SUTA ÎNTÂIA

Al cãrei acrostih este acesta: Fratelui duhovnicesc si iubitului Domn Pavel, Talasie, la arãtare isihast, iar în realitate cãutãtor de slavã desartã.

1. Dorul întins întreg spre Dumnezeu leagã pe cei ce-1 au, cu Dumnezeu si întreolaltã".

2. Mintea, care a dobândit dragoste duhovniceascã nu cugetã despre aproapele cele ce nu se potrivesc cu dragostea.

3. Cel ce binecuvânteazã cu gura dar dispretuieste cu inima ascunde fãtãrnicia sub chipul dragostei.

4. Cel ce a dobândit dragoste rabdã fãrã sã se tulbure supãrãrile si suferintele ce-i vin de la dusmani.

5. Singurã iubirea uneste zidirea cu Dumnezeu si fãpturile întreolaltã în acelasi cuget.

6."Dragoste adevãratã a dobândit acela care nu suferã bãnuieli si vorbe împotriva aproapelui.

7. Cinstit în fata lui Dumnezeu si a oamenilor este acela care nu încearcã nimic pentru surparea dragostei.

8. De dragostea nefãtarnicã tine cuvîntul adevãrat pornit din constiinta cea bunã.

9. Cel ce aduce fratelui la cunostintã ocãrile altuia, ascunde pizma sub înfãtisarea bunãvointei.

10. Precum virtutile trupesti îsi atrag slava de la oameni, asa cele duhovnicesti pe cea de la Dumnezeu.

11. Dragostea si înfrânarea curãtesc sufletul, dar mintea o lumineazã rugãciunea curatã.

12. Bãrbat puternic este acela" care alungã pãcatul prin fãptuire si cunostintã.

13. Cel ce a dobândit nepãtimirea si cunostinta duhovniceascã a aflat har la Dumnezeu.

14. De vrei a birui gândurile pãtimase, câstigã înfrânarea si dragostea fatã de aproapele.

15. Pãzeste-te de neînfrânare si urã si nu vei întâmpina piedicã în vremea rugãciunii tale.

16. Precum nu se pot vedea aromate în mocirlã, asa nici bunã mireasmã dragostei în sufletul celui ce tine minte rãul.

17. Stãpâneste cu vitejie mânia si pofta si te vei izbãvi degrabã de gândurile rele.

18 Slava desartã o stingi fãptuind în ascuns; iar mândria o izgonesti nedispretuind pe nimeni.

19 De slava desartã tine fãtãrnicia si minciuna, iar de mândrie pãrerea de sine si pizma.

20. Povãtuitor este acela ce se stãpâneste pe sine si-si supune sufletul si trupul ratiunii.

21. Sinceritatea prietenului se aratã la vreme de cercare, dacã ia parte la necaz.

22. Asigurã-ti simturile cu chipul (modul) isihiei si cumpãneste gândurile care stau în inimã.

23. întâmpinã fãrã pomenire de rãu gândurile de supãrare; iar fatã de cele iubitoare de plãcere aratã-te cu vrãjmãsie.

24. Linistea (isihia), rugãciunea, dragostea si înfrânarea, sunt o cãrutã cu patru roate, care suie mintea la ceruri. .

25. Topeste-ti trupul cu foamea si privegherea si vei alunga gândul josnic al plãcerii.

26. "Precum se topeste ceara de fata focului",2 asa gândul necurat de frica lui Dumnezeu.

27. Rea pagubã este pentru sufletul întelept sã zãboveascã mintea multã vreme într-o patimã de ocarã.

28. Rabdã întâmplãrile de întristare si de durere, cã prin acestea te curãteste purtarea de grijã (Providenta)

a lui Dumnezeu.

29. Dacã ai aruncat materia si te-ai lepãdat de lume, leapãdã-te acum si de gândurile rele.

30. Lucrarea proprie a mintii e sã se ocupe neîncetat cu cuvintele lui Dumnezeu.

31. Precum lucrul lui Dumnezeu este sã cârmuiascã lumea, asa a sufletului este sã-si cârmuiascã trupul.

32. Cu ce nãdejde vom întâmpina pe Hristos, dacã am slujit pânã acum plãcerilor trupului?

33 Plãcerea se stinge prin reaua pãtimire si prin întristare, fie prin cele de Dunã voie, fie prin cele aduse de Providentã. .

34. Iubirea de argint este o materie a patimilor, întrucât face sã creascã plãcerea generalã.

35 Lipsa plãcerii naste întristarea: iar plãcerea e împreunatã cu toatã patima.

36. Cu mãsura cu care masori trupului tãu, ti se va mãsura întors din partea lui Dumnezeu.

37. Fapta judecãtii dumnezeiesti e rãsplãtirea dreaptã a celor sãvârsite în trup.

38. Virtutea si cunostinta nasc nemurirea; lipsa lor e maica mortii.3

39 întristarea dupã Dumnezeu stinge plãcerea; iar stingerea plãcerii înseamnã învierea sufletului.

40. Nepãtimirea este nemiscarea sufletului spre pãcat. Dar ea nu se-poate ajunge fãrã mila lui Hristos.

41. Mântuitorul sufletului si al trupului este Hristos. Cel ce pãseste pe urmele Lui se slobozeste de pãcat.

42. De vrei sã dobândesti mântuirea, leapãdã-te de plãceri si ia asupra ta înfrânarea si dragostea, împreunã cu rugãciunea stãruitoare.

43 De nepãtimire tine dreapta socotealã adevãratã (discernãmântul). Urmând acesteia, fã totul cu mãsurã si rânduialã.

44. Domnul si Dumnezeul nostru este Iisus Hristos; mintea, care urmeazã Lui, nu va rãmâne în întuneric.

45. Adunã-ti mintea si pãzeste-ti gândurile; si pe care le vei afla pãtimase, rãzboieste-le.

46. Trei sunt cãile prin cari primesti gânduri: simtirea (lucrarea simturilor), amintirea si starea mustului (amestecarea) din trup. Dar cele mai stãruitoare sunt cele din amintire.

celor netrupesti si care este începutul si sfârsitul lumii.

48. Nu uita de fãptuire si ti se va lumina mintea ta.

"Comori ascunse si nevãzute, zice, îti voi deschide tie în chip ascuns".4

49. Cel ce s-a slobozit de patimi a aflat har la Dumnezeu si cel ce s-a învrednicit de cunostintã mare milã.

50. Mintea slobozitã de patimi se face în chipul luminii luminându-se neîncetat de contemplatiile lucrurilor.

51. Lumina sufletului este sfânta cunostintã, de care fiind lipsit cel fãrã de minte, umblã în întuneric.

52. Cel ce petrece în întuneric este lipsit de minte. Pe el îl ia în primire întunericul nestiintei.

53" Cel ce iubeste pe Iisus se va slobozi de pãcat. Iar cel ce urmeazã Lui va vedea cunostinta adevãratã.

54. Mintea slobozitã de patimi vede gândurile simple,5 atât când vegheazã trupul, cât si în somn.,

55. Mintea curãtitã la culme se simte strâmtoratã de lucruri si vrea sã fie mereu afarã de toate cele create.

32. Cu ce nãdejde vom întâmpina pe Hristos, dacã am slujit pânã acum plãcerilor trupului?

33 Plãcerea se stinge prin reaua pãtimire si prin întristare, fie prin cele de bunã voie, fie prin cele aduse de Providentã.

