Metoda sau cele 100 capete ale lui Calist și Ignatie Xantopol
Metodă și regulă amănunțită….
Cunoașterea scopului premerge oricărui lucru. Iar scopul acestei lucrări este să arate care este temelia.
Dacă cunoașterea scopului premerge oricărui lucru, iar scopul nostru este să spunem cele ce ajută la creșterea duhovnicească, iar al tău, să viețuiești cu adevărat potrivit celor spuse, trebuie ca înainte de orice să cercetăm spre ce plinătate a gândirii celei după Hristos privind, să punem un început folositor ca temelie ca, apoi, cu timpul, împărtășindu-ne de ajutorul cel de sus, cu îmbelșugare, să tindem și spre un acoperiș potrivit zidirii de Duhul.
Începutul oricărei lucrări după Dumnezeu este să viețuim potrivit cu poruncile Mântuitorului. Iar sfârșitul ei este să ne întoarcem la harul desăvârșit al Preasfântului și de viață începătorului Duh, dat nouă prin dumnezeiescul Botez.
Deci, începutul oricărei lucrări după Dumnezeu, este, pe scurt, să ne grăbim în tot chipul cu toată puterea, să viețuim după legea tuturor poruncilor îndumnezeitoare ale Mântuitorului. Iar sfârșitul este să ne întoarcem, prin păzirea lor, la zestrea dată nouă de sus și de la început(din sfințita cristelniță, adică la desăvârșita alcătuire și naștere duhovnicească a noastră din nou, prin Har; sau, dacă îți place să numești acest dar altfel, la lepădarea vechiului Adam cu faptele și poftele lui și la îmbrăcarea celui nou și duhovnicesc (Coloseni 3, 9-10), care este Domnul Iisus Hristos. Căci zice dumnezeiescul Pavel: «Copiii mei, pe care iarăși vă nasc în dureri, până când va lua Hristos chip în voi» (Galateni 4, 19); și: «Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat» (Galateni 3, 27).
Cel ce viețuiește după Dumnezeu, trebuie să împlinească toate poruncile. Dar cea mai mare parte a lucrării sale trebuie să o închine celor dintâi și celor mai cuprinzătoare
Precum am spus, începutul și rădăcina a toată lucrarea aceasta este viețuirea potrivit cu poruncile mântuitoare; iar ținta și roada ei este reîntoarcerea la harul desăvârșit al Duhului, dăruit nouă prima dată prin Botez. Acest har se află în noi – «căci lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile Sale» (Romani 11, 29) – însă harul acesta este înecat de patimi, dar se poate descoperi prin lucrarea poruncilor. De aceea, se cuvine să ne silim în tot chipul să curățim și să facem cât mai vădită arătarea Duhului în noi prin împlinirea, după putință, a tuturor acestor porunci. Căci «făclie picioarelor mele este legea Ta și lumină cărărilor mele» - zice fericitul David către Dumnezeu (Psalmi 118, 105) – și «porunca Domnului strălucită (este cea) care luminează ochii» (Psalmi 18, 9), și «… spre toate poruncile Tale m-am îndreptat» (Psalmi 118, 128). Iar cel ce se odihnea pe piept (sfântul apostol Ioan) zice: «Cel ce păzește poruncile Lui, rămâne întru El și El întru acela» (I Ioan 3, 24), și «poruncile Lui nu sunt grele» (I Ioan 5, 3). Mântuitorul zice, de asemenea: «Cel ce are poruncile Mele și le păzește pe ele, acela este cel ce Mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine, iubit va fi de Tatăl Meu și Eu îl voi iubi pe el și Mă voi arăta lui» (Ioan 14, 21), și «De Mă iubește cineva pe Mine, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi pe el și l el vom veni și ne vom face locaș la el» (Ioan 14, 23), și «Cel ce nu Mă iubește pe Mine, cuvintele Mele nu le păzește» (Ioan 14, 24).
Dar, mai mult decât acestora, cea mai mare parte a lucrării sale trebuie să o închine poruncilor celor dintâi și mai cuprinzătoare, oarecum maicilor celorlalte. Căci, numai așa vom merge fără greșeală spre ținta ce ne stă înainte, adică vom pune început bun și vom ajunge la sfârșitul dorit sau la arătarea Duhului (I Corinteni 12, 7).
………………..……………………………………………………………………………
De fapt, noi nădăjduim că, prin chemarea cu credință a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, vom primi cu siguranță mila și viața adevărată, ascunse în El (Coloseni 3, 3). Căci numele Domnului Iisus Hristos, strigat cu curăție înăuntru inimii, e ca un izvor dumnezeiesc nesecat din care țâșnesc cu prisosință acele bunătăți.
Hristos nu se sălășluiește în inima noastră dacă nu I ne deschidem și noi în mod conștient și voit. Iar aceasta noi nu o putem face decât gândindu-ne mereu la El și la tot ce înseamnă El pentru noi și pomenindu-L sau chemându-L pe nume. În sensul acesta însuși numele Lui, chemat continuu, e o deschidere continuă a inimii pentru Hristos cu o tot mai mare afecțiune față de El și deci un mijloc de a-L avea sălășluit în noi, într-o lucrare tot mai simțită. Nu numele luat în sine cuprinde pe Hristos (poate în aceasta consta caracterul greșit al curentului «Imeaslavia» de la 1913 între călugării ruși din Athos), ci numele chemat cu credință, adică alipirea noastră de El însuși, prin pomenirea afectuoasă a lui. Atunci se face o legătură între noi și El, ca de la persoană la persoană și, deci, o comunicare a puterii lui către noi.
Domnul nostru Iisus Hristos în vremea patimii mântuitoare a lăsat acestea ucenicilor Săi ca pe niște porunci testamentare și ca pe o moștenire dumnezeiască; la fel și după înviere.
De aceea, Însuși Preabunul și Preadulcele Domn al nostru Iisus Hristos a lăsat acestea, ca un Părinte adevărat și iubitor tuturor celor ai Săi, ca pe niște porunci și mângâieri testamentare, ca pe niște chezășii sprijinitoare dulci și întăritoare sau, mai bine zis, ca o moștenire de nerăpit, dăruită de Dumnezeu, atât cât a ajuns la patima Sa de bunăvoie pentru noi, cât și când s-a arătat Apostolilor după înviere; ba și când avea să se întoarcă la Tatăl Său prin fire și la al nostru prin har.
Aceasta a făcut-o, spunând ucenicilor în preajma patimii Sale: «Tot ce veți cere în numele Meu, vă voi face» (Ioan 14, 13); și: «Amin, amin zic vouă, că toate câte le veți cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da vouă. Până acum n-ați cerut nimic în numele Meu; cereți și veți primi, ca bucuria voastră să fie deplină». și: «În acea zi veți cere în numele Meu» (Ioan 16, 23-26).
și iarăși, după înviere a zis: «Celor ce cred, le vor urma aceste semne: în numele Meu, draci vor scoate, în limbi noi vor grăi» (Marcu 16, 17-18) și celelalte. Lucruri asemănătoare acestora spune și ucenicul ce se odihnea pe pieptul lui Iisus: «Încă și multe alte semne a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos Fiul lui Dumnezeu și, crezând, viață să aveți întru numele Meu» (Ioan 20, 30-31). Iar dumnezeiescul Pavel zice: «Întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece» (Filipeni 2, 10) și cele următoare. Dar și în Faptele Apostolilor s-a scris: «Atunci Petru fiind plin de Duhul Sfânt, a grăit: cunoscut să vă fie vouă tuturor și întregului Israel că prin numele lui Iisus Nazarineanul, pe care voi l-ați răstignit și pe care Dumnezeu l-a ridicat din morți, acesta stă înaintea voastră sănătos» (Fapte 4, 8-10); iar puțin mai încolo: «și nu este în nici un altul mântuirea. Căci nu este alt nume dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi» (Fapte 4, 12).
și Mântuitorul a spus: «Datu-mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ» (Matei 28, 18). Aceasta a spus-o și prin cele ce le-a zis Dumnezeu-Omul către Apostoli înainte de răstignirea pe cruce: «Pace las vouă, pacea Mea dau vouă» (Ioan 14, 27); și:«Acestea le grăiesc, ca întru Mine pace să aveți» (Ioan 16, 33); și: «Aceasta este porunca Mea, să vă iubiți unii pe alții» (Ioan 15, 12); și: «Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea iubire într-olaltă» (Ioan 13, 35); și: «precum M-a iubit pe Mine Tatăl și Eu v-am iubit pe voi. Rămâneți întru iubirea Mea. De veți păzi poruncile Mele, veți rămâne în iubirea Mea, precum Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în iubirea Lui» (Ioan 15, 9-11).
…………………..…………………………..………………………………………………….
De aceea, și tu, învățând acestea cu înțelegere și dorind să deprinzi partea cea bună, care nu se va lua de la tine, a liniștii ce duce la cer, urmează legilor bine orânduite, precum ți s-a arătat. Îmbrățișează întâi, cu bucurie, ascultarea, apoi, liniștea. Căci precum făptuirea este calea spre vedere (contemplare), așa ascultarea e calea spre liniște. «Nu trece, cum s-a scris, hotarele pe care le-au pus părinții tăi» (Proverbe 22, 28); și: «Vai celui singur» (Ecclesiastul 4, 10). În felul acesta, punând temelie bună, cu înaintarea vremii, vei pune și acoperiș strălucitor zidirii Duhului. Căci, precum, acolo, unde începutul e rău, totul e vrednic de lepădat, tot așa, acolo, unde începutul e bun, totul e frumos și bine orânduit, deși uneori se întâmplă și invers, dar aceasta vine din voința și hotărârea noastră.
…………………………….…………………………..………………………………………
Al treilea lucru cerut e să nu-ți faci voia proprie. Căci e spre paguba celui spre ascultare să facă voia sa. El trebuie să și-o taie pe aceasta totdeauna de bună voie, adică nu silit de părintele său.
Al patrulea e să nu se împotrivească în cuvânt și să nu se certe, în general, pentru că împotrivirea în cuvânt și cearta nu sunt ale celor bine credincioși. Căci scrie sfântul Pavel: «Iar dacă cineva este iubitor de sfadă, noi acest obicei, nu-l avem, nici Bisericile lui Dumnezeu» (I Corinteni 11, 16). Dacă acestea sunt oprite îndeobște tuturor creștinilor, cu atât mai mult monahilor, care au făgăduit să se supună cu sinceritate, după pilda Domnului. Căci împotrivirea în cuvânt și iubirea de sfadă își au început în voia proprie, care viețuiește împreună cu necredința și cu mânia cugetului. Pentru că s-a spus: «Călugărul mândru în cugetare se împotrivește cu tărie». Iar contrariul acestui lucru, adică împotrivirea în cuvânt și neiubirea de sfadă vine din credință și din smerita cugetare.
În al cincilea rând, acesta trebuie să păzească sinceritatea, adică să facă o mărturisire amănunțită și sinceră întâistătătorului, cum am dat și la tundere, ca în fața înfricoșatului scaun al lui Hristos, înaintea lui Dumnezeu și a sfinților îngeri, făgăduind să avem ca ænceput și sfârșit, împreună cu alte făgăduințe și îndatoriri ale noastre față de Domnul, și mărturisirea celor ascunse ale inimii. Căci a spus și dumnezeiescul David: «Am zis: vesti-voi fărădelegea mea Domnului» (Psalmi 31, 6) ș.a. Dar și Scărarul zice: «Rănile descoperite nu se vor face mai rele, ci se vor tămădui».
În textul grec se spune: «Rănile biruite». Descoperirea greșalelor în fața altuia și prin aceasta în fața lui Dumnezeu, înseamnă o adevărată biruire a lor, sau un efort al omului de a se dezlipi de ele, efort ajutat de puterea celuilalt, dar mai ale de a lui Dumnezeu. Ele sunt pironite de cel ce le mărturisește la stâlpul dezaprobării, ca niște lucruri urâte; nu le mai ocrotește, nu le mai apără ca pe niște lucruri care nu sunt chiar atât de condamnabile. E un fel de pironire a lor pe cruce.
Fiecare virtute se întipărește în firea noastră treptat, sau firea noastră ia forma ei dinamică și plină de putere, biruind tot mai mult valul unei opoziții, al unei porniri egoiste spre plăcere. Înaintarea din virtute în virtute este o luptă continuă cu aceste valuri care voiesc să ne tragă în ele, o luptă de continuă creștere în putere. Numai așa se ajunge la starea de înfrângere a tuturor patimilor, a tuturor valurilor lor, ca la un port al liniștii. Nepătimirea concentrează în ea rezultatul unor eforturi duse, în acest sens, până la capăt.
.......................................................................................................................................................
Un oarecare dintre înțelepți a spus că leacurile celor contrare sunt cele contrare. Fiindcă, deci, pricina tuturor leacurilor întristătoare este neascultarea și mândria, iar a celor de bucurie este ascultarea și zdrobirea inimii, cel ce dorește să viețuiască fără greșeală trebuie să petreacă în supunerea față de un părinte încercat și nesupus înșelării – care-și are puterea într-o îndelungată deprindere și în cunoașterea celor dumnezeiești și în viața împodobită cu cununa virtuților – și să socotească porunca și sfatul lui ca pe cuvântul și sfatul lui Dumnezeu. Căci «mântuirea este întru sfătuire multă», zice Solomon (Proverbe 11, 14); și «Bărbatul nesfătuit e dușmanul său». Iar dacă s-a întâmplat unora dintre Părinții cei vestiți să dobândească liniștea îndumnezeitoare și desăvârșirea cea după Dumnezeu, chiar și fără deprinderea în ascultare, aceasta s-a întâmplat prin descoperire dumnezeiască și foarte rar. Dar s-a scris că ceea ce se întâmplă rar nu e lege a Bisericii, precum cu o singură rândunică nu se face primăvară. Pentru aceea, tu încrede-te în supunerea adevărată, ca într-o știință care te călăuzește la liniștea preafrumoasă și lasă cele ce s-au întâmplat, prin iconomie, o singură dată, și ține seama de cele rânduite îndeobște de cuvioșii Părinți. În felul acesta te vei învrednici și de cununa celor ce viețuiesc după lege.
Pentru că, ce? Se va hotărî cineva să pornească pe drumul ce i se deschide în față, dacă nu l-a cunoscut din cercare, fără un povățuitor neînșelător? Nu va porni cineva pe talazurile mării, lipsit de un cârmaci priceput. Pentru că nu se va apuca cineva de vreun meșteșug oarecare și de vreo știință fără un învățător nesupus rătăcirii. Se va apuca atunci oare, de meșteșugul meșteșugurilor și de știința științelor și va porni pe calea ce duce la Dumnezeu și pe marea nesfârșită, sau va îndrăzni să înceapă viețuirea monahală, care s-a asemănat cu viețuirea îngerească, adică nevoința cu ea, și va crede sieși că va ajunge la capătul din urmă al ei, fără un povățuitor și cârmaci și învățător încercat și adevărat? Cu adevărat, unul ca acesta, oricine ar fi el, se amăgește pe sine în chip nebunesc și a rătăcit înainte de a pune un început, ca unul ce nu se nevoiește după lege. Dimpotrivă, cel ce ascultă de rânduielile Părinților, a ajuns la țintă înainte de a porni pe cale. Căci de unde putem ști din altă parte, dacă luptăm după cuviință împotriva trupului, și dacă ne înarmăm împotriva patimilor și a demonilor? Pentru că, precum s-a spus, patimile stau lângă virtuți și locuiesc ușă lângă ușă.
Când cultivăm o virtute, se trezește în noi o dorință contrară; când ne înfrânăm de la plăceri, se trezește în noi dorința după acele plăceri, întrucât le lăsăm mult timp nesatisfăcute; când ne smerim, se trezește în noi dorința de a ne arăta că suntem cineva. Numai cel ce a ajuns la treapta desăvârșită a virtuților, a dobândit nepătimirea, sau a desființat în sine total putința de trezire a dorinței după plăcerile contrare.
Sau, cum vom putea să stăpânim simțurile trupului și să armonizăm puterile sufletului ca pe niște coarde ale unei chitări? Mai bine zis, cum vom putea deosebi glasurile, descoperirile, mângâierile și vederile (contemplațiile) dumnezeiești? Sau vicleșugurile, amăgirile și nălucirile drăcești? și, ca să spunem pe scurt, cum ne vom învrednici să ajungem la unirile cu Dumnezeu, la lucrările îndumnezeitoare și la taine, fără învățătura unui învățător adevărat și luminat? Cu adevărat nu se poate, nu se poate! Căci îl vedem și pe vasul ales, pe Preafericitul Pavel, învățătorul celor negrăite, gură a lui Hristos, lumină a lumii, soare de obște, învățătorul lumii creștine, vestind și tâlcuind împreună cu Apostolii Evanghelia. Iar pricina e, precum spune «ca nu cumva să alerg, sau să fi alergat în deșert» (Galateni 2, 2). Ba mai mult, vedem însăși Înțelepciunea de sine, pe însuși Domnul nostru Iisus Hristos spunând despre Sine: «M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis pe Mine». Iar despre Preasfântul și de viață făcătorul Duh spune că «nu va grăi de la sine, ci câte va auzi va grăi» (Ioan 16, 13).
De dragul rânduielii, care ține la un loc atât cele cerești cât și cele pământești, suntem stăpâniți de frică, de uimire și de spaimă, pentru nimicnicia și trândăvirea noastră și pentru cele alese din prostie, din părere de sine, spre o viețuire stângace, primejdioasă, după o rânduială proprie și în chip nesupus. Căci, cu adevărat, lupta aceasta e plină de frică și zeci de mii sunt tâlharii și nenumărate cursele ispititorilor. Pe lângă acestea, căderile nu se pot număra. De aceea, din cei mulți, foarte puțini sunt cei ce se mântuiesc (Luca 13, 23). Aceștia însă trebuie să-și facă drumul precum voiesc. Căci, precum s-a scris, «focul va cerca cum este lucrul fiecăruia» (I Corinteni 3, 13); și: «Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui» (Psalmi 61, 11). Dar nu pur și simplu după cum voiesc ei, ci după cum trebuie să voiască și să viețuiască. Dee Domnul înțelegere tuturor (II Timotei 2, 7).
Deci, tu și tot cel ce voiește să viețuiască după Dumnezeu, cunoscând din aceste cuvinte, ca dintr-un ciucure, toată țesătura aurită și duhovnicească a fericitei ascultări, grăbește-te să afli, cum s-a arătat mai înainte, un învățător neînșelător și desăvârșit. Iar semnul celor desăvârșiți este, după purtătorul de Hristos Pavel, hrana tare (Evrei 5, 14). Aceștia au, prin deprindere, simțurile întărite ca să dobândească binele și răul.
Căutându-l în felul acesta, adică cu osteneală și credință, nu te vei mai abate de la ținta pusă înainte. Căci, «tot cel ce cere – spune Dumnezeiasca Scriptură – va lua și cel ce caută va afla, și, celui ce bate i se va deschide» (Matei 7, 8). Acela îți va descoperi pe rând și după rânduială, toate cele datorate și lui Dumnezeu plăcute și te va călăuzi spre cele iubite de Dumnezeu și încă și mai duhovnicești și nedescoperite celor mulți. Aceste, pentru că te va vedea bucurându-te din suflet de cumpătare, de puținătate și de simplitate în mâncări și băuturi, de acoperișul cu care te mulțumești, de îmbrăcăminte și mulțumindu-te cu cele de folos și potrivite și trebuincioase timpului și că nu cauți cele de prisos și moi, cu care se mândresc cei ce viețuiesc, în chip neînțelept, în lux și strălucire și-și înfig sulița în ei și în mântuirea lor. Căci zice marele Apostol: «având mâncare și acoperiș, vom fi îndestulați cu aceste» (I Timotei 6, 8).
………………………………………………..…………………………………………………..
Credința este îndoită. Însemnează-ți că credința, după cuvintele predate de Dumnezeu, este îndoită. Una e, îndeobște, cea a tuturor creștinilor ortodocși, iar alta a unora puțini care prin împlinirea tuturor poruncilor îndumnezeitoare s-au reîntors la chip și asemănare și, astfel, s-au îmbogățit cu lumina dumnezeiască a harului și și-au răzimat toată nădejdea în domnul (Psalmi 72, 27).
Împlinirea continuă a poruncilor, sau întărirea în virtuți, îndumnezeiește pe om, pentru că ele îl unesc cu Dumnezeu tot mai mult, îl pun în comunicare tot mai puternică cu El. cunoscând prin trăire puterea lui Dumnezeu, el își pune toată nădejdea în Dumnezeu. Un astfel de om are o vedere (o simțire) a harului ca lumină. Căci harul ca deschidere a lui Dumnezeu spre omul care s-a deschis și el lui Dumnezeu, e în același timp lumină în calitatea lui de manifestare a iubirii lui Dumnezeu, dat fiind că orice deschidere a persoanei spre alta se arată ca lumină. Cu cât bunătatea ce se deschide este mai mare, sau cu cât deschiderea însăși este mai sinceră și mai totală, cu atât lumina lui e și ea mai puternică. Lumina lui Dumnezeu Celui atotbun covârșește lumina săracă a omului, sau îl umple pe acesta de o lumină adâncă și persistentă. În felul acesta faptele izvorâte din credința fără vedere, de la început, duc la o credință superioară.
și aceasta, în așa măsură, – o, minune! – că, după cuvântul Domnului, ei nu mai deosebesc nimic (nu mai au nici o îndoială) în vremea rugăciunii, în cererile ce le îndreaptă spre Dumnezeu, ci cer cu credință și de aceea primesc îndată cele ce le sunt de folos. Astfel, acești fericiți au dobândit, din faptele sincere, credința sigură, ca unii ce au aruncat de la ei toată cunoștința, deosebirea, îndoiala și grija și s-au botezat (s-au scufundat) cu totul întregi în beția dumnezeiască a credinței, a nădejdii și a iubirii față de Dumnezeu și s-au schimbat cu schimbarea mai înaltă și fericită a dreptei Celui Preaînalt, după proorocul David (Psalmi 76, 10).
Aceștia s-au ridicat peste cunoștința lucrurilor deosebite între ele, peste trecerea prin cunoștință de la unul la altul, de aceea și peste deosebirea lor și peste îndoiala pe care legile lor naturale o pot trezi în putința împlinirii de către Dumnezeu a cererilor lor. Ei se află în «beția trează» de care a vorbit Sfântul Grigorie de Nyssa, adică în bucuria entuziastă a unirii cu Dumnezeu cel preaiubitor. Dacă orice unire prin iubire pricinuiește un fel de beție, întrucât se revarsă în cei uniți o putere de viață de la unul la altul, cu atât mai mult unirea prin iubire cu Dumnezeu. Ei sunt scufundați cu totul în beția credinței, a nădejdii neîndoielnice și a iubirii față de Dumnezeu, dar mai ales în beția trăirii covârșitoare a valului de viață ce le vine din Dumnezeu. Acesta este un botez lăuntric în Dumnezeu, sau în Duhul Lui cel Sfânt. Dar pentru a se scufunda în Dumnezeu, trebuie să se scufunde sau să se boteze ei înșiși, ieșind din superficialitatea săracă a păcatului, trăită în limitarea egoismului. Numai acolo se întâlnesc cu Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul zice: «Scara Împărăției acesteia este înăuntrul tău, ascunsă în sufletul tău. Botează-te pe tine însuți spălându-te de păcat și vei afla acolo trepte, pe care vei putea urca».
Despre credința dintâi, nu-i acum timpul potrivit să vorbim pe larg, dar e foarte potrivit să vorbim despre a doua. Aceasta răsare și se câștigă ca un fel de rod din cea dintâi, căci credința este ca o rădăcină și ca un început al liniștii îndumnezeitoare. «Dacă nu crezi, zice Sfântul Ioan Scărarul, cum te vei liniști?»
Credința tare dă o statornicie și o liniște față de grijile care-l chinuie pe om. Cu atât mai mult credința din experiența unirii cu Dumnezeu, izvor a toată puterea și a vieții fără știrbiri.
De aceea, zice proorocul David: «Crezut-am, de aceea am grăit» (Psalmi 115, 1). Iar Marele Apostol Pavel zice: «Credința este temelia celor nădăjduite, dovada lucrurilor nevăzute» (Evrei 11, 1) și: «Dreptul din credință va fi viu» (Romani 1, 17) ș.a. Însușiviudăjduite, dovada lucrurilor nevăzuteși ca un început al liniștii îndumnezeitoare. sta Mântuitorul zice către ucenicii care cereau să le mărească credința: «Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice smochinului acesta: Scoate-ți rădăcina și te sădește în mare, și v-ar asculta. și, dacă ați avea credință și nu ați deosebi (nu v-ați îndoi), nu numai cu smochinul ați face așa, ci și dacă ați zice muntelui acesta: Ridică-te și te aruncă în mare, s-ar face și toate câte ați cere în rugăciune, crezând, ați primi» (Matei 21, 22) ș.a., și apoi: «Credința ta te-a mântuit» (Matei 9, 22).
Dar scrie și cuviosul Isaac: «credința este mai subțire decât cunoștința, după cum cunoștința este mai subțire decât cunoașterea lucrurilor ce cad sub simțuri.
Perceperea lucrurilor sensibile este proprie oricui, chiar și regnului animal. Cunoștința unor principii raționale este mai subtilă, căci implică o putere de abstragere de la lucrurile sensibile și de la multitudinea lor. Dar credința este mai subtilă și decât această cunoștință, căci surprinde indefinitul, care e forma realității celei mai înalte, sau a persoanei. Cine poate defini persoana cuiva, nesfârșită în manifestările ei mereu noi și surprinzătoare? Ea nu poate fi nicidecum cuprinsă în definițiile exacte ale cunoașterii raționale, cu atât mai mult, cine poate defini experiența prezenței și lucrării Persoanei supreme a lui Dumnezeu? Credința este modul de sesizare a celor mai subtile realități, fiind ea însăși cel mai subtil mod de cunoaștere. Căci numai credinței i se dezvăluie persoana celuilalt, care nu vrea să fie redusă la obiect și nu poate fi redusă la obiect.
Căci toți sfinții, învrednicindu-se să afle această stare care este iubirea de Dumnezeu, viețuiesc, din puterea credinței, în desfătarea petrecerii celei mai presus de fire. Iar credință numim, nu pe aceea prin care crede cineva în deosebirea preaslăvitelor și dumnezeieștilor Ipostasuri și în Ființa preaînaltă și unică a dumnezeirii, apoi în minunata întrupare în omenitate, în primirea firii noastre, chiar dacă și aceasta e foarte înaltă, ci acea credință care răsare în suflet din lumina harului, având mărturia minții și sprijinind inima să biruie orice îndoială, din siguranța nădejdii, care o ferește de orice înșelare. Este credința care nu se arată pe sine în dăruirea auzului urechilor, ci în ochii(duhovnicești care văd tainele ascunse în suflet și bogăția dumnezeiască cea ascunsă ochilor fiilor trupului și descoperită în Duhul celor ce ospătează la masa lui Hristos, prin umblarea în legile Lui, cum a spus El însuși: «De veți păzi poruncile Mele, voi trimite vouă pe Mângâietorul, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi; și Acela vă va învăța pe voi tot adevărul» ș.a. (Ioan 14, 17, ; 16, 13); și iarăși: «Până va veni Acela, care este desăvârșirea tainelor, și ne vom învrednici în chip arătat de descoperirea lor, credința liturghisește între Dumnezeu și sfinți taine negrăite.
