MARCU ASCETUL
Despre legea duhovniceascã, în 200 de capete ,
Fiindcã de multe ori ati dorit sã stiti ce este legea duhovniceascã de care vorbeste dumnezeiescul Apostol (Rom.7,14), care este cunostinta si lucrarea celor ce vor sã o pãzeascã, vom: vorbi despre acestea, pe cât ne va fi cu putintã.
2. Întâi stim cã Dumnezeu este începutul, mijlocul si sfârsitul oricãrui bine; iar binele este cu neputintã sã fie crezut si sãvârsit altfel decât în Hristos Iisus si Duhul Sfânt.
3. Tot binele e dãruit de Dumnezeu cu un rost oarecare si cel ce-1 primeste cu aceastã credintã, nu-1 va pierde.
4. Credinta neclintitã este turn întãrit. Iar Hristos se face toate celui ce crede.
5. Orice plãnuire a ta sã o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca sã fie dupã voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând sã faci.
6. Cel ce e smerit în cugetul sãu si împlineste o lucrare duhovniceascã, când ceteste dumnezeiestile Scripturi pe toate le aduce în legãturã cu sine si nu cu altul.
7. Roagã pe Dumnezeu sã deschidã ochii inimii tale, si vei vedea folosul rugãciunii si al cetirii.
8. Cel ce are vreun dar duhovnicesc si sufere împreunã cu cel ce nu-1 are, îsi pãstreazã darul prin împreuna pãtimire; iar cel mândru si-1 va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei.
9. Gura celui smerit în cugetare grãieste adevãrul; iar cel ce i se împotriveste se aseamãnã cu sluga aceea care a pãlmuit peste obraz pe Domnul.
10. Nu te face ucenic al celui ce se laudã pe sine, ca nu cumva, în loc de smerita cugetare, sã înveti mândria.
11. Sã nu te înalti întru inima ta pentru cã întelegi Cele zise în Scripturi, ca sã nu cazi cu mintea în duhul hulirii.
12. Sã nu încerci a dezlega prin gâlceava un lucru încurcat, ci prin cele arãtate de legea duhului, adicã prin rãbdare, rugãciune si nãdejdea care numai la un lucru se gândeste.
13. Cel ce se roagã trupeste si încã nu are cunostintã duhovniceascã, este ca orbul care strigã si zice: "Fiul lui David, miluieste-mã".
14. Orbul de odinioarã, dupã ce i s-au deschis ochii si a vãzut pe Domnul, închinându-se Lui, nu L-a mai mãrturisit fiu a lui David, ci Fiu al lui Dumnezeu. .
15. Sã nu te înalti când versi lacrimi în vremea rugãciunii, cãci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tãi de ai putut vedea cu mintea.
16. Cel ce, asemenea orbului, si-a lepãdat haina si s-a apropiat de Domnul, se face ucenicul Lui si propovãduitorul învãtãturilor celor mai înalte.
17. De va zãbovi pãcatul în gândurile noastre, ne va umplea inima de semetie; iar. de îl vom izgoni prin înfrânare si nãdejde, vom dobândi zdrobirea inimii.
18. Este o zdrobire de inimã linã si folositoare, spre înmuierea ei; si este alta ascutitã si vãtãmãtoare, spre pedepsirea ei.
19. Privegherea, rugãciunea si rãbdarea nãcazurilor ce vin asupra noastrã aduc inimii zdrobirea neprimejdioasã si folositoare, dacã nu împrãstiem tovãrãsia lor prin lãcomia
dupã ceva. Cãci cel ce rabdã în aceasta, si celelalte va fi ajutat; iar cel nepãsãtor si împrãstiat, la iesirea din trup cumplit se va chinui.
20. Inima iubitoare de plãceri, în vremea iesirii i se face sufletului închisoare si lant; iar cea iubitoare de osteneli îi este poartã deschisã.
21. Inima învârtosatã este poartã de fier zãvorâtã înaintea cetãtii; iar celui ce pãtimeste râul si este strâmtorat, i se deschide de la sine, ca si lui Petru (Fapte 12,10).
22. Multe sunt felurile rugãciunii, care de care mai deosebit. Totusi niciuna nu este vãtãmãtoare, decât aceea care nu mai este rugãciune, ci lucrare diavoleascã.
23. Un om voind sã facã rãu, s-a rugat, dupã obicei, mai întâi în cuget, si prin purtarea de grijã a lui Dumnezeu fiind împiedecat, mai pe urmã mult 1-a multumit.
24. Iar David vrând sã ucidã pe Nabal din Cârmei, dupã ce a,luat înstiintare despre dumnezeiasca rãsplãtire, tãindu-si gândul acesta mult a multumit. Stim iarãsi ce a fãcut
când a uitat de Dumnezeu, neoprindu-se pânã ce Natan proorocul nu i-a adus aminte de Dumnezeu.
25. Când dumnezeiestile Scripturi, cugetã la cele ascunse într-însele; "cãci câte mai-nainte s-au scris, toate - zice - spre a noastrã învãtãturã s-au scris".
27: Scriptura numeste credinta "temelie a celor nãdãjduite" (Evr.11,1); iar pe cei ce nu cunosc sãlãsluirea lui Hristos, i-a numit necercati.
28. Dupã cum din cuvinte si lucruri se vede cugetul, tot asa se vede din faptele bune ale inimii rãsplata viitoare.
29. Inima milostivã e vãdit cã va primi milostivire; iar cea care nu este asa, pe cele dimpotrivã.
30. Legea libertãtii învatã tot adevãrul. Multi o stiu aceasta prin cunostintã; însã putini o înteleg. pentru cã întelegerea e totdeauna în proportie cu împlinirea poruncilor
ei.
31. Nu cãuta desãvârsirea ei prin virtuti omenesti, cãci nu se va împlini desãvârsit printr-însele. Desãvârsirea ei e ascunsã în crucea lui Hristos.
32. Legea slobozeniei se cunoaste prin cunostinta adevãratã; se întelege prin lucrarea poruncilor; si se împlineste desãvârsit prin mila lui Hristos.
33. Când ne vom sili sã împlinim în constiintã toate poruncile lui Dumnezeu, vom întelege cã legea Domnului este fãrã prihanã; cã se cultivã prin faptele noastre cele bune, dar
fãrã mila lui Dumnezeu nu este cu putintã sã se desãvârseascã între oameni.
34. Cei ce nu se socotesc pe ei datornici întregii legi a lui Hristos, cunosc .trupeste legea lui Dumnezeu, "neântelegând nici cele ce zic si nici cele despre care se
rostesc cu tãrie". De aceea ei socotesc cã împlinesc legea desãvârsit prin fapte.
35. Un lucru poate fi sãvârsit bine la arãtare, dar scopul celui ce 1-a sãvârsit nu e bun. De asemenea poate fi rãu la înfãtisare, dar tinta fãcãtorului poate fi bunã. Dar nu numai fapte sãvârsesc unii, ci si vorbe grãiesc în chipul în care zis. Cãci unii schimbã calitatea unui lucru prin neiscusinta si nestiinta lor, altii prin intentia cea rea, si iarãsi altii prin scopul evlavios.
36. Pe cel ce îsi ascunde defãimarea si ocara punând înainte laude, cir greu îl pot descoperi cei mai simpli. Asemenea acestuia este si cel ce sub chipul smereniei, e plin de slava desartã. Acestia acoperind multã vreme adevãrul cu minciuna, în cele din urmã sunt dati totusi pe fatã prin fapte.
37. Unul fãcând un lucru la arãtare bun, vatãmã pe aproapele sãu; iar altul nefãcând un asemenea lucru, îl ajutã cu gândul.
38. Este o mustrare din rãutate sau din rãzbunare, si este alta întru frica de Dumnezeu si pentru adevãr.
39. Pe cel ce a încetat de-a mai pãcãtui si s-a pocãit, nu-1 mai mustra; iar de zici cã pentru Dumnezeu îl mustri, mai întâi descopere-ti pãcatele tale.
40. începãtorul oricãrei virtuti este Dumnezeu, precum soarele, al luminii de toate zilele.
41. Când sãvârsesti fapte virtuase, adu-ti aminte de Cei ce a zis: "Fãrã de mine, nu puteti face, nimic"(Ioan 15,5).
42. Prin necazuri si-au gãtit oamenii cele bune, dupã cum prin slava desartã si prin plãcere cele rele.
43. Cel nedreptãtit de oameni scapã de pãcat, si mãsura mâhnirii sale, aflã sprijin împotriva lui.
44. Cel ce crede în rãsplata lui Hristos, pe mãsura credintii sale rabdã bucuros toatã nedreptatea.
45. Cel ce se roagã pentru oamenii ce-1 nedreptãtesc, îi înspãimântã pe draci; iar cei ce se luptã cu cei dintâi, e rãnit de cei de al doilea.
46. E mai bine sã fim batjocoriti de oameni decât de draci; dar cel plãcut lui Dumnezeu pe amândoi i-a biruit.
47. Tot binele vine de la Domnul, dupã o anumitã orânduire si pleacã pe ascuns de la cei nemultãmitori, nerecunoscãtori si lenesi.
48. Tot pãcatul sfârseste în plãcerea opritã, precum orice virtute într-o mângâiere duhovniceascã. Dacã stãpâneste cel dintâi, stârneste pe cele proprii lui; iar dacã stãpâneste cea de a doua, de asemenea pe cele înrudite cu ea.
49. Ocara de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricinã de curãtie celui ce o rabdã.
50. Nestiinta îndeamnã la împotrivire fatã de cele ce sunt de folos si nerusinându-se sporeste numãrul pãcatelor.
51. Primeste nãcazurile, cã întru nimic nu te pãgubeste în cele ce le ai de mai înainte; dar leapãdã lãcomia, cãci ai sã dai socotealã.
52. Dupã ce ai pãcãtuit în ascuns, nu încerca sã uiti. "Cãci toate sunt goale si descoperite pentru ochii Domnului, înaintea Cãruia avem sã dãm socotealã"(Evr.4,13).
53. Aratã-te Stãpânului cu cugetul tãu. "Cãci omul cautã la fatã, pe când Dumnezeu priveste în inimã"(1Sam.15,7)
54. Nu cugeta si nu face nimic, fãrã un scop plãcut lui Dumnezeu. Cãci cel ce cãlãtoreste fãrã scop, va osteni în zadar.
55. Cel ce pãcãtuieste fãrã sã fie silit, cu greu se pocãieste, pentru cã dreptatea lui Dumnezeu este fãrã de gresealã.
56. Întâmplarea dureroasã face pe întelept sã-si. Aducã aminte de Dumnezeu, si întristeazã pe mãsura ei pe cel ce a uitat de Dumnezeu.
57. Orice suferintã fãrã voie, sã te învete sã-ti aduci aminte de Dumnezeu; în acest caz nu-ti va lipsi prilejul spre pocãintã.
58. Uitarea în sine n-are nici o putere, dar se întãreste din pricina negrijii noastre si pe mãsura acesteia.
59. Nu zice: ce sã fac, cãci ceea ce nu voiesc aceea mi se întâmplã sã fac. Ci, aducându-ti aminte, cugetã la ceea ce esti dator sã faci.
