar nu se va sãtura sufletul, în viata viitoare. Dar sfîntul Simeon îi dã acestei miscãri un caracter de avînt aprins, înfocat. El nu mai vorbeste în termeni intelectuali despre miscarea iubirii sufletului, ci în termeni plini de focul simtirii si al entuziasmului. Acest capitol si cel anterior redã ceea ce e mai caracteristic în spiritualitatea sfîntului Simeon Noul Teolog. Si el ne-a spus în capitolul II cã nu face o prea clarã distinctie între ceea ce va simti sufletul în viata viitoare si ceea ce poate simti încã de aici.

20. Dorinta sufletului ajunsã în nesfîrsitul iubirii dumnezeiesti nu se stinge, ci e tinutã mereu treazã din cauza infinitãtii în care se aflã Si pe care niciodatã nu o poate cuprinde întreagã. Totusi, întrucît ea nu mai tinde spre ceva care e dincolo de aceastã infinitate, se spune si cã dorinta se odihneste acum în aceastã infinitate.

21. Neajuns la capãtul final al iubirii, socoteste cã n-a pus nici Mãcar început ei, asa este de departe iubirea pe care o are sufletul de plinãtatea fãrã margini a iubirii. Si de aceea se socoteste mai prejos de toti ceilalti credinciosi, nevrednic chiar de mîntuire. Cel ce se aflã în realitate mai sus decît toti se socoteste astfel mai prejos de toti. înL acest sens a spus sfîntul apostol Pavel despre sine cã cel dintîi pãcãtos este el.

22. Credinta în Hristos, unind sufletul cu Hristos si fãcîndu-1 deci pãrtas de desãvîrsirea lui Hristos, îl ridicã mai presus de orice dreptate dobînditã prin faptele legii. Cãci Hristos e mai presus de lege si e izvorul unei puteri mai presus de cea pe care si-o dã omul însusi, voind sã împlineascã cerintele celei mai înalte legi.

23. Capitolul acesta si cele urmãtoare pînã la cap. 29 inclusiv coincid cu cap. 1-20 din Pilocalia greacã.

24. E o "necredintã" a celor ce cred, dar socotesc cã nu cred destul, din pricina nesîrguintei pentru întãrirea credintei prin fapte.

25. Dumnezeu vrea ca chemãrii la iubirea totalã ce ne-o adreseazã sã I se rãspundã îndatã, fãrã nici o sovãialã.

26. Mai multã bucurie face lui Dumnezeu rãspunsul imediat la chemarea Lui, chiar dacã nu esti pregãtit, decît amînarea cu pretextul de a te pregãti. Fapta bunã cerutã de Dumnezeu trebuie sãvîrsitã imediat. Altfel te obisnuiesti cu amînãrile si poate n-o mai împlinesti niciodatã. Sau, fapta bunã pe care o poti face în împrejurarea aceasta, n-o mai poti face niciodatã.

27. In gîndirea pãrintilor, sufletul se alcãtuia din: partea rationalã, mînia si pofta. Toate capãtã o mare sensibilitate pentru dusman, prin lacrimi.

28. Capitolele 30-36 lipsesc în Filocalia greacã.

31. Cunostinta duhovniceascã a realitãtilor duhovnicesti nu e ocunostintã teoreticã, rece, ci o cunostintã palpitantã, ce se miscã întrefricã si iubire.

32. Existã o proportie directã între iubire si cunostinta duhovniceascã, întrucît în însãsi cunostinta aceasta este iubire si în iubire cunostintã. Nimeni dupã sfîntul Ioan Evanghelistul n-a mai unit acesteadouã asa de mult în trãire, ca sfîntul Simeon Noul Teolog. Aceasta 1-asi fãcut "teolog".

33. Rom. I, 20. Iubirea unitã cu cunostinta creste treptat din fapte.Cãci faptele sînt manifestãri ale iubirii si ale cunoasterii si le adîncescpe acestea.

35. "Gîndurile" (Xo-jio(j.ot), de care trebuie sã se curãteascã mintea,sînt speculatiile proprii, sau gîndurile pãtimase la lucruri.

36. E o altã caracteristicã a spiritualitãtii sfîntului Simeon accentulpe care-1 pune pe lacrimi, pe care le uneste cu extazul cunoasterii realitãtii duhovnicesti.

37. Aceasta nu înseamnã cã harul dumnezeiesc nu lucreazã cuadevãrat si în Botezul cu apã si în taina Mirungerii, ci numai cã tn acestetaine lucreazã prin mijloace vãzute si fãrã ca primitorul sã simtã aceastãlucrare, pe cînd prin lacrimile iubirii de Dumnezeu lucrarea dumnezeiascã e simtitã.

38. Capitolul acesta pînã la 69 exclusiv corespund cu cap. 21-52din Filocalia greacã.

36. Sfîntul Simeon nu întelege prin trupul mortificat, un trup incapabil de a se misca spre fapte, ci un trup care nu se miscã din initiativa lui, ci din initiativa cea bunã a sufletului. E un trup nerobit patimilor, si disponibil pentru libertatea duhului. Într-un trup viu pentru patimi, sufletul e mort.

37. Sfîntul Maxim Mãrturisitorul declarã cã în Cel Unul sjnt ratiu- nile tuturor. Deci cel ce-L vede pe Cel Unul, vede ratiunile tuturor în El. Sfîntul Simeon Noul Teolog plaseazã încã în viata aceasta putinta vederii tuturor în Dumnezeu, simultanã cu ridicarea peste toate. Aceasta e o contemplare atotcuprinzãtoare în simplitatea ei. Cine are intuitia întregu-lui, le vede pe toate ale lui, fãrã sã se piardã în privirea unei pãrti sau a alteia.

38. Amîndouã aceste capete sîmt luate textual din Cateheza XXVIII,(Catecheses, tom. III, în "Sources chretiennes", nr. 112, p. 160). In Filo-calia greacã, sînt date ca un singur capitol. Poate din faptul cã în editiadin "Sources chretiennes", sint date ca douã, suta întîi are nu o sutã,ci 101 capete.

39. Extras din Cateheza XXVIII, ibidem, p. 162. Sfîntul Simeon afirmã în chipul cel mai categoric cã crestinul nu devine om întreg ca ataredecît în mãsura în care se întipãreste în el chipul lui Hristos, Omulceresc sl Dumnezeu, prin simtire. Cuvîntul aici rãmîne un cuvînt carecomunicã o ratiune teoreticã cu care se si identificã. Nici prin acestcuvînt, nici prin aceastã ratiune nu se ia contact cu realitatea însãsi.Numai cuvîntul viu, comunicat nouã de cineva care crede, ne transmitesi viata lui, deci si viata lui Hristos, cînd viata lui e îmbibatã de viata lui Hristos si cînd e primit cu credintã. De aceea cere sfintul Simeon ca Hristos sã se imprime în ratiunea omului în mod simtit.

40. Din Cateheza XXVIII, ibidem, p. 160.

41. E o învãtãturã a pãrintilor, aceea despre simturile sufletului.Ele mijlocesc mai mult decît o cunoastere rationalã. Prin ele se realizeazã un contact al sufletului cu realitãtile spirituale din preajma luiDumnezeu.