34. Iubirea de argint este o materie a patimilor, întrucât face sã creascã plãcerea generalã.

35 Lipsa plãcerii naste întristarea: iar plãcerea e împreunatã cu toatã patima.

36. Cu mãsura cu care masori trupului tãu, ti se va mãsura întors din partea lui Dumnezeu.

37. Fapta judecãtii dumnezeiesti e rãsplãtirea dreaptã a celor sãvârsite în trup.

38. Virtutea si cunostinta nasc nemurirea; lipsa lor e maica mortii.3

39 întristarea dupã Dumnezeu stinge plãcerea; iar stingerea plãcerii înseamnã învierea sufletului.

40. Nepãtimirea este nemiscarea sufletului spre pãcat. Dar ea nu se poate ajunge fãrã mila lui Hristos.

41. Mântuitorul sufletului si al trupului este Hristos. Cel ce pãseste pe urmele Lui se slobozeste de pãcat.

42. De vrei sã dobândesti mântuirea, leapãdã-te de plãceri si ia asupra ta înfrânarea si dragostea, împreunã cu rugãciunea stãruitoare.

43-De nepãtimire tine dreapta socotealã adevãratã (discernãmântul). Urmând acesteia, fã totul cu mãsurã si rânduialã.

44. Domnul si Dumnezeul nostru este Iisus Hristos; mintea, care urmeazã Lui, nu va rãmâne în întuneric.

45. Adunã-ti mintea si pãzeste-ti gândurile; si pe care le vei afla pãtimase, rãzboieste-le.

46. Trei sunt cãile prin cari primesti gânduri: simtirea (lucrarea simturilor), amintirea si starea mustului (amestecarea) din trup. Dar cele mai stãruitoare sunt cele din amintire.

47. Cel cãruia i s-a dat întelepciune cunoaste scopurile celor netrupesti si care este începutul si sfârsitul lumii.

48. Nu uita de fãptuire si ti se va lumina mintea ta.

"Comori ascunse si nevãzute, zice, îti voi deschide tie în chip ascuns".4

49. Cel ce s-a slobozit de patimi a aflat har la Dumnezeu si cel ce s-a învrednicit de cunostintã mare milã.

50. Mintea slobozitã de patimi se face în crupul luminii luminându-se neîncetat de contemplatiile lucrurilor.

51. Lumina sufletului este sfânta cunostintã, de care fiind lipsit cel fãrã de minte, umblã în întuneric.

52. Cel ce petrece în întuneric este lipsit de minte. Pe el îl ia în primire întunericul nestiintei.

53. Cel ce iubeste pe Iisus se va slobozi de pãcat. Iar cel ce urmeazã Lui va vedea cunostinta adevãratã.

54. Mintea slobozitã de patimi vede gândurile simple,5 atât când vegheazã trupul, cât si în somn.,

55. Mintea curãtitã la culme se simte strâmtoratã de lucruri si vrea sã fie mereu afarã de toate cele create

56. Fericit este cel ce a ajuns la nesfârsirea fãrã margini; si a ajuns acela care a trecut peste cele mãrginite.

57. Ratiunile lui Dumnezeu le cerceteazã acela care-L cinsteste pe El. Dar le aflã cel îndrãgostit de adevãr.

58. Mintea ce se miscã din dreptate aflã adevãrul. Dar cea care se miscã din vreo patimã nu-1 va afla.

59" Precum în fiintã Dumnezeu este necunoscut, asa în mãretie este fãrã margini.

60. Fiinta care nu are început si sfârsit nu poate fi înteleasã dupã firea ei.

61. Mântuirea fiecãrei fãpturi stã în purtarea de grijã, mai presus de orice bunãtate, a Fãcãtorului.

62. Domnul sprijinã pe toti cei cãzuti în stãri vrednice de milã si ridicã pe toti cei frânti.

63. Hristos este judecãtorul viilor si al mortilor si. rãsplãtitorul faptelor fiecãruia.

64. De vrei sã-ti stãpânesti sufletul si trupul, taie de mai înainte pricinile patimilor.

65. Uneste-ti puterile sufletului cu virtutile si le vei despãrti cu sigurantã de toatã pornirea patimilor.

66. Struneste cu înfrânarea pornirile poftei; iar pe ale iutimii cu dragostea duhovniceascã.

67.Linistea (isihia) si rugãciunea sunt cele mai mari arme ale virtutii, cãci acestea, curãtind mintea, o fac strãvãzãtoare.

68. Numai întâlnirea duhovniceascã foloseste. Iar decât toate celelalte, mai de pret este linistea (isihia).

69. Dintre cele cinci feluri de întâlniri, alege trei; pe al patrulea sã nu-1 obisnuiesti des, iar de al cincilea îndepãrteazã-te.

70. Linistea o iubeste cel ce nu pãtimeste fatã de cele ale lumii.

71. Constiinta este un învãtãtor sincer. Cine ascultã de ea petrece fãrã gresealã.

72. Constiinta numai pe aceia nu-i judecã ce au ajuns la culmea virtutii, sau a pãcatului.

73. Nepãtimirea cea mai înaltã face gândurile simple. Iar cunostinta cea mai înaltã stã înaintea Celui mai presus de cunostintã.

74. Întristarea cea de ocarã e pricinuitã de lipsa plãcerilor. Cel ce le dispretuieste pe acestea petrece neîntristat.

75. Întristarea, peste tot, este lipsa plãcerii, fie a celei dupã Dumnezeu, fie a celei dupã lume.

76. Împãrãtia lui Dumnezeu este bunãtate si întelepciune. Cine le dobândeste pe acestea vietuieste în ceruri.

77. Om nenorocit este acela care pretuieste prin fapte trupul mai mult decât sufletul si lumea mai mult decât pe Dumnezeu.

78. Dragoste deopotrivã fatã de toti a câstigat acela care nu pizmuieste pe cei strãdalnici, iar de cei rãi are milã.

79 Dupã adevãr ar trebui sã conducã acela care impune mai întâi sufletului si trupului sãu legile virtutii.

80. Negutãtor duhovnicesc este acela care pentru cele viitoare se leapãdã deopotrivã atât de cele plãcute cât si de cele acre ale vietii.

81. Sufletul se întãreste prin dragoste si înfrânare; iar mintea, prin rugãciunea curatã si vederea (contemplarea) duhovniceascã.

82. Auzind un cuvânt folositor, nu judeca pe cel ce-l spune, ca sã nu te lipsesti de sfatul folositor.

83. Socotinta vicleanã gândeste rele si preface vredniciile aproapelui în scãderi.

84. NU crede gândului care judecã pe aproapele. Cãci numai cine are vistierie rea gândeste cele rele.

85. Inima bunã poartã gânduri bune. Cãci precum este comoara ei, asa sunt si gândurile ei.

86. Pãzeste-ti gândurile si fugi de pãcat, ca nu cumva, întunecându-se mintea, sã vezi unele în locul altora.

87. întãreste-te gândindu-te la Iudeii care, orbiti de pizmã, L-au socotit pe Domnul si Dumnezeul nostru drept Belzebut.