60. Deci fã binele de care-ti aduci aminte; si cel de care nu-ti aduci aminte, se va descoperi tie. Si sã nu-ti dai cugetul fãrã judecatã uitãrii.
61. Scriptura zice cã "iadul si pierzarea sunt arãtate înaintea Domnului"(Prov.15,11). Acestea le zic despre nestiinta si uitarea inimii.
62. Cãci iad este nestiinta, fiindcã amândouã sunt întunecate. Si pierzare este uitarea, pentru cã prin ea am pierdut din cele ce le aveam.
63. Ia seama la relele tale, nu la ale altuia; si nu se va jefui de tâlhari casa de lucru a mintii tale.
64. Cel ce nu poartã grijã dupã puterea lui de toate virtutile, sãvârseste un pãcat anevoie de iertat; dar rugãciunea si milostenia întorc pe cei ce nu poartã de grijã.
65. Orice întristare dupã Dumnezeu face parte din fiinta evlaviei. Cãci adevãrata dragoste se probeazã prin cele ce-i stau împotrivã.
66. Nu zice cã se poate câstiga virtute fãrã necazuri; cãci virtutea neprobatã în necazuri, nu este întãritã.
67. Gândeste-te la sfârsitul oricãrui nãcaz fãrã voie si vei afla în el pieirea pãcatului.
68. Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimãnui nu i se potriveste asa de mult ca judecata constiintei sale.
69. Când cauti tãmãduire, ia seama la constiintã si tot ce-tj va spune ea, fã, si vei avea folos.
70. Dumnezeu si constiinta stiu cele ascunse ale fiecãruia, deci prin acestea sã primim îndreptarea.
70 b. Cel ce se osteneste fãrã sfat, e sãrac în toate. Iar cel ce aleargã cu nãdejde e de douã ori bogat.
71. Omul încearcã câte poate dupã voia sa; iar Dumnezeu le sfârseste dupã dreptate.
72. De vrei sã primesti laudã de la oameni, iubeste mai întâi mustrarea pentru pãcate.
73. Oricâtã batjocurã va rãbda cineva pentru adevãrul lui Hristos, va primi însutitã slavã de la multime. Dar mai bine este a face binele pentru cele viitoare.
74. Când un om foloseste pe altul prin cuvinte sau fapte, sã stie amândoi cã e de fatã harul lui Dumnezeu. Iar cel ce nu întelege aceasta, va fi stãpânit de cel ce întelege.
75. Cel ce laudã pe aproapele în chip fãtarnic, îl va osândi dupã o vreme si va fi el însusi rusinat.
76. Cel ce nu cunoaste cursele vrãjmasului, va fi ucis cu usurinta; si cel ce nu stie pricinile patimilor, usor va cãdea.
77. Din iubirea de plãcere vine negrija si din negrijã uitare; cãci Dumnezeu a dãruit tuturor cunostinta celor de folos.
78. Omul sfãtuieste pe aproapele precum stie; iar Dumnezeu lucreazã în cel ce aude, precum acela a crezut.
79. Am vãzut oameni simpli smerindu-se cu fapta si s-au fãcut mai întelepti decât înteleptii.
80. Alt om simplu, auzindu-i pe aceia cã sunt lãudati, nu le-a urmat smerenia, ci, umplându-se de slavã desartã pentru simplitatea sa, a cãzut în mândrie.
81. Cel ce dispretuieste cunostinta si se laudã cu lipsa de învãtãturã, nu e simplu numai în cuvânt, ci si în cunostintã.
82. Precum altceva e mãiestria cuvântului si altceva priceperea, tot asa altceva este simplitatea în cuvânt si altceva priceperea.
83. Simplitatea cuvintelor nu vatãmã pe cel preacuvios, precum nici mãiestria cuvintelor pe cel smerit la cuget.
84. Nu zice: nu stiu ce se cuvine si deci sunt nevinovat, dacã nu fac aceea. Dacã le-ai face pe toate câte le stii cã sunt bune, ti s-ar descoperi pe urmã si celelalte, cunoscându-se una din cealaltã. De aceea nu-ti foloseste sã cunosti cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Cãci "cunostinta îngâmfã"(1Cor.8,1), îndemnând la nelucrare, iar "dragostea zideste", îndemnând la rãbdarea tuturor.
85. Cuvintele dumnezeiestii Scripturi citeste-le prin fapte si nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în desert cu simpla lor întelegere.
86 Cel ce a lãsat fapta si se reazãmã pe cunostinta simplã, tine în loc de sabie cu douã tãisuri, bãt de trestie, care în vreme de rãzboiul, cum zice Scriptura (Is.36,6), gãureste mâna si strecoarã în ea otrava firii înainte de cea a vrãjmasilor.
87. Tot gândul e mãsurat si cântãrit la Dumnezeu. Cãci poate fi cugetat sau cu patimã, sau cumpãtat.
88. Cel ce a împlinit o poruncã, sã astepte ispita pentru ea. Cãci dragostea fatã de Hristos se probeazã prin cele potrivnice.
89. Sã nu dispretuiesti a avea grijã de gânduri. Cãci lui Dumnezeu nu i se ascunde nici un gând.
90. Când vezi vreun gând cã-ti fãgãduieste slava omeneascã, sã stii sigur cã-ti pregãteste rusine.
91. Vrãjmasul cunoaste dreptatea legii duhovnicesti si de aceea cautã numai sã câstige consimtirea cugetului. Cãci asa fie cã-1 va face pe cel cãzut în puterea lui sã se supunã ostenelilor pocãintei, fie cã, nepocãindu-se, îl va împovãra cu
nãcazuri fãrã voie. Ba se întâmplã uneori cã îl face sã lupte si împotriva nãcazurilor, ca în viata aceasta sã-i înmulteascã durerile, iar la iesirea sufletului sã-1 dovedeascã necredincios din pricina lipsei de rãbdare.
92. Fatã de încercãrile care vin, multi s-au împotrivit în multe chipuri. Dar fãrã rugãciune si pocãintã, nimenea n-a scãpat de asuprire.
93. Cele rele îsi primesc puterea una de la alta; de asemenea si cele bune cresc"una prin alta si pe cel pãrtas de ele îl mânã si mai mult înainte.
94. Diavolul dispretuieste pãcatele cele mici, cãci altfel nu poate conduce spre cele mai mari.
95. Rãdãcina poftei rusinoase e lauda omeneascã, precum a neprihãnirii e mustrarea pentru pãcat, si anume nu numai când o auzim, ci când o si primim.
96. Nimic n-a folosit cel ce s-a lepãdat de toate si se îndulceste cu patima. Cãci ceea ce fãcea prin avutie, face si acum neavând nimic.
97. De asemenea cel ce se înfrâneazã, dacã agoniseste avere, e frate la cuget cu cel de mai înainte; cãci mama lor este aceeasi pentru plãcerea din cuget, iar tatãl este, altul pentru deosebirea patimei.
98. Este câte unul care-si taie o patimã pentru o plãcere mai mare si e slãvit de cei ce nu-i cunosc intentia. Si poate cã unul ca acesta nu-si dã seama el însusi de sine, ostenindu-se prosteste.
99. Pricina a tot pãcatul este slava desartã si plãcerea. Cel ce nu le urãste pe acestea, nu va desrãdãcina patima.
100. "Rãdãcina tuturor relelor s-a zis cã este iubirea de argint"(Tim.6,10). Dar si aceasta e vãdit cã se sustine prin acelea.
101. Mintea devine oarbã prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava desartã si prin plãcere.
102. Câtesitrele sunt, dupã Scripturã, fiicele lipitoarei(2Prov.30,15) fiind iubite de necumpãtare cu iubire de maicã.
103. Cunostinta si credinta, tovarãsele firii noastre, nu sunt tocite prin nimic altceva ca prin acelea.
104. Mânia, furia, rãzboaiele, uciderile si tot pomelnicul relelor, din pricina lor au prins atâta putere între oameni.
105. Iubirea de argint, slava desartã si plãcerea trebuiesc urâte ca niste mame ale relelor si ca niste mame vitrege ale virtutilor.
106. Din pricina lor ni s-a poruncit, "sã nu iubim lumea si cele din lume"(1Io.2,15). Iar aceasta s-a zis, nu ca sã urâm fãrã judecatã fãpturile lui Dumnezeu, ci ca sã tãiem prilejurile celor trei patimi.
107. "Nimenea, zice Apostolul, slujind în oaste, nu se încurcã cu treburile vietii"(2Tim.2,4).Cãci cel ce vrea sã biruiascã patimile, încurcându-se în acele treburi, e asemenea celui ce vrea sã stingã focul cu paie. :
108. Cel ce se mânie pe aproapele pentru avutie, pentru slavã, sau plãcere, încã n-a cunoscut cã Dumnezeu chiverniseste lucrurile întru dreptate.
109. Când auzi pe Domnul zicând: "De nu se va lepãda cineva de toate averile lui, nu este vrednic de Mine"(Luc.14,33), nu întelege cuvântul acesta numai despre averi ci si despre toate lucrurile pãcatului.
110. Cel ce nu cunoaste adevãrul, nu poate nici crede cu adevãrat. Cãci cunostinta naturalã premerge credintii.
111. Precum Dumnezeu a împãrtit fiecãreia dintre cele vãzute ceea ce e potrivit cu firea ei, asa a împãrtit si gândurile omenesti, fie cã vrem, fie cã nu vrem.
112. Dacã cineva, pãcãtuind în chip vãdit si nepocãindu-se, n-a pãtimit nimic pânã la moarte, socoteste cã judecata lui va fi fãrã milã acolo.
113. Cel ce se roagã întru cumintenie rabdã cele ce-i vin asupra-i. Iar cel ce tine minte rãul, încã nu s-a rugat curat.
114. De ai fost pãgubit, sau ocãrât, sau prigonit de cineva, nu lua în seamã cele de fatã, ci asteaptã cele viitoare; si vei afla cã acela ti-a fost pricinã de multe bunãtãti, nu numai în vremea de aici, ci si în veacul viitor.
115. Precum celor ce s-au hrãnit fãrã socotealã le foloseste absintul amar, asa celor cu purtãri pãcãtoase le e de folos sã pãtimeascã rele. Cãci leacurile acestea pe cei dintâi îi face sãnãtosi, iar pe ceilalti îi pregãteste spre pocãinta.
116. De nu vrei sã pãtimesti rãul, sã nu vrei nici sã-1 faci, pentru cã lucrul dintâi urmeazã neapãrat celui de al doilea. "Cãci ce seamãnã fiecare, aceea va si secera"(Gal.6,8).
117. Semãnând de bunã voie cele rele si secerându-le fãrã de voie, trebuie sã ne minunãm de dreptatea lui Dumnezeu.
118. Dar fiindcã s-a rânduit o vreme oarecare între semãnat si seceris, nu credem în rãsplatã.
119. Pãcãtuind, sã nu învinovãtesti fapta, ci gândul. Cãci dacã mintea nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul.
120. E mai rãu cel ce sãvârseste rãul într-ascuns, decât cei ce sãvârsesc nedreptate pe fatã. Pentru aceasta, acela se va si munci mai rãu.
121. Cel ce împleteste viclenii si face rãul într-ascuns este, dupã Scripturã, "sarpe ce sade în cale si muscã copita calului"(Gen.49,17).