Credința a doua, mai înaltă, este o vedere în Duhul a bogăției bunătății lui Dumnezeu, venită în sufletul celor ce au împlinit poruncile Lui și, punându-se, prin aceasta, în legătură de iubire cu El, și-a subțiat vederea ochilor duhovnicești. Ei se hrănesc din această bogăție ca de la o masă dumnezeiască aflată în ei înșiși. Prezența acestei bogății în sufletul cuiva, este prezența Duhului însuși, căci El le face proprii și intime sufletului. Dar în viața pământească această bogăție nu este în mod deplin descoperită de aceea credința are încă un rol în această viață: ea este liturghisitorul care ne face cu putință trăirea acestor taine. Este mijlocitoare între noi și Dumnezeu; e ca un ochi care este necesar și totuși ca un ochi în care e prezentă, prin reflectare și în același timp prin lucrare directă, lumina, puterea și bunătatea ce radiază din Dumnezeu.
Trebuie să fii neîmprăștiat, iar aceasta ți-o va arăta cuviosul Isaac, care zice: «Dacă pofta este rodul simțurilor, apoi să tacă cei care susțin că păzesc pacea minții cu atenția împrăștiată», și : «Cu cei împrăștiați să nu te însoțești».
Trebuie să fii fără griji, iar în această privință să-ți fie de învățătură ceea ce spune Domnul în Evanghelie: «Pentru aceea, vă zic vouă: nu vă îngrijiți în sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca. Oare nu e sufletul mai mult decât mâncarea și trupul mai mult lecât haina? Căutați la păsările cerului că nici nu semănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe. și Tatăl vostru cel din ceruri le hrănește pe ele. Nu sunteți voi mai mult decât ele? și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge un cot la statura sa? Iar pentru haină, de ce vă îngrijiți?» (Matei 6, 25-28). și puțin mai încolo: «Deci nu vă îngrijiți zicând: ce vom mânca, sau ce vom bea, sau ce vom îmbrăca. Căci toate acestea le caută neamurile. știe Tatăl vostru cel din ceruri că aveți trebuință de toate acestea. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și aceste toate se vor adăuga vouă. Deci, nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale ei. Ajunge zilei răutatea ei» (Matei 6, 31-34).
Dar zice și Sfântul Isaac: «De nu te-ai eliberat de griji, să nu cauți lumină în sufletul tău».
Grijile umplu cugetarea total de lucrurile necesare trupului; o trag la suprafață. Lucrurile își pierd transparența. Adâncurile sufletului, cu transparența lor spre planul dumnezeiesc, se acoperă. Cugetarea nu mai este preocupată de senul vieții. Acest sens nu se mai pune în evidență, nu mai e loc și timp în suflet pentru el.
Iar Scărarul zice și el: «Un fir de păr tulbură ochiul, iar o mică grijă alungă liniștea. Căci liniștea este lepădarea gândurilor și renunțarea la grijile așa-zis îndreptățite. Cel ce a dobândit liniștea, nu se va mai îngriji nici de trupul său. Căci «nemincinos este Cel ce a făgăduit aceasta» (Evrei 10, 23).
Trebuie să iubești tăcerea, aceasta decurge din înșiruirea cuvântului. Dar zice cuviosul Isaac și despre aceasta: «Cel ce-și înfrânează limba de la bârfire, păzește inima lui de patimi; și cel ce curăță inima lui de patimi,vede în tot ceasul pe Domnul»; și: «Când vei pune toate faptele viețuirii tale pe un taler și tăcerea pe celălalt, vei afla că ea cântărește mai greu». și: «Mai presus de toate iubește tăcerea, că ea te apropie de rod. Căci limba n-are putere să se apropie de el». și: «Mai întâi să ne silim să tăcem; apoi din tăcere se naște în noi ceva care ne conduce spre tăcere. Dee-ți Dumnezeu să simți ceva ce se naște din tăcere. De vei începe să viețuiești astfel, nu știu eu ce lumină îți va răsări ție din aceasta».
În tăcere, adâncul nostru e lucrător. Când vorbim e împiedicat să lucreze. În tăcere el se întâlnește cu Duhul dumnezeiesc, care atrage cu putere privirea spre bogăția și viața lui; se întâlnește cu Duhul dumnezeiesc care e dincolo de el, și din întâlnirea aceasta se naște o cunoștință, pe care nu o poate ști decât el și cei cărora le-o comunică sau mai bine zis cărora le-o comunică nu atât prin cuvinte, cât și prin felul cum arată și cum se comportă. În tăcere te întâlnești cu ceva care te duce iarăși la tăcere. Tăcerea prinde mai bine taina ce se petrece în întâlnirea noastră cu infinitatea ce iradiază din Dumnezeu cel personal. Când începe limba să o exprime, pierdem trăirea deplină a acestei taine de-o bogăție indefinită, începem să rupem părți din ea, care toate la un loc nu pot reda indefinitul. În tăcere, ești oarecum în mijlocul ei, identificat cu ea; prin grăire te detașezi, te depărtezi de ea; în cuvinte prinzi numai fâșii din ea, nu mai trăiești întregul și întregul acesta nu poate fi combinat din fâșii, pentru că infinitul nu se poate realiza din combinarea părților limitate. Desigur nu e vorba de tăcerea diplomatică ci de tăcerea care e semnul scufundării în infinitul dumnezeiesc prin adâncul inimii.
și iarăși: «Tăcerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele sunt uneltele lumii acesteia».
Prin tăcere ne ridicăm în planul infinitului și al indefinitului, trăit în mod deplin. Prin cuvinte exprimăm lucrurile distincte ale lumii acesteia și coborâm în lumea aceasta compusă din lucruri finite; cuvintele ne atrag în îngustimile lor făcute pentru lucrurile mărginite ale lumii din afară.
Sfântului Arsenie așa i-a poruncit a doua oară glasul dumnezeiesc: «Arsenie, fugi, taci, liniștește-te și te vei mântui».
Trebuie să te liniștești, în această privință să-ți fie vrednici de crezare spre dovedire, Marele Vasile și Sfântul Isaac. Cel dintâi a spus: «Liniștea este începutul curățirii sufletului». Iar celălalt: «Sfârșitul liniștirii e tăcerea cu privire la toate». Cel dintâi a arătat prin aceste cuvinte pe scurt, începutul liniștirii, al doilea sfârșitul ei. Iar în Vechiul Testament s-a spus: «Ai păcătuit? Liniștește-te» (Facerea 4, 7) și: «Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Domnul» (Psalmi 45, 10). Scărarul zice și el: «Lucrul premergător al liniștii este lipsa de grijă în privința tuturor lucrurilor îndreptățite și neîndreptățite. Căci cel ce se deschide celor dintâi, va cădea în celelalte. Apoi, rugăciunea neobosită, în al treilea rând, lucrarea nefurată neabătută a inimii. E prin fire cu neputință celui ce n-a învățat literele să citească cărțile; dar și mai cu neputință este celor ce n-au dobândit primul lucru (lipsa de griji), să le lucreze pe celelalte două (rugăciunea și lucrarea inimii) cu judecată».
și iarăși, spune Sfântul Isaac: «Dorul celui ce se liniștește este așteptarea neîncetată a morții. Cel ce intră fără acest gând pe calea liniștirii nu poate purta cele ce trebuie să le suportăm și să le răbdăm în tot felul».
Cine s-a împăcat cu gândul că va muri nu mai e neliniștit de nimic. Iar gândul morții nu-l mai sperie pe cel ce crede ferm în viața viitoare.
Trebuie să mulțumești pentru toate. Aici să-ți fie îndrumător Sfântul Pavel, care poruncește: «În toate mulțumiți» (Tesaloniceni 5, 18). De asemenea cuviosul Isaac, care zice: «Mulțumirea celui ce primește, stârnește pe cel ce a dat să dea darul și mai mare decât cele dinainte. Cine nu mulțumește pentru cele mai mici, va fi nerecunoscător (mincinos) și nedrept în cele mai mari». și: «Ceea ce călăuzește darul lui Dumnezeu spre om este inima ce se mișcă spre mulțumire neîncetată. Iar ceea ce călăuzește ispita spre suflet este gândul de cârtire care se mișcă pururi în inimă».
Inima care mulțumește lui Dumnezeu este o inimă deschisă lui. De aceea în ea se revarsă alte și alte daruri. Cea care cârtește e o inimă închisă în sine. Ea nu vede darurile primite și de aceea nu primește în fond nimic de la Dumnezeu, sau de la altă persoană reducând toate la nimic, rămâne cu nimic, rămâne cu nimic. Ea nimicește prin critică și ceea ce primește .
și: «Gura care mulțumește pururi, primește binecuvântarea de la Dumnezeu; și în inima în care stăruie mulțumire se revarsă harul».
Trebuie să-ți recunoști neputința ta. Aceasta o vei câștiga luând aminte la cuvântul profetului David, în care zice: «Miluiește-mă, Doamne, că neputincios sunt» (Psalmi 6, 2), și în altă parte: «Eu sunt vierme și nu om, ocara oamenilor și defăimarea poporului» (Psalmi 21, 6). La fel și Sfântul Isaac zice: «Fericit este omul care cunoaște neputința sa, pentru că această cunoștință i se face lui temelie, rădăcină și început a toată bunătatea. Căci când va afla cine este și va simți cu adevărat neputința sa, va strânge sufletul său din starea umflată și goală, care-i întunecă cunoștința, și-și va pune sieși străjuire». și: «Omul care a ajuns să cunoască măsura neputinței sale, a ajuns la desăvârșirea smereniei».
Trebuie să răbdăm cu bărbăție încercările. Cuvântul ce ne-a mai rămas și care împlinește numărul celor zece înfățișate de noi, vorbește despre trebuința de a purta cu bărbăție încercările felurite și de multe chipuri ce au să se întâmple. Ascultă deci, cele ce sunt scrise despre aceasta în Sfânta Scriptură, căci zice purtătorul de Hristos Pavel: «Fraților, nu este lupta noastră împotriva sângelui și a trupului, ci împotriva începătoriilor, a stăpâniilor, a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutății întru cele cerești» (Efeseni 6, 12). și: «Pe care-l iubește Domnul, îl ceartă, și îl bate pe tot fiul pe care-l primește» (Evrei 12, 6). Fratele Domnului zice și el: «Bărbatul neispitit este necercat» (Iacob 1, 12), iar Sfântul Ilie Edicul zice: «E de trebuință fiecărui creștin, care crede drept în Dumnezeu, să nu fie cu nepăsare, ci să aștepte și să primească totdeauna încercarea, ca atunci când vine să nu se mire, nici să se tulbure, ci să rabde greutatea necazului și să înțeleagă ce spune, psalmodiind cu proorocul: «Cearcă-mă, Doamne și mă ispitește» (Psalmi 25, 2). Căci n-a zis: «Certarea ta m-a nimicit pe mine, ci m-a îndreptat până în sfârșit» (Psalmi 17, 39).
Nici nu cerceta pricina încercărilor tale, de unde vin, ci roagă-te numai lui Dumnezeu să le porți cu mulțumire, cum zice Sfântul Marcu: «Venind încercarea, nu căuta de ce și prin cine a venit, ci caută să o rabzi cu mulțumire și fără să ții minte răul». și iarăși: «Dacă nu e ușor să afli pe vreunul să placă lui Dumnezeu fără să fie cercat, se cade să mulțumim lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă». și: «Tot necazul dă pe față starea sufletului, dacă acesta tinde spre cele de-a dreapta sau spre cele de-a stânga. De aceea, orice necaz ni se întâmplă, se numește încercare, dând celui părtaș la el cunoștința voilor lui ascunse».
Iar Sfântul Isaac, pe lângă multe altele, spune și acestea: «Încercarea e de folos pentru tot omul. Dacă e de folos lui Pavel, să tacă toată gura și să se supună lumea lui Dumnezeu (Romani 3, 19). Luptătorii sunt încercați ca să-și sporească puterea lor, cei încrezuți sunt încercați pentru ca din cele ce-i vatămă, să învețe să se păzească pe ei, cei adormiți sunt încercați pentru ca să fie ajutați să se trezească, cei depărtați de Dumnezeu sunt încercați ca să se apropie de El; cei ai lui Dumnezeu sunt încercați pentru ca să se sălășluiască cu îndrăznire în casa Lui. Nici un fiu neîncercat nu primește bogăția casei tatălui său, ca să fie ajutat de ea. De aceea, Dumnezeu încearcă mai întâi, și bate, apoi își arată darul. Slavă Stăpânului care prin doctorii amare ne dă bucuria sănătății! Nu este om care în vremea încercării să nu se obosească, și nu este cineva căruia să nu i se pară amară vremea în care e adăpat cu fierea încercărilor. Dar fără acestea nu e cu putință să se dobândească o sănătate puternică. Însă a le răbda nu stă în puterea noastră (I Corinteni 10, 13), căci de unde ar avea vasul de lut puterea să oprească curgerea apei, dacă nu l-ar întări focul dumnezeiesc? Dacă ne supunem, rugându-ne cu smerenie, cu dorință neîntreruptă și cu răbdare, toate de vom primi în Hristos Iisus, Domnul nostru».
Răbdarea este din efortul nostru, dar acest efort nu ne-ar fi cu putință fără ajutorul lui Dumnezeu. Sinergia, sau colaborarea omului cu Dumnezeu, are un caracter foarte subtil: nu stă pe o parte efortul, pe alta ajutorul dumnezeiesc. În efortul nostru însuși se dovedește prezent ajutorul dumnezeiesc, făcând posibil acest efort, dar acesta rămânând totuși și efort al nostru. Ne ostenim pentru că primim puterea să ne ostenim, dar ne ostenim în mod real. Nu mă laud cu osteneala mea, ca fiind numai a mea, dar partea mea din ea, e cerută totuși de Dumnezeu.
S-a spus, apoi, și în Înțelepciunea lui Sirah: «Dacă te apropii să slujești Domnului Dumnezeului tău, pregătește-ți sufletul pentru încercare. Îndreptează-ți inima ta și rabdă și să nu te grăbești în vremea asupririi» (Înțelepciunea lui Sirah 2, 1-2).
Cel ce vrea să slujească lui Dumnezeu, pune în mișcare puterile bune ale ființei sale. Dar tocmai atunci se mișcă și pornirile contrare. Împotriva înfrânării se trezesc dorințele de plăcere, împotriva răbdării, pornirea spre comoditate, etc. Numai stăruirea în cele dintâi va slăbi puterea celor din urmă; de aceea, cel ce primește încercări nu trebuie să se grăbească să termine repede cu ele. Pornirile rele nu se slăbesc ușor, trebuie înfruntate și veștejite timp îndelungat, prin încercări prelungite sau mereu repetate – numai așa sunt slăbite cu adevărat.
Trebuie să nădăjduim în Dumnezeu și să așteptăm de la El ceea ce ne este de folos. Aruncă ancora nădejdii în Dumnezeu care poate să mântuiască și așteaptă de la El sfârșitul cel de folos al încercărilor, căci:
· Credincios este Dumnezeu, care nu ne va lăsa pe noi să fim încercați peste puterea noastră, ci împreună cu încercarea va face și sfârșitul. (I Corinteni 10, 13)
· Necazul lucrează răbdarea, răbdarea – probare, probarea – nădejde, iar nădejdea nu rușinează. (Romani 5, 4)
· Cel ce rabdă până la sfârșit, acela se va mântui. (Matei 10, 22)
· Întru răbdarea voastră vă veți câștiga sufletele. (Luca 21, 19)
· Spre toată bucuria să socotiți, frații mei, când cădeți în multe feluri de ispite, cunoscând că probarea credinței voastre lucrează răbdare; iar răbdarea să aibă lucru ei desăvârșit, ca să fiți desăvârșiți și întregi, neavând lipsă de nimic. (Iacob 1, 2-4)
· Fericit e omul care rabdă ispita, căci făcându-se probat, va lua cununa vieții pe care a făgăduit-o Domul celor ce-L iubesc pe El. (Iacob 1, 12)
· Nu sunt vrednice pătimirile timpului de acum, de slava viitoare ce vi se va descoperi. (Romani 8, 18)
· Așteptând am așteptat pe Domnul și a luat aminte la mine și a auzit rugăciunea mea și m-a scos din tina noroiului și a așezat pe piatră picioarele mele și a îndreptat pașii mei punând în gura mea cântare nouă, laudă dumnezeului nostru. (Psalmi 39, 1-4)
· Sufletul legat prin lațurile dragostei de Dumnezeu socotește ca nimic pătimirea, căci el se desfată în dureri și înflorește în pătimirea neplăcută și când nu pătimește nimic întristător pentru Cel iubit, atunci socotește mai degrabă, că pătimește, și fuge de tihnă ca de o pedeapsă. (Simeon Metafrastul)
Despre frica de Dumnezeu, care este de două feluri: una a celor începători, iar alta a celor desăvârșiți
Despre frica cea dintâi, a începătorilor. Despre aceasta s-a scris:
· Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu. (Pilde 1, 7)
· Veniți, fiilor, să mă ascultați, frica Domnului vă voi învăța pe voi. (Psalmi 33, 11)
· De frica Domnului se abate fiecare de la păcat. (Înțelepciunea lui Sirah 2, 7)
· Unde e frică, acolo e și păzirea poruncilor. (Înțelepciunea lui Sirah 2, 16)
· Frica de Dumnezeu e începutul virtuții, dar se spune că este și rodul credinței și ea seamănă în inimă, când cugetarea se desparte de împrăștierea lumii, adunând gândurile sale cele ce umblă în împrăștiere, în gândirea la viitoarea adunare a tuturor. (Isaac Sirul)
· Începutul vieții adevărate a omului este frica de Dumnezeu, dar ea nu vrea să rămână în suflet odată cu împrăștierea. (Isaac Sirul)
Lumea este acum dezbinată prin păcat; pornirile ei sunt contradictorii. Mintea nu trebuie să se mute de la un aspect al lumii la altul contrar, ci gândind la reînnoirea armoniei finale a lor, s-o vadă de pe acum readunată în Cel Unul și să lucreze pentru această readunare, contemplându-L pe Acela de pe acum în toate. Aceasta nu este o construire de castel în aer, ci o ancorare în realitatea cea mai de temelie a tuturor.
· Înțelepțește-te ca să pui temelie în călătoria ta frica de Dumnezeu și în puține zile te vei vedea din nou în poarta împărăției, pe un drum neocolit. (Isaac Sirul)
Frica ne face să atârnăm de Dumnezeu. De aceea ea este contrară împrăștierii minții în lucrurile lumii, privite în ele înseși în afara legăturii cu Dumnezeu, sau nu poate rămâne în suflet împreună cu această împrăștiere.
Despre frica cea desăvârșită. Despre aceasta s-a spus:
· Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte. (Psalmi 111, 1)
· Fericiți toți cei ce se tem de Domnul, cei ce umblă în căile Lui. (Psalmi 127, 1)
· Temeți-vă de Domnul toți sfinții Lui; că nu le lipsește ceva celor ce se tem de El. (Psalmi 127, 4)
· Frica Domnului este curată; ea rămâne în veacul veacului. (Psalmi 18, 10)
· Semnul fricii dintâi este că urăște păcatul și se mânie pe el, ca cel rănit de fiară. Iar al celei desăvârșite e că iubește virtutea și se teme de schimbare. Căci nimeni nu este neschimbător și în orice lucru în viața aceasta trebuie să ne temem pururi de cădere. (Petru Damaschin)
De aceea și tu, ascultând acestea cu înțelegere, silește-te să ții în tine neîncetat, împreună cu toate cele spuse mai înainte, și frica cea dintâi. Căci ea e cea mai sigură păzitoare a comorii tuturor faptelor bune. Dacă o ai pe ea, vei avea pașii tăi îndreptați spre lucrarea tuturor poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos. Iar înaintând pe calea lor, vei dobândi și frica desăvârșită și curată, prin dorirea virtuților și prin mila lui Dumnezeu.
Pentru împlinirea poruncilor și pentru credința în Domnul nostru Iisus Hristos nu trebuie să cruțăm, când timpul o cere, nici chiar viața noastră.
Pe lângă cele spuse, mai trebuie să știi și aceea că, de dragul poruncilor de viață dătătoare și de dragul credinței în Domnul nostru Iisus Hristos, suntem datori, când timpul o cere, să dăm cu bucurie până și sufletul nostru, sau să nu ne cruțăm nici chiar viața noastră. Căci însuși Domnul nostru Iisus Hristos zice, în privința aceasta, că, «cel ce și-a pierdut sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelia Mea, acela se va mântui» (Marcu 8, 35). Aceasta, fără îndoială, pentru că crede și nu se îndoiește, că însuși Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Mântuitorul, este învierea și viața și tot ce este mântuirea. Căci zice:
· Eu sunt învierea și viața. Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu. și tot cel ce e viu și crede în Mine, nu va muri în veac. (Ioan 11, 25-27)
· Așa a iubit Dumnezeu lumea, că și pe Fiul Său Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, și să aibă viață veșnică. (Ioan 3, 16)
· Eu am venit ca lumea viață să aibă și mai multă să aibă. (Ioan 10, 10)
Metoda naturală a Sfântului Grigorie Sinaitul despre chipul în care se poate intra înăuntru inimii și ieși de acolo prin respirația pe nas; și despre însăși rugăciunea practicată de moi, care este «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă». Această metodă ajută și la adunarea cugetării.
știi, frate, că suflarea pe care o avem este prilejuită de aer. și aerul îl inspirăm și pentru inimă. Căci suflarea aceasta este pricinuitoarea vieții și a căldurii trupului. Deci inima absoarbe suflarea pentru ca să-și dea căldura ei afară prin expirație, iar ei să-și pricinuiască o bună temperatură. Pricinuitorul acestei lucrări, sau mai bine zis slujitorul ei este plămânul. Acesta, fiind zidit de Dumnezeu cu o țesătură rară, ca niște foale, introduce și scoate aerul fără greutate. Astfel inima,, atrăgând aerul răcoros și scoțându-l pe cel cald, păstrează netulburată rânduiala pentru care a fost zidită spre subțierea organismului vital.
Deci tu, șezând în chilia liniștită și adunându-ți mintea, introdu-o pe unde intră suflarea în inimă și silește-o să coboare cu suflarea în inimă. Iar intrând acolo, mintea, după ce se unește cu sufletul, se umple de plăcere și de bucurie nespusă.
Așadar, obișnuiește-ți frate mintea să nu mai iasă de acolo cu ușurință, căci la început aceasta stă cu greu acolo din pricina închiderii și strâmtorării. Dar, după ce s-a obișnuit, nu-i mai plac nicidecum umblările pe afară. Căci «Împărăția cerurilor este înăuntru nostru» (Luca 17, 21). Celui ce o privește acolo și o caută prin rugăciunea curată, cele de afară i se par triste și urâte».
Ajungând aici, nu trebuie să taci și să lași mintea în nelucrare, ci dă-i rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă», ca lucrare și gândire neîncetată și niciodată să nu se oprească din aceasta căci aceasta, ținând mintea nerătăcită, o face cu neputință de prins și de atins de atacurile dușmanului, ridicând-o la iubirea și la dorul de Dumnezeu.
Metoda are ca scop ca omul să devină conștient la culme de sine însuși și prin aceasta de Dumnezeu. Gândirea la Hristos întărește conștiința de sine și conștiința de sine întărește simțirea prezenței lui Hristos.
Trebuie să facem vădit celui iubitor de învățătură și aceea că, dacă vom obișnui mintea să coboare în inimă, odată cu intrarea aerului, vom afla cu siguranță că mintea nu poate să coboare înainte de a fi renunțat la orice gând și de a se fi făcut unitară și de a se fi golit, nemaifiind stăpânită de nici o amintire, decât de chemarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Iar ieșind de acolo și îndreptându-se spre cele de afară, sau spre amintirile de multe feluri, se împarte (se răvășește) chiar fără să vrea.
Filosofia greacă afirmase că mintea ia chipul conținutului ei: dacă acesta este felurit, se împarte și ea, sau lucrarea ei, iar dacă conținutul ei este unul, se unifică și ea. Dar numai când conținutul unic nu este mărginit, mintea poate stărui în el, altfel va căuta să întregească conținutul mărginit pe care-l cugetă cu altele, sărind mereu de la un gând la altul. Numai mintea care s-a ridicat la un conținut infinit, întrucât s-a ridicat din preocuparea cu cele din afară și cu lucrările ei referitoare la ele, s-a întors spre ea însăși ca subiect indefinit al lucrărilor îndreptate spre ele. De aceea, Dumnezeu cel infinit este contemplat de mintea revenită la ea însăși, mintea ce se experiază pe sine, experiază pe Dumnezeu și viceversa.
Spune și Marele Gură de Aur: «Vă rog pe voi, fraților, să nu călcați și să nu nesocotiți canonul rugăciunii, căci monahul trebuie să spună neîncetat, fie că mănâncă, fie că merge pe drum, fie că face altceva: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Astfel numele Domnului Iisus, coborând în adâncul inimii, să umilească balaurul care stăpânește întinderile ei, iar sufletul să-l mântuiască și să-l facă viu. Deci stăruie întru numele Domnului Iisus, ca inima să primească (să cuprindă) pe Domnul și Domnul să cuprindă inima și cei doi să fie una. Nu vă despărțiți inima de Dumnezeu, și stăruiți păzind-o totdeauna cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos până ce se va sădi numele Domnului în inimă și aceasta nu va mai gândi la nimic altceva decât să preamărească pe Hristos în voi».
Numai cu numele Domnului Iisus poate fi inima păzită. Altfel pune stăpânire pe ea balaurul, stârnind în ea iubiri impure: iubirea de sine, de plăceri, care o închid într-un orizont mărginit, întunecând-o și pasionând-o în mod inferior. „Înghițind” în ea pe Domnul Iisus și Domnul Iisus „înghițind-o” pe ea, ei îi devine propriu orizontul infinității și al iubirii curate, de adevărată depășire, aflată în Hristos, sau lumina Lui nesfârșită. Ea nu mai este preocupată de ea însăși în mod egoist; ea îi îmbrățișează pe toți și pe toate. Prin numele lui Iisus ea intră în întinderile de lumină și de iubire din interiorul lui Iisus, intră în atmosfera Lui. Căci a rosti numele lui Iisus înseamnă a gândi la El cu emoție și aceasta înseamnă a intra în legătură vie cu El. Numele lui Iisus prinde rădăcini dătătoare de rod nu într-o inimă statică, ci într-o simțire umedă ce crește și ea continuu și e pururi vie și caldă în iubirea ei față de Iisus. Inima în acest înțeles nu mai poate fi cugetată fără numele lui Iisus, fără gândirea la El și fără iubirea Lui care o ține în această mișcare, așa cum nu poate fi cugetată o grădină fără pomi sau fără o plantație.
Despre respirația pe nas, împreună cu luarea aminte la pomenirea lui Iisus înăuntru inimii.
· Să se lipească pomenirea lui Iisus de suflarea ta și atunci vei cunoaște folosul liniștii. (Ioan Scărarul)
· De voiești să acoperi cu rușine gândurile și să te liniștești cu bucurie și să păstrezi cu ușurință trezvia în inimă, rugăciunea lui Iisus să se lipească de răsuflarea ta și vei vedea cum se împlinește aceasta în puține zile. (Sfântul Isihie)
Se recomandă legarea pomenirii numelui lui Iisus de ritmicitatea neîntreruptă a răsuflării, pentru a se obișnui să capete și ea această ritmicitate neîntreruptă. Nu e nimic bizar în această legare a vieții sufletești și duhovnicești de trup. Aceasta este o lege a ființei omenești.