42. Duhul rãu e omorît de Duhul cel Bun si Sfînt; împãtimirea si nelinistea, de nepãtimire si de pace ; neputinta iubirii, de puterea iubitoare

61. Extras din Cuv. IV etic. (din Traites theologiques et ethiques, în"Sources chretiennes", nr. 129, p. 18).

62. De fapt, a te supune din inimã unuia singur, ca lui Dumnezeu,aratã puterea generalã a ta de a nu te mai afirma nici pe tine, nicilumea, împotriva iubirii.

63. Se minuneazã îngerii, cãci acesta e cel mai tare.

46. Tine de firea noastrã sã pãstrãm în noi chipul lui Dumnezeu, sau relatia cu Dumnezeu. Prin aceasta sîntem fii ai lui Dumnezeu si dumnezei, dar nu nãscuti din natura lui Dumnezeu, ci înfiati de El prin harul si vointa Lui, dar si prin consimtirea si efortul vointei noastre. Tine de acordul activ al vointei noastre cu vointa lui Dumnezeu sã fim fii ai lui Dumnezeu, dar acordul acesta e cerut de firea noastrã. Sfîntul Simeon nu cere Intîi fapte, ci întîi iubire si încredere în Dumnezeu. Iar prin aceasta însusi Dumnezeu e cu noi si în noi. Datoritã acestui fapt, nu încercãm sã împlinim cu puterile noastre faptele legii, ci ne încredem cu iubire în Dumnezeu, Care ne dã însã puterea sã iubim cu fapta.

66. Trîndãvia trupului se transpune în suflet, din negrijã. Din elevin apoi în suflet descurajarea si întunericul. Deci între suflet si trup areloc o reciprocitate. Nu se poate neglija niciodatã fãrã pagubã pãzireatrupului în cele voite de Dumnezeu.

67. Sigur e vorba de locul spiritual al rugãciunii, de starea derugãciune, de interiorul rugãciunii.

68. Acestea vin ca o justificare a lenii de a se ruga.

69. Rugãciunea este forta eliberatoare, prin întîlnirea efortului nostru de eliberare cu persoana supremã, ca izvor a toatã puterea silibertatea.

70. Fricos e cel ce nu e curat în inimã. Acela nu poate intra întrulibertate în relatie cu altul. Curãtenia inimii aduce libertatea relatiei cualte persoane, deci si cu Dumnezeu.

52. Cei ce se tem de Domnul nu sînt lasi, ci au curajul mãrturisiriiîn fata lui Dumnezeu si a semenilor. Temerea de Dumnezeu e o sfialãde a nu-L supãra, nu o lasitate. A se observa paradoxul: n-are fricã celce se teme de Domnul. Temerea de Dumnezeu nu e ca frica din lumesau de ceva din lume; e o putere fatã de toate cele din lume, iar fatãde Dumnezeu nu e simtitã ca o fricã propriu-zis, ci ca o îndrãznire diniubire, împreunatã în acelasi timp cu sfialã. Temerea de Dumnezeu dãputerea de a întreprinde orice efort spre împlinirea voii Lui, adicã atot ce e bun. Nu e vorba însã de o deosebire a acestora prin cuvinte(temere, fricã), ci de deosebirea a douã stãri sufletesti, care pot fi indicateprin indiferent care din aceste douã nume.Focul de care se vorbeste în acest capitol e entuziasmul iubirii de Dumnezeu, care are în sine cea mai deplinã curãtie. Termenii: foc, flacãrã, sînt termeni preferati de sfîntul Simeon, pentru a exprima puternica simtire a dragostei de Dumnezeu ce-L caracterizeazã.

53. întelepciunea este si o fortã, sau e mentinutã printr-un efortîn care se manifestã o fortã. E forta gîndului la Dumnezeu, care prinaceasta e unit cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a persista în cele bune, încele proprii echilibrului vietii.

71. E demnã de remarcat aceastã convietuire între fricã si slavadesartã. Iubitorul de slavã desartã tremurã de pãrerile tuturor, chiar deale celor mai neînsemnati oameni. De frica unor pãreri care nu-ti cultivãslava desartã, nu vei putea scãpa contrazicînd pe cei ce nu recunoscmeritele tale, ci acceptînd simtirea smereniei. In smerenie stã adevãratulcuraj fatã de altii.

72. E fumul care acopere vederea si slãbeste puterea de miscarea sufletului, dar si a trupului, spre cele bune si reale.

73. Puterea acestuia mai vine si din oboseala fãrã voie a trupului,ca si din aparenta cã el nu e un duh rãu, cã prin el nu se sãvîrseste rãul.

74. Excesul nu e bun nici într-o parte nici în alta. Aici are rolulimportant întelepciunea si dreapta socotealã.

75. Desi porneste de la trup, trîndãvia devine si o stare a sufletului si a mintii.

76. Mîndria este asezatã de pãrinti duhovnicesti mai vechi la sfîr-situl celorlalte patimi. Sfîntul Simeon Noul Teolog o pune, cel putin pentrunevoitorii care s-au eliberat de patimi, la începutul nevointii lor. Deaceea leacul împotriva ei este, dupã el, smerenia, opusul mîndriei. Smerenia deschide sufletul din nou pentru Dumnezeu.

77. Acest capitol e luat în întregime din Cuvîntarea IV eticã(Traites theologiques et ethiques, tom. II, în "Sources chretiennes",nr. 129, p. 20).

61. Sînt trei stãri sau trepte ale mintii. Dar acestea nu sînt simplusubiective, ci sînt stãri produse de unele realitãti deosebite de noi.

62. Sfîntul Simeon nu cunoaste decît douã stãri ale omului: stareacontrarã firii si starea mai presus de fire. O stare neutrã nu cunoaste.Ea poate fi cel mult o etapã trecãtoare între cele douã. De cîteva orivorbeste totusi de starea cea conformã firii. In starea aceasta omul sebucurã si de ajutorul harului care e mai presus de fire. KpoXrj^i? _ "prejudecata" (termen în textul original tradus de noi cu "închipuire") esteo judecatã ce si-o face cineva înainte de a se cunoaste cu adevãrat pesine, sau înainte de a cunoaste cu adevãrat lucrul despre care gindeste sau se pronuntã. Ea e de fapt o închipuire. Ca atare ea e contrarã firii, cãci e pusã în miscare de vreo pasiune. De aceea e izvorul multor greseli.

63. De fapt cel ce a petrecut odatã în lucruri mai înalte, nu maiare plãcere de cele de jos si chiar dacã coboarã putin la ele, tînjestedupã cele de sus. Comparatia stãrii prezente mai rele, cu cea anterioarãmai bunã îi produce o tristete si o nemultumire continuã.