122. Cel ce, în acelasi timp, laudã pentru unele pe aproapele, iar pentru altele îl vorbeste de rãu, e stãpânit de slava desartã si de pismã. Prin laude încearcã sã-si ascundã pisma, iar prin vorbele rele se înfãtiseazã pe sine mai bun decât acela.
123. Precum nu pot paste la un loc oile si lupii, asa nu poate avea milã cel ce îl lucreazã cu viclenie pe aproapele.
124. Cel care amestecã pe ascuns în poruncã voia sa, e un desfrânat, cum s-a arãtat în întelepciune, si pentru neputinta de-a se înfrâna sufere durere si rusine.
125. Precum nu se îngãduie apa si focul laolaltã, asa nu se îngãduie întreolaltã apãrarea si smerenia.
126. Cel care cere iertare de pãcate iubeste smerenia cugetului. Iar cel ce osândeste pe altul, îsi pecetlueste relele sale.
127. Nu lãsa pãcatul nesters, chiar dacã ar fi cât de mic, ca sã nu te tragã pe urmã la rele mai mari.
128. De vrei sã te mântuesti, iubeste Cuvântul adevãrat si nu lepãda niciodatã, fãrã judecatã, mustrarea. .
129. Un cuvânt adevãrat a schimbat puii de nãpârci si le-a arãtat sã fugã de mânia ce va sã vie (Mt.3,7).
130. Cel ce primeste cuvintele adevãrului, primeste pe Dumnezeu Cuvântul. Cãci zice: "Cel ce vã primeste pe voi, pe Mine mã primeste"(Mt.10,40).
131. Slãbãnogul pogorât prin acoperis (Luc.5,19) este pãcãtosul mustrat de credinciosi pentru Dumnezeu, si care primeste iertarea pentru credinta acelora.
132. Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-1 mustra pentru lot lucrul.
133. Cel ce se pocãieste asa cum se cuvine, e luat în râs de nebuni. Dar aceasta sã-i fie semn de bunã plãcere la Dumnezeu.
134. "Cel ce se luptã, se înfrâneazã de la toate"(1Cor.9,25) si nu se odihneste pânã nu va pierde Domnul sãmânta din Babilon.
135. Gândeste-te cã patimile de ocarã sunt douãsprezece. Dacã iubesti cu voia pe una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece.
136. Pãcatul este foc ce arde. Cu cât înlãturi materia, cu atât se stinge, si cu cât adaugi, va arde mai mult.
137. De ai fost înãltat prin laude, asteaptã ocara. Cãci zice: "Cel ce se înaltã pe sine, umili-se-va"(Luc.14.2).
138. Când vom lepãda din cuget tot pãcatul de bunã voie, vom lua lupta si cu patimile din obisnuintã.
139. Obisnuinta, care o ia înaintea voii si a constiintei, este amintirea fãrã de voie a pãcatelor de mai-nainte. La cel ce se nevoieste, ea e împiedecatã sã înainteze pânã la patimã; iar la cel biruitor e rãpusã pânã la momealã
140. Atacul (momeala) este o miscare fãrã imagini a inimii, care e prinsã îndatã de cei încercati, ca într-o strungã.
141. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimtirea. Cãci miscarea fãrã chipuri este un atac nevinovat. Câte unul fuge si de acestea ca busteanul din foc; dar câte unul nu se întoarce pânã nu arde cu flacãrã.
142. Nu zi: nu vreau si vine; cãci cu sigurantã dacã nu iubesti lucrul însusi, iubesti pricinile lui.
143. Cel ce cautã lauda, e supus patimii si cel ce se plânge de necaz, iubeste plãcerea.
144. Gândul celui împãtimit de plãcere oscileazã ca o cumpãnã. Aci plânge si se tânguieste pentru pãcate, aci se luptã cu aproapele si i se împotriveste apãrându-si plãcerile.
145. Cel ce cearcã toate si retine binele, va fugi pe urmã de tot rãul.
146. Bãrbatul îndelung rãbdãtor are multã cumintenie; asemenea si cel ce-si apropie urechea de cuvintele întelepciunii.
147. Fãrã aducerea aminte de Dumnezeu nu poate fi cunostintã adevãratã. Cãci fãrã cea dintâi, cea de a doua e mincinoasã.
148. Celui învârtosat la inimã nu-i foloseste cuvântul unei cunostinte mai subtiri, pentru cã dacã nu e înfricat, nu primeste durerile pocãintei.
149. Omului blând îi foloseste credinciosia, cãci îl face sã nu ispiteascã îndelunga rãbdare a lui Dumnezeu si sã nu se rãneascã prin neascultare deasã.
150. Pe omul puternic sã nu-1 mustri pentru slavã desartã, ci aratã-i viitoarea necinste. Cãci în acest chip cel cuminte poate fi mustrat fãrã greutate.
151. Cel ce urãste mustrarea, se supune" patimii cu voia; iar cel ce o iubeste, va lupta si cu obisnuinta.
152. Nu voi sã auzi rãutãtile strãine; cãci printr-o asemenea vointã de-a auzi se sapã si în tine trãsãturile rãutãtilor.
153. Dacã îti intrã în urechi cuvinte urâte, mânie-te pe tine însuti si nu pe cel ce le grãieste. Cãci dacã urechea e rea, rãu e si cel care o poartã.
154. Dacã cineva se nimereste între oamenii care grãiesc desertãciuni, sã se socoteascã pe sine însusi vinovat de asemenea cuvinte; chiar dacã nu are vreo vinã proaspãtã, are vreuna mai veche.
155. De vezi pe cineva cã te laudã cu fãtãrnicie, asteaptã la vremea sa ocarã de la el.
156. Necazurile de acum pune-le alãturea cu bunãtãtile viitoare, si nicicând descurajarea nu-ti va molesi nevointa.
157. Când, pentru vreo binefacere trupeascã, lauzi pe vreun om ca bun, uitând de Dumnezeu, acelasi om pe urmã ti se va arãta cã e rãu.
158. Tot binele vine de la Dumnezeu dupã orânduirea Lui; si cei care fac un lucru bun sunt slujitorii Lui.
159. Primeste împletirea celor bune si a celor rele, cu gând egal; si Dumnezeu va netezi neegalitãtile dintre lucruri.
160. Neegalitatea gândurilor aduce schimbãrile stãrilor proprii. Cãci Dumnezeu a rânduit în chip potrivit ca sã vie dupã cele de voie, cele fãrã de voie.
161 întâmplãrile sensibile sunt puii celor inteligibile, împlinind cele cuvenite dupã voia lui Dumnezeu.
162. Din inima împãtimitã de plãcere, rãsar gânduri si cuvinte spurcate. Iar din fum cunoastem materia, care mocneste înãuntru.
163. Zãboveste în cuget si nu vei osteni în încercãri. Iar plecând de acolo, rabdã necazurile ce vin asupra-ti.
164. Roagã-te sã nu-ti vie încercare; iar când vine, primeste-o ca pe a ta, nu ca pe una strãinã.
165. Ia-ti gândul de la orice lãcomie si atunci vei putea sã vezi uneltirile diavolului.
166. Cel ce zice cã cunoaste toate mestesugurile diavolului, se dã pe sine ca desãvârsit, fãrã sã stie.
167. Când mintea iese din grijile trupesti, vede, în mãsura în care iese, lucrãturile vrãjmasilor.
168. Cel purtat de gânduri, e orbit de ele. El vede lucrãrile pãcatului, dar pricinile lor nu le poate vedea.
169. Se poate întâmpla ca unul, împlinind pe fatã o poruncã, sã slujeascã în ascuns patimei si prin gânduri pãcãtoase sã strice fapta bunã.
170. Prinzându-te începutul vreunui pãcat, nu zice: "nu mã va birui pe mine". Cãci întrucât ai fost prins, ai si fost biruit.
171. Tot Ce se naste începe de la ceva mic, si pe mãsurã ce e hrãnit creste.
172.Mestesugirea pãcatului e ca o mreajã bine împletitã; si cel ce s-a încurcat dintr-o parte, de va fi cu nepãsare, va fi prins întreg.
173. Nu voi sã auzi de nenorocirea dusmanilor, cãci cei ce ascultã cu plãcere asemenea cuvinte, mãnâncã, roadele plãnuirii lor.
174. Nu socoti cã orice necaz vine peste oameni din pricina pãcatelor. pentru cã sunt unii bine plãcuti si totusi încercati. E drept cã s-a scris: "Necuviosii si nelegiuitii vor fi prigoniti". Dar tot asa s-a scris: "Cei ce voiesc sã trãiascã cucernic în Hristos, prigoniti vor fi"(Tim.3,12).
175. în vreme de. necaz, ia seama la momeala plãcerii. Cãci întru cât alinã nãcazul e bine primitã.
176. Unii numesc întelepti pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile. Dar întelepti sunt cei ce stãpânesc voile lor.
177. înainte de desrãdãcinarea relelor, sã nu asculti de inima ta; cãci cele ce le are puse înãuntru, pe acelea cautã sã le si sporeascã.
178. Precum sunt serpi ce se întâlnesc în pãduri si altii care umblã prin case, asa sunt patimi ce se închipuesc de cãtre cuget, si altele care se lucreazã cu fapta, mãcar cã se preschimbã unele într-altele.
179. Când vezi poftele ce zac înãuntru cã se miscã cu putere si cheamã mintea ce vietuieste în liniste, la vreo patimã, cunoaste cã mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea si le-a adus la faptã si le-a asezat în inimã.
180. Nu se înfiripã nor fãrã adiere de vânt, si nu se naste patimã fãrã gând.
181. De nu vom mai face voile trupului, cum zice Scriptura, usor vor sfârsi în Domnul cele ce zãceau înainte în noi.
182. Idolii consistenti (chipurile) din fata mintii sunt mai rãi si mai puternici. Dar cei gânditi sunt pricinuitorii si premergãtorii celorlalti.
183. Este un pãcat care stãpâneste inima din pricina obisnuintei îndelungate; si este un alt pãcat care ne rãzboieste cugetare prin lucrurile de fiecare zi.
184. Dumnezeu judecã faptele dupã intentiile lor. Cãci, zice: "Sã-ti dea tie Domnul dupã inima ta"(Ps.20,5).
185. Cel ce nu stãrueste în cercetarea constiintei, nu vrea sã primeascã nici ostenelile trupesti pentru credintã.
186. Constiinta e o carte naturalã. Cel ce o ceteste cu fapta, face experienta ajutorului dumnezeiesc.
187. Cel ce nu ia asupra sa de bunã voie ostenelile, pentru adevãr, e certat mai aspru de cele fãrã de voie.
188. Cel ce a cunoscut voia lui Dumnezeu si o împlineste dupã putere, prin osteneli mici scapã de cele mari.
189. Cel ce vrea sã biruiascã ispitele fãrã rugãciune si rãbdare, nu le va depãrta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele.
190. Domnul e ascuns în poruncile Sale. Si cei ce-L cautã pe El, îl gãsesc pe mãsura împlinirii lor.
191. Nu zice: Am împlinit poruncile si n-am aflat pe Domnul. Cãci ai aflat adeseori cunostinta împreunatã cu dreptate, cum zice Scriptura. Iar cei ce-L cautã pe El cum se cuvine, vor afla pace.