Cel ce voiește să vegheze cu mintea, și mai ales începătorul, trebuie să se așeze, în vremea rugăciunii, într-o chilie liniștită și neluminată, pentru a-și aduna astfel, în chip natural, mintea și cugetarea din revărsare.
Cel ce se sârguiește să vegheze cu mintea în inimă, și mai ales începătorul, trebuie să șadă întotdeauna, dar mai cu seamă în vremea rânduită pentru rugăciune, într-un colț liniștit și neluminat, precum învață și poruncesc dumnezeieștii Părinți și dascăli care au avut experiența acestei preafericite lucrări. Deoarece, privirea se împrăștie în chip natural spre cele văzute și prin aceasta pricinuiesc împărțirea cugetării, ba o și sfârtecă și o fac de multe feluri.
Produce în ea contraziceri, sfârtecând-o și făcând-o să se lupte cu ea însăși și anulând puterea ei de a ajunge la un sens unitar, care să o mulțumească și să dea omului putința să-și închine viața unei slujiri unitare superioare.
Prin închiderea ei într-o cămară liniștită și întunecoasă, însăși împrăștierea și nestatornicia pricinuite de vedere și auzire încetează și astfel, mintea, vrând nevrând, se liniștește și se adună, căci zice marele Vasile: «Mintea neîmprăștiată spre cele dinafară și nerevărsată prin simțuri spre lume, urcă din nou spre ea însăși».
Minții i se dăruiește statornicia înainte de toate prin Domnul nostru Iisus Hristos și prin chemarea cu credință în inimă a sfântului Său nume. Dar la aceasta ajută și metoda naturală a inspirării aerului în inimă și șederea într-un loc liniștit și neluminat și cele asemenea.
Înainte de toate, mintea este ajutată de dumnezeiescul har, venit în suflet prin chemarea curată, neîmprăștiată și de un singur gând a Domnului nostru Iisus Hristos în inimă; deci nu de simpla metodă prelungită, de inspirația pe nări, sau de șederea într-un loc liniștit și întunecos. Acestea n-au fost statornicite de Sfinții Părinți pentru altceva decât ca niște mijloace ajutătoare pentru adunarea minții în ea însăși, prin întoarcerea din împrăștierea ei obișnuită și prin luarea aminte. Dar prin ele mintea câștigă și puterea de a se ruga neîncetat, curat și fără împrăștiere, căci „luarea aminte, căutând rugăciune, va afla rugăciune. Pentru că rugăciunea urmează luării aminte, măcar că e altceva. De aceea trebuie să ne străduim spre ea.” spune Sfântul Nil.
Autorii scrierii de față fac o deosebire între adunarea minții în ea însăși și aducerea harului în inimă. Ultimul lucru este ajutat de chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. Numai cel dintâi lucru, adică ceea ce dă omul, este ajutat de o respirație regulată și de șederea într-un loc întunecos. Dar prin adunarea în sine, mintea capătă puterea de a se ruga neîncetat încât venirea harului e numai rezultatul indirect al respirației regulate și al șederii într-un loc întunecos. Avem aici ceva cu totul deosebit de metodele yoghine, care au un caracter pur natural și nu urmăresc intensificarea relației credinciosului cu persoana lui Iisus Hristos. Rugătorul credincios prin interiorizare se umple de dragostea lui Hristos, nu se concentrează simplu în esența sa proprie, care până la urmă face parte din esența personală a totului.
Cum trebuie să-și petreacă cel ce se liniștește răstimpul de seara până la Utrenie (privegherea de la miezul nopții).
După ce apune soarele, chemând pe Preabunul și Atotputernicul Domnul Iisus Hristos în ajutor, așează-te pe scăunel în chilia liniștită și neluminată. Aici, adunându-ți mintea după umblarea și rătăcirea ei pe afară și împingând-o ușor înăuntru inimii prin inspirarea aerului pe nas, umple-o cu gândurile de rugăciune sau cu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, adică introdu înăuntru , oarecum unite cu respirația și cuvintele rugăciunii. Căci zice Sfântul Isihie:
· Unește trezvia și numele lui Iisus cu respirația, ca și cu gândul neîncetat la moarte și cu smerenia, căci amândouă sunt de folos. În felul acesta, să ai, împreună cu rugăciunea și cu celelalte ce ți le-am spus, și gândul la judecata și la răsplătirea faptelor bune și rele, și să te socotești din tot sufletul mai păcătos decât toți oamenii și mai nelegiuit decât dracii însăși și că vei avea să fii pedepsit veșnic.
Pomenirea numelui lui Iisus trebuie să fie nu o repetare formală a numelui, ci să fie însoțită de gândul intens la moarte, la judecata de după moarte și la păcatele concrete pentru care cel ce se roagă va da socoteală. Aceasta face ca pomenirea numelui lui Iisus să o unească cu cererea milei Lui. Rugăciunea lui Iisus nu e, prin urmare, numai o tehnică formală, ci persistența unei stări de profundă emoție, care merge până la lacrimi. Este o stare existențială, plină de cutremur, a întregii ființe.
· Dacă gândul la cele arătate va produce în tine frângere de inimă și plâns de lacrimi, stăruie în el până ce acestea vor trece de la sine, iar dacă nu te-ai învrednicit încă de darul lacrimilor, nevoiește-te și roagă-te cu cuget smerit să agonisești acestea. Prin ele numai, ne vom curăța de patimi și de întinăciuni și ne facem părtași de stările cele bune și izbăvitoare. (Isihie)
· Precum focul mistuie trestia, așa lacrima curată curăță toată întinăciunea văzută și nevăzută. (Ioan Scărarul)
· Cel ce voiește să se desfacă de răutăți, cu plângere se desface; și cel ce voiește să agonisească virtuți, cu plângere le agonisește. și dacă n-ai frângere de inimă, cunoaște că ai slavă deșartă, pentru că aceasta nu lasă sufletul nicidecum să se umilească. (Anonim)
Iar dacă nu vin lacrimile, scufundă-te în aceste gânduri cu rugăciunea, un ceas; apoi ridicându-te, rostește cu luare aminte Pavecernița cea Mică și, iarăși șezând, ține rugăciunea cu toată puterea, în chip curat și fără împrăștiere, adică fără griji și fără vreun gând sau vreo închipuire oarecare, ci cu multă trezvie, o jumătate de ceas. În afară de răsuflare și de hrană, fii în rugăciune străin de toate, dacă voiești să fii numai cu mintea. Apoi, însemnându-te cu semnul cinstitei și de viață făcătoarei cruci, și însemnând de asemenea patul, așează-te pe el și gândește-te la bunătățile viitoare, sau la pedepse, la firea trecătoare și înșelătoare a celor vremelnice, la cea fără de veste și obștească datorie, adică la moarte, la înfricoșata dare de seamă de după sfârșit și înainte de sfârșit, amintindu-ți de greșalele tale din toată vremea pe scurt și cerând cu căldură iertarea lor, apoi, cercetându-te cu de-amănuntul, cum ți-ai petrecut ziua care a trecut. După aceasta, întinzându-te spunând rugăciunea, potrivit celui ce a spus: «Pomenirea lui Iisus să se culce cu tine», dormi 5 sau 6 ore – mai bine zis, dormi după cât de lungă este noaptea.
Cum să faci Utrenia și cum să petreci timpul până dimineața.
Trezindu-te și lăudând pe Dumnezeu și chemându-l iarăși în ajutor, începe întâi primul lucru, adică să te rogi în inimă fără împrăștiere și în chip curat până la un ceas. Căci în acest timp mintea se află în starea cea mai liniștită și mai netulburată. De aceea ni s-a poruncit să jertfim lui Dumnezeu cele dintâi născute și cele mai alese ale noastre (Deuteronom 12, 6), adică să-I înălțăm în chip neclintit cel dintâi gând, prin rugăciunea curată către Domnul nostru Iisus Hristos. Căci zice Sfântul Nil: «Rugăciune săvârșește acela care aduce gândul lui cel dintâi lui Dumnezeu». După aceea cântă Miezonoptica.
Dacă nu te-ai întărit încă pentru o liniștire mai desăvârșită și, de aceea, încă nu poți, cum am spus, să fii răpit (în rugăciune), sau dacă nu poți aceasta pentru o altă pricină, cum se întâmplă celor ce sunt încă începători în această lucrare, sau mai rar, și celor înaintați, dar încă neajunși la desăvârșire (căci cei desăvârșiți «toate le pot în Hristos care-i întărește pe ei» (Filipeni 4, 13), - ridicându-te din somn și ținându-te cu toată puterea treaz, cântă mai întâi Miezonoptica cu toată luarea aminte și pătrunderea. Apoi, șezând, roagă-te în chip curat și neîmprăștiat, în inimă, cum s-a arătat, o oră; mai bine zis, atâta cât îți va da putere Dătătorul Bunătăților, căci zice Scărarul: «Noaptea dă timpul cel mai lung luării aminte, iar cel mai scurt cântării. Iar ziua, pregătește-te după puterea ta».
Dacă nevoindu-te în acest chip, ești stăpânit încă de moleșeală și de lene, iar mintea îți este tulburată de vreo întâmplare oarecare, ridică-te, trezește-te pe cât poți, stăruind în rugăciune. Apoi, așezându-te, silește-te să te rogi, precum s-a scris înainte, având grijă, întotdeauna, să vorbești prin rugăciunea curată lui Dumnezeu Cel curat. Apoi ridicându-te, spune cu înțelegere cei șase psalmi, pe al 50-lea și canonul, precum voiești. Apoi șezând și priveghind, roagă-te cu curăție o jumătate de oră și iarăși ridicându-te, cântă «Laudele», «Doxologia» obișnuită, «Ceasul întâi» și fă apoi apolisul.
Este o Utrenie întreruptă din loc în loc de adunarea minții și de rugăciunea lui Iisus. Poate că și de aceea se numește Utrenia și «Priveghere», având să fie întreruptă de răstimpuri închinate luării aminte. Utrenia o făcea isihastul la chilie, după miezul nopții, dată fiind depărtarea chiliei de biserică.
Cele spuse prin buzele tale să răsune atâta cât să fie auzite numai de urechile tale, odată ce ni s-a poruncit să aducem lui Dumnezeu și rodurile buzelor noastre (Evrei 13, 15). Să mulțumești din tot sufletul și tot cugetul Iubitorului de oameni, Purtătorului de grijă și Preaînțeleptului nostru Dumnezeu, Celui ce după a Lui milă nesfârșită ne-a învrednicit pe noi să străbatem liniștit marea nopții care a trecut și să vedem postata luminoasă a zilei de față, și să-L rogi tot așa fierbinte să ne ajute să străbatem neînviforați furtuna întunecată și sălbatică a demonilor și a patimilor și să ne miluiască pe noi.
Cum trebuie să petrecem dimineața până seara.
De dimineața până la prânz petrece în rugăciunea curată și neîmprăștiată a inimii, dăruindu-te întreg lui Dumnezeu, atât cât îți stă în putere, ca rugându-te Lui cu inimă frântă să-ți ajute ție, celui neputincios, trândav și lipsit de voință. Citește în picioare ceea ce ți s-a rânduit din Psaltire, din Apostol și din Sfânta Evanghelie. Fă și rugăciuni către Domnul nostru Iisus Hristos și cele către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu. șezând, apoi, fă și celelalte citiri din dumnezeieștile Scripturi. După acestea cântă cu înțelegere «Ceasurile» obișnuite, alcătuite cu multă înțelepciune de către Părinții Bisericii, stăruind în ferirea sufletului de nelucrare, care este învățătoarea a toată răutatea. Depărtează odată cu patimile și prilejul lor, chiar dacă unele par mici și vătămătoare.
Despre ferirea de nelucrare și despre trebuința ca cel ce se liniștește să păzească toată predania bisericească.
Isaac Sirul «Păziți-vă, iubiților, de nelucrare, fiindcă în ea se ascunde moartea sigură. Căci fără ea nu e cu putință să cadă în mâinile celor ce se străduiesc să robească pe monah. Nu pentru psalmi ne va judeca Dumnezeu în ziua aceea, nici pentru pregetarea în rugăciune, ci pentru că părăsirea acestora dă putință de intrare demonilor, iar când vor găsi loc să intre și vor închide ușile ochilor noștri, ne vor copleși cu tirania și necurăția lor.
Vor închide ușile ochilor sufletești ca să nu vadă cele bune, să nu vadă pe Dumnezeu în inimă, vor închide pe om în el însuși și în plăcerile lui, făcându-l orb față de ceea ce e dincolo de această îngustime.
Căci ei stăpânesc, după hotărârea dumnezeiască, pe slujitorii lor, cu cea mai cumplită răzbunare. Așa ajungem robi lor, datorită nesocotirii lucrurilor mici de care na se cere să ne îngrijim pentru Hristos cum s-a scris de către cei înțelepți: «Cel ce nu supune voia sa voii lui Hristos, va fi supus vrăjmașului său». Deci, aceste lucruri, care par a fi mici, să le socotim ca niște ziduri față de cei ce ne iau pe noi în robie.
Citirea psalmilor și rostirea rugăciunilor sunt socotite de unii lucruri mici, declarând că importantă este unirea cu Dumnezeu și desăvârșirea prin ea, dar aceste lucruri prilejuiesc pe cele mari, pentru că în lipsa lor putem fi luați în stăpânire de demoni.
De aceea, cu înțelepciune s-a rânduit de către cei ce țin rânduiala Bisericii, să se împlinească acestea înăuntru chiliei, pentru păzirea vieții noastre în duhul descoperirii (revelației). Pentru aceea, pe nedrept este socotită mică nesocotirea lor de către cei neînțelepți, care nu se gândesc la paguba pricinuită de aceasta. Sunt oameni care își fac și începutul și continuarea drumului într-o libertate neînfrânată, care este maica patimilor. De aceea, e mai bine să ne silim să nu nesocotim cele mici, decât să dăm loc păcatului prin lărgimea ce ne-o dăm, căci sfârșitul acestei libertăți necuvenite este o cumplită robie!» (Isaac Sirul).
Libertatea pe care o dă patima este aparentă; ea se dovedește în scurtă vreme o cumplită robie. Beția, desfrânarea, lenea, se prezintă la început ca manifestări de libertate, dar curând, crește puterea lor și ele se arată în adevărata lumină a fi niște monștri care ne înlănțuie și ne duc la slujirea lor fără să ne putem opune.
«O, ce dulci sunt prilejurile patimilor! Uneori poate cineva să taie patimile și se liniștește prin îndepărtarea lor bucurându-se astfel că au încetat, dar pricinile lor nu le poate îndepărta. De aceea, suntem ispitiți chiar fără să vrem și ne întristăm de patimi, dar ne place să rămână în noi pricinile lor. Nu dorim patimile, dar primim cu plăcere prilejurile pe care le pricinuiesc în noi.
Ne întristăm când patimile ne-au robit, dar ne place să gustăm la început puțin din ele. Socotim că această gustare nu este ceva grav, într-un cuvânt ne bucură-te de prilejurile patimilor. Dar aceasta înseamnă că și pricinile patimilor rămân în noi și le iubim. Rămân ca niște rădăcini, care îndată ce sunt puțin udate, înverzesc cu repeziciune. De aceea efortul de mortificare al lor sau de păzire trebuie să continue toată viața.
De aceea, cele din urmă se fac pricini ale celor dintâi prin lucrarea lor, căci cel ce iubește prilejurile patimilor se supune și se face rob, fără să vrea acestora. Cel ce urăște păcatele sale, se oprește de la ele și cel ce le mărturisește – dobândește iertarea. Este cu neputință însă, să părăsească deprinderea păcatului înainte de a fi dobândit dușmănia față de el, și de a obține iertare înainte de mărturisirea păcatelor. Cea dintâi este pricina adevăratei smerenii, iar cea de-a doua (mărturisirea) este pricina străpungerii ce se naște în inimă din rușine». (Isaac Sirul)
Mărturisirea păcatelor este pe de o parte o biruire a rușinii pentru ele, pe de alta o adâncire a sentimentului de rușine, fapt care produce străpungerea sau zdrobirea inimii. Căci mărturisirea nu e o biruire a rușinii prin nesimțire, ci prin scârba de păcat și prin teama de pedeapsă veșnică pentru el. în mărturisire are loc o rușine culminantă pentru păcat și bărbăția care o biruiește. Este bărbăția ostașului în toiul luptei, superioară celei dinainte de luptă. Duhovnicul ajută la amândouă. Numai așa mărturisirea este un eveniment duhovnicesc de adâncă zguduire și un început de viață nouă, altfel devine un act nesimțit, formal, care nu răscolește ființa și nu ajută la înnoire vieții. Cu această străpungere de inimă s-au pocăit și cei ce au devenit creștini în ziua Cincizecimii.
«Nu este alt păcat de neiertat decât cel pentru care nu se face pocăință!» (Isaac Sirul)
După cântarea «Ceasurilor» amintite, mănâncă, ținând și în timpul mâncării rugăciunea, ca făcând așa, să ajungi, prin puterea harului, la deprinderea de a te ruga neîncetat.
Poate că fapte bune singulare se pot săvârși și numai prin efortul omului, dar deprinderea de a le săvârși prin stăruirea neîncetată în ele, și de a nu alterna faptele bune cu cele rele, nu o poate dobândi cineva decât cu ajutorul harului. Altfel poate face din când în când câte un bine, din plictiseala monotoniei pe care o produc faptele rele. De aceea și păgânii fac uneori bine, dar nu pot face numai bine. Deprinderea câștigată prin stăruință implică o putere deosebită a duhului omului, putere mai presus de fire. și mai ales deprinderea rugăciunii neîncetate.
Despre trebuința de a ne ruga totdeauna.
Precum trupul acesta al nostru, în lipsa sufletului e mort și rău mirositor, la fel și sufletul care nu se mișcă prin rugăciune este mort și nenorocit, căci trebuie să socotim lipsirea lui de rugăciune mai amară decât orice moarte, cum bine ne învață marele Daniil proorocul, care voia mai bine să moară decât să fie lipsit, fie și măcar o clipă, de rugăciune (Daniel 6, 10).
La fel ne învață și dumnezeiescul Gură de Aur: «Tot cel ce se roagă, vorbește cu Dumnezeu. și cine nu știe ce mare lucru este ca, om fiind, să stai de vorbă cu Dumnezeu? Dar nimeni nu poate să înfățișeze această cinste prin cuvânt căci această cinste întrece chiar și măreția îngerilor. Rugăciunea este o lucrare comună a îngerilor și a oamenilor și, în privința rugăciunii, nimic nu desparte o fire de alta: ea te desparte de animale(și te unește cu îngerii. Prin ea se ridică cineva repede la petrecerea, la viața și traiul acelora, la cinstea, la noblețea, la înțelepciunea și înțelegerea lor, silindu-se să-și petreacă toată viața în rugăciuni și în slujirea adusă lui Dumnezeu.
Când vede diavolul sufletul îngrădit în virtuți, nu îndrăznește să se apropie, temându-se de tăria și de puterea pe care i-o dau rugăciunile, hrănind sufletul mai bine decât hrănesc mâncărurile trupul. Rugăciunile sunt nervii sufletului, căci precum trupul este susținut laolaltă prin nervi și prin ei se mișcă în chip unitar, persistă și își menține tăria, iar dacă îi taie cineva pe aceștia, desface toată armonia trupului, tot așa sufletele se armonizează și se susțin laolaltă prin rugăciuni, și prin ele străbat cu ușurință drumul evlaviei. Deci, dacă te lipsești de rugăciune, faci ca și când ai scoate peștele din apă: precum apa este viața acestuia, așa îți este ție rugăciunea. Precum acesta trăiește prin apă, așa și noi putem să ne înălțăm la ceruri și să ajungem aproape de Dumnezeu, prin rugăciune».
Un medic german declara că astenia nervoasă, atât de răspândită în zilele noastre, își are leacul și în cruce, adică în înțelegerea rostului superior al greutăților vieții și în răbdarea lor folositoare pentru dezvoltarea spirituală a omului. Î orice caz, rugăciunea întărind cu putere dumnezeiască sufletul, revigorează sufletul, aduce întărire nervilor trupului. Ea aduce liniște și, prin aceasta, potolește agitația care se prelungește și în nervi.
«Rugăciunea și cererea fac din oameni biserici ale lui Dumnezeu și, precum aurul, pietrele scumpe și marmura fac case împăraților, așa rugăciunea face din oameni biserici ale lui Hristos. Cel laudă mai mare s-ar putea aduce rugăciunii, decât că zidește biserici vii lui Dumnezeu? și Acela pe care nu-L încap cerurile, intră în sufletul viu prin rugăciuni».
Rugăciunea face din om biserică a lui Dumnezeu, dar și preot al Lui. Căci și Hristos Însuși se roagă în sufletul care se roagă împreună cu Sfântul Duh, care se roagă cu suspine negrăite în noi, sau se întipărește în eu-l nostru în rugăciune. Pentru că biserica nu este numai locul unde se roagă omul, ci și locul unde se află Hristos.
· Ar putea vedea cineva puterea rugăciunii Sfinților și în aceea că Pavel care alerga prin toată lumea ca un înaripat, locuia prin închisori, suferea biciuiri, purta lanțuri, trăia plin de sânge și în mii de primejdii, învia morți, vindeca boli, nu se bizuia pe nici una din acestea în mântuirea oamenilor, ci-și împrejmuia sufletul cu rugăciuni; și, după ce săvârșea aceste minunate semne, alerga la rugăciune ca un atlet spre cununa de stadion. Căci rugăciunea pricinuiește și învierea morților și toate celelalte deoarece puterea ce o are apa asupra pomilor, aceea o are asupra vieții rugăciunile Sfinților. (Ioan Gură de Aur)
Rugăciunea este mai tare ca toate pentru că în ea este Dumnezeu, sau în ea omul este plin de Dumnezeu.
· Rugăciunea este prilejul mântuirii, pricinuitoarea nemuririi, zidul nesurpat al Bisericii, adăpostul nejefuit, înfricoșător demonilor, mântuitor nouă binecredincioșilor.
· Precum toate bogățiile urmează unei împărătese care intră într-o cetate, așa toate virtuțile intră împreună cu rugăciunea care intră în suflet.
· Ceea ce este temelia pentru casă, aceea este rugăciunea pentru suflet. Trebuie să o fixăm întâi pe aceasta ca o bază și ca o rădăcină în suflet și apoi să zidim cu sârguință pe ea cumpătarea și grija de săraci și toate legile lui Hristos.
Rugăciunea este fundament al sufletului pentru că în ea este Hristos, ipostasul firii omenești în general, deci și al firii noastre. Orizontalitatea slujirii oamenilor crește din verticalitatea unirii cu Dumnezeu. Din acest izvor de adâncime infinită ies puterile slujirii oamenilor, așa cum apa care adapă câmpiile iese din adâncul pământului.
· Rugăciunea sârguincioasă este lumina minții și a sufletului, lumină nestinsă și neîncetată. De aceea, cel viclean aruncă zeci de mii de gânduri învălmășite în mințile noastre, și cele ce niciodată nu le-am gândit, acestea le adună în vremea rugăciunii și le varsă în sufletul nostru, de aceea, mare armă este rugăciunea și mare asigurare. (Ioan Gură de Aur)
· Cu cât voim să strângem mintea mai mult într-un singur gând esențial al rugăciunii, cu atât pornirea ei contrară încearcă să se împotrivească, împrăștiindu-se în tot felul de gânduri mărunte, iar cel rău o stimulează în aceasta. Ceea ce se petrece în noi nu provine numai din noi, ci și din înrâuriri externe, mai puternice decât noi.
· Să-ți fie pomenirea lui Dumnezeu mai neîntreruptă decât respirația! (Grigorie de Nazianz)
· Fără rugăciunea neîncetată nu te poți apropia de Dumnezeu. (Isaac Sirul)
· A da minții după osteneala rugăciunii o altă grijă, înseamnă a pricinui împrăștierea cugetării. (Isaac Sirul)
· Orice rugăciune în care trupul nu se ostenește trebuie socotită făt lepădat, pentru că acea rugăciune este fără suflet. (Isaac Sirul)
· Rugăciunea este, după ființa ei, apropierea și unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, rugăciunea este susținătoarea lumii, împăcare cu Dumnezeu, maica lacrimilor și totodată fiica lor, ispășirea păcatelor, punte împotriva ispitelor, zid împotriva necazurilor, zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor cetelor netrupești, veselia viitoare, lucrare fără margini, izvorul virtuților, pricinuitoarea darurilor, propășire nevăzută, hrană a sufletului, luminarea minții, secure ce taie deznădejdea, bază a bunătăților viitoare, alungarea întristării, bogăția monahilor, comoara sihaștrilor, slăbirea mâniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, darea pe față a stării ajunse, descoperirea celor viitoare, semnul măririi. Rugăciunea este judecătoarea celui ce se roagă, scaunul de judecată al lui Hristos înainte de scaunul Judecății viitoare – rugăciunea nu e nimic altceva decât înstrăinarea de lumea văzută și nevăzută! (Ioan Scărarul)
· De voiești să te rogi, leapădă-te de toate, ca să moștenești totul! (Nil Ascetul)
Numai când ești liber de toate, ești stăpân peste toate, adică le ai pe toate prin iubire și prin înțelegere. Dar mai ales le ai în Dumnezeu în care sunt toate; le ai în Dumnezeu, fiind unit cu El prin rugăciune. Orice lucru de care ne legăm cu pasiune, ne îngustează vederea și puterea de îmbrățișarea tuturor. Această îngustare produce și ideile definite, cunoscute teoretic, chiar ideile unei cunoștințe teoretice despre Dumnezeu și despre cele privitoare la mântuire. Unde nu e rugăciune e, de aceea, împotrivire în idei și dezbinare.
· Rugăciunea este urcușul minții la Dumnezeu. (Nil Ascetul)
· Rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu. (Nil Ascetul)
· Precum pâinea este hrana trupului și puterea sufletului, așa e rugăciunea duhovnicească hrană a minții. (Nil Ascetul)
Despre hrana trupească: cum trebuie să se hrănească cel ce se liniștește.
S-a scris: „Fiul omului, mănâncă cu cântarul pâinea ta și bea cu măsură apa” (Iezechiel 4, 10-11), în așa fel ca cel ce se nevoiește după Dumnezeu să poată trăi din acestea. Căci «dacă nu dai sânge, nu vei primi Duh». Dar zice și marele Pavel: „Îmi asupresc trupul meu și îl robesc pe el, ca nu cumva altora binevestind, să mă fac eu însumi necercat” (I Corinteni 9, 27).