64. A fi în Treime înseamnã a fi în iubire. Sfîntul Simeon atribuieiarãsi iubirii si nu contemplatiei rolul principal în mentinerea sufletuluiîn Dumnezeu. Iar iubirea aceasta de Dumnezeu, în care sufletul e ridicat, se explicã prin iubirea celor trei Persoane dumnezeiesti între Ele.Fiind asezat sufletul în acest leagãn al iubirii nesfîrsite si desãvîrsite întrecele trei Persoane dumnezeiesti nu mai poate cãdea din el.

65. De aici si pînã la cap. 87 inclusiv, ed. din "Sources chretiennes"se întîlneste iarãsi cu Filocalia gieacã, cap. 53-58, afarã de cap. 82.

81. E necesar ca fãcînd toate cele ce se cer de la noi, sã nu lefacem cu grija cã reusita depinde numai de noi. Sã pãstrãm constiintacã toate.sînt trecãtoare. Cei ce se folosesc de lumea aceasta, sã fie casi cum nu s-ar folosi. Cãci "trece chipul lumii acesteia" (1 Cor. VII, 31).

82. Prin aceastã frumoasã distinctie, sfîntul Simeon dovedeste cã nucondamnã activitatea, ci apãsarea sufleteascã ce o poate însoti. Sã fiiactiv într-un chip degajat, ca o pasãre în zborul ei vesel, ca un artist,fericit în înaripata lui strãduintã de a gãsi expresia justã a ceea cecontemplã. Aceasta e esenta recomandãrii sfîntului Simeon.

83. De fapt, activitatea din iubire fatã de altii si de Dumnezeuproduce în suflet o stare de negrijã lumeascã si-1 duce la desãvîrsireavesnicã, pe cînd cea din grija egoistã de trup îl duce la pieire. DeciDomnul condamnã grija, dar nu recomandã neactivitatea. Mai mult chiar,el condamnã si lenea, mai ales pe cea însotitã de grijã. De aici rezultãcã desi nu trebuie sã considerãm lucrurile lumii eterne, totusi trebuiesã socotim cã activitatea sufletului în legãturã cu ele, de dragul luiDumnezeu si al altora, e un mijloc prin care sufletul sporeste în desã-vîrsire si ajunge la vesnicia fericitã pentru care este rînduit. Dealtfel, sirugãciunea este o activitate.

83. Ceea ce cere Domnul în fond e împlinirea unei activitãti cuvenite si retinerea de la cea necuvenitã. Cea dintîi trebuie sã o facemîntr-un sens cu toatã grija, dar în alt sens neîngrijorati. Iar pe cea dea doua sã o evitãm, mai ales cînd o facem fãrã grijã, adicã cu neglijentã, sau cu nepãsare de mîntuirea sufletului. Existã deci grijã si grijã.Existã deci grijã bunã si grijã rea, precum existã negrijã bunã si ne-grijã rea.

84. Mustrîndu-1 pe altul pentru greseli, poti sã-ti înãspresti sufletultãu si sã înaintezi la urã împotriva aceluia. Astfel nu-1 zidesti nici peacela si te înrãiesti si pe tine.

85. Mãrturisind ispita care ti-a venit de a lua din cele chivernisiteale Bisericii, sau ale mînãstirii, vei cãpãta de la duhovnic întãrire sãrespingi ispita.

72. Extras din Cuv, IV etic, op. cit., p. 12. Pentru sfîntul Simeonvirtutea nu este o simplã pasivitate, ci o punere în ordine a miscãrilorsufletesti si trupesti, pentru buna folosire a lor în favoarea deprinderiiunei virtuti. Prin aceasta spiritualitatea crestinã se deosebeste net de ceabudistã. Nemiscarea puterilor trupesti si sufletesti poate apartine firiislãbite, sau dezamãgite de pe urma dezordinii pãtimase a miscãrilor lor.Cãci slãbirea sau dezamãgirea pot apãrea în creaturã, care n-are de lasine fiinta, ci e din nimic Si ca atare înainteazã cînd rãmîne de sine sprenimic. Dar punerea în rînduialã a miscãrilor firii e un efort care Învingeînclinarea miscãrilor firii spre trîndãvia dezordinii si spre nimic.

73. Extras din aceeasi cuvîntare. Ibidem.

74. Extras din aceeasi cuvîntare, op. cit., p. 14. Oontinuînd ideea dincapitolul anterior, sfîntul Simeon spune cã dorirea bunãtãtilor vesnice emai mult decît nedorirea plãcerilor pãmîntesti. Virtutea e o dorire pozitivã a bunãtãtilor vesnice si prin aceasta depãseste o fire ajunsã la nemiscare prin vointa de a nu rãspunde rãului cu rãu, sau prin dezabuzaresi slãbire. Ea e un efort de ridicare a firii la cele mai presus de fire. Nu se cere desfiintarea dorintei ca putere a firii, ci îndreptarea si întãrirea ei spre cele continuu mai înalte.

75. Cuv. IV etic, op. cit., p. 12. Se face aici o deosebire analoagãcu cea din cele douã capete anterioare, între pesimismul celor ce s-auscîrbit, prin dezamãgiri sau prin cinismul patimilor, de slava de la oameni, si între cei ce doresc, într-un elan pozitiv, slava curatã de la Dumnezeu cei infinit. Aici se crede în Dumnezeu cel personal, acolo e unfel de panteism, odatã ce persoana omeneascã se topeste în esenta universalã. Aici se crede într-un Dumnezeu personal, Cãruia credinciosul vreasã-I placã, si în a plãcea lui Dumnezeu constã slava doritã de la El,care este totodatã o depãsire a egoismului.

76. Cuv. etic. cit., op. cit., p. 14. Aceeasi idee ca în cele trei capeteanterioare. Dar aci sfîntul Simeon dã si o explicare proprie a deosebiriiîntre lipsa unei patimi si posesiunea unei virtuti contrare: lipsa uneipatimi poate proveni din angajarea intensã în alte patimi.

97. Linistea este ceva pozitiv, este o bucurie. Nelucrarea e neacti-vitate si nu iradiazã din ea putere, ci îndeamnã la pasivitate si deci latristete. Poti sã fii activ în liniste si poti sã fii neactiv fãrã sã ai liniste.Cãci lipsa de miscare e contrarã firii.

98. Din Cuv. etic. cit., ibidem. Poti sã taci în afarã si în suflet sãn-ai liniste.

99. Din Cuv. etic. cit., ibidem. Deci mai presus de fuga exterioarãdin lume, e cea care mîntuieste, sau înstrãinarea interioarã de ceea cee rãu în ea.

100. Extras din Cuv. etic. cit., op. cit., p. 18. Cel nepãtimitor nu mai emiscat de nici un rãspuns contrar la rãul dusmanului, ci-4 copleseste si-1desfiinteazã cu neclintirea în iubire.

100. Extras din Cuv. cit., op. cit., p. 16. Acestia umblã mult, însãumblã în întuneric si nu reusesc sã iasã din el.

101. A umbla în întuneric neînaintînd spre scopul firesc al vietiinoastre, înseamnã a nu umbla pe drum, cãci orice drum duce undeva,duce la un scop.

102. Extras din Cuv. cit., op. cit., p. 18. Acestia si-au fãcut propriilelor planuri, nu urmãresc planurile lui Dumnezeu.