192. Pacea este izbãvirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflatã fãrã lucrarea Duhului Sfânt.
193. Altceva e împlinirea poruncii si altceva e virtutea, chiar dacã acestea se prilejuiesc una pe alta.
194. Împlinirea poruncii stã în a împlini ceea ce s-a poruncit; iar virtutea, în a plãcea adevãrului ceea ce s-a fãcut.
195. Precum bogãtia vãzutã este una, dar de multe feluri dupã chipul agonisirii, asa si virtutea este una, dar are multe moduri de activitate.
196. Cel ce însealã pe altii si grãieste cuvinte fãrã fapte, se îmbogãteste din nedreptate si ostenelile lui vor trece în case strãine, cum scrie Scriptura(Prov.5,10).
197. Toate se vor supune aurului, zice; iar gândurile vor fi cârmuite de harul lui Dumnezeu.
198. Constiinta bunã se aflã prin rugãciune, iar rugãciunea curatã prin constiintã. Cãci una are trebuintã de alta, prin fire.
199. Iacob a fãcut lui Iosif hainã pestritã. Iar Domnul dãruieste celui blând cunostinta adevãrului, precum s-a scris: "Domnul va învãta pe cei blânzi cãile Sale"(ps.25,9).
200. Fã totdeauna binele dupã putere. Iar în vremea lucrului mai mare, nu te întoarce spre cel mai mic. "Cãci cel ce se întoarce înapoi, zice, nu este vrednic de împãrãtia Cerurilor"(Luc.9,62).
A aceluiasi
Despre cei ce-si închipuie cã se îndrepteazã din fapte, în 226 de capete
în cele scrise mai jos se va respinge de cãtre cei ce cred tare si cunosc adevãrul, credinta gresitã în faptele din afarã.
2. Domnul, vrând sã arate cã orice poruncã e o datorie, iar pe de altã parte cã înfierarea se dã oamenilor în dar pentru sângele Sãu, zice: "Când veti fi fãcut toate cele poruncite vouã, ziceti: slugi netrebnice suntem si ceea ce am fost datori sã facem, aceea am fãcut"(Luc.17,10). Deci Împãrãtia Cerurilor nu este plata faptelor, ci harul Stãpânului, gãtit slugilor credincioase.
3 Robul nu cere slobozirea ca platã, ci multumeste pentru ea, ca un îndatorat, si o primeste în dar.
4. Hristos a murit, dupã Scripturi, pentru pãcatele noastre si celor ce îi slujesc bine, le dãruieste slobozirea. Cãci zice: "Bine, slugã bunã si credincioasã, peste putine ai fost credincioasã, peste multe te voiau pune; intrã întru bucuria Domnului tãu"(Mt.25,21-23).
5. Încã nu e slugã credincioasã cel ce se razimã pe simpla cunostintã; ci cel ce crede prin ascultare lui Hristos, care a poruncit.
6. Cel ce cinsteste pe Stãpânul, împlineste cele poruncite. Iar gresind sau neascultând, rabdã urmãrile care i se cuvin.
7. Dacã esti iubitor de învãtãturã, fã-te iubitor si de ostenealã. Cãci simpla cunostintã îngâmfã pe om.
8. Încercãrile, care ne vin pe neasteptate, ne învatã cu bun rost, sã fim iubitori de ostenealã si ne atrag, chiar dacã nu vrem, la pocãintã.
9. Necazurile, care vin asupra oamenilor, sunt roadele pãcatelor proprii. Iar dacã le rãbdãm prin rugãciune, ne vom bucura iarãsi de venirea lucrurilor bune.
10. Unii oameni, fiind lãudati pentru virtute, s-au lãsat cuceriti de plãcere, iar plãcerea aceasta nutritã de slava desartã au socotit-o mângâiere. Altii, mustrati pentru pãcat, s-au umplut de durere, si durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a pãcatului.
11. Toti aceia cari, pentru faptul cã se nevoiesc, dispretuiesc pe cei mai nebãgãtori de samã, socotesc cã se îndreaptã din fapte, trupesti. Si toti cei cari, rezemându-se pe simpla cunostintã, nesocotesc pe cei lipsiti de cunostintã, se,
gãsesc.cu mult mai neîntelepti decât aceia.
12. Cunostinta fãrã faptele, care urmeazã din ea, nu e sigurã, chiar dacã e adevãratã. Cãci fapta este întãrirea oricãrui lucru.
13. Adeseori, din negrija pentru fapte; se întunecã si cunostinta. Cãci lucrurile, a cãror împlinire a fost nesocotitã, s-au sters în parte si din amintire.
14. Scriptura de aceea ne îndeamnã sã dobândim cunostinta lui Dumnezeu, ca sã-I slujim Lui cum se cuvine prin fapte.
15. Când împlinim poruncile la arãtare, luãm cele cuvenite de la Domnul, pe mãsura acestei împliniri; dar ne folosim dupã scopul ce-1 urmãrim,
16. Cel ce vrea sã facã ceva si nu poate, e socotit de cãtre cunoscãtorul de inimi, Dumnezeu, ca si când ar fi fãcut. Iar aceasta trebuie sã o întelegem atât cu privire la cele bune, cât si la cele rele.
17. Mintea fãrã trap face multe lucruri bune si rele. Dar trupul fãrã minte nu poate face nici una din acestea, deoarece legea slobozeniei se cunoaste înainte de faptã.
18. Unii, neîmplinind poruncile, socotesc cã cred drept. Altii, împlinindu-le, asteaptã împãrãtia ca o platã datoratã. Si unii si altii gresesc fatã de adevãr.
19. Stãpânul nu datoreazã platã robilor; dar iarãsi nici cei ce nu slujesc drept nu dobândesc slobozenia.
20. Dacã Hristos a murit pentru noi, dupã scripturi si nu mai trãim nouã însine, "ci Aceluia care a murit si a înviat pentru noi")2Cor.5,15), vãdit este cã suntem datori sã-I slujim pânã la moarte. Cum vom socoti asa dar înfierea ca ceva ce ni se datoreazã?
21. Hristos e Stãpân prin fiintã si Stãpân prin opera de mântuire, deoarece, neexistând noi, ne-a fãcut, iar murind din pricina pãcatului, ne-a rãscumpãrat prin sângele Sãu si celor ce cred le-a dãruit harul.
22. Când auzi Scriptura zicând cã Dumnezeu "va rãsplãti fiecãruia dupã faptele sale"(Ps.62,13), sã nu întelegi cã e vorba de fapte de o vrednicie egalã cu Gheena sau cu Împãrãtia, ci cã Hristos va rãsplãti faptele necredintei în El sau ale credintii, nu ca un schimbãtor care cântãreste pretul lucrurilor de schimb, ci ca Dumnezeu, Ziditorul si Rãscumpãrãtorul nostru.
23. Cei ce ne-am învrednicit de baia nasterii de a doua,sãvârsim faptele bune nu pentru rãsplatã, ci pentru pãzirea curãteniei datã nouã.
24. Tot lucrul bun, pe care-1 sãvârsim prin firea noastrã, ne face sã ne retinem de la rãul contrar, dar nu ne 'poate adãuga un spor de sfintenie, fãrã har.
25. Cel ce se înfrâneazã, se retine de la lãcomia H pântecelui; cel ce dispretuieste avutia, de la zgârcenie; cel linistit, de la vorbãrie; cel curat, de la iubirea de plãceri; cel cuviincios, de la desfrânare; cel ce se ajunge cu ce are, de la iubirea de argint; cel blând, de la turburare; cel cu cuget smerit, de la slavã desartã; cel supus, de la iubirea de vrajbã; c el ce mustra, de la fãtãrie. De asemenea cel ce se roagã, e strãin de deznãdejde; sãracul, de multã avutie; mãrturisitorul, de tãgãduire; mucenicul, de slujirea la idoli. Vezi cum toatã virtutea sãvârsitã pânã la moarte, nu e altceva decât retinerea de la pãcat. Iar retinerea de la pãcat e un lucru al firii, nu ceea ce aduce rãsplata împãrãtiei.
26. Omul de abia pãzeste cele ale firii lui. Hristos însã, prin cruce, dãruieste înfierea.
27. Este o poruncã restrânsã si este alta cuprinzãtoare. Prin cea dintâi, se porunceste sã dãm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua, se porunceste lepãdarea de toate avutiile.
28. Este o lucrare a harului, necunoscutã celui slab la minte; si este o altã lucrare a pãcatului, care semãna cu adevãrul. Dar e bine sã nu cercetãm prea stãruitor aceste lucruri, ca sã nu rãtãcim. Ci toate sã le aducem, prin nãdejde, lui Dumnezeu, cãci el stie folosul amândurora.
29. Cel ce vrea sã strãbatã marea spiritualã, rabdã îndelung, cugetã smerit, vegheazã si se înfrâneazã. De se va sili sã treacã fãrã acestea patru, se va tulbura cu inima, dar de trecut nu va putea.
30. Linistirea e retinerea de la rele. Iar de-si va lua "cineva cu sine si cele patru virtuti, pe lângã rugãciune, nu va avea. alt ajutor mai sigur spre starea de nepãtimire.
31. Nu se poate linisti mintea fãrã trup, precum nu poate fi surpat zidul dintre ele, fãrã linistire si rugãciune.
32. "Trupul pofteste împotriva duhului si duhul împotriva trupului"(Gal.5,17). Iar cei ce umblã în duh nu vor împlini pofta trupului.
33. Nu existã rugãciune desãvârsitã fãrã o chemare a mintii. Iar cugetul care strigã neîmprãstiat, va fi auzit de Domnul.
34. Mintea care se roagã neîmprãstiat, strâmtoreazã si frânge inima; iar "inima înfrântã si smeritã Dumnezeu nu o va urgisi"(Ps.50,19).
35. Rugãciunea încã se numeste virtute, desi e maica virtutilor. Cãci le naste pe acelea prin împreunarea cu Hristos.
36. Tot ce am sãvârsi fãrã rugãciune si nãdejde bunã, ne este pe urmã vãtãmãtor si fãrã pret.
37. Când auzi cã "cei de pe urmã vor fi întâi si cei dintâi vor fi pe urmã", întelege pe cei pãrtasi de virtuti si pe cei pãrtasi de dragoste. Cãci iubirea e cea din urmã dintre virtuti, dupã rând, dar e cea dintâi dintre toate, dupã cinste,
vãdindu-le pe cele care s-au nãscut înaintea ei, ca fiind cele de pe urmã.
38. Dacã, în vreme ce te rogi, te copleseste trândãvia, sau esti supãrat în diferite chipuri de pãcat, adu-ti aminte de moarte si de muncile înfricosate. Dar e mai bine sã te lipesti de Dumnezeu prin rugãciune si nãdejde, decât sã te gândesti la lucruri dinafarã, chiar dacã sunt de folos.
39. Niciuna din virtuti nu deschide singurã, prin sine, usa firii noastre, dacã nu sunt împletite toate întreolaltã.
40. Nu e înfrânat cel ce se nutreste cu gânduri. Cãci chiar de sunt folositoare, nu-s mai folositoare ca nãdejdea.
41. Pãcat spre moarte este tot pãcatul nepocãit. Chiar, de s-ar ruga un Sfânt pentru un asemenea pãcat al altuia, nu e auzit.