· Genunchii mei au slăbit de post și trupul meu s-a schimbat din pricina untului de lemn. (Psalmi108, 23)
· Prin nimic nu se slujește Dumnezeu atât de mult ca prin neplăcuta pătimire; și lacrimile pun în mișcare iubirea lui de oameni. (Grigorie de Nazianz)
· Precum o mamă se îngrijește de copil, așa se îngrijește Hristos de un trup care suferă și e totdeauna aproape de un astfel de trup. (Isaac Sirul)
· În stomacul plin nu se află cunoștința tainelor lui Dumnezeu. (Isaac Sirul)
· Precum „cei ce seamănă cu lacrimi vor secera snopii veseliei”, așa nepătimirii neplăcute îi urmează bucuria. (Isaac Sirul)
· Fericit cel ce se oprește de la dulcea pătimire, care-l desparte de Cel ce l-a zidit. (Isaac Sirul)
De multe ori, fiind ispitit prin cele de-a dreapta și prin cele de-a stânga și probându-mă pe mine însumi adeseori în cele două chipuri și primind răni nenumărate de la vrăjmașul, dar învrednicindu-mă și de mari ajutoare în ascuns, mi-am câștigat mie experiență din îndelungatul timp al anilor și, din cercarea și harul lui Dumnezeu, am învățat acestea. Că temelia tuturor bunătăților și slobozirea sufletului din robia vrăjmașului și calea care duce la lumină și la viață constă în aceste două moduri: în a te aduna pe tine într-un singur loc și a posti totdeauna, adică a te canoni (disciplina) prin înfrânarea stomacului în chip înțelept și cuminte, prin șederea nemișcată și prin neîncetata gândire la Dumnezeu. Din aceasta vine supunerea simțurilor, din aceasta vegherea; prin aceasta se îmblânzesc patimile ce se mișcă în trup; din acestea, blândețea gândurilor, mișcările luminoase ale cugetării, sârguința pentru dumnezeieștile fapte ale virtuții, înțelesurile înalte și subțiri, lacrimile fără măsură ce se nasc în tot timpul și amintirea morții, din aceasta înțelepciunea curată, străină cu desăvârșire de orice nălucire care ispitește cugetarea, pătrunderea și ascuțimea cunoștinței celor de departe, înțelesurile tainice și adânci pe care înțelegerea le vede cuprinse în cuvintele dumnezeiești, mișcările mai lăuntrice ce se nasc în suflet și felurimea și deosebirea duhurilor deosebite de puterile sfinților și vederile adevărate care sunt străine de nălucirile deșarte, din aceasta, frica de căile și cărările din oceanul cugetării.
Cugetarea poate duce pe om pe nenumărate căi, la nenumărate păreri și hotărâri, unele mântuitoare, altele pierzătoare. Este un ocean nesfârșit de posibilități date omului spre alegere. Dar prin frica de pierderea sufletului se pot evita cărările care duc la naufragiu în adâncul oceanului. Corăbierii și cârmacii de bărci știu că în vreme de furtună trebuie aleasă numai o anumită cale, pentru a nu fi înghițiți de valuri.
«Din aceasta vine flacăra râvnei care biruiește toată primejdia și străbate prin toată frica, din aceasta, căldura care disprețuiește toată pofta, o nimicește din cuget și produce uitarea oricărei amintiri a celor trecătoare împreună cu a altora. și ca să spunem pe scurt, din aceasta vine libertatea omului adevărat, bucuria sufletului, învierea și odihna cu Hristos în Împărăția cerurilor.
Căldura entuziasmului curat pentru cele bune copleșește și nimicește căldura interioară a poftei trupești, a mâniei sau a ambiției.
Libertatea adevărată este eliberarea față de patimi. Ea este însușirea omului adevărat și tare. Până ce omul mai e robit unor patimi inferioare, el are încă ceva din animalul care se mișcă sub puterea instinctelor.
Dacă va nesocoti cineva adunarea într-un loc și postirea neîncetată, să știe că va fi păgubit nu numai de toate cele de mai sus, ci va zdruncina și temelia tuturor virtuților prin disprețuirea acestor două virtuți. Precum acestea sunt în suflet începutul și capătul lucrării dumnezeiești, ușa și calea spre Hristos, de le va ține și va rămâne în ele, așa și de va ieși și va sări din ele, va ajunge în cele două potrivnice lor: va umbla din loc în loc și se va lăcomi în chip necuviincios; din acestea curgând toate celelalte rele». (Isaac Sirul)
Cei ce sunt la început trândavi și moleșiți se sperie și se tulbură nu numai de nevoințele acestea și de altele asemenea, ci chiar de sunetul frunzelor copacilor, fiind doborâți și de o mică slăbiciune, astfel ei se întorc la cele dinapoi. Cei cercați nu mănâncă pe săturate nici legume verzi, ci hrănindu-se cu plante uscate, nu voiesc să guste ceva înainte de ceasul rânduit chiar dacă trebuie să stea, din pricina slăbiciunii și a neputinței, culcați pe jos, cu ochii împăienjeniți de marea sleire a trupului. Chiar însă de s-ar apropia prin acestea în chip necesar de ieșirea din trup, nici atunci nu se lasă biruiți să cadă, datorită voinței lor întărite, căci voiesc și doresc să-și silească firea lor pentru dragostea de Dumnezeu.
Crucea este pentru ei un prilej de a face dovada tăriei sufletești a duhului lor. Prin această tărie în care este prezentă puterea lui Dumnezeu, ei trec la viață și apoi la sfârșitul lumii și la înviere. Nici apropierea morții nu slăbește dragostea lor de Hristos, deci credința în El, ca să calce voia Lui. Conștiința legăturii cu Hristos este mai tare decât frica și durerea morții.
și se hotărăsc mai bine să se ostenească pentru virtute decât să păstreze viața vremelnică și toată odihna ce-o poate da ea. Iar când vin asupra lor ispitele, mai degrabă se bucură că se desăvârșesc în ele, sau se fac desăvârșiți. și nici în durerile chinuitoare ce trebuie să le rabde în ele, nu șovăie în dragoste de Dumnezeu, ci până încetează din viață sunt stăpâniți de dorul să rabde cu bărbăție ispitele și nu se dau înapoi, pentru că prin ele se fac desăvârșiți. (Isaac Sirul)
Urmând așadar, și noi acestora și ascultând de cel ce poruncește: „Umblă pe calea împărătească, neabătându-te nici la dreapta, nici la stânga” (Proverbe 4, 27), îți dăm ție și o regulă a căii de mijloc:
Cum trebuie să se hrănească cel ce se nevoiește, lunea, miercurea și vinerea.
În aceste trei zile ale săptămânii, postește până la ceasul al nouălea (trei după amiază), adică mănâncă o dată pe zi împărtășindu-te de șase uncii (27 gr.). ia și din mâncări uscate cât ai nevoie, dar cu cumpătare. Apă, dacă voiești, până la trei patru pahare. Urmează canonul 69 apostolic care rânduiește: «Dacă vreun episcop, prezbiter, diacon, citeț sau cântăreț nu postește în sfânta Patruzecime (Păresimi) a Paștilor, sau miercurea și vinerea, să se caterisească, în afară de cazul că ar fi împiedicat de o boală trupească. Iar de e mirean, să se excomunice (afurisească)». Pentru luni s-a rânduit după aceea de Sfinții Părinți.
Cum trebuie să se hrănească marțea și joia.
În aceste două zile mănâncă de două ori pe zi: la prânz, ia șase uncii de pâine, ceva fiert și ceva din mâncărurile uscate, cu cumpătare. Ia și vin amestecat cu apă – până la trei sau patru pahare, dacă ai nevoie. Seara, ia trei uncii de pâine , ceva din mâncărurile uscate sau niscaiva fructe și vin amestecat cu apă – un pahar, cel mult două dacă ai sete mare. Dar să știi că foarte mult ajută setea lacrimilor dacă mai e însoțită și de priveghere, căci zice Sfântul Ioan Scărarul: «Setea și privegherea au zdrobit inima, iar din inima zdrobită au țâșnit lacrimile». Iar Sfântul Isaac întărește: «Însetează după Dumnezeu, ca să te umpli de dragostea Lui».
Dacă însă și în aceste două zile alegi să mănânci o singură dată, foarte bine faci, pentru că întâiul izvor, maica, rădăcina și temelia tuturor virtuților, este postul și înfrânarea. Căci zice unul din cei din afară: «Alege calea cea mai bună și cea mai grea, iar obișnuința o va face dulce». Dar și Marele Vasile zice: «Unde este hotărârea voinței, nimic nu poate fi piedică». Iar unul dintre purtătorii de Dumnezeu adaugă: «Începutul rodirii e floarea, iar începutul făptuirii e înfrânarea» (Nil Ascetul).
Toate acestea și cele asemenea acestora vor părea unora grele, ba poate chiar cu neputință, însă cel ce ține seama de rodirea ce se ivește din acestea și are în vedere ce strălucire obișnuiesc să pricinuiască acestea, de va socoti ușoare și, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos și prin stăruința proprie, după putere, le va vesti ca ușoare prin cuvinte și prin fapte pecetluindu-le puterea prin acestea. Aceasta o adeverește Sfântul Isaac care spune:
· Ia-ți doctoria vieții de la masa celor ce postesc, priveghează și se ostenesc în Domnul și trezește în felul acesta sufletul tău din moarte. Căci Cel iubit se odihnește în mijlocul lor, sfințind mâncărurile, și preface amarul neplăcut din ele în dulceața Sa negrăită. Slujitorii duhovnicești și cerești ai Lui îi umbresc pe ei și sfintele lor mâncăruri.
· Mireasma celui ce postește e atotdulce iar întâlnirea cu el veselește inimile celor ce au darul deosebirii, căci viețuirea celui înfrânat este bineplăcută lui Dumnezeu.
Cum trebuie să se hrănească sâmbăta; despre priveghere și ce trebuie să mănânce în acest timp.
În fiecare sâmbătă în afară de Sâmbăta cea Mare, trebuie să mănânci, precum s-a rânduit pentru marți și joi, de sfintele canoane, pentru că trebuie să priveghezi în noaptea spre duminicile anului, afară de săptămâna brânzei și în cazul că nu trebuie să faci priveghere peste săptămână pentru marile sărbători domnești sau ale sfinților celor mai mari. În acest caz, făcând privegherea aceea, o lași pe cea spre duminică, totuși, fie că-i așa, fie altfel, mănâncă sâmbetele de două ori., căci e de folos să te forțezi în săvârșirea privegherii de noapte. De aceea și după privegherea ce trebuie să o faci pentru o sărbătoare domnească ce cade în mijlocul săptămânii, e de foarte mare folos să o faci și pe cea spre duminică, căci mare câștig îți va urma din aceasta curând. Mai bine zis „îți va răsări lumina de dimineață și veșmintele tale se vor umple repede de strălucire” (Isaia 63, 8). Căci zice și Sfântul Isaac:
· Începutul fiecărei lupte cu păcatul și cu pofta este osteneala privegherii și a postului, dar mai ales pentru cei ce luptă cu păcatul din lăuntrul lor. Din aceasta se vede semnul urii împotriva păcatului și a poftei la cei ce poartă cu ele războiul acesta nevăzut. Căci aproape toate atacurile patimilor încep să se micșoreze prin post, iar după post, mare ajutor în această luptă aduce privegherea. Cel ce în toată viața lui iubește însoțirea cu această pereche, se face prietenul cumpătării. Dimpotrivă, mângâierea stomacului este începutul tuturor relelor, iar moleșeala somnului e cea care aprinde pofta trupului. Astfel, calea Domnului cea sfântă și temelia a toată virtutea este postul, privegherea și trezvia în slujirea lui Dumnezeu. (Isaac Sirul)
· În sufletul ce scânteiază în pomenirea deasă a lui Dumnezeu și de privegherea neadormită, noaptea și ziua, Domnul clădește spre întărirea acelui suflet norul ce-l umbrește ziua și lumina focului ca să-i lumineze noaptea (cf. Ieșirea 13, 21-22); și din lăuntrul întunericului va străluci lumina. (Isaac Sirul)
· Alege-ți ca lucrare plină de desfătare privegherea neîncetată în timpul nopților, prin care au dezbrăcat toți Părinții pe omul cel vechi și s-au învrednicit de înnoirea minții. În acele ceasuri, sufletul simte viața cea fără de moarte și în simțirea aceasta dezbrăcă întunericul patimilor și primește Duhul cel Sfânt. (Isaac Sirul)
· Ţine lucrarea privegherii, ca să afli mângâierea în sufletul tău. (Isaac Sirul)
· Să nu socotești omule, că în toată viețuirea monahilor este vreo lucrare mai mare ca privegherea de noapte! (Isaac Sirul)
· Pe monahul ce stăruie în privegherea unită cu discernământul minții, să nu-l privești ca pe un purtător de trup căci acesta este cu adevărat lucrare a cetei îngerești. (Isaac Sirul)
· Sufletul ce se ostenește în lucrarea aceasta înțeleaptă a privegherii, va avea ochi de heruvimi, prin aceea că-i ațintit și privește la o vedere cerească. (Isaac Sirul)
Aceste privegheri însă, să le faci în rugăciuni, în cântări și citire, cu curăție și fără împrăștiere și cu frângere de inimă, singur sau cu o obște iubită și de aceeași viețuire. Iar după fiecare priveghere dă-ți o mică mângâiere pentru osteneala ce urmează acesteia, mâncând și bând ceva. Adică mănâncă trei uncii de pâine, adăugând ceva mâncare uscată, cât îți este de trebuință. Bea și trei pahare de vin amestecat cu apă, luând seama însă, ca nu cumva în ziua în care postești până în ceasul al nouălea, având priveghere, să lași postul din pricina privegherii. Trebuie și pe aceasta să o faci, dar nici pe acela să-l treci cu vederea, căci s-a rânduit ca mângâierea să o faci după ca s-a sfârșit privegherea.
Privegherea nu-i nicidecum o cercetare teoretică rece, ci o adâncire în ființa proprie și în înțelesurile celor citite ca în fața lui Dumnezeu, în duhul rugăciunii și cu inima zdrobită de smerenie și de conștiința păcătoșeniei. Numai așa privegherea înnoiește continuu pe om, dezbrăcându-l de omul vechi; numai așa ea este simțire a prezenței lui Dumnezeu.
Cum trebuie să mănânci duminicile, despre osteneală și smerenie
Să mănânci în toate duminicile de două ori pe zi, ca și sâmbăta; această rânduială să o ții fără abatere, în afară de caz de boală. Tot așa să faci și în zilele îngăduite și dezlegate de Sfinții Părinți de pe urma unui lung obicei și a unor pricini mai noi, dumnezeiești sau nu. În acestea nici nu mâncăm numai o singură dată, nici nu mâncăm numai mâncare uscată, ci ne înfruptăm din toate cele de folos și nepătate, din legume, dar cu înfrânare și în cantitatea rânduită căci totdeauna cel mai bun lucru este să ne înfrânăm în toate. Dar în cazurile de boală, ne putem împărtăși fără să ne rușină, din toate cele folositoare și legiuite, care susțin trupul, căci Sfinții Părinți au învățat că trebuie să fim ucigători de patimi, nu ucigători de trup.
De asemenea, se cuvine să guști câte puțin din toate câte s-au rânduit și s-au îngăduit prin făgăduință spre a slăvi pe Dumnezeu și a-I mulțumi și pentru a nu ne trufi.
Toate sunt date de Dumnezeu și, gustându-le, Îl slăvim și Îi mulțumim pentru minunata lor potrivire, și din acest punct de vedere, cu viața noastră. Dacă însă ne scufundăm prea mult în plăcerea produsă de ele, uităm de Dumnezeu. Trebuie să ținem mereu cumpăna (dialectică) între gustarea lor și detașarea de ele. Numai așa îl slăvim pe Dumnezeu și Îi mulțumim pentru ele și Îl socotim mai presus de ele. Nu trebuie să ne plecăm prea mult nici într-o parte, nici în alta; nu trebuie nici să ne scufundăm în ele, nici să le disprețuim, uitând de condiția noastră care are nevoie de ele, și de mulțumirea ce trebuie să o aducem lui Dumnezeu că a ținut seama de această condiție smerită a noastră, pentru ca prin ele să ne putem ridica la El.
Ferește-te de adunarea celor de prisos, căci „puținătatea lucrurilor învață pe om , fără să vrea, înfrânarea. Deoarece când avem din belșug și le putem folosi când vrem, nu ne mai putem stăpâni.” (Isaac Sirul). Să nu iubești odihna trupului căci „sufletul care iubește pe Dumnezeu și-a câștigat odihna în Dumnezeu” (Isaac Sirul). Alege mai curând smerenia prin osteneală și pătimire căci „osteneala și smerenia dobândesc pe Dumnezeu” cum scrie unul dintre sfinți.
Un alt paradox: nu prin odihna trupului se câștigă odihna sufletului în Dumnezeu, ci prin durerile și înfrânarea trupului. În aceste necazuri își caută sufletul reazem în Dumnezeu: prin cruce se ajunge la înviere.
Despre dreapta chibzuire în a deosebi și că lucrarea măsurată nu tinde spre slavă; despre supunere
Toate acestea spuse mai sus trebuie să le împlinești cu o dreaptă chibzuire amănunțită, pentru armonia și starea pașnică a ființei noastre îndoite. «Cu înțelepciune se zidește casa, și cu înțelegere se isprăvește; cu simțire se umplu cămările de toată bogăția scumpă și bună» (Pilde 24, 3-4).
· Sărăcia și strâmtorarea însoțite de dreapta chibzuire a rațiunii, sunt o cale împărătească. De aceea, asprimea lipsită de dreapta chibzuire sau fără judecată e nefolositoare, ca și îngăduirea tuturor greșelilor nesocotite, fie dintr-o parte, fie din alta, contrară. (Talasie Libianul)
· Odihnei trupului îi urmează ieșirea din liniștire, dar această ieșire se deosebește de cea dintâi: ieșirii dintâi din odihnă îi urmează războiul poftelor trupului; celei de-a doua, din trândăvie, părăsirea locului de liniștire și mutarea din loc în loc. lucrarea cu osteneală, ce ține măsura, nu caută slavă. Micșorarea ei înmulțește plăcerea, iar lipsa de măsură, ieșirea gândurilor. (Isaac Sirul)
Dreapta chibzuință care nu exagerează în vreo nevoință chinuitoare sau în tot felul de concesii, este împreunată cu modestia. Ea nu vrea să se facă arătată și admirată prin asprime, și nu atrage atenția nici prin pogorăminte. Ea nu vrea să iasă la vedere și în general nu îngăduie gândurilor să iasă din strânsoarea în care sunt ținute. Ieșirea dintâi a gândurilor de pe urma odihnei trupului, duce la curvie; prin ele omul își caută prilejul de desfrânare. Ieșirea a doua, din moleșeală, plictiseală, trândăvie, îl trage pe om la vagabondaj.
· Să nu-ți îndrepți toată luarea aminte spre trup, ci hotărăște-i o nevoință după putere și întoarce toată mintea spre cele dinăuntru. Căci «nevoința trupească la puțin folosește, iar binecredincioșia, la toate» (I Timotei 4, 8).
Iar dacă talerul trupului atrage, stăpânește și îngreunează talerul sufletului, aplecându-l spre mișcări neregulate și stricătoare de suflet – căci «trupul poftește împotriva Duhului și Duhul împotriva trupului» (Galateni 5, 17) – tu, frânând trupul cu frâul înfrânării, mortifică-l până ce, chiar fără să vrea, se face ușor de purtat, se supune la ceea ce este mai bun. Amintește-ți de marele Pavel care zice: «Pe cât se strică omul nostru cel dinafară, pe atât se înnoiește cel dinăuntru zi de zi» (II Corinteni 4, 16).
· Dă-te pe tine să mori întru nevoință și nu trăi în nepăsare, căci nu numai cei ce au primit moartea pentru credința în Hristos sunt mucenici, ci cei ce mor pentru păzirea poruncilor Lui. (Isaac Sirul)
· Mai bună este moartea în luptă cu păcatul, decât să trăim în greșale. (Isaac Sirul)
· Înainte de toate, fă orice numai cu sfatul și întrebarea părintelui tău duhovnicesc în Domnul, căci numai așa, cu harul lui Hristos îți vor părea ușor de purtat și ca pe un drum neted, cele grele și potrivnice. (Isaac Sirul)
Cum trebuie să străbată cel ce se nevoiește răstimpul de după amiază până la apusul soarelui. Împărțirea darurilor dumnezeiești se face după osteneala și măsura lucrării noastre.
După ce te-ai întărit cum se cuvine nevoitorului, potrivit dumnezeiescului Pavel, care poruncește ca nevoitorul „de la toate să se înfrâneze” (I Corinteni), citește, șezând mai mult din scrierile despre trezvie ale Părinților, cât poți. Pe urmă culcă-te un ceas, dacă zilele sunt lungi, apoi sculându-te, fă puțin lucru cu mâinile, ținând și rugăciunea. După aceea roagă-te cum s-a arătat înainte. Citește, meditează și silește-te să te smerești socotindu-te mai prejos de toți oamenii, căci s-a spus:
· Cel ce se înalță se va smeri, iar cel ce se smerește se va înălța. (Luca 19, 11)
· Cel ce socotește că stă, să ia seama să nu cadă. (I Corinteni 10, 12)
· Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har. (Iacov 4, 6)
· Începutul trufiei omului stă în a nu vedea pe Domnul. (Înț. Sirah 10, 12)
· Cei mândri au călcat legea foarte. (Psalmi 118, 51)
· Nu cele înalte cugetând, ci lăsându-vă duși cu cei smeriți. (Romani 12, 16)
Iar Părinții ne învață:
· Acesta este cel ce se cunoaște pe sine cel mai bine, care nu se socotește pe sine nimic. Căci nimic nu-i atât de plăcut lui Dumnezeu ca a se socoti cineva pe sine cu cei din urmă. (Ioan Gură de Aur)
· Tainele se descoperă celor smeriți la cuget. Unde odrăslește smerenia, acolo izvorăște slava lui Dumnezeu, iar părerea de sine premerge certării. (Isaac Sirul)
· N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, dar m-am smerit și aceasta m-a mântuit în scurtă vreme, urmărind aceasta înainte de orice altceva: să nu fiu luat în seamă. (Ioan Scărarul)
· Dacă voiești cu adevărat să te mântuiești, ascultă cu fapta. Ridică-ți picioarele de la pământ și înalță mintea ta la cer și acolo să fie cugetarea ta ziua și noaptea. disprețuiește-te cu toată puterea pe care o ai, silește-te să te socotești pe tine mai prejos de orice om. Aceasta este calea cea adevărată și alta nu este celui ce voiește să se mântuiască, în Hristos, „Cel ce-l întărește pe el” (Filimon 4, 13). „Cel ce voiește aceasta, să alerge ca să o ia” (I Corinteni 9, 24). „Mărturasesc aceasta înaintea lui Dumnezeu celui Viu care voiește să dăruiască viață veșnică fiecăruia care voiește” (I Timotei 5, 21). (Varsanufie cel Mare)
· Dacă n-ai grijă de nimic, te apropii de cetate și de nu ești luat în seamă de oameni, vei locui în cetate, iar de vei fi mort față de orice om, vei moșteni cetatea și comorile ei. De voiești dar să te mântuiești, ține să nu fii băgat în seamă și aleargă spre ce-ți stă în față. (Varsanufie cel Mare)
Iar după cuviosul Ioan, ucenicul acestui sfânt, a căuta să fii nebăgat în seamă, înseamnă a nu te socoti deopotrivă cu nimeni și a nu spune despre vreo faptă bună: «și eu am făcut-o».
șezând iarăși, roagă-te în chip curat și neîmprăștiat până ce vine seara, apoi cântă vecernia obișnuită și fă apolisul, crezând din inimă curată că după osteneala și durerea noastră pentru virtute și după măsura lucrării noastre, vom fi răsplătiți de Dumnezeu cu cununa darurilor, cu arătarea nevoințelor și cu mângâierea Sa, cum zice dumnezeiescul psalmist: „După mulțimea durerilor mele, în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Psalmi 114, 6).
· Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi. (Matei 11, 28)
· De pătimim împreună cu Hristos, ne vom și slăvi împreună. Căci socotesc că nu sunt vrednice pătimirile veacului de acum de slava ce ni se va descoperi. (Romani 8, 17-18)
· Deosebirea împărțirii bunătăților dumnezeiești are drept pricină măsura credinței fiecăruia. Căci precum credem, avem și întărirea pornirii spre fapte, iar cel ce lucrează, pe măsura faptelor lui își arată credința și primește măsura harului, precum a crezut. Cel ce nu lucrează, pe măsura nelucrării își arată măsura necredinței și, după măsura necredinței, se lipsește de har. Deci rău face cel pizmaș, că pizmuiește pe cei ce săvârșesc fapte bune, căci de el atârnă și nu de altul hotărârea să creadă și să lucreze, și pe măsura credinței să primească harul care îi vine. (Maxim Mărturisitorul)
Să cerem, deci, din suflet dă ni se dăruiască să petrecem cealaltă vreme a vieții noastre și să ajungem sfârșitul ei în chip creștinesc, fără durere, neînfruntat, cu pace și, pe lângă acestea, să ni se dea răspuns bun când vom sta în fața scaunului înfricoșător de judecată al Domului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Mai mare decât lucrarea este rugăciunea curată.
Pe lângă cele arătate, să știi și aceasta, frate, că toată metoda și tot îndreptarul, și, de voiești, și felurimea faptelor și rânduit pentru că nu putem să ne rugăm în inimă în chip curat și neîmprăștiat. Căci, după împlinirea acestora, cu bunăvoirea și harul Domnului nostru Iisus Hristos, lăsând toate, ne unim mai presus de cuvânt în chip nemijlocit, cu Cel Unul și unitar și unificator, ca, cum s-a spus de către vestitul cuvântător de Dumnezeu: «Dumnezeu se unește cu dumnezei și se face cunoscut de ei; iar aceasta este iluminarea prin ipostas a Duhului Sfânt în inimă». Ea se naște din amintita rugăciune curată și neîmprăștiată în inimă.
Acest lucru se întâmplă rar și numai unul dintr-o mie se învrednicește, prin harul lui Hristos, să înainteze până la această stare. Iar să plutească peste ea și să se învrednicească de rugăciunea curată și să ajungă la descoperirea tainelor veacului viitor, se învrednicesc foarte puțini care se aleg din generație în generație, prin bunăvoința lui Hristos. Căci spune Sfântul Isaac:
· Precum din zeci de mii de oameni, abia se află unul care a împlinit puțin poruncile și cele legiuite și a ajuns la curăția sufletului, așa abia unul dintr-o mie s-a învrednicit să ajungă cu multă păzire de sine la rugăciunea curată și să spargă acest hotar și să intre la această taină. Pentru că cei mulți nu s-au învrednicit nicidecum de rugăciunea curată, ci numai puțini. Dar la taina aceea de după ea și de dincolo de ea, abia ajunge unul, din generație în generație, prin harul lui Hristos. (Isaac Sirul)
· Dacă abia câte unul se roagă cu curăție, ce să zicem despre rugăciunea duhovnicească. (Isaac Sirul)
· Toată rugăciunea duhovnicească s-a eliberat de mișcare, și cea care se schimbă , e sub cea duhovnicească.
Rugăciunea curată de gânduri încă nu e rugăciune duhovnicească, sau cu desăvârșire în Duhul. Căci în rugăciunea curată omul poate înainta încă spre a fi și mai mult în Dumnezeu. Dar în rugăciunea duhovnicească a ajuns la nemișcare, sau la odihna totală în Dumnezeu; căci s-a unit în chip desăvârșit cu Dumnezeu, nemaiavând unde înainta, odată ce Dumnezeu este nemărginit în bogăția vieții Lui. Ea nu se mai schimbă, nu se mai întrerupe. E nemișcarea ca stabilitate în rugăciune.