88. Bãnuiala rea întunecã cugetarea si te face sã vezi, în loc de cale, cele alãturea de cale.

89. Pãcatele stau alãturea de virtuti, si de aceea cei rãi iau virtutile drept pãcate.

90. Mintea zãbovind în plãcere sau în întristare cade repede în patima trândãviei.

91. Constiinta curatã ridicã sufletul. Iar gândul murdar îl doboarã la pãmânt.

92. Rãscolindu-se, patimile alungã slava desartã; iar de sunt înlãturate, aceea iarãsi se întoarce.

93. De vrei sã te izbãvesti de toate patimile, apucã-te de înfrânare, de dragoste si de rugãciune.

94. Mintea zãbovind prin rugãciune la Dumnezeu izbãveste si partea pasionalã a sufletului de patimi.

95. Dumnezeu dând fiintã fãpturilor, a legat totodatã toate prin purtarea Sa de grijã (prin Providentã).

96. Iar fiind Stãpân si fãcându-Se rob, a arãtat zidirii culmea purtãrii Sale de grijã (culmea Providentei Sale).

97. Cãci Dumnezeu si Cuvântul Întrupându-Se neschimbat s-a unit cu toatã zidirea prin trup6.

98. Minune strãinã se întâmplã în cer si pe pãmânt, cã Dumnezeu este pe pãmânt si omul în ceruri.

99. Ca unind pe oameni cu îngerii sã dãruiascã totodatã întregii zidiri dumnezeirea.

100. Cunostinta Sfintei si celei de o fiintã Treimi este sfintire si îndumnezeire pentru îngeri si pentru oameni. ,

101. Iertarea pãcatelor este slobozire de patimi. Cina n-a fost încã slobozit prin har, n-a dobândit încã iertarea.

SUTA A DOUA

Al cãrei acrostih este acesta: Roagã-te pentru mine, frate preacinstite, cã mari rele astept, vrednice de mine, întristãri pentru suflet si dureri pentru trup.

1. De vrei sã te izbãvesti dintr-o datã de pãcate, leapãdã-te de iubirea de sine, maica tuturor relelor.

2. Sãnãtatea sufletului este nepãtimirea si cunostinta. La ea nu poate ajunge cel ce slujeste plãcerilor.

3. înfrânarea cu rãbdare si dragostea cu îndelungã rãbdare usca plãcerile trupesti si sufletesti.

4. Începutul relelor din suflet este iubirea de sine. Iar iubirea de sine este iubirea de trup.

5. E propriu celui rational sã se supunã ratiunii si sã-si struneascã si robeascã trupul

6. Este o rusine pentru omul rational sã se supunã pãrtii nerationale si sã slujeascã poftelor urâte ale ei.

7. Este o faptã rea a sufletului rational sã pãrãseascã pe Ziditorul si sã se închine trupului.

8. Ti s-a poruncit sã ai trupul slujitor, nu sã slujesti plãcerilor Iui, împotriva firii.

9" Rupe legãturile iubirii fatã de trup si sã nu dai nimic slugii ceea ce nu-i neapãratã trebuintã.

10. Închide simtirile în cetatea linistii, ca sã nu tragã mintea spre poftele lor.

11. Cele mai bune arme ale celui ce se linisteste cu rãbdare sunt înfrânarea, dragostea, rugãciunea, atentia7 si citirea. .

12. Nu va înceta mintea sã se învârteascã în jurul plãcerilor pânã ce va fi pus. stãpânire peste trup.

13. Sã luptãm pentru porunci ca sã ne izbãvim de patimi; si pentru dumnezeiestile dogme ca sã ne învrednicim de cunostintã.

14. Netulburarea (nemurirea)8 sufletului stã în nepãtimire si cunostintã; de ea nu se poate împãrtãsi cel ce slujeste plãcerilor.

15. Pune stãpânire pe trup stingând plãcerile, si elibereazã-1 de robia cea grea9.

16. Fiind zidit slobod si chemat la slobozenie, nu rãbda sã fii rob patimilor necurate10.

17. Dracii leagã mintea de cele supuse simturilor, prin întristãri si plãceri, pofte si temeri.

18. Frica Domnului stãpâneste poftele si întristarea dupã Dumnezeu alungã plãcerea.

19. Pofta dupã întelepciune dispretuieste frica si plãcerea cunostintei izgoneste întristarea.

20. Scripturile cuprind acestea patru: poruncile, dogmele, amenintãrile, fãgãduintele. *

21. Pofta e opritã de înfrânare si ostenealã; si e micsoratã de liniste si de dragostea dumnezeiascã.

22. Sã nu întepi pe fratele cu vorbe de ghicituri; cãci nu vei rãbda când vei primi cele asemenea.

23. Mânia e opritã de îndelunga rãbdare si de nepomenirea rãului; si e micsoratã de dragoste si de împreuna pãtimire (compãtimire).

24. Cui i s-a dat cunostintã i s-a dat lumina întelegerii. Iar cel ce primind-o o necinsteste va vedea întuneric.

25. Pãzirea poruncilor lui Dumnezeu naste nepãtimirea; iar nepãtimirea sufletului pãstreazã cunostinta.

26. Ridicã cele supuse santurilor la o vedere cu mintea (la o contemplatie inteligibilã) si vei înãlta simtirea deasupra celor supuse simturilor.

27. Femeia sensibilã închipuieste sufletul activ, cu care însotindu-se mintea11 naste virtutile

28. Cercetarea cuvintelor lui Dumnezeu îi aduce cunostintã de Dumnezeu celui ce o cautã întru adevãr, cu evlavie si cu dor.

29. Ceea ce este lumina pentru cei ce vãd si pentru cele vãzute, aceea este Dumnezeu pentru cei ce cugetã si pentru cele cugetate.

30. Tãria sensibilã (cerul) închipuieste tãria credintei, în care strãlucesc toti sfintii ca niste luminãtori.

31. Ierusalimul este cunostinta cereascã a celor netrupesti. Cãci în ea se contemplã vederea pãcii.

32. Nu uita de fãptuire. Gãti uitând de ea se împutineazã cunostinta, si fãcându-se foamete, te vei coborî în Egipt.

33. Libertatea spiritualã (mintalã) stã în izbãvirea de patimi. La ea nimeni nu ajunge fãrã mila lui Hristos.

34. Pãmântul fãgãduintei este împãrãtia Cerurilor, pe care ne-o câstigã nepãtimirea, si cunostinta.

35. Egiptul spiritual este întunecimea patimilor. La el nimeni nu coboarã dacã nu cade la foamete.

36.Obisnuieste-ti urechea sã asculte des cuvinte duhovnicesti si mintea ta se va depãrta de gândurile necurate.

37. Singur Dumnezeu e bun si întelept prin fire. Dar se face si mintea prin împãrtãsire, dacã se strãduieste.

38. Stãpâneste-ti stomacul, somnul, mânia si limba; si nu vei lovi de piatrã piciorul tãu.

39 Nevoieste-te sã iubesti pe tot omul deopotrivã si vei alunga de-a valma toate patimile.

40. Vederea (contemplarea) celor supuse simturilor este o lucrare comunã a mintii si a simtirii, Dar cunostinta celor inteligibile este numai a mintii.

41. Este cu neputintã mintii sã se îndeletniceascã cu cele inteligibile, de nu va tãia afectiunea fatã de simtire si fatã de cele supuse simturilor.

42. Simtirea e dusã de o împãtimire fireascã spre cele supuse simturilor si fiind atrasã de acelea trage dupã sine si mintea.

43. Încovoaie simtirea spre slujirea mintii si nu-i da vreme ca sã o tragã ea pe aceea spre sine.

44. Când se întâmplã ca mintea sã se îndeletniceascã cu cele supuse simturilor, atrage simtirea la ea, ridicând în minte cele ce stau în fatã13.

45. Semnul cã mintea se îndeletniceste cu cele inteligibile îl avem în aceea cã dispretuieste toate cele ce desfãteazã simtirea.

. 46. Când mintea e deschisã spre vederea celor inteligibile, are fatã de ele o plãcere cu anevoie de pierdut.

47. Când mintea se îmbogãteste de cunostinta Unitãtii, a pus cu totul stãpânire si pe simtire.

48. împiedicã-ti mintea sã se învârteascã în jurul celor supuse simturilor ca sã nu-si rodeascã prin ele plãceri si întristãri.

49. Cele cu care se îndeletniceste mintea întru cele dumnezeiesti îsi fac si din partea pãtimitoare (pasionalã, afectivã) armã dumnezeiascã.