103. Trupul lui a devenit transparent ca o oglindã prin care celduhovnicesc se vede pe sine si vede pe Dumnezeu.4 - Filocalia

1. Lacrimile fac ochii curati si de aceea capabili sã vadã esentatainicã a lucrurilor si pe Dumnezeu prin ele.

2. Starea aceasta de mare înduiosare si bucurie pentru DumnezeuÎsi gãseste o expresie nu numai în lacrimi, ci si în ritmul unei melodii.

3. Avem aci sensul patristic al teologiei, ca fiind contemplatie a luiDumnezeu, atinsã pe treptele înalte ale curãtiei si nepãtimirii. Cel cetrãieste desãvîrsit în Dumnezeu, vãzîndu-L cu mintea, nu mai simtenici trebuintã de pocãintã, cãci uitã pînã si de starea sa, fiind iesit întregîn Dumnezeu pe Care-L vede.

4. Adevãrata teologie e nu numai vorbirea despre Dumnezeu, cidialog cu Dumnezeu, simtire puternicã si responsabilã a prezentei Lui personale si revendicatoare.

3. Se afirmã aci caracterul apofatic, sau mai presus de cunoastereal cunoasterii lui Dumnezeu, conform lui Dionisie Areopagitul si sfîntuluiGrigorie de Nisa.

4. Extras din Cateheza XXVIII; op. cit., p. 158-160, unde e înlegãturã cu cap. I, ed. cit., p. 51-52.

5. Existã o simtire mai presus de simtire. Sufletul nu se aflã peacea treaptã într-o insensibilitate. Ea e o sensibilitate spiritualã si aredrept cauzã lucrarea Sfîntului Duh. Dar e lucrãtoare si prin simturiletrupului, cum a fost cazul cu apostolii pe Tabor.

6. Sfîntul Simeon Noul Teolog se dovedeste în tot scrisul lui unteolog al simtirii mai presus de simtire. Dar aceastã simtire nu-i un sentiment pur, ci un contact total al fiintei noastre, sensibilizatã de Duhul,cu Dumnezeu.

7. Acela vede si aude în toate cuvîntul lui Dumnezeu.

6. Nu aude nici un cuvînt ca stînd de sine, sau ca rãsunînd desine, ci fiecare cuvînt este identificat pentru el cu Cuvîntul lui Dumnezeu.

7. Extras din Cateheza cit., ibidem. Numai prin faptul cã auzimîn mod real Cuvîntul lui Dumnezeu, ca un cuvînt cãruia trebuie sã-i rãspundem, auzim real toate cuvintele Lui prin lucruri si prin oameni, cape niste cuvinte care ne scot din izolarea si egoismul nostru si trebuiesã le rãspundem. Propriu-zis în toate cuvintele e un singur Cuvînt personal Care ni se comunicã, ne revendicã si simtim cã trebuie sã-I rãspundem prin viata, prin faptele noastre.

100. Sfîntul Grigorie de Nazianz, Cuv. 38, 11 ; P.G. 36, 324-A. Omula fost fãcut ca subiect cunoscãtor si vãzãtor al celor cunoscute si vãzute,într-o legãturã ontologicã cu ele, cum e Logosul divin cu ratiunile Sale,care prin creatie devin ratiunile lucrurilor.

101. Extras din Cateheza cit., op. cit., p. 160-162. Sfîntul Simeonvorbeste si de niste simturi sau de o sensibilitate a sufletului, care s-atocit prin cãdere. Cine aude si vede prin ele, cunoaste "puterea" realitãtiispirituale, nu numai întelesul ei, pentru cã prin ele se pune în legãturãcu acea realitate si ea, fiind personalã, iradiazã putere din ea.

10. Acest capitol corespunde cu cap. 59 din Filocalia greacã, Sftn-tul Simeon care a fost "spãtarul cubicular" la curtea împãratului Vasile IIfoloseste des imagini de la curtea împãrãteascã. El socoteste harul energiei necreate ce izvorãste din Hristos, ca o hainã a Iui Hristos, în caree îmbrãcat, sau ca pe Hristos însusi, dacã Hristos este în energia ce iradiazã din El.

11. Desi Dumnezeu este nevãzut, simtirea prezentei Lui este atîtde puternicã, încît sfîntul Simeon declarã cã se simte ca în fata Lui.

12. A se observa cum sfîntul Simeon aseamãnã cu un ocean chiarnumai slava lui Dumnezeu ; de fiinta lui Dumnezeu nici nu îndrãznestesã vorbeascã.

13. Contemplarea luminii dumnezeiesti nu e despãrtitã, pentrusfîntul Simeon, de împãrtãsirea de ea, potrivit învãtãturii lui despre simturile sufletesti prin care omul duhovnicesc intrã în contact cu realitateadumnezeiascã, asa cum intrã orice om prin simturile trupului în contact culumea materialã.

14. De la capitolul 11 pînã la capitolul 19 inclusiv e redatã ideeasfîntului Grigorie de Nissa : "Aceasta este a vedea cu adevãrat pe Dumnezeu : a nu afla niciodatã o saturare a dorintei ...cãci nu se va socotivreodatã cã se poate îmbrãtisa firea nevãzutã" (Despre viata lui Moise,în P.G. 44, col. 404). Dar sfîntul Simeon pune în relief si ideea scumpãlui, cã cel ajuns în oceanul dumnezeiesc nu mai vede nimic în afarã deel, dar în el vede toate. Proprie lui este si imaginea oceanului si a apelor.

15. Deci nu-si pierde constiinta identitãtii sale.

16. Stiinta si cunostinta implicã posesia partialã a realitãtii, sautransformarea ei la starea de obiect, ceea ce înseamnã delimitarea ei.

17. E simplitatea de ocean a dumnezeirii, în care se cuprind rãdãcinile transcendente ale tuturor într-un chip nediferentiat, iar ea însãsica izvor al lor, e infinit mai mult decît toate.

18. Se redã aci o idee a sfîntului Maxim Mãrturisitorul care zice:"In nemãrginire se odihneste toatã miscarea celor ce se miscã în modnatural, pentru faptul cã nu existã în ea nici o distantã sau interval, ne-avînd deci unde, cum si spre ce sã se miste, întrucît are pe Dumnezeu,Care hotãrniceste chiar si nemãrginirea, Care hotãrniceste toatã miscarea,ca sfîrsit în calitate de cauzã" {Ambigua, în P.G., 91, 1217). Dar sfîntulSimeon foloseste copios imaginea luminii si dã acestei imagini un caracteremotional.

111. Sfîntul Simeon identificã întunericul dumnezeiesc al lui DionisieAreopagitul cu lumina dumnezeiascã. De altfel însusi Dionisie întelegeaprin întunericul de pe Sinai "preamulta luminã". Ajunsã aci mintearãmîne cu o miscare receptivã, nu creatoare, cu o miscare stabilã înacelasi sens, nu cu o miscare ce trece de la un lucru la altul.