42. Cel ce se pocãieste cum se cuvine nu va respinge osteneala pentru pãcatele vechi, ci îsi va câstiga printr-însa îndurarea lui Dumnezeu.
43. Dacã, suntem datori sã facem în fiecare zi toate câte le are firea noastrã bune, ce vom da lui Dumnezeu în schimb, pentru relele pe care le-am fãcut mai înainte?
44. Orice prisos de virtute am adãuga astãzi, el e o dovadã a ne grijii trecute, nu un drept la rãsplatã.
45. Cel ce se turburã cu mintea si e linistit cu trupul, este asemenea celui turburat trupeste si împrãstiat cu mintea.
46. Turburarea de bunã voie fie a mintii, fie a trupului, o sporeste pe cealaltã, cea a mintii pe cea trupeascã si cea a trupului pe cea a mintii. Cãci împreunarea lor dã nastere unui rãu si mai mare.
47. Mare virtute e a rãbda cele ce vin asupra noastrã si a iubi pe cei ce ne urãsc, dupã cuvântul Domnului(Mt.5,44).
48. Dovada iubirii nefãtarnice e iertarea nedreptãtilor.
49. Nu pot fi iertate din inimã greselile cuiva, fãrã cunostintã adevãratã. Cãci aceasta îi aratã fiecãruia toate greselile câte le face.
50. Nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru Domnul, cãci la timpul cuvenit îti vor veni înmultite.
51. Când mintea uitã de scopul cinstirii de Dumnezeu, fapta vãzutã a virtutii îsi pierde valoarea.
52. Dacã fapta rãu. plãnuitã îi este stricãcioasã oricui, cu mult mai mult celor ce nu au grijã de amãnuntele ei.
53. Filosofeazã cu fapta despre voia omului si despre rãsplata lui Dumnezeu. Cãci stiinta nu e mai înteleaptã sau mai folositoare decât fapta.
54. Ostenelilor pentru evlavie le urmeazã mângâierea. Iar aceasta o cunoastem prin legea lui Dumnezeu si prin constiintã.
55. Unul a primit un gând si 1-a tinut fãrã multã socotealã. Altul 1-a primit si 1-a confruntat cu adevãrul. E de întrebat care dintre ei a lucrat cu mai multã evlavie?
56. Rãbdarea nãcazurilor e semnul cunostintei adevãrate; la fel neînvinovãtirea oamenilor pentru nenorocirile tale proprii.
57. Cel ce face binele si cautã rãsplata, nu slujeste lui Dumnezeu, ci voii sale.
58. Cel ce a pãcãtuit, nu va putea scãpa de rãsplatã, decât printr-o pocãintã corespunzãtoare cu greseala.
59. Unii spun: "Nu putem face binele, dacã nu primim în chip simtit harul Duhului".
60. Aceasta o spun pentru cã, zãcând pururea în plãceri, prin libera lor hotãrâre, renuntã ca niste neajutorati la ceea ce le este dat cu putere
61. Cãci celor botezati în Hristos li s-a dãruit harul în chip tainic; dar el lucreazã în ei pe mãsura împlinirii poruncilor. Harul nu înceteazã de a ne ajuta în chip ascuns; dar ia de noi sã facem sau sã nu facem binele pentru care i puterea.
62. Mai întâi harul trezeste în chip dumnezeesc constiinta. Aceasta îi face si pe cei fãcãtori de rele sã se cãiascã si sã placã lui Dumnezeu.
63. El e ascuns de asemenea în învãtãtura ce ne-o dã aproapele. Iar uneori se iveste în cuget si prin cetire; sau învatã mintea prin cugetarea naturalã despre adevãrul lui. Dacã deci vom ascunde talantul acestei cugetãri, vom intra în chip itit întru bucuria Domnului.
64. Cel ce cere lucrãrile Duhului înainte de împlinirea poruncilor e asemenea robului cumpãrat cu bani, care, îndatã a fost comparat, cere deodatã cu pretul si scrisoarea de slobozire.
65. Cel ce socoteste necazurile venite dinafarã ca aduse de dreptatea lui Dumnezeu, acela cãutând pe Domnul, a aflat deodatã cu dreptatea Lui si cunostinta.
66. Dacã vei întelege ce zice Scriptura, cã "în tot pãmântul stãpânesc judecãtile lui Dumnezeu"(Ps.105,7), orice întâmplare ti se va face învãtãtor spre cunostinta de Dumnezeu.
67. Fiecare întâmpinã ceea ce îi vine, dupã ideea sa. Dar numai Dumnezeu stie cum i se potriveste fiecãruia ceea ce vine.
68. Când suferi vreo ocarã de la oameni, cugetã îndatã la slava ce-ti va veni de la Dumnezeu. Si ocara te va lãsa neîntristat si netulburat; iar slava credincios si nesupus osândei, când va veni.
69. Când esti lãudat de multime, dupã bunãvointa lui Dumnezeu, sã nu amesteci nimic semet în ceea ce ti-a hãrãzit Domnul, ca nu cumva schimbându-te, sã cazi în starea dimpotrivã.
70. Sãmânta nu va creste fãrã pãmânt si apã; iar omul nu se va folosi fãrã osteneli de bunã voie si fãrã ajutor dumnezeiesc.
71. Fãrã nor nu vine ploaie, iar fãrã constiintã bunã nu poti plãcea lui Dumnezeu.
72. Nu respinge învãtãtura, chiar dacã esti foarte cuminte. Cãci iconomia lui Dumnezeu e mai folositoare ca întelepciunea noastrã.
73. Când inima e miscatã de vreo plãcere de la locul ostenelilor de bunã voie, devine anevoie de retinut, asemenea unui bolovan foarte greu, ce se rostogoleste la vale.
74. Precum un vitel nedeprins, alergând dupã iarbã, ajunge la loc mãrginit de prãpãstii din amândouã pãrtile, la fel se aflã sufletul pe care gândurile l-au desfãcut pe-ncetul de locul sãu.
75. Când mintea, dobândind bãrbãtie în Domnul, desface sufletul de obisnuinte învechite, atunci inima e chinuitã de minte si de patimã, ca de niste cãlãi, care o trag încoace si încolo.
76. Precum cei ce plutesc pe mare rabdã cu plãcere arsura soarelui, la fel cei ce urãsc pãcatul, iubesc mustrarea. Pentru cã cea dintâi se împotriveste vântului, cea de-a doua patimilor.
77. Precum fuga în timpul iernii sau Sâmbãta (Mt.24,20) aduce durere trupului si întinare sufletului, la fel rãscoala patimilor în trupul îmbãtrânit si în sufletul sfintit.
78. Nimenea nu e atât de bun si de milos ca Domnul; dar nici El nu iartã pe cel ce nu se pocãieste.
79. Multi ne întristãm pentru pãcate; dar primim cu plãcere cauzele lor.
80. Sobolanul, care se târâie sub pãmânt, fiind orb nu poate vedea stelele; la fel cel ce nu crede lui Dumnezeu în privinta celor vremelnice, nu poate crede nici în privinta celor vesnice.
81. Cunostinta adevãratã s-a dãruit oamenilor de cãtre Dumnezeu, ca har înainte de har; si ea învatã pe cei te se împãrtãsesc de ea, sã creadã înainte de toate în Cel ce le-a dãruit-o.
82. Când sufletul care a pãcãtuit nu primeste necazurile ce vin asupra-i, atunci îngerii zic despre el: "Am doftorit Babilonul si nu s-a vindecat"(Ieremia 51,9).
83. Mintea, care a uitat de cunostinta adevãratã se luptã pentru cele protivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos.
84. Precum focul nu poate zãbovi în apã, tot asa nici gândul urât în inima iubitoare de Dumnezeu. Cãci tot-cel ce iubeste pe Dumnezeu, iubeste si osteneala. Iar osteneala de, bunã voie e vrãjmasã plãcerii prin fire.
85. Patima ajungând stãpânã peste fapte cu ajutorul vointei, se impune pe urmã silnic si dacã nu vrea cel pãrtas de ea.
86. De vin asupra noastrã gânduri fãrã voie, sã fim siguri cã iubim cauzele lor, iar de vin gânduri cu voia, iubim si lucrurile spre care se îndreaptã.
87. Pãrerea de sine si îngâmfarea sunt pricini ale hulirii; iar iubirea de argint si slava desartã sunt pricini ale neîndurãrii si ale fãtãrniciei.
88. Când diavolul vede cã mintea s-a rugat din inimã, aduce ispite mari si rãutãcios uneltite. Cãci nu vrea sã stingã virtuti mici prin ispite mari.
89. Un gând care zãboveste aratã împãtimirea omului. Iar dacã e alungat repede, aratã rãzboiul si împotrivire.
90. Trei sunt locurile spirituale, la care vine mintea când se schimbã: cel dupã fire, cel mai presus de fire si cel împotriva firii. Când vine la locul dupã fire, se descopere pe sine ca pricina gândurilor rele si-si mãrturiseste lui Dumnezeu pãcatele, recunoscând pricinile patimilor. Când vine la locul cel împotriva firii, uitã de dreptatea lui Dumnezeu si se rãzboieste cu oamenii pe motiv cã o nedreptãtesc. Iar când e ridicatã la locul mai presus de fire, aflã roadele Duhului Sfânt, pe care le-a arãtat Apostolul: iubire, bucurie, pace (Gal.5,22) si cele urmãtoare; si stie cã Bacã alege grijile trupesti, nu poate rãmâne acolo. Dar dacã se desparte de locul acela, cade în pãcat,si în necazurile care urmeazã pãcatului, chiar dacã nu îndatã, dar desigur la vremea sa, când stie dreptatea lui Dumnezeu.
91. Atâta adevãr se cuprinde în cunostinta fiecãruia, câtã sigurantã îi dau blândetea, smerenia si dragostea.
92. Tot cel ce s-a botezat dupã dreapta credintã a primit tainic tot harul. Dar se umple de cunostinta sigurã a acestui fapt, dupã aceea, prin lucrarea poruncilor
93. Porunca lui Hristos, împlinitã cu constiintã, dãruieste mângâiere dupã multimea durerilor inimii. Dar fiecare din acestea vine la timpul sãu.
94. Roagã-te stãruitor la orice lucru, ca unul ce nu poti : nimic fãrã ajutorul lui Dumnezeu.
95. Nimic nu ajutã mai mult lucrãrii ca rugãciunea; si pentru a câstiga bunãvointa lui Dumnezeu, nimic nu e mai de folos ca ea.
96. Toatã lucrarea poruncilor se cuprinde în ea. Cãci nimic nu stã mai sus ca dragostea de Dumnezeu.
97. Rugãciunea neîmprãstiatã e semn de iubire fatã de Dumnezeu la cel ce stãruie în ea. Negrija de ea si împrãstierea ei, e dovada iubirii de plãceri.
98. Cel ce privegheazã, rabdã si se roagã nestrâmtorat, împãrtãseste în chip vãdit de Duhul Sfânt. Iar cel ce e strîmtorat în acestea, dar rabdã totusi cu voia, primeste si el îndatã ajutor.