50. Este cu neputintã mintii sã se pãtrundã de cunostintã14, de nu-si va fi apropiat15 mai înainte partea pasionalã din sine prin virtutile sale.

51. Mintea se face strãinã de cele ale lumii, atunci când îsi taie orice afectiune fatã de simtire.

52. De firea pãrtii rationale a sufletului tine sã se îndeletniceascã cu cunostinta lui Dumnezeu; iar de a celei pasionale sã îmbrãtiseze dragostea si înfrânarea.

53. Este cu neputintã mintii sã zãboveascã la un lucru supus simturilor, dacã n-a câstigat o patimã fatã de el.

54. Minte desãvârsitã este aceea care s-a îmbibat de cunostintã; iar suflet desãvârsit este acela care s-a tesut cu virtutile.

55. Afectiunea mintii fatã de simtire o face roabã plãcerilor trupului.

56. Mintea e clintitã din locul cunostintei, când partea pasionalã (afectivã) a sufletului iese din virtutile sale.

57. Am luat putere sã ne facem fii ai lui Dumnezeu. Dar nu ne vom face, de nu ne vom dezbrãca de patimi.

58. Nimeni sã nu-si închipuie cã a ajuns fiu al lui Dumnezeu în chip actual, dacã nu a dobândit încã în sine trãsãturile dumnezeiesti.

59 Asemãnarea în purtare16 cu binele sau cu rãul face sau fii ai lui Dumnezeu, sau fii ai satanei.

60. Bãrbat chibzuit este cel ce ia aminte la sine si se grãbeste sã se despartã de toatã întinãciunea.

61. Sufletul împietrit când e bãtut nu simte, iar pe binefãcãtorul sãu nu-1 recunoaste.

62. Haina murdarã scoate pe cel ce-o poartã afarã de la nunta dumnezeiascã si-1 face pãrtas de întunericul de afarã.

63. Cel ce se teme de Domnul se îngrijeste de sufletul sãu si se izbãveste pe sine de tovãrãsia cea rea.

64. Este cu neputintã sã dobândeascã mila lui Dumnezeu cel ce L-a pãrãsit pe El si slujeste plãcerilor.

65. Chiar dacã nu vrem sã credem, Iisus a zis cã nimenea nu poate sluji la doi domni.

66. Sufletul întinat de patimi s-a împietrit si nu primeste sã creadã fãrã tãieri si arsuri.

67. Pe cei învârtosati îi iau în primire probe înfricosate. Cãci fãrã dureri nu primesc sã se înmoaie.

68. Bãrbatul chibzuit se îngrijeste de sine si prin dureri de bunã voie ocoleste pe cele fãrã voie.

69. Grija de suflet se aratã în reaua pãtimire si în smerenie, prin care iartã Dumnezeu toate pãcatele.

70. Precum poftele si mâniile înmultesc pãcatele, asa înfrânarea si smerenia le Sterg.

71..întristarea dupã Dumnezeu frânge inima; iar întristarea e nãscutã de frica de munci.

72. întristarea dupã Dumnezeu curãteste inima si depãrteazã de la ea întinãciunea plãcerilor.

73. Rãbdarea este iubirea de ostenealã a sufletului. Iar unde este iubire de ostenealã, s-a scos afarã iubirea de plãcere.

74. Orice pãcat se face pentru plãcere si orice iertare vine pentru reaua pãtimire si pentru întristare.

75. Cel ce nu vrea sã se pocãiascã prin osteneli de bunã voie cade, potrivit Providentei, în osteneli fãrã voie.

76. Hristos este Mântuitorul lumii întregi si a dãruit oamenilor pocãinta spre mântuire.

77. Pocãinta naste pãzirea poruncilor; iar pãzirea poruncilor aduce curãtia sufletului.

78. Curãtia sufletului înseamnã izbãvirea de patimi; iar izbãvirea de patimi naste dragostea17.

79. Suflet curat este acela care iubeste pe Dumnezeu; iar minte curatã aceea care s-a despãrtit de nestiintã.

80. Luptã pentru poruncile lui Hristos pânã la moarte; cãci curãtindu-te prin ele, vei intra în viatã.

81. Foloseste-te de trup ca de un slujitor al poruncilor, pãzindu-1 cu toatã puterea nesupus plãcerilor18 si fãrã boalã.

82. Rãscoala trupului vine*din neglijarea rugãciunii, a dietei si linistii celei bune.

83. Linistea cea bunã naste roade bune: înfrânarea, dragostea si rugãciunea curatã.

84. Cetirea si rugãciunea curãtesc mintea; iar dragostea si înfrânarea partea pasionalã (afectivã) a sufletului.

85. Pãzeste aceeasi înfrânare totdeauna, ca sã nu cazi, prin neegalitate, în cele contrare.

86. Cel ce-si pune legi sie-si sã nu se facã neascultãtor sie-si. Cãci cel ce se nesocoteste pe sine,pe sine se amãgeste.

87. Sufletele pãtimase sunt apusuri spirituale, cãci acestora le-a apus Soarele dreptãtii.

88. Fiu al lui Dumnezeu este cel ce s-a fãcut asemenea lui Dumnezeu, prin bunãtate, întelepciune, putere si dreptate.

89. Deprinderea pãcatului este boala sufletului. Iar - pãcatul cu lucrul este moartea lui.

90. Nepãtimirea desãvârsitã este sãrãcia spiritualã, la care, ajungând mintea, se desparte de cele de aici.

91. Pãzeste într-o armonie virtutile sufletului; cãci din acestea se naste roadã dreptãtii.

92. Zic Pãrintii cã vederea celor inteligibile este netrupeascã, fiind cu totul liberã de materie si formã.19

93. Precum cele patru stihii sunt din materie si formã, asa si trupurile plãsmuite din ele sunt din acelea.

94. Cuvântul fãcându-Se trup din iubirea de oameni, nici ceea ce era n-a prefãcut, nici ceea ce a devenit n-a preschimbat.

95. Precum zicem cã Hristos cel unul este din dumnezeire si omenitate si în dumnezeire si omenitate, asa zicem cã este din douã firi si în douã firi. .

96. Mãrturisim un singur ipostas al lui Hristos în douã firi, unite neîmpãrtit.

97. Slãvim neîmpãrtit ipostasul cel unul al lui Hristos si mãrturisim neamestecatã unirea firilor.

98. Ne închinãm unei Fiinte a dumnezeirii în trei ipostasuri si mãrturisim Sfânta Treime cea de o fiintã.

99. Proprietãtile deosebite ale celor trei ipostasuri sunt: cea de Tatã cea de Fiu si purcederea. Iar comun celor trei ipostasuri au: fiinta, firea, dumnezeirea si bunãtatea.

SUTA A TREIA

Al cãrei acrostih este acesta: dar rele eu, adevãrat nu sunt cele pare întristeazã trupul, dar sufletul îl curãtã, ci cele care întristeazã constiinta, iar trupul îl desfãteazã20.

1. Despre Cel din fire bun cugetã cele bune. Si despre tot omul gândeste numai bine.

2. În ziua judecãtii ne va cere Dumnezeu sã dãm socotealã pentru cuvinte, fapte si gânduri.

3. Deprinderea virtutii sau a pãcatului ne miscã sã gândim, sã grãim, sau sã sãvârsim cele bune sau cele rele.

4. Mintea stãpânitã de patimi cugetã cele ce nu se cuvin. Iar cugetarea aceasta o fac arãtatã cuvintele si faptele.

5. Gândului rãu îi premerge patima. Iar pricina patimii este simtirea (perceptia prin simturi), precum pricina relei întrebuintãri a acesteia este mintea.