112. Precum se conciliazã întunericul cu preamulta luminã, asa seconciliazã mintea golitã de gînduri cu starea ei de contemplare si degustare a bunãtãtilor dumnezeiesti. Cãci în oceanul dumnezeiesc cel simplusînt toate.

113. Si unde e viata vesnicã, e si viata sufletului omenesc.

114. Identificarea stabilitãtii cu miscarea sufletului ajuns în Dumnezeu o fãcuse si sfîntul Grigorie de Nissa (Despre viata lui Moise, P.G.44, 405-C) si sfîntul Maxim Mãrturisitorul {Ambigua, P.G. 91, 1221).

115. Mintea devine prin lumina dumnezeiascã altfel decît e prinnatura ei, de aceea îsi devine ei însãsi un mister neînteles.

21. E bucuria de darurile primite fãrã ostenealã, fãrã efort, darcare le întrec pe toate cele dobîndite prin efort.

22. Extras din sfîrsitul Cuv. X etic; Traites theol..., tom. II, p. 336.E o învãtãturã scumpã sfîntului Simeon cã bunurile dumnezeiesti se posedã în chip constient. De fapt dacã nu avem constiinta lor, nici nula avem.

23. E vorba de auzirea cu sufletul, adicã cu un simt al sufletului.

119. Acesta e omul.

120. Sfîntul Simeon nu putea sã nu sufere influenta timpului sãu, înmulte privinte care nu tin propriu-zis de credinta crestinã. Fãcînd abstractie de ideea celor patru elemente componente ale lumii materiale, ideeproprie timpului sãu, el se mai resimte si de întelegerea simplistã a aceluitimp în privinta unirii dintre trup si suflet. Astãzi ne dãm seama detaina cu mult mai complexã a acestei uniri. De altfel însusi sfîntulSimeon dã dovadã cã e constient de dificultatea problemei cînd adaugãpe de o parte simtirea si suflarea la cele patru componente ale trupului,iar pe de alta declarã cã prin ele se uneste sufletul cu trupul. Sensibilitatea si suflarea sînt marea tainã a existentei umane. Apartin ele materiei ? Apartin sufletului î E greu de a le atribui unuia sau altuia înmod separat. In sensibilitate se întîlnesc sufletul si trupul.

24. Fãrã îndoialã, desi fiecare soare lumineazã în mod direct partea omului corespunzãtoare lui, totusi lumina Soarelui spiritual se reflectãdin suflet si asupra trupului, iar lumina soarelui vãzut produce bucuriesi sufletului. Cãci omul, desi e din douã pãrti, e totusi unul. în om serealizeazã unirea între cele douã lumi. Aceasta o va spune sfîntul Simeonîn capetele urmãtoare.

25. Soarele spiritual dã putere sufletelor sã vorbeascã, întrucîtvorbindu-le el însusi le miscã la rãspuns. El e Subiectul suprem, carese adreseazã subiectelor fãcute dupã chipul Lui. El e Cuvîntul cuvîntãtor,de unde pornesc toate cuvintele de chemare si din care-si iau miscareade rãspuns toate cuvintele de rãspuns ale subiectelor create. Aceastãconvorbire leagã subiectele create de Dumnezeu si lumineazã toate creaturile în acelasi timp.

1. Aceste trei ultime capete au intrat în prefata "Stoglavei", colectie de hotãrîri ale Sinodului din 1551 de la Moscova. A se vedea laE. Duchesne, Le Stoglav et Ies cents chapîlres, Paris, 1920, p. 4-5. DupãJ. Darrouzes, Chapîtres theologiques etc, p. 79.

2. Sfîntul Maxim spune: "Dumnezeu este începutul, mijlocul sisfîrsitul celor ce sînt" (Cap. gnostice I, 5), dar si cã : "Dumnezeu nu eslepentru Sine, pe cît e cu putintã sã stim noi, nici început, nici mijloc,nici sfîrsit" (II, 2). Hristos însã s-a fãcut prin întrupare începutul, mijlocul si sfîrsitul vietii noastre celei noi.

3. Sfînta Treime, ca diversitate de Persoane în unitatea fiintei, seface principiu de mentinere a unitãtii tuturor în diversitate.

3. Acelasi Dumnezeu, fiind si în cele din urmã, le face si peacestea ca pe cele dintîi. Din faptul cã Dumnezeu sau Hristos e si încele din urmã, sfîntul Simeon scoate concluzia cã în fond si cele din urmãsînt cele dintîi si invers.

4. Sobornicitatea Bisericii îsi are temeiul în faptul cã în fiecare credincios este Acelasi Hristos, deci în fiecare credincios sînt toti credinciosii.

5. Corespunde cu cap. 62 din Filocalia greacã.

6. Faptul cã lumina dumnezeiascã trece prin îngeri la sfinti, nu-ilasã pe sfinti mai prejos de îngeri. Cãci lumina dumnezeiascã trecînd dela îngeri la sfinti nu se împutineazã, ci li se împãrtãseste acestora întreagã. Trecerea aceasta nu face decît sã înfãptuiascã legãtura între îngeri si sfinti.

5. Trecerea luminii de la îngeri la sfinti e ca trecerea pildei siputerii de sfintenie de la sfintii dinainte la cei de dupã ei. Aceasta e otraditie vie, care asigurã unitatea între generatii. Acelasi Hristos e încei dintîi si în cei din urmã, fãcîndu-i pe cei dintîi ca pe cei din urmãsi pe cei din urmã ca pe cei dintîi. Sfîntul Simeon dã revãrsãrii luminii dela îngeri la sfinti si de la sfintii dinainte la cei de dupã ei un sens detraditie.

6. Corespunde cu cap. 62 din Filocalia greacã. Patimile rup lantultraditiei vii a sfintilor, care constituie un fel de coloanã vertebralã aTraditiei vii a Bisericii.

7. Cine rupe legãtura cu sfintui cu care e în legãturã nemijlocitãrupe prin aceasta legãtura cu toti sfintii de mai înainte. Prin el se vaintroduce o întrerupere în lantul traditiei, cu grele urmãri pentru Hristos.Pentru mentinerea traditiei se cere smerenie si iubire fatã de înaintasi,precum ruperea traditiei e pricinuitã de mîndrie si de lipsa de iubire.

10. Viata duhovniceascã e împletitã din contraste, ca si viata înpãcat. Plãcerea pãcatului e însotitã de chinul pãrerii de rãu. întristareapentru pãcat care merge pînã la plîns, naste bucuria, cãci ea pune începutul vietii celei noi.

11. Cu acest capitol începe un sir de capete de aplicare pilduitoare a unui discernãmînt subtil al unor stãri sufletesti, care pot aveadiferite continuturi, cu toatã aparenta de identitate.

135. începãtorii trebuie sã punã deosebitã rîvnã în dezlipirea lãuntricã de grijile lumesti. Dupã ce au progresat, au dobîndit aceastã dezlipire, chiar dacã sînt între lucruri.