99. O poruncã se vãdeste mai aleasã ca alta. De aceea existã si o credintã mai sigurã cã altã credintã.
100. Este o credintã din auz, dupã Apostol (Rom.10,17), si este o credintã, care e adeverirea lucrurilor nãdãjduite (Evr.11,1).
101. Bine este sã folosim prin cuvinte pe cei care întreabã; dar mai bine e sã conlucrãm cu ei prin rugãciune si virtute. Cãci cel ce, prin acestea, se aduce pe sine la Dumnezeu, ajutã si aproapelui.
102. Dacã vrei sã-1 folosesti fãrã vorbã multã pe iubitorul de învãtãturã, îndeamnã-1 la rugãciune, la credintã dreaptã si la rãbdarea nãcazurilor. Cãci prin acestea se dobândesc toate celelalte virtuti.
103. Pentru lucrurile, pentru care si-a pus cineva nãdejdea în Dumnezeu, nu se mai rãzboieste cu aproapele.
104. Dacã, potrivit Scripturii, tot ce ni se întâmplã fãrã voie îsi are pricina în cele sãvârsite cu voia, nimeni nu e atât de dusman omului, ca el însusi.
105. Tuturor relelor le premerge nestiinta; iar a doua dupã nestiintã e necredinta.
106. Fugi de ispitã prin rãbdare si prin rugãciune. Cãci dacã i te împotrivesti fãrã acestea, vine asupra-ti si mai nãvalnic. '
107. Cel blând pentru Dumnezeu e mai întelept decât cei întelepti si cel smerit cu inima e mai puternic decât cei puternici. Cãci ei poartã jugul lui Hristos întru cunostintã (Mt.11,29).
108. Toate câte le grãim sau le sãvârsim fãrã rugãciune, ni se aratã pe urmã sau gresite sau vãtãmãtoare, si ne dovedesc lipsiti de cunostintã, prin lucrurile care urmeazã.
109. Unul singur e drept din fapte, din cuvinte si din gânduri. Din credintã însã, din har si din pocãintã, sunt multi
110. Precum celui ce se pocãieste îi e strãinã cugetarea semeatã, asa celui ce pãcãtuieste de bunã voie îi e cu neputintã cugetarea smeritã.
111. Cugetarea smeritã nu e o osândire a noastrã din partea constiintei, ci cunostinta harului lui Dumnezeu si a compãtimirii Lui.
112. Ceea ce e casa vãzutã pentru aerul obisnuit, aceea este mintea rationalã pentru harul dumnezeiesc. Cu cât scoti mai mult materia afarã, cu atât mai mult nãvãleste acela înãuntru; si cu cât o mâni pe aceasta mai mult înãuntru, cu atât mai mult se retrage acela.
113. Materia casei sunt vasele si mâncãrurile; iar materia mintii, slava desartã si plãcerea.
114. Nãdejdea în Dumnezeu face inima largã; iar grija trupeascã o îngusteazã.
115. Harul Duhului e unul si neschimbat; dar lucreazã care precum voieste.
116. Precum ploaia, curgând în pãmânt, dã plantelor calitatea lor proprie, celor dulci dulceata si celor acre acreala, harul, intrând în inimile credinciosilor, le dãruieste lucrãrile care se potrivesc ca diferitele virtuti. :
117. Celui ce flãmânzeste pentru Hristos, harul i se face hranã; celui ce înseteazã, bãuturã preadulce; celui ce tremurã de frig, hainã; celui ostenit, odihnã; celui ce se roagã, deplinã încredintare; celui ce plânge, mângâiere.
118. Deci când auzi Scriptura spunând, despre Duhul Sfânt cã s-a coborât peste fiecare dintre Apostoli, sau cã a nãvãlit asupra unui prooroc, sau cã lucreazã, sau se întristeazã, sau se stinge, sau se mânie; si iarãsi cã unii au pârga Duhului, altii sunt plini de Duh Sfânt, sã nu cugeti la vreo tãiere, sau la vreo prefacere sau la vreo schimbare a Duhului, ci crede, dupã cum am spus mai înainte, cã el e neschimbat si atotputernic. De aceea, el rãmâne în lucrãri ceea ce este, dar în acelasi timp salveazã în fiecare, în chip dumnezeiesc, ceea ce trebuie salvat. Cãci el se revarsã peste cei botezati în chip desãvârsit, asemenea soarelui, dar fiecare dintre noi se lumineazã în mãsura în care, urându-si patimile care-1 întunecã, le smulge din sine; precum de asemenea se întunecã în mãsura în care, iubindu-le, cugetã la ele.
119. Cel ce urãste patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune pricinilor e rãzboit de patimi, chiar dacã nu vrea.
120. Când suntem stãpâniti de gânduri rele, sã ne învinovãtim pe noi însine, si nu pãcatul strãmosesc (Ps.62,10).
121. Rãdãcinile gândurilor sunt pãcatele vãzute, pe care le sãvârsim cu mîinile, cu picioarele si cu gura.
122. Nu poate sta de vorbã cu patima în minte, cel ce nu iubeste pricinile ei.
123. Cãci cine stã la târguiala cu slava desartã, dacã dispretuieste rusinea? Sau cine se tulburã pentru ocarã, dacã iubeste umilinta? Cine primeste plãcerea trupeascã, având inimã zdrobitã si smeritã? Sau cine se îngrijeste si se luptã pentru cele vremelnice, dacã crede în Hristos?
124. Cel care, dispretuit fiind de cineva, nu se gâlceveste cu cel ce-l dispretuieste, nici cu cuvântul, nici cu gândul, a dobândit cunostintã adevãratã si aratã credintã tare Stãpânului.
125. Mincinosi sunt fiii oamenilor, care stau în cumpãnã de-a face nedreptate. Dar Dumnezeu pãstreazã pe seama fiecãruia ceea ce este drept.
126. Dacã nici cel ce nedreptãteste nu ajunge la vreun prisos, nici cel nedreptãtit nu e lipsit de ceva, omul trece ca o umbrã, si deci în desert se tulburã (Ps.39,7)
127. Când vezi pe cineva îndurerat de multe ocãri, cunoaste cã, dupã ce s-a umplut de gânduri de-ale slavei desarte, secerã acum cu scârbã spicele semintelor din inimã.
128. Cel ce s"a bucurat de plãcerile trupesti mai mult decât trebuie, va plãti prisosul cu osteneli însutite.
129. Mai marele e dator sã spunã supusului ceea ce e dator sã facã; iar dacã nu e ascultat, sã-i vesteascã venirea relelor.
130. Cel ce este nedreptãtit de cineva si nu cere de la cel ce 1-a nedreptãtit ceea ce i se datoreazã, crede, cu privire la partea aceea, lui Hristos, si va lua însutit în veacul acesta si va mosteni viata vesnicã.
131. Aducerea aminte de Dumnezeu face sã se nascã în inimã osteneala si durerea pentru cinstirea lui; si tot cel ce uitã de Dumnezeu cautã plãcerea si fuge de durere.
132. Nu zice cã cel izbãvit de patimi nu mai poate avea necazuri. Cãci chiar dacã nu pentru el, e dator totusi sã aibã necazuri pentru aproapele.
133. Când vrãjmasul are în stãpânire multe zapisuri de ale pãcatelor uitate, îl sileste pe datornic sã le sãvârseascã si prin aducerea aminte, folosindu-se cu viclean mestesug de legea pãcatului.
134. Dacã vrei sã-ti amintesti neîncetat de Dumnezeu, .nu respinge necazurile ca nedrepte, ci rabdã-le ca pe unele ce vin dupã dreptate. Cãci rãbdarea lor trezeste si învioreazã amintirea prin fiecare întâmplare. Iar respingerea lor micsoreazã durerea si osteneala spiritualã a inimii si prin aceasta produce uitarea.
135. Dacã vrei ca Domnul sã-ti acopere pãcatele, sã nu-ti arãti oamenilor virtutile. Cãci ceea ce facem noi cu acestea, aceea face Dumnezeu cu acelea.
136. Ascunzându-ti virtutea, nu te mândri, ca si când ai împlini dreptatea. Cãci dreptatea nu stã numai în a ascunde cele frumoase, ci si în a nu gândi nimic din cele oprite.
137. Nu te bucura când faci bine cuiva, ci când rabzi dusmãnia care urmeazã, fãrã a pune la inimã rãul. Cãci precum urmeazã noptile zilelor, asa urmeazã rãutãtile binefacerilor.
138 Slava desartã, iubirea de argint si plãcerea nu lasã facerea de bine nepãtatã, dacã nu s-au topit mai înainte prin frica lui Dumnezeu.
139" în durerile fãrã voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocãintã pe cel ce le rabdã si izbãveste de muncile vesnice.
140 Unii, împlinind poruncile, gândesc sã le punã în cumpãnã cu pãcatele. Iar altii îsi câstigã bunãvointã lui Dumnezeu prin jertfa Celui ce a murit pentru pãcatele noastre. E de întrebat care dintre acestia cugetã drept?
141. Frica Gheenei si dragostea Împãrãtiei dau puterea de a rãbda necazurile. Iar aceasta nu vine de la noi însine, ci de la Cel ce cunoaste gândurile noastre.
142. Cel ce crede în cele-viitoare se înfrâneazã de la plãcerile de aici fãrã a face pe învãtãtorul. Iar cel care nu crede, cautã plãcerea si fuge de durere.
143. Sã nu zici: cum se va deda sãracul plãcerii, neavând cele ce o pricinuiesc? Cãci cineva poate sã se dedea plãcerii prin gânduri, în chip si mai ticãlos.
144. Altceva e cunostinta lucrurilor si altceva cunoasterea adevãrului. Pe cât se deosebeste soarele de lunã, pe atât e mai de folos cea de a doua decât cea dintâi.
145. Cunostinta lucrurilor creste în proportie cu împlinirea poruncilor; iar cunoasterea adevãrului, pe mãsura nãdejdii în Hristos.
146. De vrei asadar sã te mântuiesti si sã vii la cunostinta adevãrului, încearcã totdeauna sã te ridici peste lucrurile ce cad sub simturi si sã te lipesti de Dumnezeu numai prin nãdejde. Cãci în felul acesta, privind uneori pe alãturi fãrã sã vrei, vei afla Domnii si Stãpânii rãsboindu-te prin atacurile ce le vor da asupra ta. Dar biruindu-le prin rugãciune si rãmânând cu bunã nãdejde, vei stãrui în harul lui Dumnezeu, care te izbãveste de urgia viitoare.
147. Cine întelege ceea ce a spus în chip tainic sfântul avei, cã lupta noastrã e împotriva duhurilor rãutãtii(Ef.6,12), va întelege si parabola Domnului, prin care a arãtat cã trebuie sã ne rugãm neîncetat si sã nu ne lenevim (Lc.18,1).
148. Legea porunceste figurat sã lucrãm sase zile, iar a saptea sã ne odihnim. Lucrarea sufletului stã în facerea de bine prin bani si lucruri. Iar odihna lui, în a vinde toate si a le da sãracilor, dupã cuvântul Domnului. Si cel ce ajuns astfel la odihnã prin lepãdarea de averi, petrece în nãdejdea mintalã. La aceastã odihnã ne îndeamnã si Pavel sã intrãm cu sârguintã, zicând: "Sã ne silim sã intrãm la aceastã odihnã"(Mt.19,21).