6. Încuie simtirea si rãzboieste închipuirea (prejudecata); si dezrãdãcineazã patimile cu armele poruncilor.

7. Pãcatul învechit cere nevointa (ascezã) îndelungatã.

Cãci obisnuinta învârtosatã nu poate fi clintitã din loc dintr-o datã.

8. Nevointa stãruitoare în înfrânare si dragoste prin rãbdare si liniste scoate cele înrãdãcinate.

9. Miscã-ti mintea necontenit la rugãciune si vei împrãstia gândurile care stãruiesc în inimã.

10. Nevointa are trebuintã de rãbdare si de îndelungã rãbdare. Cãci numai prin ostenealã îndelungatã se izgoneste iubirea de plãcere.

11. Te vei deda usor cu ostenelile nevointei, de vei face toate cu mãsurã si cu rânduialã.

12. Pãzeste aceeasi mãsurã în nevointã si sã nu dezlegi canonul fãrã trebuintã.

13. Precum dragostea si înfrânarea curãtesc gândurile, asa contemplatia si rugãciunea toatã înãltarea trufasã.

14. Constiinta curatã o fac ostenelile nevointei, ca postul, privegherea, rãbdarea si îndelunga rãbdare. .

15. Cel ce rabdã loviturile încercãrilor fãrã voie se face smerit la cuget, bine nãdãjduitor si cercat

16. Rãbdarea este iubirea de osteneli a sufletului. Ea constã din osteneli de bunã voie si din încercãri fãrã de voie.

17. Pãcatul e vestejit de stãruinta în suferinte si e ars deplin de rãbdarea pânã la capãt.

18. Venirea ostenelilor îndurereazã simtirea; iar venirea întristãrii înlãturã plãcerea.

19. Patru sunt patimile (afectele) cele mai generale, pe care le foloseste Providenta cu întelepciune una împotriva alteia.

20. Venirea întristãrii strâmtoreazã plãcerea; iar frica de chinuri vestejeste pofta.

21. Mintea chibzuitã îsi întãreste sufletul si-si deprinde trupul la toatã nevointa.

22. Strãduieste-te sã faci monah nu numai pe omul din afarã, ci si pe omul dinlãuntru, izbãvîndu-1 de patimi.

23. Prima lepãdare este lepãdarea de lucruri; a doua si a treia este lepãdarea de patimi si de nestiintã.

24. Usor se izbãveste cineva, dacã vrea, de lucruri. Dar nu cu putinã ostenealã de patimile21 fatã de ele.

25. Stãpânindu-ti pofta, vei birui si mânia; cãci ea este pricina care stârneste mânia.

26. Oare ne-am izbãvit de gândurile pãtimase si ne-am apucat de rugãciunea curatã si nematerialã, sau nu?

27. Mare este mintea care s-a izbãvit de patimi si s-a despãrtit de fãpturi si petrece în Dumnezeu.

28. Cel ce înainteazã filosofeazã în acestea trei: în porunci, în dogme si în credinta Sfintei Treimi.

29. Mintea izbãvitã de patimi se aflã în acestea: în gânduri simple, în contemplarea fãpturilor si în lumina vesnicã.22

30. în sufletele noastre se ascund patimi foarte rele. Ele se dau însã pe fatã abia când se aratã lucrurile.

32. Patimile sunt stârnite de acestea trei: de amintire, de starea mustului din trup si de simtire (perceptia simtualã), precum s-a zis.

33. Mintea care a-închis simtirea si si-a fãcut egalã starea mustului din trup23 nu mai are rãzboi decât cu amintirea.

34. Patimile sunt stârnite de simtire, atunci când nu e de fatã si dragostea duhovniceascã.

35. Postul cumpãtat, privegherea si cântarea de psalmi fac egalã starea trupului.

36. Aceste trei schimbã în rãu starea trupului: lipsa de regulã în hranã, schimbarea aerului si atingerea dracilor.

37. Amintirile pãtimase sunt fãcute simple24 prin rugãciune, citire, înfrânare si dragoste.

38. închide întâi simtirea prin liniste si apoi luptã cu armele virtutilor împotriva amintirilor.

39. Pãcatul cu cugetul este reaua întrebuintare a gândurilor; iar pãcatul cu fapta este reaua întrebuintare a lucrurilor.

40. Reaua folosire a gândurilor si a lucrurilor stã în a nu te folosi de ele cuvios si drept.

41. Patimile de ocarã sunt lanturi ale mintii, care o tin în lucrurile supuse simturilor.

42. Nepãtimire desãvârsitã are acela care nu e împãtimit nici de lucruri, nici de amintirile lor.

43. Sufletul bun face bine aproapelui. Iar de i se rãspunde cu nerecunostinta, se poartã cu îndelungã rãbdare si rabdã pãtimind cele ce-i vin de la acela.

44. Gândurile rele sunt avutii rele; cel ce nu se leapãdã de ele nu va ajunge la cunostintã.

Cel ce ascultã de Hristos se cãlãuzeste pe sine spre luminã; iar cel ce-i urmeazã Lui se îndreaptã pe sine.

46. Amintirea rãului este o leprã a sufletului; si i se întâmplã aceasta din necinstiri, din pagubã, sau din bãnuiala gândurilor.

47. Domnul orbeste mintea pãtimasã; cãci se întristeazã pe nedrept pentru cele bune ale aproapelui.

48. Sufletul bârfitor are în loc de luminã spine: cãci se vatãmã pe sine, pe ascultãtor si uneori si pe cel grãit de rãu.

49. Uitã rãul acela care se roagã pentru cel ce 1-a întristat; si se izbãveste de pomenirea rãului cel ce nu crutã darurile.

50. Ura fatã de aproapele este moartea sufletului. Iar acesta o are si o face sufletul bârfitorului.

51. Trândãvia vine din neglijenta sufletului; si e neglijent sufletul care boleste de iubirea plãcerii.

52. Cel ce iubeste pe Iisus se deprinde cu osteneli; iar prin stãruinta din osteneli izgoneste trândãvia.

53. Sufletul se întãreste prin ostenelile nevointei; iar fãcând toate cu mãsurã, alungã trândãvia.

54. Cel ce-si stãpâneste pântecele vestejeste pofta si mintea lui nu slujeste gândurilor de curvie.

55. Mintea celui înfrânat este bisericã a Duhului Sfânt; iar mintea lacomului este sãlas al ciorilor.

56. Saturarea naste pofta dupã feluri multe de mâncãri; iar lipsa îndulceste si pâinea simplã.

57. Cel ce se bucurã în chip ascuns împreunã cu cel pizmuit se izbãveste de pizmã; iar cel ce ascunde pe cel pizmuit izbãveste (si pe altii) de pizmã.

58. Îndepãrteazã-te de cel ce vietuieste cu nepãsare, chiar dacã a dobândit nume mare la multi.

59. Câstigã-ti prieten pe bãrbatul iubitor de ostenealã si îl vei afla acoperãmânt greselilor tale.

60. Nepãsãtorul s-a vândut multor stãpâni; si cum îl poartã, asa umblã.

61. în vreme de pace îti este binevoitor ca un prieten; iar în vreme de încercare te rãzboieste ca un dusman.

62. Îsi pune sufletul sãu pentru tine înainte de stârnirea patimilor; iar când se stârnesc, îti ia sufletul tãu.