17. Aceasta e metoda de a satisface cerintele strict necesare alevietii, fãrã a aluneca spre pãcat. Asa a fãcut Hristos.

18. Corespunde cap. 64 din Filocalia greacã. Acela va evita însãsãvîrsirea pãcatului, chiar dacã i se porunceste.

19. El nu se va lãsa convins de argumentele celor ce voiesc sã-iusureze frica de chinurile vesnice si durerea pentru ele. Dacã filozofulgerman Heidegger socoteste cã existenta fiintei omenesti e frãmîntatãpermanent de grijã, în spiritualitatea crestinã existenta este stãpînitã defrica de chinurile vesnice.

20. Corespunde cap. 65 din Filocalia greacã.5 -¦ Filocalia

140. Corespunde cap. 66 din Filocalia greacã. Se accentueazã aci unmare paradox : durerea naste bucurie ; cãlãul fricii duce la viatã. Pentrucã acestea sensibilizeazã si întãresc spiritul, nu-1 lasã în somnolentã siîn lipsa de tãrie. în aceasta stã faptul cã prin cruce se ajunge la viatã.

141. Corespunde cap. 67 din Filocalia greacã. Izvorul lacrimilor seface izvor de luminã. Se vede prin lacrimile acestora lumina din ei. Celce nu poate plînge pentru pãcat rãmîne încruntat si întunecat.

22. Este extazul, în care omul a plecat de la sine, absorbit delumina si de focul Duhului Sfînt. Acesta face trupul transparent si fierbinte pentru cã si sufletul e fierbinte. El e focul entuziasmului curat.

23. Un alt paradox: din rãcoarea lacrimilor se aprinde focul unuisi mai mare dor de Dumnezeu. Si invers.

24. Aceasta e o stare de deplinã transparentã spiritualã prin DuhulSfînt si prin întãrirea la culme a spiritului omenesc.

25. Corespunde cap. 68 din Filocalia greacã. Sfîntul Simeon descrieaci o stare de extaz din cele trãite de el.

24. Prin lacrimi, inima înmuind Snvîrtosarea ei se deschide Duhului.

25. Corespunde cap. 69 din Filocalia greacã.

27. Corespunde cap. 70 din Filocalia greacã.

28. Corespunde cap. 71 din Filocalia greacã.

29. Cei mîndri socotesc mîndri pe oamenii duhovnicesti, pentru cãacestia nu primesc sã se coboare la glume si la fapte usuratice.

30. Corespunde cap. 72 din Filocalia greacã.

31. Lipsa unei singure virtuti tine inima pãtatã si o singurã patãse simte în toate virtutile, tulburîndu-le.

30. Cap. 73 din FHocalia greacã. Singur Dumnezeu este cu adevãrat curat în chip desãvîrsit si poate curati inima omului cu focul iubiriiaprins de El în inimã.

31. Darrouzes, op. cit., p. 89, dã la notã: Isaia LXII, 2. Dar înacel loc nu se aflã aceste cuvinte.

32. Mintea, mereu în miscare, e mai greu de stãpînit decît mãdularele trupului.

33. Desigur, nu e vorba numai de un gînd teoretic la rãu, ci deun oarecare gînd ispititor. Dar acest gînd, datã fiind puterea lui de influentã, numai prin prezenta lui Dumnezeu în om poate sã nu mai durezeîn om.

157. De aci vedem cã "lumina" de care vorbeste atît de mult sfîntulSimeon constã în curãtia inimii si a privirii. Curãtia aceasta o are omulnumai cu ajutorul lui Dumnezeu, sau numai venindu-i de la El. Ea eacolo unde nu se intercaleazã nici un alt gînd între om si Dumnezeu.Inima curatã e acolo unde s-au dezrãdãcinat chiar gîndurile rele dinsuflet.

158. Prin aceastã afirmare sfîntul Simeon risipeste orice rãstãlmãcirea gîndirii sale, cã ar admite o despãrtire a mintii de simturi în lucrareaei. Spiritul transfigureazã lucrarea simturilor, nu se dispenseazã de ea.Dar nici lucrarea simturilor nu poate fi cugetatã fãrã spirit. Omul e unitate de suflet si trup în actele, în gîndurile si în sentimentele sale. Darsfîntul Simeon spune si mai mult: omul care nu mai are nici un gînd rãuîn sine îsi înaltã si simturile la "cer", adicã vede si prin ele luminadumnezeiascã, sau taine spirituale mai presus de lucrurile pãmîntesti.Cãci aceste taine se vãd totusi prin lume sau prin trup devenite transparente. Aceasta pentru cã simturile lui au devenit apte pentru aceste taineSi sînt coplesite de minte si prin mintea lui de lucrarea Duhului Sfînt.Mintea si simturile au devenit în acest caz o unitate cunoscãtoare peun plan mai înalt. Omul cunoaste ca o fiintã totalã realitãtile superioare.

159. Inima curatã face transparent pe om sie însusi. Pînã ce inimae pãtatã, omul nu se poate cunoaste pe sine însusi pentru cã nu-si estetransparent nici siesi, cum nu este nici altora. Se interpune între el sisinea sa indefinitã preocuparea de altceva inferior si mãrginit. Inimacuratã e profunzimea abisalã a omului, redescoperitã. Cãci nu se maiinterpune nici un gînd despre vreun obiect limitat între el si aceastãprofunzime. Omul se cunoaste acum ca ceea ce este el propriu-zis înindefinitul lui, care, întrucît e deosebit într-o anumitã privintã de indefinitul altor oameni, e totusi definit într-un anumit fel. Dar profunzimeaabisalã credinciosul nu si-o poate descoperi decît cînd ea se deschide înprofunzimea infinitã a lui Dumnezeu în care subzistã.

160. Sufletul, detasat de diferite gînduri limitate conforme obiectelorlor, se vede pe sine deosebit de gîndurile trecãtoare, deci nemuritor.

Aceasta e una cu trezirea la adevãrata constiintã de sine. Dar aceasta se iveste împreunã cu constiinta de Dumnezeu. El se trezeste la constiinta nemuririi sale, întrucît îsi cunoaste persistenta sa iatã de gindu-rile trecãtoare. Acest suflet se bucurã de învierea sa înainte de învierea trupului, prin lucrare, prin putere, prin experientã si prin adevãr. Vãzînd pe Dumnezeu, înceteazã lucrarea lui cugetãtoare trecãtoare, rãmînînd cu lucrarea lui netrecãtoare, cãci Dumnezeu e mai presus de cugetarea care face efortul de a defini si pune în legãturã obiectele variate si definite si prin aceasta recurge la niste categorii mai prejos de cugetarea mintii îndreptatã neschimbat spre Dumnezeu cel Infinit si spre sinea sa indefinitã.

161. Aceasta nu înseamnã cã nu pot conlucra unii cu altii în lucrurile necesare vietii pãmîntesti. Mai mult chiar, de aci se vede cã pentru sfîntul Simeon nepãrtãsîa celor curati cu lumea înseamnã numai nepri-mirea cuvintelor, gîndurilor si faptelor rele din ea. Dar ei tocmai prinaceasta pot lucra la curãtirea si la ridicarea celor din lume. Deci poate exista, în vederea acestui scop, o legãturã a lor cu ceilalti oameni. Ba sfîntul Simeon o cere aceasta în alte locuri cu toatã puterea.