Întrebat fiind Sfântul Isaac de cineva, care este vârful tuturor ostenelilor în această lucrare a liniștii, ca ajungând cineva acolo să afle că a ajuns la desăvârșirea viețuirii, el a răspuns așa:
· Când se va învrednici de stăruirea în rugăciune, căci, când va ajunge la aceasta, a ajuns la vârful tuturor virtuților. și de atunci s-a făcut locaș al Sfântului Duh, căci dacă n-a primit cineva în chip sigur harul Mângâietorului, nu poate săvârși această rugăciune și fără întrerupere. Căci Duhul zice, când se sălășluiește în vreun om, acela nu mai încetează din rugăciune pentru că Duhul însuși se roagă pururea. Atunci, nici când doarme, nici când veghează, rugăciunea lui nu se întrerupe din suflet, ci fie de mănâncă, fie de bea, fie de doarme și orice ar face, ba chiar și în somnul adânc, bunele miresme și respirațiile rugăciunii se mișcă în inima lui fără osteneală. Atunci nu se mai desparte de rugăciune. și în toate orele lui, chiar dacă ea încetează în afară, liturghisește în el în chip ascuns. Căci «tăcerea celor curați este rugăciune», zice unul dintre purtătorii de Hristos (Afraat Persanul). Iar mișcările inimii și cugetările curate sunt glasuri blânde, prin care cântă în chip ascuns Celui ascuns.
Despre numărul mătăniilor dintr-o zi și o noapte.
Dumnezeieștii Părinți au rânduit trei sute de mătănii – atâtea trebuie să facem în fiecare zi și noapte în cinci zile ale săptămânii, căci sâmbăta și duminica, ca și în alte zile rânduite prin obicei, ba și în unele săptămâni, ni s-a poruncit să ne oprim de la acestea, pentru anumite rațiuni tainice și negrăite. Dar sunt unii care trec peste acest număr, iar alții le împuținează, fiecare după cum îi este puterea sau voința. Deci fă și tu după putere, dar fericit cu adevărat, și aceasta în chip înmulțit, este cel ce se forțează pe sine în toate cele privitoare la Dumnezeu, căci «Împărăția cerurilor se ia cu sila și cei ce se silesc, o răpesc» (Matei 11, 12).
Despre mutările și schimbările ce se ivesc în fiecare și despre slava covârșitoare ce urmează smereniei
Despre acestea spune Sfântul Isaac: «Una, câte una calcă unii poruncile, dar își tămăduiesc sufletele lor prin pocăință, iar harul îi primește. Căci tot sufletul rațional este străbătut de o schimbare neîncetată, iar schimbările străbat prin tot omul, în toate zilele lui; cel ce are darul desăvârșirii poate înțelege aceasta din multe. Dar încercările ce i se întâmplă lui în fiecare zi pot să-l înțelepțească foarte mult dacă veghează, dacă se observă pe sine cu mintea și cunoaște schimbarea în blândețe și îngăduință, pe care o primește cugetarea lui în fiecare zi și cum din pacea aceasta se întoarce deodată spre tulburare, chiar când nu este nici o pricină; și cum ajunge în mare și negrăită primejdie. Acesta este lucrul despre care a scris în chip vădit fericitul Macarie cu multă purtare de grijă și sârguință, ca să le fie spre aducere aminte și învățătură fraților:
· Omul să nu se încline în timpul schimbării ce-i vine din cauza împotrivirilor, spre deznădejde, căci celor ce se află în starea curăției, pururea li se întâmplă căderi precum se ivesc în aer valuri de răcoare, chiar fără a fi ei cu negrijă și în neînfrânare. Ba mai mult, chiar când umblă după rânduială, li se întâmplă căderi, care se împotrivesc țintei voii lor. (Macarie Egipteanul)
Deci, ce spune fericitul? Că se întâmplă schimbări în fiecare, ca și în aer. Înțelegi ce vrea să spună prin cuvântul fiecare? Anume, că și firea este una, deci, ca să nu socotești că a vorbit numai despre cei nedesăvârșiți și mai de jos, iar cei desăvârșiți ar fi liberi de schimbare și rămân statornic neclintiți în aceeași stare, fără gânduri pătimașe precum zic euthiții, de aceea a spus în fiecare. Cum aceasta Macarie? Tu zici: «Acum domnește răcoare și după puțin vine arșița, sau poate acum e grindină iar mai târziu e vreme bună. și așa se întâmplă spre întărirea noastră și în noi: acum este război, acum e ajutorul harului. Un timp, sufletul se găsește în iarnă, asupra lui ridicându-se valuri aspre și iarăși vine o schimbare, căci harul cercetează și umple inima de bucuria și de pacea cea de la Dumnezeu, arătând gânduri înțelepte și pașnice. Aceste gânduri înțelepte le arată aici, dându-ne să înțelegem că cele dinainte au fost dobitocești și necurate. Avva Macarie îndeamnă zicând:
· Dacă după aceste gânduri înțelepte și blânde urmează vreo ispită, să nu ne întristăm și să nu ne deznădăjduim, iar în ceasul odihnei în har să nu ne mândrim, ci în vremea bucuriei să așteptăm necazul. Cunoaște că toți sfinții au fost în această stare. Câtă vreme suntem în lumea aceasta, ni se ascunde belșugul harului când vin aceste ispite, căci în toată ziua și în tot ceasul se cere de la noi dovedirea iubirii noastre față de Dumnezeu în lupta cu ispitele. Așa se ține drumul nostru drept, iar cel ce voiește să se abată de la aceasta, sau să se schimbe, s-a făcut partea lupilor. (Macarie Egipteanul)
Despre pocăință, curăție și desăvârșire.
Străbaterea întregului drum al mântuirii constă în acestea trei: în pocăință, în curăție și în desăvârșire. și ce este curăția pe scurt? O inimă miloasă pentru firea zidită.
Definiția aceasta a curăției inimii ne arată că inima necurată este inima nemiloasă, deci egoistă. Ea implică considerarea păcatelor ca forme ale egoismului, ale rigidității, osificării, durității, împietririi, răcelii, închiderii față de toți și de toate, deci și față de Dumnezeu, Care le-a făcut pe toate. De aceea păcatul este moartea sufletului.
· Pocăința este o moarte îndoită și de bună voie față de toate, iar inima miloasă este arderea inimii pentru toată zidirea, pentru oameni, păsări, animale și chiar pentru demoni. (Isaac Sirul)
Gândirea adevărată este prin excelență existențială; ea crește din experiența vieții trăite. Închipuirile unei gândiri abstracte, care nu traduce această experiență ancorată în realitate, nu sunt produsele unei gândiri adevărate.
· Iubirea de înțelepciune, în duhul virtuții, poate pricinui nepătimirea gândirii, dar nu nepătimirea firii. Prin ea (nepătimirea gândirii), vine în minte harul unei plăceri dumnezeiești. Cel ce a făcut experiența întristării și plăcerii s-ar putea numi om cercat, ca unul ce a cunoscut, prin cercare, stările plăcute și neplăcute ale trupului; desăvârșit este, însă, numai cel ce a biruit cu puterea rațiunii plăcerea și durerea trupului; om întreg este cel ce a păstrat, prin năzuința statornică spre Dumnezeu, neschimbate deprinderile dobândite prin făptuire și contemplare. (Maxim Mărturisitorul)
Pentru aceasta s-a socotit că discernământul este mai mare decât toate virtuțile, căci cei în care se ivește acesta, prin bunăvoința lui Dumnezeu, pot să deosebească în chip limpede lucrurile dumnezeiești și cele omenești, vederile tainice și ascunse.
Cel ce a dobândit toate virtuțile, și-a subțiat firea, sau ochiul ei sufletesc în așa măsură că distinge în chip limpede cele dumnezeiești și cele omenești, adică tot ce e tainic și ascuns pentru alții. El a câștigat o așa zisă clar-vedere, o putere de identificare a specificului fiecărei persoane, a stării ei dintr-un moment sau altul, a prezenței realităților dumnezeiești în oameni și în lucruri.
Despre cele cinci lucrări ale liniștirii dintâi și oarecum introducătoare a începătorilor; despre rugăciune, cântare, meditație și lucrul mâinilor
Cel ce începe a se liniști trebuie să petreacă ziua și noaptea în cinci lucrări, prin care slujește lui Dumnezeu. Întâi în rugăciunea de pomenire a Domnului Iisus Hristos, introdusă prin respirația pe nas, în chip liniștit în inimă, și iarăși scoasă afară, cu buzele închise, fără nici un alt gând sau închipuire. Ea se săvârșește odată cu înfrânarea cuprinzătoare, adică de la pofta stomacului, de la somn și de la lucrările celorlalte simțuri, înăuntru chilia, în smerenie sinceră.
Apoi, în cântare și în citiri din Psaltire, din Apostoli și din Sfintele Evanghelii, din scrierile de Dumnezeu purtătorilor și Sfinților Părinți și din capetele despre rugăciune și despre trezvie. După acestea să treacă la amintirea păcatelor însoțită de durerea inimii și în gândirea la judecata lui Dumnezeu, la moarte, la chinuri sau la bucuriile ce ne așteaptă, însoțite neîncetat de lucrul mâinilor, pentru alungarea trândăviei. Apoi iarăși să se întoarcă la rugăciune, chiar dacă aceasta cere oarecare silă, până ce mintea se va obișnui să scape ușor de împrăștiere prin ocuparea deplină cu Domnul nostru Iisus Hristos, prin pomenirea neîntreruptă a Lui, prin îndreptarea spre cămara dinăuntru, sau spre locul ascuns al inimii și prin înrădăcinarea neîncetată în ea.
· Sârguiește-te să intri în cămara cea din lăuntrul tău și vei vedea cămara cerească, pentru că aceasta și aceea una sunt și prin aceeași intrare le vezi pe amândouă. (Isaac Sirul)
· Inima cârmuiește tot organismul și când harul ia în stăpânire întinderile inimii, împărățește peste toate gândurile și mădularele. Acolo fiind mintea și gândurile sufletului, în acel loc deci trebuie văzut dacă și-a înscris harul Prea Sfântul Duh legile Sale – în organul conducător, tronul harului, unde se află mintea și toate gândurile sufletului – în inimă. (Maxim Mărturisitorul)
Sfântul Maxim susține opinia că mintea se află în inimă sau că inima stăpânește asupra ei. Inima reprezintă sensibilitatea înțelegătoare a întregii noastre ființe. Ea este deschisă spre infinitatea lui Dumnezeu și sesizează adâncul specific al fiecărei persoane omenești. Numai prin activarea inimii omul ajunge la discernământul prin care se cunoaște profund pe sine, pe Dumnezeu și pe alții. Acest discernământ este și el o vedere a infinității lui Dumnezeu și a indefinitului propriu și al altora în Dumnezeu. „Întinderea” inimii actualizează indefinitul ei în Dumnezeu; el e activat numai prin har, prin străbaterea lui Dumnezeu cu infinitatea Sa în inimă. De aceea omul duhovnicesc se silește să-și readucă mintea în inimă din împrăștierea ei nefirească în cele din afară și mărginite. Desigur, cele din afară pot fi privite și de mintea aflătoare în inimă, dar atunci mintea le vede nu numai în suprafața lor și în simpla lor capacitate de satisfacere a trebuințelor trupești, ci ele îi devin simboluri transparente pentru suportul lor ultim și infinit, care este Dumnezeu.
De unde trebuie să înceapă cei ce voiesc să se liniștească potrivit rațiunii, care este începutul, înaintarea și desăvârșirea acestei lucrări.
Aceasta e lucrarea primă și oarecum introducătoare a vechilor monahi care se hotărăsc să se liniștească potrivit rațiunii. Ei trebuie să înceapă de la frica lui Dumnezeu și de la împlinirea după putere a tuturor poruncilor îndumnezeitoare, de la negrija de toate lucrurile cu rost și fără rost și, înainte de toate, de la credință și de la depărtarea deplină de la cele potrivnice, de la năzuința curată spre Cel ce este cu adevărat; să crească prin credința care nu e rușinată și să înainteze «la măsura vârstei plinătății lui Hristos» (Efeseni 4, 13), prin dragostea întreagă dumnezeiască, fierbinte și desăvârșită, născută din rugăciunea curată și neîmprăștiată în inimă, prin rugăciunea duhovnicească nemișcată și neclintită și prin ieșirea (extazul), singură și nemijlocită, izvorâtă din desăvârșita iubire, spre Cel Unul, prin răpirea și unirea cu Cel dorit la culme. Aceasta este înaintarea și întinderea nerătăcită prin făptuire spre vedere (contemplare). Pe aceasta pătimind-o dumnezeiescul proroc David și schimbându-se cu acea fericită schimbare (Psalmi 76, 10), a strigat cu tărie: «Eu am spus întru uimirea mea (extazul meu): tot omul este mincinos» (Psalmi 115, 2). Iar un altul dintre cei mari ai Vechiului Testament a spus: «Cele ce ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» (Isaia 6, 4; I Corinteni 2, 9). Iar marele Pavel, încheind acestea, adaugă: «Dar nouă ni le-a descoperit prin Duhul Său» căci Duhul toate le cercetează, până și adâncurile lui Dumnezeu» (I Corinteni 2, 10).
Despre regula liniștirii celor începători
Datoria începătorilor este să nu iasă mereu din chilia lor și să se ferească de întâlnirea și vederea tuturor, afară de cazul unei mari trebuințe; dar și atunci, cu luare aminte, cu toate măsurile de asigurare și foarte rar.
· Cu privire la orice lucru să stăruie în a ține amintirea gândului la Dumnezeu, că mai mare este ajutorul ce-ți vine din păzire, decât ajutorul din fapte. (Isaac Sirul)
· Odihna vatămă numai pe cei tineri, dar împrăștierea și pe tineri și pe bătrâni. (Isaac Sirul)
· Liniștea face moarte simțurile din afară și trezește mișcările dinăuntru, iar petrecerea în cele dinafară pricinuiește cele dimpotrivă, adică trezește simțurile din afară și face moarte mișcările dinăuntru. (Isaac Sirul)
· Se liniștește acela care se străduiește să-și închidă partea netrupească în casa trupească, lucru cu adevărat minunat. (Ioan Scărarul)
· S-a liniștit acela care a spus: «Eu dorm dar inima mea veghează». (Ioan Scărarul)
· Închide trupului ușa chiliei și grăirii ușa limbii și duhurilor poarta dinăuntru. (Ioan Scărarul)
Despre rugăciunea curată prin luare aminte și trezvie
Rugăciunea ce se săvârșește înăuntrul inimii, însoțită de luarea aminte și trezvie, fără vreun alt gând, deci și fără nici o nălucire, face mintea prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, să se întindă în întregime spre însuși Domnul Iisus Hristos, pomenit în chip nematerial și negrăit; iar prin cuvântul: miluiește-mă, o face să se întoarcă și să se miște spre ea însăși, nesuportând să nu se roage pentru sine. Înaintând prin cercare, în chip unitar, spre iubire, se întinde cu totul spre însuși Domnul Iisus Hristos, după ce a câștigat încredințarea limpede despre lucrul de-al doilea.
Omul a trebuit să se convingă întâi despre trebuința de a fi miluit, ca să se întindă apoi spre Hristos prin pomenirea Lui și prin cererea milei Lui. Dar apoi și simțirea iubirii lui Hristos îl face să ceară mila Lui pentru păcatele sale. El se mișcă de la o simțire la alta, adică de la simțirea lui Hristos la simțirea păcătoșeniei sale și invers, ca într-un cerc.
Dumnezeieștii Părinți nu ne-au predat toți, totdeauna, rugăciunea întreagă, ci unul întreagă, altul jumătate, al treilea, o parte, iar unul altfel, poate după puterea și starea celui ce se roagă.
Dumnezeiescul Gură de Aur ne-o predă întreagă, zicând: „Vă îndemn fraților, să nu călcați sau să nesocotiți niciodată canonul rugăciunii, căci am auzit cândva pe Părinți zicând: Ce fel de călugăr este acela care nesocotește dau calcă canonul? Ci fie de mănâncă, fie de bea, șade, slujește, fie că e în călătorie, fie că face altceva, dator e să zică: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă, ca pomenirea aceasta a numelui Domnului nostru Iisus Hristos să întărâte pe vrăjmașul spre război. Căci toate poate să le afle sufletul care se silește, prin amintire, fie rele, fie bune. Mai întâi poate să vadă înăuntru inimii răul și apoi cele bune, căci amintirea poate să miște pe balaur și tot amintirea poate să-l umilească.
Amintirea este astfel nu numai un act subiectiv, ci și o întâlnire cu un alt subiect nevăzut, așa cum orice simț și gând ne prilejuiește întâlnirea cu o realitate obiectivă corespunzătoare.
Amintirea poate să dea pe față păcatul care locuiește în noi și amintirea poate să-l mistuie și să miște toată puterea dușmanului din inimă. Amintirea poate să biruiască păcatul și să-l dezrădăcineze în parte, căci numele Domnului Iisus Hristos, coborând în adâncul inimii, smerește pe balaurul ce stăpânește pe întinderile ei, iar sufletul îl mântuiește și îl face viu. Stăruie, deci, neîncetat, întru numele Domnului Iisus, ca inima să înghită pe Domnul și domnul să înghită inima, cele două făcându-se una. Dar acest lucru nu este pentru o zi sau două, ci pentru un timp îndelungat, căci e nevoie de multă luptă și de multă vreme ca dușmanul să fie scos și pentru ca să se sălășluiască Hristos.
Amintirea sau pomenirea este o forță care produce o stare nouă în ființa noastră, sau în inimă. Ea aduce păcatul când se gândește la el cu plăcere și creează deprinderea patimii sau îl dezrădăcinează când e pomenit des numele lui Hristos, întipărind puterea Lui în inimă. (Ioan Gură de Aur)
Trebuie să te întărești și să-ți strunești mintea, să o frânezi, să pedepsești tot gândul și toată lucrarea celui viclean prin chemarea Domnului nostru Iisus Hristos.
Dacă amintirea păcatului vine cu ușurință de la sine, pomenirea lui Hristos cere efort, cere o înfrânare a minții de la amintirea păcatului, căci prin această pomenire ea luptă împotriva amintirii păcatului și alungă orice alt gând. (Ioan Gură de Aur)
Unde stă trupul, acolo să fie și mintea, ca nimic altceva să nu se afle la mijloc între Dumnezeu și inimă ca un perete despărțitor, sau ca un zid care să întunece mintea și să o despartă de Dumnezeu. Iar dacă ceva răpește mintea, nu trebuie să zăbovească în gânduri, ca nu cumva consimțirea cu gândurile să i se socotească drept faptă înaintea Domnului înaintea judecății, când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor (Romani 2, 16). Opriți-vă deci, de la toate și stăruiți în Domnul Dumnezeul vostru, până se va îndura de voi (Psalmi 122, 3), și nu cereți nimic altceva de la Domnul Slavei decât numai mila. Pe aceasta cerând-o, cereți-o cu inima smerită și îndurerată, strigând ziua și noaptea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, și forțați mintea voastră la lucru acesta până la moarte.
Adică mintea să nu umble, în vreme ce trupul stă adeseori într-un loc, câtă vreme mintea vagabondează neîncetat. Să învețe și mintea la trup, să stea uneori nemișcată. Dar, desigur, ea trebuie să stea în gândul la Dumnezeu. Dacă umblă prin tot felul de gânduri, acestea se interpun între minte și Dumnezeu. Dar cuvintele „unde stă trupul, acolo să fie și mintea”, mai au și alt înțeles. Să nu stea trupul vreodată uitat de minte; ci conștiința să ia seama la fiecare situație în care se află trupul, căci numai prin conștiință viața omului este legată de Dumnezeu. La rândul ei, conștiința este trează numai atunci când ea este legată de Dumnezeu. Când această legătură nu mai funcționează, între inima însăși și Dumnezeu s-a interpus vreun gând care o separă de Dumnezeu, ca un zid despărțitor, care întunecă mintea. Când un astfel de gând răpește mintea, aceasta se întâmplă numai pentru o clipă, căci zăbovirea în el este o consimțire care va fi socotită la Judecata din urmă ca faptă. Se știe că omul înaintează spre păcat prin patru trepte: atacul (apariția unui gând ispititor în minte), convorbirea cu el, consimțirea și fapta. Împotriva tuturor acestor trepte trebuie să se lupte cu pomenirea numelui lui Iisus. Ea ține conștiința permanent trează. În sfârșit se ferește de gânduri și prin faptul că nu se gândește la multe lucruri, ca să le ceară de la Dumnezeu prin rugăciune, ci cere numai mila Lui. Aceasta nu e atâta un gând precis, mărginit, ci o stare existențială de suflet. Când se cer lucruri precise, mintea se poate îngusta după ele. Cerând mila, cere totul, în mod nehotărnicit, nu în mod precizat, deci se împlinește și prin aceasta cerința ca mintea să iasă din îngustările ce i le produc gândurile definite, când vrea să facă experiența lui Dumnezeu cel nesfârșit.
Lucrul acesta are nevoie de multă forțare, pentru că «strâmtă e poarta și plină de necazuri calea ce duce la viață și cei ce se forțează intră în ea. Căci Împărăția cerurilor este a celor ce o iau cu sila». Vă îndemn, deci, să nu despărțiți inimile voastre de Dumnezeu, ci stăruiți și păziți-le totdeauna cu pomenirea Domnului Iisus Hristos, până ce se va sădi numele Domnului înăuntrul inimii și nu va mai cugeta la nimic altceva, ca să se mărească Hristos în voi.” (Ioan Gură de Aur)
A zis și marele Pavel despre Domnul Iisus: «De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus și vei crede cu inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morți, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire» și iarăși: «Nimeni nu zice Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt» (I Corinteni 12, 3). A adăugat „în Duhul Sfânt”, adică atunci când inima primește lucrarea Duhului Sfânt, prin care se roagă. Iar acesta este a celor ce au înaintat și s-au îmbogățit cu Hristos, care locuiește în chip vădit în ei.
Lucruri asemănătoare spune și Sfântul Diadoh: Când îi închidem minții toate ieșirile cu pomenirea lui Dumnezeu, ea cere o ocupație care să dea de lucru hărniciei ei. trebuie să-i dăm deci, rugăciunea: „Doamne Iisuse…” prin care își poate împlini în chip deplin scopul. Căci «nimeni nu spune Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt». Dar acest cuvânt trebuie să-l cugete neîncetat așa de strâns în cămările sale, încât să nu se abată nicidecum la niscaiva închipuiri. Toți cei care vor cugeta neîncetat la acest slăvit și mult iubit nume în adâncul inimii, vor putea să vadă cândva și lumina minții, pentru că dacă e ținut cu toată grija de către cugetare, el arde toată pata de pe fața sufletului, printr-o simțire puternică, căci «Dumnezeul nostru este foc mistuitor» (Evrei 12, 29). Ca urmare, Domnul atrage sufletul lui la iubirea puternică a slavei Sale, căci zăbovind numele acela slăvit și prea iubit, prin pomenirea lui de către mine, căldura inimii, sădește în ea, fără îndoială, deprinderea de a iubi bunătatea Lui, nemaifiind nimic care să o împiedice. Acesta este mărgăritarul cel de mult preț pe care-l poate agonisi cineva vânzând toată averea sa, ca să aibă o bucurie negrăită de aflarea lui. (Diadoh al Foticeii)
Sfântul Isihie înfățișează pe Hristos, scriind astfel: Când sufletul va fi zburat prin moarte în văzduh, având în sine și pentru sine, în porțile cerești, pe Iisus, nu se va mai teme nici acolo de vrăjmașii săi, ci va grăi și atunci din porți către ei cu îndrăzneală ca și acum. Numai să nu slăbească până la ieșirea lui, ci să strige către Hristos Iisus ziua și noaptea și el va face izbăvirea mai degrabă, după făgăduința Lui nemincinoasă și dumnezeiască, pe care a dat-o, vorbind despre judecătorul nedrept: «Zic vouă că o va face și în viața de acum și după ieșirea lui din trup» (Luca 18, 1-8). (Isihie Sinaitul)
Sfântul Ioan Scărarul vorbește tot numai de Iisus când scrie: Biciuiește pe vrăjmaș cu numele lui Iisus căci nu este armă mai tare în cer și pe pământ. Răsuflarea ta să se lipească de pomenirea lui Iisus și atunci vei cunoaște folosul inimii. (Ioan Scărarul)
Nu numai la amintiții de Dumnezeu purtători Părinți și la urmașii lor poate afla cineva pomenite tainic aceste cuvinte ale sfințitei rugăciuni, ci, înainte de ei, și la înșiși Apostolii dintâi și corifei, adică la Petru, Pavel și Ioan:
· Nimeni nu poate spune Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt. (I Corinteni 12, 3)
· Harul și adevărul s-au făcut prin Iisus Hristos. (Ioan 1, 17)
· Tot duhul care mărturisește pe Iisus Hristos venit în trup, de la Dumnezeu este. (I Ioan 4, 2)
· Fruntașul ucenicilor lui Hristos, la întrebarea Mântuitorului și Învățătorului, adresată apostolilor: «Cine spun oamenii că sunt Eu?», a răspuns, dând preafericita mărturisire: «Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu» (Matei 16, 16)
Privește rânduiala și legătura acestor cuvinte cu totul deosebită, având în ea întipărită înțelepciunea cea de sus, căci unul zice Domnul Iisus, altul Iisus Hristos, iar al treilea: Hristos, Fiul lui Dumnezeu. În felul acesta unul urmează celuilalt și toți se leagă nemijlocit de altul prin conglăsuirea și legătura acestor cuvinte îndumnezeitoare. Căci poți vedea cuvântul fiecăruia legându-se de sfârșitul cuvântului celuilalt, pe care-l are ca început, și astfel înaintând, sare al treilea
Același lucru îl vezi privind la adaosul privitor la Duhul, căci fericitul Pavel spune că nimeni nu poate spune Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt stând la sfârșit, e folosit de Ioan cel cu glas de tunet, ca început, zicând: «Duhul care mărturisește pe Iisus Hristos venit în trup, este din Dumnezeu». Iar acestea le-au pus în ordine nu de la ei înșiși, ci mișcați de mâna Preasfântului Duh, pentru că mărturisirea dumnezeiescului Petru s-a făcut prin descoperire în Duhul Sfânt, și aceasta deoarece «toate le lucrează unul și același Duh, împărțind deosebit fiecăruia precum voiește». (I Corinteni 12, 11)
Astfel, frânghia întreită și de nedesfăcut (Eccleziast 4, 20) a rugăciunii îndumnezeitoare, urzită, țesută și împletită cu mare înțelepciune și pricepere, trece și la cei din timpul nostru, fiind păstrată în același fel. Dumnezeieștii Părinți de după aceea au legat cuvântul miluiește-mă de aceste două cuvinte izbăvitoare ale rugăciunii (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu), mai ales pentru vei prunci , sau începători și nedesăvârșiți în virtute. Căci cei înaintați și desăvârșiți în Hristos se îndestulează cu rostirea și gândirea fiecăruia din aceste cuvinte, adică cu Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ba uneori și numai cu numele Iisus, pe care și-l întipăresc înăuntru și-l îmbrățișează cu lucrarea întreagă a rugăciunii, umplându-se prin el de o plăcere și de o bucurie negrăită, care covârșește toată mintea, toată vederea și tot auzul. Astfel, de trei ori fericiții, ajungând în afară de trup și de lume, își închid simțurile prin darul și harul dumnezeiesc și cuceriți de iubire ca de o beție fericită, se curăță, se luminează și se desăvârșesc, ca unii ce oglindesc de acum, ca o arvună, harul mai presus de fire, fără început și necreat al dumnezeirii mai presus de ființă.