63. Pãmântul nelucrat s-a umplut de mãrãcini, sufletul nepãsãtor de patimi necurate.

64. Mintea chibzuitã îsi înfrâneazã sufletul, îsi chinuieste trupul si-si struneste patimile. (îsi stãpâneste afectele).

65. Miscãrile de la arãtare sunt semnele celor dinlãuntru, precum roadele produse sunt semnele unor pomi necunoscuti.

66. Cuvintele si faptele vãdesc pe fãtarnic si scot la arãtare pe proorocul mincinos ascuns.

67. Mintea nesocotitã nu-si povãtuieste (disciplineazã) sufletul si-1 depãrteazã de la dragoste si înfrânare.

68. Pricina gândurilor netrebnice este deprinderea rea, care se naste din slavã desartã, din mândrie si îngâmfare.

69. Proprii celor spuse înainte sunt fãtãrnicia, viclenia, uneltirea, ironia si minciuna, care e cea mai rea.

70. Slujesc celor spuse înainte: pizma, cearta, mânia, întristarea si tinerea minte a rãului.

71. Aceasta e calea celor ce vietuiesc în nepãsare si aceasta celor ascunse în mine.

72. Sufletul se mântuieste prin reaua pãtimire si smerenie. Ele îl izbãvesc din patimile mai înainte pomenite.

73. De gândul chibzuit tine cuvântul de folos; iar de sufletul bun fãptuirea virtuoasã.

74. Mintea luminatã scoate cuvinte întelepte si sufletul curat cultivã gânduri dumnezeiesti.

75. Gândurile celui strãdalnic se îndeletnicesc cu întelepciunea, iar cuvintele lui lumineazã pe cei ce ascultã.

76. Când sãlãsluiesc virtutile în suflet, cultivã gânduri bune; iar când sãlãsluiesc pãcatele, naste gânduri netrebnice.

77. Sufletul pãtimasului e fabricã de gânduri rele; si din vistieria lui scoate cele rele.

78. Vistieria cea bunã este deprinderea virtutilor; si mintea bunã scoate din aceasta cele bune.

79. Mintea lucratã de dragostea dumnezeiascã produce gânduri despre Dumnezeu; iar lucratã de iubirea de sine, face dimpotrivã.

80. Mintea miscatã de dragostea cãtre aproapele gândeste neîncetat cele bune despre el; la dimpotrivã, bãnuieste cele rele.

81. Pricinile gândurilor bune sunt virtutile; ale virtutilor poruncile; iar a lucrãrii acestora voia liberã.

82. Virtutile si pãcatele venind si trecând fac starea sufletului bunã sau rea, miscându-4 spre gânduri corespunzãtoare,

83. Pricinile gândurilor rele sunt pãcatele; a pãcatelor neascultarea; a neascultãrii înselãciunea simtirii; iar a înselãciunii acesteia negrija mintii de a o pãzi pe aceasta.

84. în cei ce înainteazã, dispozitiile spre cele potrivnice se schimbã Usor; în cei desãvârsiti, deprinderile în amândouã pãrtile sunt greu de clintit.

85. Tãria sufletului este o deprindere a virtutii anevoie de clintit, la care cel ce a ajuns zice: "Cine ne va despãrti pe noi de dragostea lui Hristos", si celelalte25.

86. Tuturor patimilor le premerge iubirea trupeascã de sine; iar la urma tuturor vine mândria.

87. Cele trei gânduri mai cuprinzãtoare ale poftei se nasc din patima iubirii de sine.

88. întelege, desigur, gândul lãcomiei pântecelui, al slavei desarte si al iubirii de argint, cãrora le urmeazã toate gândirile pãtimase, dar nu toate în comun.

89. Gândului lãcomiei pântecelui îi urmeazã cel al curviei; gândului de slavã desartã cel al mândriei. Iar celelalte în comun celor trei.

90. Urmeazã în comun celor trei: gândul întristãrii, gândul mâniei, al pomenirii de rãu, al pizmei, al trândãviei si celelalte.

Rugãciune

91. Stãpâne al tuturor Hristoase, slobozeste-ne pe noi de toate acestea, de patimile pierzãtoare si de gândurile ce se nasc în ele.

92. Pentru Tine am fost fãcuti, ca sã ne desfãtam, asezati fiind în raiul fãcut de Tine.

93. Dar ne-am atras nouã cinste, alegând în locul desfãtãrii fericite stricãciunea.

94. A cãrei platã am luat-o în noi însine, schimbând viata vesnicã cu moartea.

95. Acum, deci, Stãpâne, precum ai cãutat la noi, cautã

pânã la sfârsit; precum te-ai întrupat, asa ne si mântuieste pe noi toti.

96. Cãci ai venit sã ne mântuiesti pe noi cei pierduti. Sã nune despãrti pe noi de partea celor ce se mântuiesc.

97. Ridicã sufletele si mântuieste trupurile. Curãteste-ne pe noi toti de toatã întinãciunea.

98. Rupe legãturile patimilor care ne stãpânesc pe noi, Cel ce ai rupt cetele aracilor.

99. Si ne izbãveste pe noi de asuprirea lor, ca numai tie sã-ti slujim, luminii celei vesnice.

100. înviind din morti si cântând împreunã cu îngerii cântarea fericitã, vesnicã si nesfârsitã.

SUTA A PATRA

Al cãrei acrostih este acesta: Cu toate acestea, roagã-te stãruitor de Domnul Dumnezeul nostru, sã ne izbãveascã pe noi din relele adevãrate si din cele neadevãrate.

1. Cel ce si-a desfãcut mintea de dragoste fatã de trup si de mângâierile lui, acela a omorât cu duhul cel viu faptele trupului.

2. Nu socoti cã te-ai despãrtit de afectiunea fatã de trup, pânã ce mintea se mai îndeletniceste cu cele ale trupului.

3. Precum cele ale trupului sunt simtirea si cele supuse simturilor, asa cele ale sufletului sunt mintea si cele inteligibile.

A. Retrage-ti sufletul de la simtirea celor spuse simturilor si mintea se va afla în Dumnezeu si în cele inteligibile.

5. Înrudite cu dumnezeirea sunt fiintele cugetãtoare, cunoscute numai cu mintea; iar simtirea si cele supuse simturilor au fost create ca sã slujeascã mintii.

6. Simtirea si cele supuse simturilor sã-si slujeascã spre vederea (contemplarea) duhovniceascã si sã nu întorci simtirea si cele ale ei spre pofta trupului.

7. Ti s-a poruncit sã omori faptele trupului, ca sã învii prin osteneli sufletul omorât din plãceri.

8. Lasã-te stãpânit de Dumnezeu si stãpâneste-ti simtirea si nu te lãsa tu,s care esti mai bun, stãpânit de cel mai rãu.

9. Dumnezeu este vesnic, nemãrginit, nehotãrnicit (indefinit), si a fãgãduit bunuri vesnice, nemãrginite si negrãite celor ce ascultã de El.

10. Tine de firea mintii sã petreacã în Dumnezeu, sã cugete despre purtarea Lui de grijã si despre judecãtile Lui înfricosate;

11. Ai puterea de-a înclina spre amândouã pãrtile; fii al pãrtii mai bune si vei supune pe cea mai rea.

12. Bunã este simtirea si bune sunt cele spuse ei, ca lucruri ale Bunului Dumnezeu. Dar nu se pot asemãna câtusi de putin cu mintea si cu cele inteligibile.

.13. Dumnezeu a zidit fiinta rationalã si mintalã în stare de a primi duhul26 si cunostinta Lui. Iar simtirea si cele supuse simturilor le-a fãcut spre trebuinta ei.

14. Precum slugii netrebnice îi trebuieste nebunie sã se supunã stãpânului bun, asa este nebunie ca mintea rationalã sã se facã roabã trupului stricãcios.

15. Mintea, carenu-si stãpâneste simtirea, cade prin ea în cele rele. Cãci, înselatã de plãcerea celor spuse simturilor, îsi naste sie-si netrebnicie.