149. Acestea le-am spus, nu nesocotind cele viitoare, nici hotãrând cã aici este rãsplata obsteascã, ci fiindcã trebuie sã avem întâi harul Duhului Sfânt lucrând în inimã si apoi sã intrãm, pe mãsura vredniciei noastre, în împãrãtia Cerurilor. Aceasta descoperind-o si Domnul a zis: "Împãrãtia Cerurilor este înãuntru vostru!(Evr.4,11). Dar a spus-o si Apostolul: "Credinta e adeverirea celor nãdãjduite"(Lc.17,21) si iarãsi: "Alergati asa ca sã o luati"(1Cor.13,5) si iarãsi: "Cercetati-vã pe voi însivã de sunteti în credintã. Sau nu cunoasteti cã Iisus Hristos locuieste în voi? Afarã numai dacã nu sunteti crestini netrebnici".
150. Cel ce cunoaste adevãrul nu se împotriveste necazurilor, care vin asupra lui. Cãci stie cã-1 conduc pe om spre frica de Dumnezeu.
151. Pãcatele de odinioarã, pomenite special dupã chipul lor, vatãmã pe cel cu bunã nãdejde. Cãci dacã îi apar în cuget însotite de întristare, îl desfac de nãdejde, iar dacã i se zugrãvesc fãrã întristare, îsi întipãresc din nou vechea întinãciune.
152. Când mintea, prin lepãdarea de sine, se tine strâns numai de gândul nãdejdii,2 vrãjmasul, sub motiv de mãrturisire, îi zugrãveste pãcatele de mai înainte, ca sã stârneascã din nou patimile uitate prin harul lui Dumnezeu si, pe nebãgate de seamã, sã facã pe om nedrept. Cãci fãcând vrãjmasul acesta, de va fi omul luminat si urâtor de patimi, se va întuneca, turburându-se pentru cele fãcute. Iar de va fi încã încetosat si iubitor de plãceri, va zãbovi desigur în convorbirea pãtimase cu momelile, încât amintirea aceasta nu-i va fi o mãrturisire, ci început de pãcãtuire.
153. Dacã vrei sã aduci lui Dumnezeu mãrturisire fãrã osândã, nu pomeni special, dupã chipul lor, greselile, ci rabdã cu bãrbãtie urmãrile lor.
154. întâmplãrile dureroase vin asupra noastrã pentru pãcatele fãcute mai-nainte, fiecare gresealã aducând dupã sine ceea ce se leagã de firea ei.
155. Cel ce cunoaste si stie adevãrul, nu se mãrturiseste lui Dumnezeu prin amintirea celor sãvârsite, ci prin rãbdarea celor ce vin pe urmã asupra lui.
156. Când respingi durerea si ocara, nu fãgãdui cã te vei pocãi prin alte virtuti. Cãci slava desartã si fuga de dureri obisnuiesc sã slujeascã pãcatului chiar si prin cele de-a dreapta (prin virtuti).
157. Precum virtutile obisnuesc sã se nascã din dureri si din ocãri, asa pãcatele se nasc din plãceri si laude.
158. Orice plãcere trupeascã vine dintr-o lenevire de mai-nainte. Iar lenevia se naste din necredintã.
159. Cel ce zace sub pãcat nu poate birui singur cugetul trupesc. Cãci atâtarea se miscã fãrã odihnã în mãdularele sale.
160. De suntem pãtimasi, trebuie sã ne rugãm si sã ne supunem. Cãci de abia cu ajutor ne putem rãzboi cu obisnuintele pãcatului.
161. Cel ce-si loveste voia cu supunerea si cu rugãciunea, este luptãtor cu bun mestesug, vãdind lupta mintalã pe care o poartã, prin retinerea de la cele supuse simturilor.
162. Cel ce nu-si uneste voia sa cu Dumnezeu se poticneste în faptele sale si cade în mâinile vrãjmasilor.
163. Când vezi doi rãi, având dragoste unul fatã de altul, cunoaste cã fiecare ajutã sã se împlineascã voia celuilalt.
164. Cel ce cugetã semet si cel ce iubeste slava desartã se însotesc cu plãcere unul cu altul. Cãci cel dintâi laudã pe iubitorul de slavã desartã, care-i cade înainte slugarnic; iar celalalt mãreste pe cel cu cuget semet, care-1 laudã într-una.
165. Cel ce ascultã cu dragoste de adevãr scoate folos din amândouã pãrtile: pentru cele bune primind mãrturie, se face si mai grabnic la ele; pentru cele rele fiind mustrat, e silit sã se pocãiascã. Dupã sporirea noastrã trebuie sã ne fie si viata; si dupã viatã suntem datori sã înãltãm lui Dumnezeu rugãciunile noastre.
166. Bine este sã tinem porunca cea mai cuprinzãtoare si sã nu ne îngrijim de nimic în parte, ca astfel sã nu trebuiascã nici sã ne rugãm pentru ceva aparte, ci sã cerem numai împãrãtia lui Dumnezeu, dupã cuvântul Domnului(Mt.6,33). Iar dacã ne îngrijim de fiecare trebuintã, suntem datori sã ne si rugãm pentru fiecare. Cãci cel ce face sau se îngrijeste de ceva fãrã rugãciune, nu se aflã pe drumul cel bun care duce spre sfârsitul lucrului. Aceasta e ceea ce a spus Domnul:"Fãrã mine nu puteti face nimic"(Io.15,5).
167. Cel ce nesocoteste poruncã rugãciunii, cade în neascultãri si mai rele, una predându-1 alteia, ca legat în lanturi.
168. Cel ce primeste necazurile de acuma, în nãdejdea bunãtãtilor de mai târziu, a aflat cunostinta adevãrului si se va izbãvi repede de mânie si întristare.
169. Cel ce primeste reaua pãtimire si necinstea pentru adevãr umblã pe calea apostolilor, luând crucea si încingându-se cu lanturi. Iar cel ce încearcã sã aibã grijã de inima sa fãrã acestea, rãtãceste cu mintea si cade în ispitele si cursele diavolului.
170. Nu poate birui cel ce se rãzboieste nici gândurile rele, fãrã sã biruiascã pricinile lor, nici pricinile fãrã gânduri. Cãci când rãpunem pe una în parte, nu peste mult suntem prinsi prin cealaltã de cãtre amândouã.
171. Cel ce se luptã cu oamenii, de frica relei pãtimiri si a ocãrilor, sau va pãtimi aici necazuri si mai multe, sau va fi muncit fãrã milã în veacul viitor.
172. Cel ce vrea sã fie ferit de orice întâmplare rea e dator sã-si încredinteze toate trebile lui Dumnezeu prin rugãciune; apoi mintea lui sã se tinã strâns de nãdejdea în El, iar grija pentru lucrurile supuse simturilor sã o nesocoteascã cu toatã puterea.
173. Când aflã diavolul pe un om, prins fãrã trebuintã de cele trupesti, mai întâi îi rãpeste trofeele cunostintei, pe urmã îi taie nãdejdea în Dumnezeu cum i-ar tãia capul.
174. Dacã ocupi vreodatã pozitia întãritã a rugãciunii curate, nu primi în acea vreme cunostinta lucrurilor, ridicatã în fata ta de vrãjmasul, ca sã nu pierzi ceea ce e mai de pret. Cãci mai bine este sã-1 sãgetãm eu sãgetile rugãciunii, stând închisi în cetãtuia noastrã, decât sã stãm de vorbã cu el, care ne aduce daruri, uneltind sã ne desfacã de rugãciunea împotriva lui.
175. Cunostinta lucrurilor foloseste omului în vreme de ispitã si de trândãvie. Dar în vreme de rugãciune îl pãgubeste.
176. Dacã ti s-a rânduit sã înveti întru Domnul si nu esti ascultat, întristeazã-te cu mintea, dar nu te turbura la arãtare. Cãci întristându-te nu vei fi osândit cu-cel neascultãtor. Dar turburându-te, vei fi ispitit prin acelasi lucru.
177. în vremea tâlcuirii, sã nu ascunzi cele ce privesc pe cei de fatã povestindu-le lucrurile cuviincioase si vrednice de laudã mai lãmurit, iar pe cele greu de auzit, mai acoperit.
178. Celui ce nu se aflã în ascultarea ta sã nu-i aduci greseala în fatã. Cãci aceasta tine mai mult de stãpânire, decât de sfãtuire.
179. Cele spuse la plural se fac tuturor de folos, arãtând fiecãruia în constiintã cele ale sale.
180. Cel ce vorbeste drept e dator si el sã fie plin de multumire, ca unul ce primeste cuvintele de la Dumnezeu. Cãci adevãrul nu este al celui ce grãieste, ci al lui Dumnezeu, care i-1 dãruieste.
181. Nu te gâlcevi cu cei care nu ti-au fãcut mãrturisire de supunere, când se împotrivesc adevãrului, ca sã nu-ti stârnesti ura, cum zice Scriptura.
182. Acela care cedeazã ucenicului când se împotriveste unde nu trebuie, îl rãtãceste în privinta acelui lucru si-1 pregãteste sã nesocoteascã rânduielile supunerii.
183; Cel ce sfãtuieste sau mustrã întru frica lui Dumnezeu pe acela care pãcãtuieste, îsi câstigã sie-si virtutea opusã greselii. Iar cel ce tine minte rãul si osândeste cu rãutate cade în aceeasi patimã, dupã legea duhovniceascã.
184. Cel ce a învãtat bine legea se teme de legiuitor; iar temându-se de El, se fereste de tot rãul.
185. Nu vorbi cu douã limbi, într-un fel arãtându-te cu cuvântul, si într-alt fel aflându-te cu constiinta. Cãci pe unul ca acesta Scriptura îl pune sub osândã (Sir.28,15).
186. Adeseori cel ce spune adevãrul e urât de cei fãrã de minte, dupã Apostol (Io.8,40). Iar cel fãtarnic este iubit. Dar nici una dintre aceste rãsplãti nu tine multã vreme. Cãci domnul va rãsplãti fiecãruia, la vremea sa, ceea ce trebuie.
187. Cel ce voieste sã înlãture relele viitoare e dator sã poarte cu plãcere pe Cele de acuma. Cãci astfel împãcându-se întelepteste cu lucrurile, va ocoli prin dureri mici, pedepse mari.
188. împrejmuieste-ti cuvântul cu întãrituri dinspre partea laudei de sine si cugetul dinspre partea înaltei pãreri despre tine, ca nu cumva cedând sã faci cele dimpotrivã. Cãci jele nu se sãvârseste numai de cãtre om, ci si de cãtre Dumnezeu, atotvãzãtorul.
189. Atotvãzãtorul Dumnezeu precum dã rãsplãtiri faptelor noastre, asa si cugetelor si gândurilor noastre de bunã voie.
190. Gândurile fãrã de voie rãsar din pãcatul de mai înainte; iar cele cu voia, din vointa liberã. De aceea, cele din urmã, sunt pricinile celor dintâi.