44. Asa cum sfîntul Simeon identificã curãtia cu lumina, tot asaidentificã necurãtia poftelor si a patimilor, cu întunericul. Cea dintii dãputinta vederii lui Dumnezeu, cea din urmã nu.

45. Cap. 74, Filocalia greacã.

47. Cap. 75. Filocalia greacã. Pocãinta nu are hotar. Cãci mereuputem înainta în cele bune, pãrîndu-ne rãu de nedesãvîrsirea dinainte.

48. Cap. 76, Filocalia greacã. "Intru cunostintã", înseamnã în chipconstient, simtit. Frumusetea lui Hristos este pe de o parte neapropiatã,cãci nu poate fi cuprinsã, pe de alta e simtitã. E cunostintã si nestiintã.Chiar subiectul semenului, pe de o parte îl sesizãm, pe de alta ne rãmînetranscendent si de nedefinit.

49. Cap. 77, Filocalia greacã.

50. Cap. 78, Filocalia greacã. Poruncile împlinite se înscriu în fiintanoastrã, virtutile îsi pun pecetea pe ea. Arvuna Duhului vine ca o primãluminã de sus în fiinta noastrã, producînd o primã transparentã a eipentru Dumnezeu si o primã unire a ei cu El. Duhul este inelul lui Hristos, legãtura începãtoare cu Hristos.

50. Cap. 79, Filocalia greacã.

51. Cap. 80, Filocalia greacã. Odatã arvuna primitã, nu trebuiestat pe loc, ci trebuie înaintat, adicã trebuie cultivatã. Altfel are loc oadevãratã cãdere din dragostea fatã de mire.

54. S-a rupt comuniunea lãuntricã dintre suflet si Hristos.

55. Cap. 81, Filocalia greacã. Aceasta nu înseamnã cã Dumnezeuiubeste pe cel ce premerge cu iubirea lui, ci pe cel ce rãspunde iubiriiSale. Cãci nu poate intra în inima celui ce nu si-o deschide iubirii Sale.

56. Tii iubirea cuiva, dar nu o stãpînesti, cãci depinde si de libertatea aceluia.

57. Aci ti se pare cã ai iubirea celuilalt, aci cã n-o mai ai. Numaidupã consolidarea în ea, ai asigurarea statornicã a ei.

58. Credinta, harul, stãrile duhovnicesti nu sînt ca niste obiectefixe si tangibile. Ele dau într-un anumit moment convingerea prezenteilor, în altul parcã nu mai sînt. Principal e ca din momentul din urmãsã nu tragi concluzia cã nu va reveni momentul dintîi si sã-ti faci dinaceasta o concluzie definitivã de gîndire si comportare.

56. Sã o tinã ca iubire activã, nu staticã.

57. Cap. 82, Filocalia greacã. Sã o pãzeascã deci printr-o înaintarecu fapta si prin întãrirea ei în virtuti.

58. Cap. 83, Filocalia greacã. Harul nu se mentine unde nu selucreazã poruncile lui Hristos. Harul e putere activã, e iradiere, nu eceva static.

59. Cap. 84, Filocalia greacã. Materialul e nesfîrsit, în sensul, cãsufletul niciodatã nu sfîrseste a se desãvîrsi, dar si în sensul cã el mereutrebuie sã fie în lucrare. Altfel se prãbuseste în moarte, în inertie, laorice nivel ar fi ajuns. Si atunci nu mai are acoperis potrivit cu el, care constã propriu-zis din infinitatea deschisã a lui Dumnezeu.

179. Cap. 85, Filocalia greacã.

180. Important e ca afectele sã fie tinute în frîu, sã nu se lunecela pãcat prin ele. Dulceata spiritualã a vietii în Duhul Sfînt îl face peunul ca acesta sã nu simtã trebuinta plãcerilor legate de satisfacereapoftelor. 181. Cap. 86, Filocalia greacã.

182. Cap. 87, Filocalia greacã.

183. Asa cum visele cu continuturi pãmîntesti au legãturã cu celetrãite de fapt, asa au si cele referitoare la realitãtile dumnezeiesti olegãturã adevãratã cu ele, întrucit au fost trãite în stare de trezvie.6 - Filocali"

184. Mintea celor în care s-a sãlãsluit Duhul a devenit simplã, pentru cã în ea totul e armonios si concentrat în Duhul; în ea nu sînt îndoieli, sfîsieri, contraziceri, schimbãri de metode si tinte fãrã sigurantacã sînt mai bune ca cele dinainte si cã vor duce în mod neîndoielnicla succes cum n-au dus cele dinainte.

185. Cap. 88, Filocalia greacã.

67. Cap. 89, Filocalia greacã.

68. Cap. 90, Filocalia greacã. Învãtãtura aceasta despre mîntuireeste cu totul deosebitã de învãtãtura apuseanã a unei justificãri pur juridice a omului prin echivalentul mortii lui Hristos.

69. Cap. 91, Filocalia greacã.

70. Deci sfintui Simeon admite si putinta unei vieti curate în lume.Nu depãrtarea externã de lume, ci detasarea lãuntricã de ceea ce e rãuIn ea, este lucrul hotãrîtor.

70. Cap. 92, Filocalia greacã.

71. Aceastã scenã e pictatã pe zidul din afarã al Mînãstirii Su-cevita din Bucovina.

72. Cap. 93, Filocalia greacã. Dumnezeu ne acordã o demnitate,cerîndu-ne sã dãm si noi niste osteneli pentru bunãtãtile ce ni le va dãrui.Cãci voieste sã ni se facã prin aceasta dator, voieste sã ne dea un oarecare drept la aceste bunãtãti. Nu voieste sã ne încarce cu ele ca peniste obiecte pasive, ci sã crestem la capacitatea de a fi purtãtorii lorîn mod activ, sau de a ni le asimila ca subiecte.

193. Cap. 94, Filocalia greacã. 194. Cap. 95, Filocalia greacã.

195. Cap. 96, Filocalia greacã.

75. Deci el nu trebuie sã rãmînã nelucrãtor ca lucrurile nesimtitoare, ci sã-si uneascã voia sa cu voia lui Dumnezeu, care aduce unadaos de mare putere voii sale. Aceasta se vede din cele spuse în continuare de sfîntul Simeon.

76. Cap. 97, Filocalia greacã. Asa cum altoiul face un singur pomcu tulpina în care s-a altoit, asa si harul cu firea în care s-a sãdit, sauvoia lui Dumnezeu cu voia omului în care s-a imprimat, fac un singurîntreg. Cãci omul îsi omoarã voia sa prin voia proprie si prin aceastasi-o împlineste si întãreste în acelasi timp.

77. Cap. 98, Filocalia greacã.

199. Dumnezeu te-a fãcut prieten, adicã te-a ridicat la un dialog intim cu El si-ti dãruieste tot ce are si El prin aceasta.