16. Stãpânindu-ti simtirea, te asiguri din partea aducerii aminte. Cãci amintirile, trezite prin simtire, miscã patimile.

17. Asupreste-ti trupul si roagã-te mereu; si te vei izbãvi repede de gândurile aduse^de amintire (de prejudecatã).

18. îndeletniceste-te neîncetat cu cuvinte dumnezeiesti. Cãci osteneala cu ele mistuie patimile.

19. Cetirea, privegherea, rugãciunea si-psalmodia opresc mintea de la rãtãcirea în jurul patimilor.

20. Precum primãvara miscã plantele ca sã odrãsleascã, asa si nepãtimirea miscã mintea spre cunostinta fãpturilor.

21. Pãzeste poruncile si vei afla pace; iubeste pe Dumnezeu si vei afla cunostintã.

22. în ostenealã, în robotire si în sudoarea fetei ai fost osândit sã mãnânci pâinea cunostintei.

23. Negrija 1-a dus pe strãmos la cãlcarea poruncii si, în loc de desfãtarea Raiului, 1-a osândit la moarte.

24. Stãpâneste si tu pe Eva27 si ia seama la sarpe ca nu cumva sã-ti dea si tie din pom.

25. Precum sufletul face viu trupul dupã fire, asa si virtutea si cunostinta sufletul.

26. Mintea înfumuratã, purtatã de duhul slavei desarte si al mândriei, e nour fãrã apã.

27. Stãpânindu-ti iubirea de slavã desartã, ia aminte dinspre curvie, ca nu cumva, fugind de cinstiri, sã cazi în necinste..

28. Fugind de slava desartã, cautã spre Dumnezeu; iar de nu, vei cãdea desigur în pãrerea de sine, sau în curvie.

29. E propriu slavei desarte sã-si arate destoinicia; si e propriu mândriei sã dispretuiascã si sã se otãrascã.

30. Fugind de lãcomia pântecului, pãzeste-te de dorinta de-a plãcea oamenilor, care vrea sã arate un obraz palid la vedere

31. Postul frumos este cel ce se bucurã de mâncare putinã si simplã si nu sã placã oamenilor.

32. Postind pânã seara, sã nu mãnând atunci pânã te saturi, ca sã nu zidesti iarãsi cele ce le-ai dãrâmat o datã.

33. Când nu bei vin, sã nu te saturi de apã; iar de nu, îi dai curvei aceeasi materie.

34. Mândria ne face sa ne depãrtãm de ajutorul dumnezeiesc, sã ne încredem în noi însine si sã ne înãltãm împotriva oamenilor.

35. Împotriva mândriei sunt douã leacuri; cinele primeste pe acestea va avea un al treilea foarte aspru.

36. Ca sã înlãturi mândria, trebuie sã te rogi cu lacrimi, sã nu dispretuiesti pe nimeni si sã primesti necazurile cele fãrã voie.

37. Povãtuirea prin încercãri este un toiag duhovnicesc. Ea învatã pe cel ce se. înaltã fãrã minte sã cugete cu smerenie.

38. Tine de firea mintii sã nu sufere gândul ce bârfeste în ascuns pe aproapele39.

39. Precum grãdinarul, dacã nu pliveste buruienile, îneacã legumele, asa si mintea, dacã nu curãteste, pierde ostenelile.

40. Bãrbat chibzuit este acela care suferã sfatul si mai ales pe Pãrintele duhovnicesc, care-1 sfãtuieste.

41. Cel omorât de patimi nu ascultã sfatul si nu suferã câtusi de putin mustrarea si povãtuirea duhovniceascã.

42. Cel ce nu primeste sfatul nu îsi îndreaptã cãile sale, ci e dus pururea spre prãpãstii si râpe.

43. Mintea care s-a lepãdat de simtire28 si nu mai suferã nici sã vadã gând de plãcere este monah29.

44. Mintea care s-a tãmãduit pe sine însãsi si tãmãduieste si pe altii cu cele ce s-a vindecat pe sine este doctor.

45. Cautã virtutea si pãstreaz-o nevãtãmatã, ca sã nu trãiesti urât si sã mori jalnic.

46. Domnul nostru Iisus Hristos a dãruit tuturor lumina dar cei ce nu ascultã de El se întunecã pe ei însisi.

47. Sã nu socotesti lucru mic pierderea virtutii; cãci pentru ea a intrat moartea în lume.

48. Omorâtã fiind mintea prin cãlcarea poruncii a urmat cu necesitate si moartea trupului.

50. Precum Adam neascultând a cãzut în moarte, asa Mântuitorul ascultând a omorât moartea.

51. Omoarã pãcatul, cã sã nu învii mort si ca sã nu treci de la o moarte micã la una mare.

52. Mântuitorul s-a întrupat pentru neascultarea lui Adam cã, dezlegând osânda, sã învie pe toti.

53. Din viatã la viatã trece acela care si-a omorât patimile si s-a despãrtit de nestiintã.

54. Cerceteazã Scripturile si vei afla poruncile; si fã cele zise si te vei izbãvi de patimi.

55. Ascultarea poruncii aduce curãtia sufletului; iar curãtia sufletului aduce împãrtãsirea de luminã.

56. Cunostinta de Dumnezeu este pomul vietii, de care împãrtãsindu-se cel curat rãmâne nemuritor.

57. Începutul fãpturii este credinta în Hristos; iar sfârsitul ei dragostea lui Hristos.

58. Iisus este Hristos si Domnul si Dumnezeul nostru, care, dãruindu-ne credinta în El spre viatã,

59. Ni s-a arãtat prin suflet, trup si îndumnezeire, ca sã izbãveascã din moarte si sufletul si trupul ca un Dumnezeu.

60. Sã câstigãm credinta, ca sã venim la dragoste, din care se naste luminarea cunostintei.

61. Bunului credintei îi urmeazã pe rând acestea: temerea de Dumnezeu, înfrânarea de la plãceri, rãbdarea ostenelilor, nãdejdea în Dumnezeu, nepãtimirea si dragostea30.

62. Din dragoste sincerã se naste cunostinta naturalã. Iar acesteia îi urmeazã cel din urmã bun dorit. Acesta este harul cunostintei de Dumnezeu (al teologiei)31.

63. Mintea, care-si stãpâneste patimile, le stãpâneste desigur din fricã, crezând lui Dumnezeu cu privire la cele ce a nãdãjduit32 si cu privire la cele ce i-au fost fãgãduite.

64. Cãruia i s-a dat fãgãduinta i se cere înfrânare. Aceasta, dãinuind, naste rãbdarea, care este o deprindere mult iubitoare de ostenealã.

65. Semnul rãbdãrii este dragostea de osteneli. Mintea îndrãznind spre ele nãdãjduieste sã dobândeascã cele fãgãduite si sã scape de amenintãri.

66. Asteptarea bunurilor viitoare uneste mintea cu cele asteptate; iar zãbovind mintea în ele uitã de cele de fatã.

67. Cel ce a gustat din cele nãdãjduite aruncã cele de fatã. Cãci tot dorul si 1-a golit în acela.

68. Dumnezeu este Cel ce a fãgãduit bunurile viitoare. Crezând Lui, cel înfrânat doreste cele viitoare ca (altul) cele de fatã.

69. Semnul cã mintea petrece în bunurile nãdãjduite este cã a uitat cu totul de cele de aici si se lãrgeste în cunostinta celor viitoare.

70. Bun este adevãrul pe care îl învãtãm prin Dumnezeul adevãrului, care umple încã de aici de încredintare sufletul iubitor de Dumnezeu.