191. Gândurile rele neintentionate le urmeazã întristarea. De aceea si dispar degrabã. Iar celor intentionate le urmeazã bucurie. De aceea cu anevoie ne izbãvim de ele,
192. Iubitorul de plãcere se întristeazã de dojeniri si de strâmtorãri; iar iubitorul de Dumnezeu, de laude si de prisositi,
193. Cel ce nu cunoaste judecãtile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândouã pãrtile de prãpãstii si usor e rãsturnat de orice vânt. Când e lãudat, se umflã de mândrie; când e dojenit, se otãreste; când îi merge bine, îsi pierde cuviinta; când ajunge în suferinte, se tânguieste; întelege ceva cautã numaidecât sã arate; când nu întelege, face cã întelege; dacã e bogat, se îngâmfã; dacã e sãrac, se face cã nu e; când se saturã, e plin de îndrãznealã; când posteste, se umple de slavã desartã; cu cei ce-1 mustrã, se ia la ceartã; iar cei ce-1 iartã, îi socoteste prosti.
194. Dacã, prin urmare, cineva n-a dobândit, prin harul lui Hristos, cunostinta adevãrului si frica de Dumnezeu, se rãneste cumplit nu numai de patimi, ci si de alte întâmplãri.
195. Când vrei sã descurci un lucru încurcat, cautã în privinta lui ce place lui Dumnezeu, si vei afla dezlegarea folositoare.
196. Când Dumnezeu binevoieste sã se facã un lucru, toatã zidirea ajutã sã se împlineascã. Dar când El nu binevoieste, se împotriveste si zidirea.
197. Cel ce se împotriveste necazurilor, se rãzboieste fãrã sã stie cu porunca lui Dumnezeu. Iar cel ce le primeste întru cunostintã adevãratã, acela rabdã pe Domnul, cum zice Scriptura.
198. Dupã ce a venit încercarea, nu întreba de ce, sau prin cine a venit, ci cum sã o porti cu multumire, fãrã întristare si fãrã pomenirea rãului.
199. Rãul de la altul nu ne sporeste pãcatul, dacã nu îl primim cu gânduri rele.
200. Dacã nu e usor sã afli pe cineva sã placã lui Dumnezeu fãrã sã fie încercat, trebuie sã multumim lui Dumnezeu pentru toatã întâmplarea.
201. Dacã Petru n-ar fi rãmas fãrã izbândã în pescuitul de noapte (Lc.5,5), nu ar fi izbândit în cel de zi. Si dacã Pavel nu si-ar fi pierdut vederea ochilor (Fapte 9,8), nu ar fi câstigat-o pe cea a mintii. Iar dacã Stefan nu ar fi fost batjocorit ca hulitor, nu ar fi vãzut pe Dumnezeu, când i s-au deschis cerurile (Fapte 7,55).
202. Precum lucrarea dupã Dumnezeu e virtute, asa necazul împotriva asteptãrii se numeste încercare.
203. Dumnezeu a încercat pe Avraam, adicã i-a adus necaz cu folos, nu ca sã afle cum este, cãci Cel ce cunoaste toate înainte de nasterea lor îl cunostea si pe el, ci ca sã-i dea prilejuri pentru o credintã desãvârsitã.
204. Tot necazul vãdeste aplecarea vointei, dându-i acesteia prilej sã încline fie la dreapta, fie la stânga. De aceea necazul ce se întâmplã sã vinã se numeste încercare, dând celui ce se împãrtãseste de el cunostinta voilor sale ascunse.
205. Frica de Dumnezeu ne sileste sã luptãm cu Iscatul. Dar luptând noi, însusi harul lui Dumnezeu îl surpã.
206. întelepciunea nu stã numai în a cunoaste adevãrul înãltimea naturalã, ci si în a rãbda rãutatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a noastrã proprie. Cãci cei ce rãmân la cea dintâi se umflã de mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cugetare.
207. De vrei sã nu fii muncit de gânduri rele, primeste silirea sufletului si necazul trupului. Iar aceasta nu numai în parte, ci în toatã vremea si locul si lucrul.
208. Cel ce se lasã povãtuit de bunã voie prin necazuri, va fi stãpânit de gândurile fãrã de voie. Iar cel ce nu primeste pe cele dintâi, va deveni, chiar dacã nu vrea, robul de al doilea.
209. Dacã esti nedreptãtit si ti se înãspreste inima, nu întrista, cãci cu bun rost a fost pus în miscare ceea ce ti s-a întâmplat. Ci bucurându-te, alungã gândurile care rãsar, stiind cã, biruindu-le de la primul atac, va fi biruit împreunã cu ele si dupã ce a fost pus în miscare; dar dacã gândurile continuã sã se miste, si rãul sporeste.
210. Fãrã zdrobirea inimii, e cu neputintã sã ne izbãvim cu totul de pãcat. Iar inima se zdrobeste prin înfrânarea de la trei lucruri: de la somn, de la hranã si de la lenevirea trupeascã. Cãci prisosinta acestora sãdeste iubirea de plãcere; iar iubirea de plãcere primeste gândurile rele. Pe de altã parte, ea se împotriveste atât rugãciunii, cât si slujirii cuvenite.
211. Dacã ai fost rânduit sã poruncesti fratilor, pãzeste rânduiala ta si sã nu treci sub tãcere cele cuvenite de frica celor ce se împotrivesc. Când vor asculta, vei avea platã pentru virtutea lor, când nu vor asculta, desigur îi vei ierta si vei lua de asemenea iertare de la Cel ce a zis: "Iertati si se va ierta vouã".
212. Toatã încercarea se aseamãnã cu un târg. Cel ce stie sã facã negustorie, câstigã mult; iar cel ce nu stie, sufere pagubã.
213.Pe cel ce nu ascultã de un cuvânt nu-1 sili cu ceartã; ci câstigul, pe care el 1-a lepãdat, adunãti-1 tie. Cãci hotãrârea de a nu pune rãul la inimã îti va folosi mai mult decât îndreptarea lui.
214. Când vãtãmarea ce izvorãste de la unul se întinde la multi, nu trebuie sã ai îndelungã rãbdare, nici sã cauti folosul tãu, ci al celor multi, ca sã se mântuiascã. Cãci e mai folositoare virtutea multora, decât cea a unuia.
215. De va cãdea cineva în orice fel de pãcat si nu se va întrista pe mãsura greselii, cu usurintã va cãdea iarãsi în aceeasi cursã.
216. Precum leoaica nu se apropie cu prietenie de junincã, la fel nerusinarea nu primeste de bunãvoie întristarea dupã Dumnezeu.
217. Precum oaia nu se împreunã cu lupul, pentru nasterea de pui, asa nici durerea inimii cu nerusinarea, pentru zãmislirea virtutilor.
218. Nimenea nu poate avea durere si întristare dupã Dumnezeu, de nu va iubi mai-nainte pricinile lor.
219. Frica de Dumnezeu si mustrarea primesc între ele întristarea. Iar înfrânarea si privegherea se însotesc cu durerea.
220. Cel ce nu se lasã povãtuit de poruncile si de îndemnurile Scripturii, va fi mânat înainte de biciul calului si de boldul asinului. Iar de se va împotrivi si acestora, i se vor strânge fãlcile în zãbale si frâu.
221. Cel biruit cu usurintã de cele mici e robit neapãrat de cele mari. Iar cel ce le dispretuieste pe acelea, le va sta împotrivã si celor mari, întru Domnul.
222. Nu încerca sã folosesti prin mustrãri pe cel ce se cu virtutile, fiindcã acela nu poate fi si iubitor de falã si iubitor de adevãr.
223. Tot cuvântul lui Hristos descopere mila si dreptatea si întelepciunea lui Dumnezeu, si toarnã prin auz puterea lor în cei ce ascultã cu plãcere. Dar cei nemilostivi si nedrepti, ascultând fãrã plãcere, nu au putut cunoaste întelepciunea lui Dumnezeu, ba L-au si rãstignit pe Cel ce o grãia. Deci sã bãgãm si noi de seamã de ascultãm cu plãcere : El. Cãci chiar El a zis: "Cel ce mã iubeste pe Mine va pãzi poruncile Mele si va fi iubit de Tatãl Meu si Eu îl voi iubi pe si Mã voi arãta lui"(Io.14,21). Vezi cum a ascuns arãtarea Sa în porunci? Dar dintre toate poruncile, cea mai cuprinzãtoare este dragostea cãtre Dumnezeu si cãtre aproapele. Iar aceasta ia tintã din înfrânarea de la cele materiale si din linistirea gândurilor.
224. Domnul, stiind aceasta, ne porunceste zicând: "Sã nu vã îngrijiti de ziua de mâine"(Mt.6,37). Si cu dreptate. Pentru cã cel ce nu s-a izbãvit de cele materiale si de grija lor, cum se va izbãvi de gândurile rele? Iar cel învãluit de gânduri, cum va vedea pãcatul, care este acoperit de ele? Cãci pãcatul e un întunerec si o ceatã a sufletului, ce se lasã din gânduri, din cuvinte si din fapte rele. Si pãcatul se naste asa cã diavolul ispiteste pe om printr-o momealã care nu-1 forteazã si îi aratã începutul pãcatului, iar omul intrã în vorbã cu el din pricina iubirii de plãcere si a slavei desarte. Cãci desi prin judecatã nu voieste, dar cu lucrarea se îndulceste si îl primeste. Iar cel ce nu-si vede acest pãcat cuprinzãtor, cum se va ruga pentru el ca sã se curãteascã? Si cel ce nu s-a curãtit, cum va afla locul fiintei curate? Iar de nu-1 va afla, cum va vedea casa cea mai dinlãuntru a lui Hristos, dacã suntem casa lui Dumnezeu, dupã cuvântul prorocesc, evanghelicele si apostolesc?
225. Trebuie, asadar, ca urmare a celor spuse mai-nainte, sã cãutãm casa aceasta si sã stãruim a bate la usa ei prin rugãciune, ca, fie acum, fie în ceasul mortii, sã ne deschidã stãpânul si sã nu ne spunã ca unora, care n-am avut grijã: "Nu vã stiu pe voi de unde sunteti"(Lc.13,25). Ba suntem datori nu numai sã cerem si sã luãm, ci sã si pãstrãm ceea ce ni s-a dat. Cãci sunt unii care si dupã ce au primit, au pierdut. De aceea, poate, cunostinta simplã, sau chiar si o experientã întâmplãtoare a lucrurilor spuse mai-nainte a au si cei mai tineri si mai târzii la învãtãturã. Dar trãirea stãruitoare, cu rãbdare, n-o au decât cei evlaviosi si mult încercati dintre bãtrâni, cari, pierzând-o adeseori din neatentie, au cãutat-o iarãsi cu osteneli de bunã voie si au aflat-o. Sã nu încetãm sã facem si noi la fe1, pânã când o vom dobândi într-o astfel de mãsura, încât sã nu o mai putem pierde, întocmai ca aceia.
226. Aceste putine învãtãturi ale legii duhovnicesti le-am cunoscut din cele multe. Asupra lor stãruie neîncetat si marele Psalmist, vrând sã le învete si sã le împlineascã cei ce cântã neîntrerupt în Domnul Iisus: Lui I se cuvine slava, stãpânirea si închinarea, acum si în veci. Amin.