Sunt de remarcat aici două lucruri. Întâi că rugăciunea lui Iisus poate avea forme diferite. Pentru cei înaintați ajunge și o repetare neîncetată a numelui lui Iisus, fie chiar numai cu gândul. Al doilea, că acest nume singur, repetat cu simțirea dragostei, poate umple pe ce-l repetă de o plăcere și de o bucurie negrăită mai presus de minte, care-l face să se simtă afară de trup, de auzire și de vedere. Simțurile lor sunt copleșite de simțirea lăuntrică produsă de har. Iubirea lui Hristos care-i cucerește e ca o „beție” (Grigorie de Nyssa), care îi curăță de orice patimă pentru altceva afară de Hristos, îi luminează prin conștiința prezenței lui Hristos și-i desăvârșește, făcându-i să nu simtă altceva decât iubirea curată de Hristos și de oameni. Repetarea neîncetată a numelui lui Hristos e socotită astfel, prin iubirea de Hristos ce o produce, forța trecerii prin cele trei etape principale ale urcușului duhovnicesc, prin care urcă chiar și cetele îngerești, după Dionisie Areopagitul (curățire, iluminare, desăvârșire). Repetarea numelui lui Iisus este unită cu un dinamism ascendent necontenit al sufletului.
Ei se îndestulează cu singură pomenirea și cugetarea fiecăruia din numirile arătate ale Cuvântului Dumnezeu-Om și prin ea sunt învredniciți să fie ridicați la răpiri, la cunoștințe și descoperiri negrăite în Duh.
Fiecare din numirile lui Iisus deschide orizonturi superioare și cuprinde conținuturi din care sufletul se poate înălța la nesfârșit. În fiecare este o putere de răpire la cunoștințe și descoperiri care nu vin de la om și de la firea creată. Fiecare este o poartă pentru altă și altă revelație ascunsă în Iisus, poartă pe care o deschide Duhul Sfânt prin iubirea ce o trezește în suflet.
Asigurarea clară și încredințarea neîndoielnică a acestora ne-a dat-o în chip luminos preadulcele și iubitorul de suflet, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ale cărui cuvinte și fapte și ale cărui spuse, sunt după El Însuși, Duh și viață, când a zis:
· Fără de Mine nu puteți face nimic. (Ioan 6, 63)
· De veți cere ceva în numele Meu, vă voi face. (Ioan 14, 14)
Cuvintele lui Hristos sunt fapte pentru că produc efecte în suflete și în ființa omului credincios. Dar ele au produs și lumea. Chiar cuvintele omului, rostite cu putere și convingere, sunt fapte pentru că produc înstări noi în cei ce le primesc. Cuvintele lui Hristos mai sunt fapte și pentru că au în ele puteri care produc stări noi în suflete și, prin suflete, în trupuri și în cele din afară. Cuvintele Lui sunt fapte, pentru că ele iradiază Duh și viață, Duhul și viața Lui. Fiecare comunică prin cuvinte și ceva din el însuși, comunică putere și duh pe măsura puterii și duhului lui și a voinței de primire din partea auzitorilor. Aceasta ne ajută să înțelegem cum toate au fost făcute la început prin cuvântul lui Dumnezeu și cum lucrurile sunt chipurile cuvintelor Lui.
Începătorii pot, și ei, să se roage uneori cu toate cuvintele rugăciunii, alteori cu o parte a ei, dar neîncetat și înăuntru inimii și să nu schimbe mereu cuvintele.
Este îngăduit începătorilor să se roage uneori cu toate cuvintele rugăciunii, alteori cu o parte a ei, dar înăuntru inimii neîncetat, căci:
· Cel ce petrece pururi în inima sa, iese fără îndoială din cele frumoase ale vieții căci umblând în Duh, nu poate ști de poftele trupului (Galateni 5, 16). Unul ca acesta, făcându-și plimbările în cetatea întărită a virtuților, are virtuțile înseși ca păzitori la porțile viețuirii sale curate. De aceea, uneltirile dracilor împotriva lui rămân fără efect. (Diadoh al Foticeii).
· Cel ce cercetează sufletul său în tot ceasul, se bucură în inima lui de descoperiri, iar cel ce-și adună vederea (contemplarea) lui înăuntru, vede în sine strălucirea Duhului. Cel ce disprețuiește orice înălțare, vede pe Stăpânul său înăuntru inimii sale. (Isaac Sirul).
Cine se obișnuiește să se cerceteze mereu ajunge în mod sigur la descoperiri de taine tot mai subțiri în cutele sufletului său și prin ele la vederea luminii Duhului. Căci sufletul e văzut tot mai mult ca nestând de sine, și având tot ce se mișcă în el curat de la Dumnezeu. Cine privește numai la cele din afară se înalță pe sine, el nu poate vedea pe Stăpânul tuturor. Se crede pe sine stăpân al lor. Cine privește în sine, nu se mai înalță și de aceea vede pe Stăpânul tuturor. Nu se mai înalță pentru că își dă seama cât de puțin se poate stăpâni și cuprinde în sine însuși în mișcarea complexă a vieții sale indefinite.
De aceea nu se cuvine a schimba mereu cuvinte rugăciunii, ca nu cumva, prin schimbarea și mutarea lor continuă, mintea să se obișnuiască cu nestatornicia și cu abaterile și să se facă ușor de furat și fără roade, ca pomii mereu mutați și sădiți în altă parte.
Rodul rugăciunii înăuntrul inimii are nevoie de timp îndelungat, de luptă și de silire, tot binele dobândindu-se cu multă osteneală și după timp îndelungat.
Rugăciunea neîncetată înăuntru inimii și cele mai presus de ea nu se agonisesc în chip simplu și la întâmplare și prin osteneală puțină și scurtă, chiar dacă se întâmplă unora, cu totul rar, și aceasta, prin vreo economie negrăită. Ci are nevoie, pentru dobândire, de timp îndelungat, de osteneală și de nevoință trupească și sufletească și de multă forțare, căci potrivit părții ce ni s-a dat din darul și harul, de care nădăjduim să ne împărtășim, trebuie să contribuim pe măsura puterii noastre, și noi cu nevoințele noastre la dobândirea ei și să străbatem timpurile trebuitoare pentru acestea. Iar scopul ei este, după Sfinții Învățători, să scoatem pe vrăjmaș din întinderile inimii și să sălășluim în ea, în chip vădit, pe Hristos.
· Cel ce voiește să vadă pe Domnul, se silește să-și curețe inima prin pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, și așa, în lumina înțelegerii Lui, va vedea în tot ceasul pe Domnul. (Isaac Sirul)
· Dacă lucrarea dinăuntru nu va ajuta, împreună cu Dumnezeu, omului, în zadar se ostenește spre cele dinafară, căci lucrarea dinăuntru, făcută cu osteneala inimii aduce curăție; curăția, adevărata liniștire a inimii; liniștirea, smerenia; smerenia face pe om locuința lui Dumnezeu și din locuința aceasta sunt alungați demonii odată cu patimile. Omul se face astfel biserica lui Dumnezeu, plină de sfințenie, plină de curăție și de har. Fericit e, deci, acela care vede pe Domnul în cele dinăuntru ale inimii și-și varsă cererea sa, însoțită de plâns înaintea bunătății Lui. (Varsanufie cel Mare)
E de remarcat această derivare a liniștii din curăția inimii. Numai patimile frământă și sfâșie inima omului. De aceea numai unde e Dumnezeu este liniște. Numai din puterea Lui se eliberează omul de frământările sau lucrurile trecătoare, din trecerea pasionată de la unul la altul, sau din grija pasionată de a avea pe unul sau pe altul.
· E nevoie de multă nevoință și de timp îndelungat în rugăciuni, ca să aflăm, în starea netulburată a înțelegerii, alt cer al inimii, în care locuiește Hristos, cum zice Apostolul: «Oare nu știți că Iisus Hristos locuiește îftru voi? Afară, doar, dacă nu cumva sunteți necercați. (II Corinteni 13, 5)» (Ioan Carpatiul)
· Rămâi neîncetat cu numele domnului Iisus, ca să înghită inima pe Domnul și Domnul inima, astfel cele două făcându-se una. Dar lucrul acesta nu este pentru o zi sau două, ci pentru un timp îndelungat, căci avem nevoie de multă luptă și vreme ca să fie scos vrăjmașul și să se sălășluiască Hristos. (Ioan Gură de Aur)
Despre rugăciunea inimii care nu este curată și cum se poate ajunge la rugăciunea curată și neîmprăștiată.
Prin stăruirea în regula amintită a rugăciunii curate și neîmprăștiate a inimii, chiar dacă, poate, ea nu e încă curată și neîmprăștiată, din pricina piedicilor ce i le pun stările de mai înainte și gândurile, cel ce se nevoiește ajunge la deprinderea de a se ruga în chip nesilit, neîmprăștiat, curat și adevărat. Adică, ajunge la deprinderea ca mintea lui să stăruie în inimă și să nu o introducă cu forțare, sau fără luare aminte prin respirație și iarăși să sară de acolo, ci să stăruie pururea în ea și să se roage astfel neîncetat.
· Cel ce nu are rugăciunea curată de gânduri, nu are armă în război, iar rugăciune numesc pe aceea care se lucrează neîncetat în adâncurile inimii, ca prin chemarea lui Iisus Hristos, vrăjmașul ce ne războiește în chip ascuns să fie biciuit și ars. (Isihie Sinaitul)
· Fericit este acela care s-a lipit cu cugetarea de rugăciunea lui Iisus și-L strigă pe El neîncetat în inimă, cum s-a unit aerul cu trupurile noastre, sau flacăra cu ceara. (Isihie Sinaitul)
Cugetarea nu mai are alt conținut decât rugăciunea lui Iisus, dar aceasta nu înseamnă o îngustare a cugetării, ci o adâncire și o lărgire a ei în oceanul nesfârșit de înțelesuri și de lumini ale lui Dumnezeu pătruns de umanitatea lui Hristos și prin ea în gândirea și viața noastră. Pe calea acestei rugăciuni ajungem să înțelegem «care este lărgimea și lungimea, adâncimea și înălțimea», «iubirii lui Hristos, cea mai presus de cunoștință, ca să ne umplem de toată bunătatea lui Dumnezeu» (Efeseni 3, 18-19).
· Străbătând soarele deasupra pământului se face ziuă, iar numele sfânt și preacinstit al Domnului Iisus strălucind neîncetat în cugetare, va naște nenumărate înțelesuri ce luminează asemenea soarelui. (Isihie Sinaitul)
Despre rugăciunea neîmprăștiată și curată a inimii și despre căldura ce se naște din ea.
Rugăciunea curată și neîmprăștiată a inimii este aceea din care se naște o oarecare căldură în inimă, potrivit cu ceea ce s-a scris: «Înfierbântatu-sa inima mea înăuntru meu și în cugetarea mea se va aprinde foc» (Psalmi 38, 4). Acesta-i focul pe care Iisus Hristos a venit să-l arunce pe pământurile inimilor noastre (Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș fi voit să se fi aprins. Luca 12, 49) care mai înainte erau purtătoare a mărăcinilor patimilor, iar acum sunt prin har, purtătoare de Duh. Aceasta a făcut odinioară și cu Cleopa și însoțitorul lui, când i-a încălzit și i-a înflăcărat să strige, ieșiți din ei (extaz), unul către altul: «Oare nu era inima noastră arzând în noi pe cale?» (Luca 24, 32).
Dar zice și Ioan cel minunat din Damasc, într-un tropar din cele alcătuite de el, către Preacurata Născătoare de Dumnezeu: „Focul din inimă mă împinge spre cântarea dragostei feciorelnice”, iar Sfântul Isaac scrie:
· Din lucrarea plină de putere se naște căldura nemăsurată care se aprinde în inimă din gândurile fierbinți ce se mișcă în cugetare. Această lucrare și pază subțiază mintea cu căldura lor și-i dă vedere.
Lucrarea chemării neîncetate a lui Iisus și încordarea menținerii ei are în ea o stare de căldură, căci este întreținută de dragostea față de El. Căldura acestei iubiri subțiază cugetarea, căci o ține îndreptată către Cel atotsubțire în comparație cu lucrurile și cu mișcările îngroșate ale lumii și ale trupului. Subțirimea plină de dragoste fierbinte a minții față de Cel atotsubțire o face pătrunzătoare, deci capabilă de vederi, sau de intuiții subțiri. Aceste vederi la rândul lor nasc căldură curată, sau gânduri fierbinți.
· și din căldura aceasta răsărită în inimă din harul vederii, se naște curgerea lacrimilor, iar din lacrimile neîncetate, sufletul primește pacea gândurilor. Din această pace a gândurilor el se înalță la curăția minții, iar prin curăția minții, omul vine la vederea tainelor lui Dumnezeu. După acestea ajunge mintea să vadă descoperiri și semne, cum a văzut Iezechiel proorocul. Lacrimile și lovirea capului în vremea rugăciunii și clătinarea lui din pricina căldurii, trezesc căldura dulceței lor înăuntru inimii și după ieșirea din sine (extaz) cea de laudă, inima zboară spre Dumnezeu și strigă: «Însetat-a sufletul meu după Tine, Dumnezeule, Cel tare, Cel viu. Când voi veni și mă voi arăta feței Tale, Doamne?» (Psalmi 41, 3), (Isaac Sirul)
· Iar Scărarul zice: Focul, sălășluind în inimă, a înviat rugăciunea, iar după ce s-a înălțat la cer, s-a făcut coborârea focului în foișorul de sus al sufletului.
Numai focul Duhului a înviat trupul Domnului și L-a înălțat la cer, ca apoi din același trup să se pogoare peste Apostoli, dând naștere Bisericii, adunării în Hristos și în Duhul Lui a celor ce cred în El. Numai focul Duhului învie rugăciunea sau sufletul în stare de rugăciune la cer, sau la Dumnezeu, ca apoi să coboare iarăși, de și mai sus în sufletul ridicat în foișorul de sus, făcându-l și mai aprins la rugăciune și comunicându-Se din rugăciunea unuia celorlalți. Rugăciunea nu se produce fără Duhul Sfânt și Duhul Sfânt nu coboară la suflet și nu înalță sufletul decât prin rugăciune. Rugăciunea este forma de înviere și de înălțare a sufletului prin Duhul. Ea este forma de lucrare a Duhului în suflet, căci prin ea se unește sufletul cu Dumnezeu și aceasta vine din lucrarea Duhului Sfânt, care se face punte vie între suflet și Dumnezeu, făcând pe om transparent.
· Cine este așadar, monahul credincios și înțelept care a păzit căldura sa nestinsă? și care nu a încetat, până la ieșirea sa, să adauge în fiecare zi foc la foc, căldură la căldură, dor la dor și sârguință la sârguință? (Ioan Scărarul)
· Când sufletul, odihnindu-se de toate cele din afară, se va uni cu rugăciunea, aceasta învăluind sufletul îl face întreg arzător, după cum focul transformă fierul. Sufletul este același, dar nu mai poate fi atins de cele din afară, după cum nu poate fi nici fierul arzător atins. Fericit este cel ce s-a învrednicit să se arate în viața aceasta astfel și statura sa, de lut fiind prin fire, și-o vede arzătoare, datorită harului. (Ilie Edicul)
Căldura celui ce se roagă neîncetat nu e numai o simțire subiectivă, ci o stare nouă a ființei, devenită arzătoare prin har. Harul arde păcatele din ea și transmite căldura ei celorlalți. Mâinile înălțate la rugăciune se văd, în viețile sfinților ca niște flăcări. Este un foc ce cuprinde toată ființa, un foc al entuziasmului curat, nicidecum al patimii rușinoase. Este un foc al Duhului care face trupul transparent. Despre această căldură au mai scris și alți Părinți, dar(nici unul n-a încadrat-o într-o dezvoltare a vieții duhovnicești ca autorii scrierii de față. Se vede de aici că aceștia, deși se bazează în această scriere pe citate străine, le organizează într-o viziune proprie și unitară. Mai e de remarcat că deși despre căldură a mai vorbit și Sfântul Grigorie Sinaitul, autorii scrierii de față nu-l menționează nici în această chestiune, nici în alta. se vede că n-au fost ucenicii direcți ai lui, ei fiind după Palama.
Cunoaște că și o asemenea căldură își are pricina și existența în noi în multe și felurite chipuri. Acest lucru e văzut din cuvintele spuse de sfinți, căci ne e greu să spunem că și din cercarea noastră. Cea mai de căpetenie este căldura care se naște din rugăciunea curată a inimii. Aceasta înaintează și crește neîncetat, împreună cu rugăciunea și se odihnește (sfârșește) într-o lumină ipostas, adică face pe un astfel de om luminat în înțelesul de ipostasiat în ea.
Care este efectul nemijlocit al căldurii inimii?
Această căldură topește în chip nemijlocit tot ceea ce împiedică rugăciunea cea dintâi să se facă rugăciune desăvârșit curată. Pentru că «foc est Dumnezeul nostru»; și anume - «foc ce mistuiește» (Evrei 12, 29) răutatea dracilor și a patimilor noastre.
Focul dragostei de Dumnezeu, aprins în noi de Duhul, mistuie orice plăcere și patimă trupească sau lumească, orice ispită trezită în noi de demoni față de lucruri mărginite, care ne înstrăinează de Dumnezeu, făcându-le să pălească în micimea lor, față de marea frumusețe a lui Dumnezeu.
Spune Sfântul Diadoh:
· Când inima primește cu o oarecare durere fierbinte săgetăturile dracilor, – așa încât celui războit îi pare că primește săgețile înseși – sufletul urăște cu amar patimile, ca unul ce se află la începutul curățirii. Căci, dacă nu s-ar îndurera mult de nerușinarea păcatului, n-ar putea să se bucure îmbelșugat de bunătatea dreptății. Deci cel ce voiește să-și curețe inima sa, s-o înfierbânte continuu cu pomenirea lui Iisus Hristos, având-o numai pe aceasta ca cugetare și ca lucrare neîncetată. Căci cei ce voiesc să lepede putreziciunea lor, nu se cade ca uneori să se roage, iar alteori nu, ci pururi să petreacă în rugăciune, cu păzirea minții, chiar dacă s-ar afla.
Putreziciune este o moleșeală care duce la descompunerea în care subiectul nu mai ține în frână toate puterile și tendințele sale, îndreptându-le spre Hristos. Ea poate fi biruită numai prin păzirea minții ca să nu fie furată de orice fel de gânduri. Acesta este un mare eroism interior, o mare și vie tensiune.
· Precum cel ce voiește să curețe aurul, dacă lasă să înceteze focul din cuptor chiar și numai pentru o scurtă vreme, face iarăși să se așeze zgura pe aurul curățit, tot așa și cel ce uneori pomenește pe Dumnezeu alteori nu, ceea ce pare să fi câștigat prin rugăciune, pierde prin întreruperea ei. Este propriu bărbatului iubitor de virtute să topească, prin pomenirea lui Dumnezeu, coaja pământească de pe inimă, ca astfel topindu-se pe încet răul prin focul pomenirii Celui Bun, sufletul să se întoarcă cu desăvârșire la fericirea lui firească cu și mai multă slavă. Astfel, mintea, stăruind neîmpiedicată în inimă, se roagă în chip curat și fără rătăcire căci rugăciunea este adevărată și nerătăcitoare atunci când mintea păzește inima în vreme ce se roagă”. (Diadoh al Foticeii)
· Monah adevărat este acela care păzește trezvia; și cel ce veghează cu adevărat, este monah în inimă. (Isihie Sinaitul)
Dintr-o astfel de căldură și rugăciune făcută cu luare aminte, sau din rugăciunea curată, se naște în inimă dorul și dragostea dumnezeiască și iubirea față de numele pomenit al Domnului nostru Iisus Hristos. Căci s-a scris: «Fecioarele m-au iubit pe Mine» (Cântarea Cântărilor 1, 3-4) și: «Rănită de dragoste sunt eu» (Cântarea Cântărilor 2, 5)
· Toate virtuțile ajută minții să câștige dragoste dumnezeiască, dar, mai mult decât toate, rugăciunea curată. Căci prin ea, zburând spre Dumnezeu, iese toate. (Maxim Mărturisitorul)
Despre lacrimile din inimă, despre dumnezeiescul dor, despre dragoste
Dintr-o astfel de inimă curg foarte multe lacrimi, care curăță și îngrașă pe cel ce s-a îmbogățit cu ele, dar nu-l seacă și nu-l usucă. Lucrul din urmă vine din frica lui Dumnezeu, iar cel dintâi din dragostea dumnezeiască, din dorul și dragostea puternică și nestăpânită față de Iisus Hristos cel pomenit. Căci, fiind cuprinsă de entuziasm, inima strigă: «Fermecatu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, și m-ai schimbat cu dragostea Ta dumnezeiască» și: «Întreg ești, Mântuitorule, dulceață și întreg, dorirea mea; întreg, Cel de care nu mă satur, întreg ești frumusețe negrăită». Dar strigă și Pavel, vestitorul lui Hristos:
· Dragostea lui Dumnezeu ne strânge pe noi. (II Corinteni 5, 14)
· Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, prigoana sau golătatea, primejdia sau sabia? (Romani 8, 35)
· Sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici începătoriile, nici stăpâniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea , nici adâncimea, nici vreo altă zidire nu ne va putea despărți pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. (Romani 8, 38-39)
Să nu căutăm cele peste măsură
Bine este să se învrednicească cineva de acestea și de toate cele de după ele. Dar despre acestea nu e timpul potrivit să vorbim acum, căci se spune: „nu căuta înainte de timp cele ce sunt ale unui anumit timp” și „binele nu e bine, când nu se face bine”. Iar după Sfântul Marcu: „Nu este de folos să cunoaștem înainte de lucrarea celor dintâi, cele de pe urmă”, căci «cunoștința îngâmfă», pentru lipsa faptelor; «iar iubirea zidește, pentru că toate le rabdă» (I Corinteni 8,1). Dar ca să se învrednicească de ele, omul trebuie să se sârguiască și să se nevoiască mereu, să țină tot timpul pomenirea Domnului Iisus Hristos în adâncul inimii lui și să nu o lase afară la suprafață. Despre acest lucru spune fericitul Marcu: „De nu se va deschide prin nădejdea deobște și înțelegătoare, încăperea cea mai dinăuntru, mai ascunsă și mai sinceră a inimii noastre, nu vom putea cunoaște sigur pe Cel ce locuiește în ea și nu putem ști de s-au primit jertfele noastre de gânduri sau nu”.
Despre râvna cea fierbinte, despre arătarea dumnezeiască și luminarea cea din ipostas a harului
Făcând cineva așa, va scăpa ușor nu numai de faptele rele, ci și de gândurile pătimașe și de nălucirile necuvenite, precum s-a scris: «Umblați în Duh și pofta trupului nu o veți împlini» (Galateni 5, 16). Mai mult, acesta va ieși din tot gândul și din toată nălucirea (închipuirea), arzând și alungând, prin râvna lui fierbinte pentru virtute, toată reaua făptuire ce se lucra mai înainte în sine prin simțurile și prin mintea sa, împreună cu dracii care o susțineau și întipăreau în el răutatea.
· Spune Sfântul Isaac: înfricoșat este dracilor și iubit de Dumnezeu și de îngerii Lui cel ce dezrădăcinează cu râvnă fierbinte mărăcinii ce odrăslesc din lucrarea vrăjmașului în el.
El va ajunge la treapta înaintată de a avea în sine încredințarea (simțirea sigură și deplină) iubirii lui Dumnezeu față de el și a arătării și sălășluirii luminării ipostasiate și preadumnezeiești a harului. Iar dacă voiești, poți să spui că prin aceasta el revine în chip strălucitor la noblețea și la învierea duhovnicească lucrată în noi de sus, prin harul Botezului.
· Acesta este Ierusalimul și Împărăția lui Dumnezeu, ascunsă în noi, după cuvântul Domnului, acest loc este norul slavei lui Dumnezeu, în care nu vor intra decât singuri cei curați cu inima, ca să vadă fața Stăpânului lor (Matei 5, 8). Numai să nu caute acela însăși arătarea lui Dumnezeu, ca să nu primească pe cel ce este de fapt întuneric dar se preface în lumină. (Isaac Sirul)
Dar când mintea lui, fără să caute, vede o lumină, să nu o primească, dar nici să o înlăture. Căci: Este o lucrare a harului necunoscută pruncului, și este alta, a răutății, care se aseamănă adevărului. Dar bine este să nu primească acestea, de teama înșelăciunii, dar nici să le anatemizeze, gândindu-se cu teamă că ar putea fi adevărate; ci totdeauna să alerge la Dumnezeu cu nădejde, căci El recunoaște folosul amândurora. Dar să fie întrebat cel ce are har și puterea de la Dumnezeu să învețe și să deosebească. (Marcu Ascetul)
Despre luminarea adevărată și despre cea mincinoasă – lumina dumnezeiască și cea diavolească.
Părinții ne arată în unele din scrierile lor semnele luminării neamăgitoare și a celei mincinoase. Așa a făcut și de trei ori fericitul Pavel din Latro, spunând ucenicului său acestea:
· Lumina puterii vrăjmașe este în chipul focului și scoate fum, și-i asemenea focului supus simțurilor; când însă o vede sufletul cumpătat și curățit, e dezgustat și scârbit de ea. Iar lumina bună a Celui bun este foarte plăcută și curată și când se arată sfințește și umple sufletul de bucurie și de seninătate făcându-l blând și de oameni iubitor. (Pavel din Latro)
Despre închipuiri – cuviincioase și necuviincioase
Închipuirile necuviincioase se opun foarte mult rugăciunii curate a inimii și lucrării unitare și neînșelătoare a minții. De aceea dumnezeieștii Părinți vorbesc de multe ori de ea socotind-o asemenea miticului Dedal cu mai multe chipuri și capete asemănătoare hidrei și ca pe un pod al demonilor. Căci blestemații ucigași, străbătând și trecând prin ea, intră în comunicare cu sufletul amestecându-se cu el și făcându-l astfel un stup de viespi și o peșteră de gânduri sterpe și pătimașe. O astfel de închipuire trebuie respinsă cu totul.
În manuscrisele vechi românești cuvântul grec fantazie se traducea întotdeauna cu nălucire. Noi azi deosebim între nălucire și închipuire, prima având mai mult sens de halucinație bolnavă.. dar deosebirea dintre aceste două înțelesuri nu e totdeauna deplină. În orice caz, prin închipuirea pe care o resping autorii noștri nu se înțelege o simplă idee sau o intuiție nouă, ci imaginea unei situații concrete. Ele pot fi rele când au în ele ceva ispititor, dar nu totdeauna sunt rele căci nu totdeauna au ceva negativ în ele. În general, cel ce vrea să se concentreze în rugăciune, trebuie să se ferească cu totul de orice închipuiri căci ele atrag sufletul la suprafață și-l fac să treacă de la o închipuire la alta. ele sunt socotite de autorii noștri ca punți ale diavolului, prin care el însuși intră în suflet și-l face pe acesta să iasă din concentrarea în gândirea simplă a lui Dumnezeu cel neîmpărțit și nehotărnicit. Dacă gândirea presupune totdeauna un subiect care gândește, așa și gândirea al cărei subiect nu părem să fim noi înșine, are ca subiect mai adânc în noi, sau în legătură cu noi, un duh rău, sau un demon. El vrea chiar prin închipuirile părute bune să ne rupă de la rugăciune, de aceea trebuie respinse și ele în vremea rugăciunii. Dar autorii noștri fac cele ce urmează o excepție cu închipuiri bune, pentru motivele pe care le înșiră.