81. Cap. 100, Filocalia gread. Oricît de mari ar fi lucrurile silumea, ele sînt numai obiecte ale omului, dãruite lui de Dumnezeu, casemn al iubirii Lui. Ba Dumnezeu îi dã omului daruri si mai maxi decîtlumea: se dã pe Sine Însusi ca cel mai bun prieten. Aceasta e slavacu care cinsteste Dumnezeu pe om.

82. Fiul a slãvit pe Tatãl ca om într-un chip exemplar pentru noi.De aceea s-a fãcut om. L-a slãvit renuntînd la Sine si predîndu-se Tats-lui desãvîrsit prin pãtimiri si prin moarte.

83. Dacã noi slãvim pe Tatãl, cum L-a slãvit Fiul ca om, si Tatãlne slãveste pe noi cum îl slãveste pe Hristos ca pe Piui Sãu cel vesnic,fãcut om.

84. Cap. 101, Filocalia greacã.

85. Acesta e lucrul esential: sã porti fãrã întristare cele ce ti sepricinuiesc cu scopul ca sã te întristeze si sã te facã prin aceasta sãpãcãtuiesti, dovedind cã esti legat de lumea aceasta si nu ai încrederedesãvîrsitã în Dumnezeu. 205. Cap. 102, Filocalia greacã.

206. Cap. 103, Filocalia greacã. In rãbdare si mîngîiere e o luminã,e vederea celor mai presus de viata aceasta. Numai aceasta dã puterede rãbdare si aduce mîngîiere.

207. Propriu-zis nu se poate pierde si nu trebuie pierdutã, ci celce o are trebuie sã se socoteascã ca si cînd n-ar avea-o. Sã nu se mîn-dreascã cu ea.

85. Cap. 104, Filocalia greacã. In Dumnezeu sînt si cele învãtatede el într-o armonie cu toate cele nestiute. Cãci El e mai presus de toate.Iar în lumina Lui se înteleg mai bine si cele necunoscute încã.

86. Cap. 105, Filocalia greacã. Textul grec e mai dezvoltat.

209 b. Deci ei nu trebuie sã se tinã cu totul în afarã de legãtura cu ceilalti oameni. Iar acestora nu li se cere sã uite stiinta lor, ci sã cunoascã pe Dumnezeu si sã încadreze stiinta lor partialã în lumina totalã a lui Dumnezeu, în care sînt toate.

210. Iubirea lor va fi continuu lucrãtoare si pentru acesti oameni,deci pentru toti.

87. Cap. 107, Filocalia greacã. Aceasta e singura întristare a celorce se aflã în fericirea fãrã lipsuri a petrecerii dumnezeiesti. Nici acoloei nu uitã de fratii lor care-si primejduiesc viata vesnicã.

88. Acestia sînt oameni cu neputintã de influentat în rãu.

89. Cap. 106, Filocalia greacã.

90. Fiul lui Dumnezeu, fiind în acelasi timp Fiul Omului, unin-du-se cu noi, ne face si pe noi fii ai lui Dumnezeu dupã har. Sãlãs-luindu-se prin aceasta în lãuntrul nostru cu Duhul Sãu Preasfînt, pe Care

L-a primit si ca om, aduce în noi împãrãtia cerurilor, care e acolo unde e Duhul Sfînt.

215. Cap. 108, Filocalia greacã. Mîntuirea constã în unirea cu Dumnezeu în Hristos, nu în vreo justificare juridicã.

216. Cap. 109, Filocalia greacã. Botezul ne dãruieste sau ne puneîn lucrare din nou libertatea, pentru cã Hristos cu libertatea Lui fatã depãcat se sãlãsluieste în noi.

217. Cap. 110, Filocalia greacã. Sfîntul Simeon nu admite nici oalterare a firii omenesti prin pãcat.

218. Cap. 111, Filocalia greacã. Se cere o stãruintã continuã în aface binele. Cãci numai asa ne zidim casa duhovniceascã. Cu o singurãpiatrã nu facem casa, dar cu o singurã piatrã, dacã lipseste, o putemstrica, dacã nu o punem îndatã la loc. In planul duhovnicesc acest lucruîl facem prin pocãintã. Iubirea nu se întretine prin fapte discontinui, ciprin fapte continui.Hristos e în toti fãrã exceptie. Deci pe toti trebuie sã-i iubim si pretuim ca sã devinã sinea noastrã un întreg în iubire. Dispretuirea unuia e o ranã în sufletul nostru si o singurã ranã duce la moarte.

219. Iubirea se cere arãtatã în mod continuu nu numai fatã deunul, ci fatã de toti. Cãci în toti este Hristos. A excepta pe unul de laiubire, înseamnã pe de o parte a iubi, pe de altã parte a nu iubi peAcelasi Hristos ; înseamnã a-L iubi pe El îmbrãcat într-un fel si a nu-Liubi, arãtîndu-se îndatã dupã aceea îmbrãcat alt fel. Neiubirea fatã deuna din înfãtisãrile Sale zãdãrniceste iubirea fatã de altã înfãtisare a Sa.O iubire practicatã continuu fatã de toti, ca fatã de Acelasi Hristos, e oiubire care-i pretuieste în acelasi timp pe toti ca pe Acelasi Hristos. Avedea în toti pe Hristos, e cea mai mare fortã pentru solidaritatea umanã.

220. Cap. 112, Filocalia greacã.

95. Cap. 113. Filocalia greacã.

96. Cap. 114, Filocalia greacã. Trebuie sã socotim pe fiecare cape Hristos Dumnezeu, pentru cã Fiul lui Dumnezeu, fãcîndu-se ipostas alfirii noastre, s-a fãcut ipostasul fundamental al tuturor oamenilor. Prinfata fiecãruia licãreste fata Aceluiasi Hristos; prin apelul adresat nouãde fiecare ne adreseazã apelul sãu Acelasi Hristos.

97. Cap. 115, Filocalia greacã.

224. Jertfa adevãratã e cea în care cineva se dãruieste total. Trebuie trãitã aceeasi predare totalã în dãruirea tuturor bunurilor proprii,pe care a trãit-o Hristos în vãrsarea sîngelui Sãu, în dãruirea totalã avietii Sale. 225. Cap. 116, Filocalia greacã.

226. Cap. 117, Filocalia greacã. In Hristos toti putem muri duhov-niceste nouã însine, jertfindu-ne total altora.

227. Cel ce dã tot ce are dintr-odatã a împlinit printr-o singurãfaptã cerinta iubirii si a jertfei totale si a înfãptuit în sine starea ei, pecare altii nu o înfãptuiesc niciodatã prin faptele lor de milosteniemãruntã.

228. Cel ce-L are pe Hristos împreunã-grãitor se aflã cu El însusiîntr-un dialog direct. Ca atare, a depãsit cuvintele Scripturii, aflîndu-seîn relatie nemijlocitã cu Subiectul si cu Izvorul lor infinit mai bogatdecît toate cuvintele pe care le rosteste, sau care au fost scrise prininspiratia de la El.

229. Cap. 118, Filocalia greacã. E nu atît desãvîrsirea de la început,ci cea pe care o are în gîndirea lui Dumnezeu, care stã la originea lui.