71 .Bunurile care asteaptã pe mostenitorii fãgãduintei sunt mai presus de veacuri si mai înainte de orice veac si mai presus de orice minte si de cuvânt.

72. Sã ne supunem pe noi însine canoanelor evlaviei, ca nu cumva, abãtând-ne în patimi, sã cãdem de la nãdejde. .

73. Iisus Hristos, cel unul din Treime, al cãrui mostenitor vei fi tu.

74. Cel ce a învãtat cunostinta fãpturilor de la Dumnezeu nu va fi necredincios Scripturii cu privire la cele spuse mai înainte.

75. Duhul Sfânt, aflând mintea golitã de patimi, o învatã tainic, potrivit cu puterea ei, despre toate cele nãdãjduite.

76. Sufletul primeste cunostinta celor dumnezeiesti pe mãsura curãtiei mintii.

77; Cel ce si-a disciplinat trupul si petrece în cunostintã e curãtit tot mai mult de cunostinta însãsi.

78. Mintea, care începe sã se întelepteascã (sã filosofeze) în cele dumnezeiesti, începe de la credintã si, - trecând prin cele de la mijloc, sfârseste iarãsi la credinta cea mai de sus.

79. t-a începutul întelepciunii e vãzutã frica care e la urmã. Iar la sfârsit, iubirea care e la început.

80. Mintea începând sã se întelepteascã (sã filosofeze) de la credinta cea apropiatã sfârseste la teologia (cunostinta de Dumnezeu) de dincolo de orice minte, care este credinta ce nu se mai uitã si vederea celor nevãzute.

81. Ratiunile cu privire la Dumnezeu sunt contemplate de sfinti nu din El însusi, ci din cele din jurul Lui.

82. Iar ratiunile din jurul lui Dumnezeu se cugetã unele prin afirmare, altele prin înlãturare.

83. Fiinta, dumnezeirea, bunãtatea si toate câte se zic pozitiv sunt prin afirmare. Iar neîncepãtoria, nemãrginirea si nedefinirea si toate câte se zic negativ, sunt prin negare.

84. Dumnezeirea ascunsã, mai presus-de minte si de cuvânt, a Sfintei Treimi fiind una, cele spuse mai înainte sinele asemenea sunt cele contemplate în jurul ei.

85. Precum spun (sfintii) o singurã dumnezeire a Sfintei Treimi, asa mãresc trei ipostasuri ale dumnezeirii celei una.

86. Cele spuse mai înainte prin afirmare si negare le cugetã comune Sfintei si celei de o fiintã Treimii, afarã de cele proprii fiecãrui ipostas, care si ele se zic cele mai multe prin afirmare, iar altele prin negare.

87. Cele proprii ipostasurilor dumnezeiesti îndeosebi spun cã sunt acestea: însusirea de Tatã, însusirea de Fiu, purcederea si toate câte se zic îndeosebi.

88. Iar ipostasul hotãrãsc cã este o fiintã cu proprietãti deosebite. De aceea fiecare ipostas are si fiintã comunã si ceea ce-1 deosebeste ca ipostas.

89. Cele spuse mai înainte în comun prin negare despre Sfânta Treime le socot mai proprii decât cele spuse prin afirmare. Dar nu asa si în privinta proprietãtilor deosebitoare desi se zic si ele, cum am spus mai înainte, unele prin afirmare, altele prin negare, ca însusirea de a fi nãscut si însusirea de a nu fi nãscut si-cele asemenea. Cãci însusirea de a nu fi nãscut se deosebeste dupã înteles de însusirea de a fi nãscut. Fiindcã cea dintâi însemneazã cã Tatãl nu s-a nãscut, iar a doua cã Fiul s-a nãscut.

90. Pentru lãmurirea ratiunilor contemplate în jurul fiintei Sfintei Treimi, ne folosim, cum s-a zis de cuvinte si nume. Dar nu tot asa pentru cele ale fiintei. Cãci acestea sunt cu totul necunoscute de nici o minte si negrãite prin nici un,cuvânt, fiind cunoscute numai Sfintei Treimi.

91. Precum zic cã fiinta cea una a Dumnezeirii e întreitã în ipostasuri, asa mãrturisesc cã Sfânta Treime e de o fiintã.

92. Tatãl e cugetat ca fãrã de început si ca început (principiu). Fãrã de început ca nenãscut. Iar început (principiu), ca Cel ce naste si purcede pe Cei ce sunt din El dupã fiintã si sunt în El din vesnicie, adicã pe Fiul si pe Duhul Sfânt.

93. Unitatea miscându-se, dupã ei, pânã la Treime, rãmâne unitate; iar Treimea adunându-se iarãsi pânã la unitate, rãmâne Treime, ceea ce este lucru minunat.33

94. înteleg iarãsi pe Fiul si pe Duhul, nu fãrã de principiu, dar vesnice. Nu fãrã de principiu, ca unele ce se rapoartã la Tatãl ca principiu si izvor; dar vesnice, ca "unele ce sunt din vesnicie împreunã cu Tatãl, unul prin nastere, celãlalt prin purcedere.

95. Pãzeste dumnezeirea cea una a Treimii, neîmpãrtitã, si pãstreazã cele trei Ipostasuri ale Dumnezeirii celei una, neamestecate.

96. Proprietãti deosebitoare ale Tatãlui zic cã sunt acelea de-a fi fãrã de început si nenãscut; ale Fiului de a fi început (în principiu) si de a fi nãscut; iar ale Duhului Sfânt de a fi cu începutul (principiul) si de a fi purces. Iar începutul Fiului si al Duhului nu îl zic temporal. Cãci cum ar fi asa? Ci prin el aratã cauza din care, ca lumina din soare, îsi au din vesnicie existenta. Cãci din El (din principiu) sunt, dupã fiintã, desi nu dupã El.

97. Proprietatea deosebitoare a ipostasurilor se pãstreazã iarãsi, dupã ei, nemiscatã si neschimbatã. Iar fiinta comunã sau dumnezeirea neîmpãrtitã.

98. Mãrturisesc unitatea în Treime si Treimea în unitate, ca una ce se împarte neîmpãrtit si se uneste împãrtit.

99. Stiu pe Tatãl ca începutul (principiul) cel unul al tuturor: al Fiului si al Duhului, ca nãscãtor si ca izvor vesnic, împreunã vesnic, împreunã nesfârsit, nehotãrnicit, de o fiintã si nedespãrtit; iar al fãpturilor, ca Fãcãtor, Proniator si Judecãtor, prin Fiul adicã si în Duhul Sfânt. "Cãci din El si prin El si spre El sunt toate; Lui fie slava în veci. Amin .

100. Pe Fiul si pe Duhul Sfânt le zic iarãsi împreunã vesnici cu Tatãl, dar nu împreunã fãrã de început (principiu). împreunã vesnici cu Tatãl, ca fiind împreunã cu Tatãl din nesfârsit. Dar nu împreunã fãrã de început, nefiind fãrã cauzã. Cãci sunt din El, desi nu dupã El, ca lumina din soare, precum s-a spus mai-nainte. Le zic, iarãsi, si fãrã de început, când se întelege începutul din timp, ca sã nu fie cugetate sub vreme cele din care este vremea. Deci nu sunt fãrã de început în privinta cauzei, dar sunt fãrã de început în privinta vremii, fiind mai înainte de orice vreme si de orice veac si mai presus de veac si de vreme, prin ele fiind tot veacul si toatã vremea si cele din veac si cele din vreme; si ele fiind, precum s-a spus mai-nainte, împreunã vesnice cu Tatãl, Cãruia împreunã cu ele I se cuvine slava si stãpânirea, în vecii vecilor, Amin.