Când voiești ca din pricina plânsului împreunat cu zdrobirea inimii și de dragul pătrunderii făpturilor să compari închipuirea necuviincioasă cu cea după Dumnezeu, opune-le pe acestea ca prin cea din urmă să o alungi pe cea dintâi. Lovind-o astfel, vei dobândi biruință alungând-o cu putere pe cea nerușinată și lașă, și nu numai că nu-ți va fi pricină de pagubă, ci îți va fi mai degrabă de câștig, ca unul care ți-ai condus cele ce te privesc cu judecată, fără greșeală, ca unul care ai nimicit închipuirea necuviincioasă prin cea cuviincioasă și ai rănit de moarte pe vrăjmași cu propriile lor arme, ca odinioară dumnezeiescul David pe Goliat.
Este o remarcabilă demonstrare a valorii închipuirii bune pentru nimicirea celor rele, pentru cei ce nu au ajuns la treapta rugăciunii neîncetate (de un singur gând). De acestea se folosesc însă și cei desăvârșiți pentru a comunica experiențele lor fără chip celor nedesăvârșiți, ba chiar Proorocii se folosesc de ele pentru a împărtăși revelațiile lor altora. De aceea revelația se folosește și de imagini și Sfânta Scriptură și cultul sunt pline de imagini.
Nu numai închipuirea necuviincioasă, ci și cea cuviincioasă e respinsă de sfinți în rugăciunea curată și în lucrarea simplă și unitară a minții.
Dar aceasta este o luptă a celor ce sunt încă prunci, sau începători, căci cei ce au înaintat cu timpul, resping și alungă în întregime închipuirea necuviincioasă împreună cu cea cuviincioasă, prefăcând-o și topind-o în cenușă, ca ceara ce se topește de fața focului (Psalmi 67, 2), prin rugăciunea curată și prin golirea și dezbrăcarea minții de toate chipurile, datorită predării ei în stare simplă lui Dumnezeu, sau, dacă voiești, datorită primirii Lui și unirii simple și fără chip cu El.
· Tot gândul este închipuirea în minte a unui lucru oarecare supus simțurilor pentru că asirianul (diavolul), fiind el însuși minte, nu ne poate înșela altfel decât folosindu-se de lucrurile sensibile și obișnuite nouă. (Isihie Sinaitul)
Este cu neputință ca mintea să gândească la un lucru supus simțurilor, fără să aibă un oarecare chip al lui. Dar Dumnezeu este mai presus de orice chip, deci de facultatea care adună în sine chipurile lucrurilor, sau produce altele după asemănarea lor (facultatea imaginativă).
„Asirianul” care asediază sufletul nostru, deși este minte, nu poate pătrunde în sufletul nostru decât prin chipurile lucrurilor sensibile, ațâțând simțurile noastre spre plăcerea alipirii de ele. Simbolul este luat de la împresurarea Ierusalimului de către asirieni în vremea regelui Ezechia.
· Deoarece tot gândul intră în inimă prin închipuirea (imaginație) vreunor lucruri supuse simțurilor, lumina fericită a dumnezeirii îi va străluci atunci când se va odihni de toate și va părăsi orice formă ce-i vine din acestea. Căci strălucirea aceleia se arată minții curate când se va goli de toate gândurile. (Diadoh al Foticeii)
· Precum Domnul nu locuiește în temple făcute de mână (Fapte 7, 48), tot așa nici în forme și plăsmuiri gândite. Acestea au fost așezate ca niște ziduri în jurul sufletului întinat, care nu poate să privească în chip curat spre adevăr, ci este încă sub stăpânirea „oglinzii și ghiciturii” (I Corinteni 13, 12). (Vasile cel Mare)
Sufletul întinat, ca suflet țintuit cu o oarecare plăcere de chipurile lucrurilor, n-a ajuns încă la transparența lui firească pentru Dumnezeu, Spiritul total nematerial. între el și Dumnezeu stau încă lucrurile ca oglinzi și ghicituri, sau asemănări aproximative; nu s-a descoperit încă pe sine însuși ca o oglindă deplin străvezie și deci deplin adecvată pentru Dumnezeu, adică nu și-a descoperit încă deplin spiritualitatea lui curată. Nu și-a descoperit încă indefinitul lui, în care se simte infinitul dumnezeirii.
· Iar dumnezeiescul Evagrie spune: „Dumnezeu se zice că locuiește acolo unde este cunoscut, de aceea mintea curată se numește și «tron al lui Dumnezeu». Drept aceea, Dumnezeu nu-și va arăta înțelesul în înțelesurile care se întipăresc în minte ca niște chipuri, ci în înțelesurile care nu se întipăresc în ea ca niște chipuri, ci în înțelesurile care nu se întipăresc în ea ca niște chipuri. De aceea, cel ce se roagă trebuie să se despartă cu totul de înțelesurile care se întipăresc în minte ca niște chipuri. și astfel se va întipări mintea văzând (contemplând) o minte și astfel văzând rațiunea ei. De aici aflăm că cunoștința duhovnicească desface mintea de înțelesurile care se întipăresc în ea ca niște chipuri. Iar ea, deprinzându-se să fie liberă de chipuri (de formă), se întipăresc în ea ca niște chipuri. Iar ea, deprinzându-se să fie liberă de chipuri, se înfățișează astfel lui Dumnezeu. (Evagrie Ponticul)
Mintea primește de la orice gând o formă mărginită, conform gândului respectiv. Este o idee din filosofia greacă veche. Deci ca să aibă simțirea lui Dumnezeu Cel nemărginit, mintea trebuie să se elibereze ea însăși de mărginirea ce i-o dau chipurile lucrurilor mărginite. Numai așa se poate înfățișa lui Dumnezeu disponibilă pentru ca El să se întipărească în ea. Sfântul Grigorie de Nisa a numit orice înțeles „idol”, întrucât prin caracterul lui mărginit nu dă lui Dumnezeu putința să se întipărească în minte cu nemărginirea Lui. A vedea însă o „minte” înseamnă a vedea un subiect nehotărnicit, deosebit de orice „înțeles”, care e întotdeauna mărginit. Altceva este minte, „subiectul”, și altceva este o idee definită a minții ca subiect. „Cunoașterea duhovnicească” este cunoașterea care intră în legătură cu Dumnezeu ca Persoană în mod direct prin Duhul Lui. Dumnezeu se întipărește și El în minte, dar nu prin înțelesuri mărginite, nu prin idei, sau rațiuni, ci ca prezență infinită. El imprimă minții simțirea adâncimii și iubirii Lui nemărginite.
· Sfântul Maxim spune în scoliile la Marele Dionisie: Altceva este închipuirea și altceva înțelegerea, sau înțelesul. Căci din alte puteri se ivesc acestea și se deosebesc prin calitatea mișcării. Înțelegerea este lucrare și facere; închipuirea este pătimire și imaginare ce vestește vreun lucru supus simțurilor.
În lucrare mintea este liberă; în închipuire suportă ceva în mod neliber, prin simțuri.
Simțurile primesc lucrurile într-o formă amestecată, iar mintea percepe lucrurile într-alt mod și nu ca simțurile. De latura trupească sau duhovnicească ține, precum am spus înainte, mișcarea pătimitoare și formatoare.
Este o mișcare în care nimic nu este activ, căci simțurile percep lumea de afară fără efort. Lumea aceasta, dând un conținut simțurilor, le dă și o formă. Dar și simțurile dau lumii o formă, deocamdată nu prea definită.
De suflet și de minte ține lucrarea deosebitoare și cea de percepere, sau de înțelegere. Acestei lucrări de percepere îi este supusă și imaginația (lucrarea închipuirii).
Imaginația sau lucrarea formatoare de chipuri, a înțelegerii este altfel decât lucrarea simțurilor, pentru că prin ea fiecare lucru își întipărește în mod distinct chipul lui în minte, pe când în simțuri lucrurile se întipăresc încă în mod oarecum amestecat.
La rândul ei, lucrarea imaginației are trei subîmpărțiri:
1. Cea care dă percepțiilor icoane corespunzătoare lucrurilor percepute prin simțuri;
2. Cea care dă celor ce rămân de pe urma percepțiilor chipuri ce nu se reazemă pe icoanele ce se bazează pe ceva real. Aceasta este numită imaginație în înțeles propriu;
3. Cea prin care ia formă toată plăcerea față de ceea ce pare bun, sau tristețea față de ceea ce pare rău;
Întâi are loc formarea în minte a chipurilor lucrurilor percepute în momentul respectiv, apoi imaginarea lor aproximativă sau asemănătoare ulterioară. Dar orice chip al lucrurilor prezente, sau trecute, sau imaginate produce o plăcere, sau o întristare, deci nu are un caracter pur teoretic, ci unul afectiv, pentru că trezește o atracție sau o repulsie față de lucrurile sesizate sau imaginate. Deci nu numai chipurile ca atare scot mintea din concentrarea ei în rugăciune, ci și afecțiunile de plăcere sau de întristare provocate de ele. Prin aceste afecțiuni sufletul se alipește, sau se preocupă în orice caz într-un grad și un mare, și mai total de lucrurile create, angajându-și puterile în ele și nemaidându-le putința să se odihnească în Dumnezeu.
Deci nici o închipuire nu se îndreaptă, precum s-a zis, spre Dumnezeu, căci El este în mod simplu mai presus de orice înțeles.
· Spune Marele Vasile: Mintea care nu se împrăștie spre cele din afară, nici nu se revarsă prin simțuri spre lume, se urcă iarăși spre ea, iar prin ea însăși urcă la înțelegerea lui Dumnezeu. Iar înconjurată de lumina frumuseții aceleia, uită și de firea însăși. (Vasile cel Mare)
Acestea știindu-le, deci, și tu, sârguiește-te tot timpul să te rogi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în întregime, liber de închipuiri, liber de întipăriri, cu mintea întreagă curată și cu suflet curat, căci spune și Sfântul Maxim:
· Mintea curată este aceea care s-a despărțit de neștiință și e luminată de lumina dumnezeiască.
Ideea că neștiința este și ea o necurăție, de care mintea trebuie să scape, o întâlnim înainte de Maxim Mărturisitorul la Dionisie Areopagitul, după care îngerii se curăță în tot urcușul lor de alte și alte grade de neștiință, adică ajung la altă sesizare a nemărginirii lui Dumnezeu și a dragostei de El, care e mai mică până ce intuiesc mai puțin deplin nehotărnicia lui Dumnezeu. La fel, la Dionisie, după fiecare treaptă de purificare de neștiință, urmează, în urcușul îngerilor, o altă treaptă de iluminare. sensul de necurăție a neștiinței arată că ea este o nedeplină pătrundere a lor de către Dumnezeu, o nedeplină transparență pentru El; o nedeplină ridicare peste planurile mărginite ale creațiunii.
· Sufletul curat este acela care s-a eliberat de patimi și se bucură neîncetat de iubirea dumnezeiască.
Dacă mintea trebuie să se elibereze de neștiință și se umple de lumină, sufletul trebuie să se elibereze de patimi și să se umple de pasiunea (pătimire, dar și îndrăgire) iubirii dumnezeiești. Mintea e organ al vederii, al cunoașterii, sufletul este un organ al atașării vii, necurate (patimi), sau curate (iubire) de altceva.
· Inima curată este aceea care și-a înfățișat amintirea sa lui Dumnezeu cu totul fără chip și formă și gata să se lase înscrisă numai de întipăririle Lui, prin care obișnuiește să se facă El arătat.
Dacă mintea cunoaște pe Dumnezeu prin transparența ei străbătură de lumina dumnezeiască, iar sufletul este aprins de focul dragostei de Dumnezeu, inima se atașează lui Dumnezeu, umplându-și amintirea numai de El, prin pomenirea neîncetată. Prin aceasta se înscriu în ea trăsăturile lui Dumnezeu: infinitatea, veșnicia, bunătatea. Prin ea se arată numai Dumnezeu față de toți.
Urmând acestora trebuie să se mai adauge următoarele:
· Despre mintea desăvârșită: Minte desăvârșită este aceea, care prin credință adevărată a cunoscut pe cel mai presus de cunoaștere și a privit cele generale ale făpturilor și a primit de la Dumnezeu cunoștința cuprinzătoare a Proniei și a Judecății; se înțelege atâta cât poate un om.
Nu e vorba de o cunoaștere teoretică a universaliilor în sensul rațional, scolastic, ci de o intuire a Providenței lui Dumnezeu care le susține și le conduce pe toate și a Judecății Lui, care le conduce pe toate, adeseori supunându-le unor pedepse, greutăți, ca să biruiască în ele păcatele prin pocăință și eforturi deosebite și astfel să le întărească în dragostea de Dumnezeu și de bunătatea Lui. Un astfel de suflet cunoaște căile lui Dumnezeu care multora par neînțelese. Pentru aceasta trebuie ca mintea să fi dobândit o înțelegere prin experiență.
· Despre sufletul desăvârșit: Suflet desăvârșit este acela, a cărui putere pasională înclină în întregime spre Dumnezeu.
Sufletul văzut iarăși ca latura dinamică și afectuoasă a ființei umane. Nu poate fi desăvârșit sufletul care nu simte întreg dragostea lui Dumnezeu și nu simte întreg dragostea lui Dumnezeu și nu se simte pătruns întreg de ea. Îndreptarea pasiunii lui în chip absolut spre obiecte neabsolute, îi aduce dezamăgiri continui.
· Despre inima desăvârșită: Inimă desăvârșită se numește, poate, aceea care nu mai are nici o mișcare naturală de nici un fel spre nimic și în care, venind Dumnezeu, își înscrie, pentru simplitatea ei desăvârșită, ca într-o tăbliță bine netezită, legile Lui.
· Iarăși despre mintea curată: „Numai Sfântul Duh poate curăța mintea”, după Sfântul Diadoh. De asemenea „numai Duhul Sfânt poate face mintea statornică”, după Sfântul Ioan Scărarul. Iar Sfântul Nil zice: „Dacă ar voi cineva să vadă starea minții, să se golească pe sine de toate înțelesurile și atunci o va vedea asemănătoare safirului sau culorii cerești”. și iarăși. „Starea minții este înălțime inteligibilă (gândită), asemănătoare culorii cerești, peste care, în vremea rugăciunii, se arată lumina Sfintei Treimi. Iar Sfântul Isaac zice: „Când mintea se dezbracă de omul cel vechi și se îmbracă în cel nou al harului (Coloseni 3, 9), va vedea curăția sa asemănătoare culorii cerești; ea a fost numită de bătrânii fiilor lui Israel loc al lui Dumnezeu, când El s-a arătat lor în munte” (Ieșirea 24, 10).
Despre întipăriri și despre diferite vederi
Maxim Mărturisitorul: „Fântâna lui Iacov este Scriptura, apa este cunoștința din Scriptură, adâncul este înțelegerea greu de pătruns a tainelor Scripturii. Scoaterea apei cu găleata este aflarea cuvântului lui Dumnezeu prin învățarea literelor. Această găleată, nu o avea Domnul (Ioan 4, 6, 11), căci fiind însuși Cuvântul, nu dădea credincioșilor cunoștința cea din învățătură și studiu, ci dăruia celor vrednici înțelepciunea cea veșnică și neîncetată din harul cel veșnic. Pentru că, găleata ridică învățătura, luând o foarte mică parte și lăsând întregul necuprins de nici un cuvânt. Iar cunoștința prin har are întreaga înțelepciune câtă e cu putință oamenilor, fără studiu, odrăslind, în chip felurit după trebuințele lor.
Pe când cunoștința prin studiu ia dintr-un întreg când o parte, când alta și niciodată nu intuiește taina specifică a întregului și nici chiar părțile nu le cunoaște în legătura lor vie, intuiția care e un dar al harului, surprinde întregul în taina lui specifică, pe care nu o pot reda niciodată cuvintele, oricât de multe s-ar folosi.
Diadoh al Foticeii: „Mintea noastră e de multe ori greu de ținut în rugăciune din cauza marii îngustimi și strâmtorări a lucrării rugăciunii. Dar cuvântării de Dumnezeu (teologiei) ea se predă cu bucurie, din pricina lărgimii și libertății contemplărilor dumnezeiești desprinse de experiență.
De aceea, teologia raționalist-scolastică preferă speculația rugăciunii. Teologia aceasta este varietate și nestatornicie în gândire; mișcare aleatorie și arbitrară. Rugăciunea este stăruirea către fața lui Dumnezeu, și numai cel ce are putere să se adâncească în experiența infinității Lui se simte mereu proaspăt și neplictisit.
Deci, ca să nu-i dăm drumul să spună multe și să nu-i îngăduim să zboare cu bucurie peste măsură, să o ocupăm cât se poate de mult cu rugăciunea, cu cântarea și cu citirea Sfintelor Scripturi, netrecând cu vederea nici tâlcuirea bărbaților învățați în ale cuvintelor. Făcând aceasta, nu o vom lăsa să amestece cuvintele ei cu cuvintele harului, nici nu-i vom îngădui să fie furată de slava deșartă, ca una ce s-ar umple de bucurie de multă vorbărie, ci o vom păzi în vremea vederii (contemplării) în afară de orice închipuire și-i vom face prin aceasta aproape toate cugetările însoțite de lacrimi.
Teologia raționalist-scolastică e teoria omului care se consideră autonom, rugăciunea este trăirea micimii și păcătoșeniei sale în fața lui Dumnezeu. De aceea ea nu este teoretică, ci existențială. Așa e teologia de tip patristic, care se bazează pe experiența lui Dumnezeu în rugăciune.
Căci odihnindu-se în timpurile de liniștire și îndulcindu-se mai ales de dulceața rugăciunii, nu numai că se va elibera de neajunsurile mai sus pomenite, ci se va înnoi tot mai mult ca să se predea cu agerime și fără osteneală vederilor (contemplațiilor) dumnezeiești, înaintând totodată în cunoștința deosebirii (discernământului) cu multă smerenie. Dar trebuie să știm că este și o rugăciune mai presus de toată lărgimea. Aceasta e, însă, proprie numai acelora care s-au umplut întru toată simțirea și încredințarea de sfântul har.” (Diadoh al Foticeii)
Ai auzit? Există, zice, o rugăciune mai presus de orice lărgime, care e proprie numai acelora care s-au umplut întru toată simțirea și încredințarea, adică înăuntru inimii, în chip mai presus de fire, de iluminarea atotdumnezeiască ce iradiază din ipostas. Pe aceasta o numește și Sfântul Isaac amintire nepecetluită, sau fără de formă, fără chip și simplă, iar alții dintre Sfinții Părinți o numesc altfel.
Dar, precum s-a arătat, închipuirile vin numai de la demoni, ci și sufletul însuși are de la sine în chip natural pornirea spre închipuire, prin cele cinci puteri cu care e înzestrat. Acestea sunt: mintea, înțelegerea, imaginația și simțirea, așa precum și trupul are cinci simțuri: vederea, mirosul, auzul și pipăitul.
Mintea este puterea cunoașterii intuitive a întregului, corespunzând cu vasul trupului, pe când înțelegerea este cunoașterea legăturilor dintre aspectele lucrurilor privite pe rând, așa cum mirosul distinge calitățile după miresmele lor. E de remarcat că simțirea sufletului e socotită o paralelă la simțul pipăitului trupului, căci așa cum prin pipăit trupul ia contact cu cele sensibile, tot așa mintea vine în atingere cu Dumnezeu printr-o simțire a ei. E așa zisa simțire înțelegătoare, sau simțirea minții.
Deci, una dintre puterile sufletului este, imaginația (închipuirea), prin care sufletul își plăsmuiește gânduri. De aceea, cei ce voiesc să-și cârmuiască și să-și lărgească bine cele ale sufletului, trebuie să se sârguiască să înaripeze și să înalțe în întregime spre Dumnezeu mai ales puterile care îl unesc pe el cu Dumnezeu în veacul de față; iar pe celelalte să le îngrijească, să le folosească și să le lucreze.
Imaginația leagă în general sufletul de lumea sensibilă, construind chipurile după asemănarea lor. De aceea de ea nu trebuie să facă uz sufletul când se gândește la Dumnezeu, căci ea împiedică sufletul să se înalțe la Dumnezeu, sau construiește despre Dumnezeu năluciri necorespunzătoare. Simbolurile aplicate lui Dumnezeu trebuie eliberate de ceea ce au material, totuși, anumită întipărire a lui Dumnezeu se produce în suflet. În acest sens e folosită și capacitatea imaginativă a sufletului (natura lui imprimabilă).
Maxim Mărturisitorul: Deoarece sufletul este prin sine, adică prin ființa sa, rațional și înțelegător, el este, desigur, și de sine stătător (adică nu e o putere sau o calitate a unei substanțe, de aceea el este baza ipostasului uman; el e baza tuturor puterilor și calităților omului și chiar baza trupului). iar dacă e de sine stătător, va lucra prin fire pentru sine și de sine și împreună cu trupul, înțelegând și raționând prin sine și neîncetând niciodată să lucreze cu puterile sale înțelegătoare, care îi aparțin în chip natural. Căci cele ce-i aparțin prin fire unei unități existente în oarecare fel, nu-i pot fi luate atâta timp cât ea există și subzistă. Deci sufletul, existând și subzistând pururi de când a fost făcut pentru Dumnezeu care l-a creat pe el astfel, înțelege, raționează și cunoaște pururea, atât de sine cât și împreună cu trupul pentru sine și pentru firea sa. Deci, nu se va afla vreo cauză care să poată despărți sufletul de cele ce-i aparțin lui în chip natural, după desfacerea acestuia. (Maxim Mărturisitorul)
Precum s-a arătat, închipuirile vin nu numai de la demoni, ci și sufletul însuși are de la sine în chip natural pornirea spre închipuire, prin cele cinci puteri cu care e înzestrat. Acestea sunt: mintea, înțelegerea, părerea, imaginația și simțirea, așa precum și trupul are cinci simțuri: vederea, mirosul, auzul, gustul și pipăitul.
Mintea este puterea cunoașterii intuitive a întregului, corespunzând cu vasul trupului, pe când înțelegerea e cunoașterea legăturilor dintre aspectele lucrurilor privite pe rând, așa cum mirosul distinge calitățile după miresmele lor. E de remarcat că simțirea sufletului e socotită o paralelă la simțul pipăitului trupului, căci așa cum prin pipăit trupul ia contact cu cele sensibile, tot așa mintea vine în atingere cu Dumnezeu printr-o simțire a ei. Este așa zisa simțire înțelegătoare, sau simțirea minții.
Deci, una dintre puterile sufletului este imaginația (închipuirea), prin care sufletul își face închipuiri. De aceea, cei ce voiesc să-și cârmuiască și să-și lămurească bine cele ale sufletului, trebuie să se sârguiască să înaripeze și să înalțe în întregime spre Dumnezeu mai ales puterile care îl unesc pe el cu Dumnezeu în veacul de față, iar pe celelalte să le îngrijească, să le folosească și să le lucreze.
Imaginația leagă în general sufletul de lumea sensibilă, construind chipurile după asemănarea lor. De aceea de ea nu trebuie să facă uz sufletul când se gândește la Dumnezeu, căci ea împiedică sufletul să se înalțe la Dumnezeu, sau construiește despre Dumnezeu năluciri necorespunzătoare. Simbolurile aplicate lui Dumnezeu trebuie eliberate de ceea ce au material, totuși, o anumită întipărire a lui Dumnezeu se produce în suflet. În acest sens e folosită și capacitatea imaginativă a sufletului (natura lui imprimabilă).
Trebuie să cercetăm, deci , ce ne spun Părinții despre acestea și să reținem ceea ce se cuvine.
Maxim Mărturisitorul: „Deoarece sufletul este, prin sine, adică prin ființa sa, rațional și înțelegător, el este, desigur, și de sine stătător. Iar dacă e de sine stătător, va lucra prin fire pentru sine și de sine și împreună cu trupul, înțelegând și raționând prin sine și neîncetând niciodată să lucreze cu puterile sale înțelegătoare, care îi aparțin în mod natural. Căci cele ce-i aparțin prin fire unei unități existente în oarecare fel, nu-i pot fi luate atâta timp cât ea există și subzistă. Deci, sufletul existând și subzistând pururi de când a fost făcut pentru Dumnezeu care l-a creat pe el astfel, înțelege, raționează și cunoaște pururi, atât pe sine cât și împreună cu trupul pentru sine și pentru firea sa. Deci, nu se va afla vreo cauză care să-i poată despărți sufletul de cele ce-i aparțin lui în chip natural și nu pentru trup, după desfacerea acestuia.” (Maxim Mărturisitorul)
Sufletul este „de sine stătător”, adică nu este o putere sau o calitate a unei substanțe. De aceea este baza «ipostasului» uman; el este baza tuturor puterilor și calităților omului și chiar baza trupului.
Deci, deoarece cunoaștem și simțim, după cum am fost învățați de sfinți, că mintea și înțelegerea se mișcă și lucrează și în veacul de acum și în cel viitor în jurul lui Dumnezeu, iar pe celelalte puteri le cunoaștem ca proprii sufletului numai în veacul de față, trebuie ca sufletul, ca un cârmaci iscusit și ca unul ce are în chip natural stăpânirea peste acestea, să vrea să le țină pe acestea în lucrare nu numai în timpul de față, ci să se sârguiască să întindă și în viitor mai ales mintea și înțelegerea în întregime spre Dumnezeu și, de aceea, cu El să le unească și în vremea rugăciunii curate și a lucrării înțelegătoare, unitare și simple. Iar de închipuire și de celelalte puteri să desfacă mintea cu totul.
Din faptul că sufletul va avea mintea și înțelegerea active și în viața viitoare, deoarece ele sunt îndreptate în esență spre Dumnezeu, ca spre ultima realitate pe care vrea s-o înțeleagă în scopul înțelegerii tuturor, autorii scrierii deduc că și în rugăciunea din veacul de acum care e îndreptată spre Dumnezeu, sufletul trebuie să țină active mai ales mintea și înțelegerea, iar de imaginație, care lucrează cu chipurile lumii văzute și țin sufletul legat de acesta, mintea trebuie să se despartă.
Nil Ascetul: Starea de rugăciune este o deprindere nepătimașă, care răpește, prin dragostea cea mai înfocată, spre înălțimea gândită mintea iubitoare de înțelepciune și duhovnicească. (Nil Ascetul)
Lucrând astfel, sufletul își va păzi vrednicia cuvenită lui și cinstită. La fel trebuie și mintea însăși să se păstreze și să se păzească pe sine nepărtașă și despărțită de închipuire, ca una ce e ființă neîmpărțită, simplă, de sine stătătoare, curată și luminoasă.
Închipuirile, sau produsele imaginației și în general orice fel de chipuri, împart mintea, sau atenția ei și o fac să treacă dintr-o stare în alta, mai mult, aceste chipuri nu numai o împart și o mărginesc, ci o și coboară de la starea luminoasă nehotărnicită în care se află prin fire, umbrind-o sau întunecând-o după sentimentele ce i le inspiră chipurile.
Căci ea are de la sine o putere naturală spre aceasta și ca să se întoarcă, să se adune și să se miște spre sine, nereținută de nimic altceva. Aceasta este starea minții, care vine din harul dumnezeiesc.
Mintea nu e reținută în întoarcerea ei spre sine, când în sine caută și întâlnește pe Dumnezeu, care e deasupra tuturor, și care le cuprinde virtual pe toate. Dacă n-ar întâlni în sine nimic altceva decât pe sine, fie spre cele din lume, fie spre Dumnezeu, Cel transcendent. Spre Dumnezeu o atrage ca un magnet harul Lui, sau e fluviul Lui de iubire. Deci mintea e ajutată de har chiar în întoarcerea ei spre sine.
Zice despre asta Scărarul: «A fixa mintea e propriu numai Sfântului Duh».
Numai Duhul poate opri mintea din rătăcirile ei, căci El este Dumnezeu Cel ce vine în suflet cu o putere covârșitoare și deschide minții orizontul lui Dumnezeu Cel nesfârșit.
Deși, ca putere a sufletului, mintea e mișcată și stăpânită oarecum de acesta, dar ea este și se numește și ochiul sufletului și are o anumită putere naturală proprie, simplă și neatârnată.
Mintea este o putere a sufletului, dar fiind ochiul sufletului, ea e pe de o parte mișcată de suflet, pe de alta nu se poate să nu se miște, adică să nu se afle în exercițiu actului de vedere.
De aceea, și când se simte stând după fire în atârnare de suflet și de puterile lui, este mintea în potență. De aici vine și numirea de om sufletesc (I Corinteni 2, 14).
Chiar când mintea este atașată numai de simțurile legate de lume și nu le umple pe acestea de dragostea de Dumnezeu, ea rămâne totuși minte, dar ca una ce e copleșită de simțurile psihice legate de trup, nu e actualizată ca minte. De aceea un astfel de om se numește «om sufletesc».
Dar când își reia vrednicia sa naturală, simplă și esențială, strălucirea neîmpărțită și neatârnată și stăpânirea de sine, sau se eliberează de alipirile și mișcările trupești și sufletești naturale, învrednicindu-se ca din minte în potență să devină minte în lucrare, sau înaintează la starea de om mai presus de fire și duhovnicesc, atunci se întoarce statornic la sine în chip neabătut și prin sine urcă nereținută de nici o legătură, în întregime și desăvârșit la înțelegerea lui Dumnezeu cea fără formă și fără chip și simplă.
Vasile cel Mare: „Mintea neîmprăștiată spre cele din afară și nerevărsată prin simțuri spre lume se întoarce la sine, iar prin sine urcă la înțelegerea lui Dumnezeu, și înconjurată și inundată de frumusețea luminii Acestuia, uită și de sine însăși”.
Pe de o parte această stare de “minte în lucrare” este starea naturală a ei, pe de alta ea este mai presus de fire. Este o balansare pe care o aflăm mereu la Sfinții Părinți. Ea e o stare mai presus de fire, întrucât înfăptuirea ei se împlinește numai prin intrarea în ambianța simplității nesfârșite a lui Dumnezeu, care redă și minții simplitatea ei, deschisă nesfârșirii dumnezeiești, fiind umplută de aceasta. Întrucât ființa ei simplă se actualizează funcțional în întâlnirea cu Dumnezeu cel mai presus de fire, starea aceasta a minții este pe de o parte naturală, pe de alta mai presus de fire. La fel, mișcările trupești și sufletești, când covârșesc mintea sunt funcțional naturale, dar pe de altă parte ele își regăsesc ființa lor adevărată, sau naturală, când sunt covârșite de minte și prin minte de energiile dumnezeiești. Căci de-abia atunci își descoperă rostul pentru care au fost făcute, de medii de iradiere a Duhului dumnezeiesc. Toată gândirea aceasta despre minte este tributară filosofiei grecești, dar ea devine creștină când mintea unificată, simplă, e înțeleasă ca subiect indefinit și unitar, deschis Subiectului dumnezeiesc unitar și infinit.
Astfel, mintea își redobândește și-și păstrează starea sa cea «după chipul» și «după asemănarea», ca una ce e minte și prin sine se unește și intră în conviețuire, în chip înțelegător cu Dumnezeu. Iar aceasta e lucrarea, sau mișcarea în cerc, adică suirea din nou a minții la ea și prin ea cu Dumnezeu, cu mișcare care singură este cu adevărat nerătăcitoare și fără greșeală, ca una ce e liberă de orice relație. Este o unire nemijlocită și mai presus de înțelegere și o vedere mai presus de vedere.
Mișcarea centrifugă ascendentă a minții spre ea însăși și spre Dumnezeu, în același timp, realizează unirea ei tot mai strânsă cu ea și cu Dumnezeu, având ca model același tip de mișcare a treptelor îngerești în jurul lui Dumnezeu, descris de Dionisie Areopagitul. Cel ce se întoarce spre sine, se întoarce spre Dumnezeu și viceversa. În nesfârșirea acestei mișcări circular-ascendente a minții în jurul ei și a lui Dumnezeu și în unirea tot mai strânsă cu ea însăși și cu Dumnezeu, se arată din nou că mintea este făcută după «chipul lui Dumnezeu», având în unirea ei cu Dumnezeu o lucrare nesfârșită pe care niciodată nu isprăvește să o înțeleagă, întrucât niciodată nu termină să se unească și mai mult cu sine însăși și cu Dumnezeu. Omul își rămâne etern un abis apofatic, pentru că se afundă și se îmbogățește fără sfârșit în abisul apofatic al lui Dumnezeu. Dar acesta este un abis magnetic, care atrage mintea la o neînțelegere mereu mai sporită. Dar înțelegând și văzând caracterul nesfârșit al acestui mister, înțelegerea ei este totodată mai presus de înțelegere și vederea ei mai presus de vedere. Apoi nu trebuie uitat că mintea, adunându-se tot mai adânc în sine, se adună în mintea lui Hristos, care deși e omenească, e a ipostasului dumnezeiesc, Cel ce gândește tot mai mult infinitul Său dumnezeiesc prin ea.
Dionisie Areopagitul: „Mișcarea sufletului este în cerc, ea e intrarea în sine însăși de la cele din afară și înfășurarea unitară a puterilor lui înțelegătoare, ca într-un cerc oarecare, dăruind sufletului nerătăcirea și întorcându-l de la cele multe din afară și adunându-l întâi în el însuși, apoi devenind unitar, unindu-l cu puterile lui unite în chip unitar. și, așa ea conduce sufletul spre Cel frumos și Același fără început și fără sfârșit. Sufletul se mișcă în chip de spirală, întrucât e luminat de cunoștințele dumnezeiești potrivit cu el însuși, nu înțelegător și unitar, ci rațional și în chip desfășurat și ca prin niște lucrări amestecate și care trec de la unele la altele.
Mișcarea sufletului este în spirală, căci suie mereu în jurul său și a lui Dumnezeu, neintuind dintr-o dată toată esența sa și a lui Dumnezeu, ci înaintând în chip rațional și desfășurat, dar și prin experiență tot mai sporită, în cunoștința de sine și de Dumnezeu, prin îndreptarea spre realitățile create și prin întoarcerea de la aceasta spre sine și spre Dumnezeu, apropiindu-se tot mai mult de sine ca cel ce le cunoaște și spre Dumnezeu ca Cel ce e Creatorul și susținătorul lor.
Dar, are și o mișcare în linie dreaptă, când nu intră în sine și nu se mișcă într-o înțelegere unitară – căci aceasta e, cum am zis, mișcarea în cerc – ci, îndreptându-se spre cele din jurul lui și de cele din afară, ca de niște simple simboluri felurite și înmulțite, urcă spre vederi simple și unificate. (Dionisie Areopagitul)
Mișcarea sufletului în linie dreaptă se combină cu cea în cerc, făcând din ea. Căci întâi cunoaște pe cele din afară, ca de la ele sufletul să se întoarcă spre sine , cel ce le cunoaște și spre Dumnezeu, Creatorul lor, descoperit prin sine însuși, îmbogățit prin cunoașterea lucrurilor. Toată această cunoaștere și unire poate fi discursivă și intuitivă, sau prin experiență.
Maxim Mărturisitorul: „Mintea dobândind unirea nemijlocită cu Dumnezeu, își odihnește cu totul puterea naturală de a înțelege și de a fi înțeleasă. Iar când desface această unire prin înțelegerea distinge cele de după Dumnezeu, taie unirea cea mai presus de unire, prin care, până ce este unită cu Dumnezeu, aflându-se mai presus de fire și ajunsă la Dumnezeu prin împărtășire, mută legea firii sale ca pe un munte nemișcat.”
Atunci mintea intră într-o lucrare discursivă, în luarea în considerare a unor idei parțiale în mod succesiv; ea iese din unirea cu subiectul dumnezeiesc ca Unul și nesfârșit. Atunci mintea se mută din mișcarea de la un lucru la altul, care e mișcarea ei oarecum exclusivă, spre o mișcare întipărită ei de Dumnezeu mai presus de fire.
E o foarte interesantă explicare a cuvântului Mântuitorului: «De veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți spune muntelui acestuia, ridică-te și te aruncă în mare, și va fi vouă».
„Mintea curată prin unirea în jurul cauzei, a dobândit o relație mai presus de fire, prin care, dând odihnă mișcării, și relației ei naturale mult felurite față de cele de după cauză, odată ajunsă la sfârșitul negrăit, stăruie în chip necunoscut numai în tăcerea preafericită mai presus de înțelegere, pe care nu o poate arăta nicidecum cuvântul sau înțelegerea, ci numai experiența prin împărtășire a celor ce s-au învrednicit de trăirea lor mai presus de înțelegere. Iar semnul bine cunoscut și pentru toți vădit al acesteia, este nesimțirea și dezlipirea totală a dispoziției sufletului față de veacul acesta”.
Această adunare a minții în sine și în Dumnezeu cel nesfârșit nu e o stare teoretică, ci o stare plină de afecțiune față de Dumnezeu și o lipsă totală de interes și de afecțiune față de cele ale lumii acesteia. Dumnezeu, ca izvorul iubirii nesfârșite față de om, provoacă în acesta o iubire față de El, care copleșește toate. E o stare de negrăit și de aceea cel ce o experiază, preferă să trăiască în tăcere. Iar când începe să o descrie, exultă în cuvinte ale poeziei liturgice care ridică bunătățile trăite peste orice mărginire. E o stare mai presus de cuvântul care exprimă trecerea de la un înțeles la altul, de la un lucru distinct la altul. E contemplarea întregului nesfârșit al subiectului, în special al Subiectului dumnezeiesc.
Dar, dacă mintea nu are conlucrarea sufletului spre aceasta, adică spre mișcarea ei neîncetată spre Dumnezeu, nu împlinește și nu lucrează de la sine lucrul său propriu, sau revenirea la sine însăși și urcușul nereținut de nimic spre înțelegerea lui Dumnezeu.
«Înțelegerea lui Dumnezeu» - înțelegere prin experiență, prin cercare. De altfel, mintea fiind prin sine înțelegere, iar Dumnezeu, de asemenea, realitatea în care totul e dat spre a fi tot mai mult înțeles, sau ca o rezervă nesfârșită de inteligibilitate, și în care deci nimic nu e prin ființă ininteligibil, sau întuneric opus luminii (cum e de exemplu patima), între experiența și înțelegerea Lui de către minte există o anumită coincidență. Pe lângă aceea Dumnezeu nu este numai o realitate care se lasă înțeleasă, ci și una care înțelege ea nesfârșit mai mult decât înțelege omul și ca atare susține înțelegerea acestuia. Dar subiectul înțelegător, fiind la baza a ceea ce înțelege el și a ceea ce lasă să fie înțeles, nu poate fi înțeles niciodată deplin. În mod special, în cazul raportului între minte și Dumnezeu, înțelegerea Lui de către minte nu e o înțelegere ca aceea pe care o are mintea de la distanță și în care este multă închipuire subiectivă, întrucât e scăpată de sub presiunea realității imediate a ceea ce se cugetă. Dar dacă sufletul nu ajută mintea în această mișcare spre înțelegerea lui Dumnezeu, ci o trage în jos, spre a sluji mișcărilor lui spre lume și poftelor trupului, mintea nu poate pune în lucrare tendința ei proprie de a cunoaște prin înțelegere, sau prin experiență curată pe Dumnezeu.
În acest caz, mintea, neputându-și da rodul prin împreună lucrarea amândurora (minte și suflet), ci unindu-se cu închipuirea (imaginația), cade într-o lucrare multifelurită și se depărtează de Dumnezeu.
În filosofia modernă, care constă într-o analiză a cuvintelor, imaginile sunt socotite ca reprezentând o neputință de a surprinde și exprima realitatea, ca niște generalizări simpliste, aflătoare mult sub realitate. Părinții știau de mult aceasta, când socoteau imaginile „năluciri”, sau când declarau că îngerii n-au imaginație, pentru că cunosc nemijlocit pe Dumnezeu, care e cu mult mai bogat decât orice putere a imaginației de a-L închipui.
Nil Ascetul: „Luptă-te să ții mintea în vremea rugăciunii surdă și mută și așa vei putea să te rogi. Fericită este mintea care în vremea rugăciunii a dobândit o desăvârșită lipsă de formă.”
E bine să fie ținută surdă la sunetele creaturilor și mută pentru exprimarea lui Dumnezeu prin chipurile luate de la creaturilor mărginite, pentru a se simți intens în fața lui Dumnezeu și a se ruga cu adevărat. Forma dă o mărginire minții după ceea ce cunoaște. Mintea care ia o formă dă și lui Dumnezeu o formă, dar aceasta nu mai e Dumnezeu.
Sfântul Filotei: „Rar se pot afla cei ce se liniștesc cu cugetarea. Aceasta e propriu numai acelora care reușesc să aibă, prin aceasta, pururi, în ei bucuria și mângâierea dumnezeiască.”
Bucuria și mângâierea dumnezeiască îi face pe aceia să nu umble cu mintea de la un lucru la altul, care toate sunt inferioare.
Sfântul Vasile cel Mare: „Rugăciunea curată este aceea care face limpede înțelegerea lui Dumnezeu în suflet. Iar aceasta este sălășluirea lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă a avea, prin pomenire, pe Dumnezeu înrădăcinat în tine. Lucrul acesta se întâmplă când pomenirea neîncetată a Lui nu e întreruptă prin grijile pământești și mintea nu e tulburată. De patimi neașteptate, ci iubitorul de Dumnezeu, ferindu-se de toate, se refugiază în Dumnezeu și rămâne adăpostit în El.”
Trebuie să știm că, după Sfântul Maxim, „mintea nu poate să se facă nepătimașă numai prin fapte, dacă nu se face părtașă de multe și felurite vederi (contemplații). Dar, după dumnezeiescul Nil, se întâmplă și aceea că, chiar ajunsă nepătimașă, mintea poate să nu se roage cu adevărat, ci să petreacă în felurime de gânduri și să se afle departe de Dumnezeu. Căci zice cuviosul despre această stare:
· Chiar dacă mintea se află deasupra vederii trupești, încă n-a văzut desăvârșit locul lui Dumnezeu căci se poate afla în cunoștința înțelesurilor și să se potrivească cu felurimea ei.
Putem petrece chiar în cugetări despre Dumnezeu și să nu fim în rugăciune. În acest caz Îl facem pe Dumnezeu obiect al gândirii și nu trăim intensitatea prezenței Lui ca un Tu direct, căruia ne adresăm, cerându-i mila, sau adresându-I mulțumire și laudă. Prin aceasta nu vedem locul lui Dumnezeu, nu vedem locul ocupat de El, sau relația Lui nemijlocită cu noi. Oarecum Dumnezeu nu-i atunci pentru noi nicăieri. Nu localizăm în mod spiritual prezența Lui în fața noastră.
· Nu tot cel ce a dobândit nepătimirea, se și roagă cu adevărat, căci se poate afla în înțelesuri simple și poate fi împrăștiat în istoriile lor și să fie departe de Dumnezeu.
· Chiar când mintea zăbovește în înțelesurile simple ale lucrurilor, încă n-a atins și locul rugăciunii, căci poate să se afle în vederea lucrurilor și să se ocupe cu rațiunile lor. Iar acestea, deși sunt rațiuni simple, întrucât exprimă vederi ale lucrurilor, se întipăresc în minte și o duc departe de Dumnezeu. (Nil Ascetul)
Mintea poate fi ocupată și cu diferite înțelesuri curate ale lucrurilor. Ea este ocupată atunci și de numele lucrurilor. Dar și această preocupare o duce departe de Dumnezeu, chiar dacă ajunge să se despartă de rațiunile sau de cuvintele lucrurilor, înțelesurile lor pătimașe, adică a le vedea în chip simplu, sau nepătimaș. Devenită astfel nepătimașă, tot nu se află încă numaidecât în stare de rugăciune și n-a ajuns la locul lui Dumnezeu. Dar cine n-a observat că oamenii pătimași, perverși, au legat în mod statornic în cele mai multe dintre cuvintele lor înțelesuri pătimașe? Cuvintele au devenit pentru ei „cu două înțelesuri” în sensul rău al cuvântului. Prin aceasta au și limitat posibilitățile de descoperire a nesfârșitelor înțelesuri cuprinse în cuvinte.
· Zice și Scărarul: Cei a căror minte a învățat să se roage cu adevărat, aceștia se află în chip propriu înaintea Domnului și grăiesc înaintea Lui, ca cei ce grăiesc la urechea Împăratului. (Ioan Scărarul)
Rugăciunea e relația directă între cel ce se roagă și Dumnezeu, ca între eu și Tu. În ea e dată apropierea maximă între om și Dumnezeu, ca între două persoane care se află în convorbire. Cel ce se roagă Îl simte pe Dumnezeu ascultându-i cererea ca să-i dea ceea ce Îi cere. Dar Îl simte pe Dumnezeu și cerându-i la rândul Lui anumite fapte, anumite atitudini, sau judecându-l pentru anumite fapte și atitudini necuvenite.
Din acestea și din cele asemenea, poți cunoaște în chip exact deosebirea celor două stări și neasemănarea ce rezultă din compararea lor, adică deosebirea dintre starea pe care o avem prin primire și cea pe care o avem prin lucrarea noastră. Rodul celei dintâi sunt cercetările și multele și feluritele înțelegeri (explicări); lucrarea celei de a doua rugăciunea adevărată. Pe lângă aceasta, vedem că altceva este nepătimirea minții și altceva rugăciunea adevărată. Cel ce are rugăciunea adevărată, a dobândit, după Sfinți, numaidecât și mintea pătimașă. Dar cel ce are mintea nepătimașă, nu a putut dobândi numaidecât și rugăciunea adevărată.
Despre închipuirile și întipăririle minții, despre semnele amăgirii și ale adevărului.
Când te liniștești și voiești să fii singur cu Dumnezeu singur, să nu primești niciodată orice ai vedea, fie că e sensibil, fie că e inteligibil (cunoscut cu mintea), fie dinăuntru, fie din afară, fie că s-ar da drept chip al lui Hristos, fie al unui înger, fie figură de sfânt, fie chip de lumină ce se nălucește în minte, ci rămâi neîncrezător șa greoi în primirea acestei arătări, chiar dacă este bună, înainte de întrebarea celor cercați. Căci aceasta e de cel mai mare folos și lucrul cel mai iubit și mai primit de Dumnezeu.
Ţine-ți mintea pururi necolorată, fără cantitate.
Lucrurile colorate proiectează culori în minte, cele cu o formă, își proiectează forma, cele cu calități (dulci, moi) își proiectează calitatea, cele grele sau ușoare, greutatea sau ușurătatea lor. Toate definesc mintea în funcție de ele, sau o mărginesc, ne mai lăsându-i putința să sesizeze cu indefinitul ei infinitatea lui Dumnezeu.
Fii cu luare aminte numai la cuvintele rugăciunii și le cercetează și le cugetă înăuntru mișcării inimii, după Scărarul care zice:
· Începutul rugăciunii constă în alungarea gândurilor de momeală încă de la începuturile lor printr-un singur gând; mijlocul ei în a fi cugetarea numai în cele spuse; iar la sfârșitul ei, răpirea minții la Domnul. (Ioan Scărarul)
· Rugăciunea cea mai înaltă a celor desăvârșiți este o oarecare răpire a minții și un oarecare extaz deplin din simțire. În vremea aceasta «Duhul se roagă cu suspine negrăite» (Romani 8, 26) lui Dumnezeu, care vedea starea inimii desfășurată ca o carte scrisă ce-și arată voia ei prin cuvinte fără sunet. Așa a fost răpit Pavel până la al treilea cer, neștiind «de era în trup sau în afară de trup» (II Corinteni 12, 2). Așa urcând Petru la darul rugăciunii, a primit vederea pânzăturii (Fapte 10, 11-16). A doua rugăciune, după cea dintâi, constă în a spune cuvintele, mintea urmărindu-le cu străpungerea inimii și știind cui îi înalță cererea. Iar dacă rugăciunea e întreruptă și amestecată cu griji trupești, ea s-a depărtat de la starea celui ce se roagă. (Nil Ascetul)
Extazul din simțire este ieșirea din planul sensibil cunoscut cu simțurile. Dar e și o ieșire din orice fel de înțelesuri. Aceasta este rugăciunea cea mai înaltă. Cea de mai jos de ea e însoțită de o gândire la înțelesul cuvintelor rugăciunii, desigur o gândire plină de emoție, existențială. Dar e de un grad mai înalt rugăciunea în care sufletul nu se mai gândește la faptele și la însușirile lui Dumnezeu exprimate prin rugăciune, ci la El însuși.
Rămâi deci în acestea și nu primi celelalte, până ce ajungi la pacea din partea patimilor și până ce poți să întrebi, precum s-a spus, pe cei cercați. Acestea și cele asemenea acestora, pe care le-am spus până acum, sunt semnele amăgirii. Dar ia seama care sunt și semnele adevărului. Semnele adevărului și ale bunului și de viață făcătorului Duh sunt iubirea, bucuria, pacea, îndelungă răbdare, blândețea, bunătatea, credința, înfrânarea și celelalte, după cum zice dumnezeiescul Apostol. Mai spune apoi acesta: «Ca fiii luminii să umblați, căci roada Duhului este întru toată bunătatea, dreptatea și adevărul» (Efeseni 5, 8, 9). Dimpotrivă, a înșelăciunii, e tot ce e contrar.
În ce privește cărarea neînșelătoare a mântuirii, multe sunt căile ce duc la viață și multe la moarte. Ai o cale ce duce la viață în păzirea poruncilor lui Hristos, în aceste porunci vei afla toată felurimea virtuților, îndeosebi acestea trei: smerenia, iubirea și mila. Fără de acestea nimeni nu va vedea pe Domnul (Evrei 12, 24). Armele de nebiruit împotriva diavolului, pe care Sfânta Treime ni le-a dăruit nouă sunt acestea trei: smerenia, iubirea și mila, la care nici nu poate măcar privi toată tabăra dracilor căci nu există la ei nici urmă de smerenie. Aceștia din pricina mândriei au fost închiși în întuneric și li s-a gătit lor focul veșnic. Unde este la aceștia umbra de dragoste sau de milă, odată ce au jurat neamului omenesc dușmănie neîmpăcată și nu încetează să-l războiască pururi? Să ne îmbrăcăm, deci, în aceste haine, căci cel ce le poartă pe acestea nu poate fi rănit de vrăjmași.
Toate cele trei virtuți: smerenia, iubirea, mila sunt în fond virtuți de zidire ale comuniunii între oameni și de unire cu Dumnezeu, sau virtuți unificatoare. Smerenia implică respect pentru alții și lasă loc lor și Celui ce vrea să-i țină pe toți în unitatea iubirii cu Sine și între ei. Iubirea e pornire pozitivă de îmbrățișare a Lui și a celorlalți. Iar mila ridică exterior și interior pe cel căzut la nivelul celui milos. Demonii, prin mândria, ura și neîndurarea lor, nu voiesc să știe decât de ei. Aceștia nu recunosc măreața realitate de taină a lui Dumnezeu și a celorlalți. Iar prin aceasta sunt închiși în întuneric. Trăiesc în fantasmagoria că ei sunt în sărăcia și realitatea redusă la ei înșiși, singurii existenți. Iar posedați de ei, ajung să considere toată realitatea ca iremediabil destrămată, absurdă, fantasmagorică. Căci cel ce nu vede taina altora, nu o vede nici pe a sa; totul se golește în adâncime, totul devine fără sens, absurd.
Această frânghie întreită, pe care a țesut-o și a împletit-o Sfânta Treime, vedem că e și una și întreită: e întreită prin uniri, iar de voiești și prin ipostasuri; dar e una prin putere și lucrare și prin apropierea de Dumnezeu, prin consimțirea cu El și prin familiaritatea cu El. dar despre ele a spus Stăpânul: «Jugul Meu este blând și sarcina Mea ușoară» (Matei 11, 30); iar ucenicul iubit a spus că «poruncile Lui nu sunt grele», și iarăși zice: «De aceea, sufletul unit cu Dumnezeu prin curăția vieții, prin paza poruncilor și a acestor trei arme, care sunt însuși Dumnezeu prin lucrare sau prin smerenie, milă și dragoste.
Cele trei virtuți își au izvorul în Sfânta Treime, mai bine zis în smerenia, iubirea și mila față de oameni, care din Sfânta Treime s-au vărsat în Hristos-Omul și prin El în toți cei ce se deschid Lui. În Dumnezeu însuși, ca iubire, e implicată virtualitatea coborârii, arătată în coborârea (chenoza) lui Hristos. Cine nu se poate coborî, nu iubește, acela de fapt nu se înalță (progresează). Un Dumnezeu care nu s-ar putea coborî, n-ar mai fi un Dumnezeu personal. Cele trei însușiri sunt atât de minunate că fac pe omul care le primește dumnezeu după lucrare. Generozitatea lor își are izvorul în puterea nesfârșită de viață și de iubire a lui Dumnezeu și sunt semnul unirii celui ce le are cu Dumnezeu, ca izvor al lor.
Trecând peste doimea materială și ridicându-se peste culmea legii (Romani 13, 10), adică peste iubire, s-a unit cu Treimea de viață începătoare, întâlnind-o în chip nemijlocit și primind prin lumină lumina și bucurându-se de o bucurie neurmată de altceva și veșnică.
Despre mângâierea dumnezeiască și cea prefăcută
Când mintea noastră începe să simtă mângâierea Sfântului Duh, atunci și satana mângâie sufletul printr-o simțire părută dulce, în timpul liniștirilor de noapte, când cineva e prins de picoteala unui somn cât de subțire. Dacă, însă, mintea se va afla ținând în amintire cu mare căldură numele sfânt al Domnului Iisus și se va folosi de acest sfânt și slăvit nume ca de o armă împotriva înșelăciunii, vicleanul amăgitor se retrage, dar se pregătește de un război întemeiat împotriva sufletului. Prin aceasta mintea, cunoscând întocmai înșelăciunea vicleanului, înaintează și mai mult în experiența deosebirii (discernământului). Mângâierea cea bună se ivește în starea de veghe a trupului sau și când e pe cale să fie prins de somn, dacă cineva, prin pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a lipit de El cu iubirea sa. Dar cea amăgitoare vine când nevoitorul cade într-o picoteală subțire, aflându-se numai pe jumătate în pomenirea lui Dumnezeu.
Este mai bine să doarmă adânc cineva cu pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, decât să picotească în pomenirea întreruptă a Lui. Starea aceasta de coșmar e o stare mai expusă falselor mângâieri ale satanei căci în ea simțurile ies de sub controlul minții și nu și-au oprit cu totul activitatea, ca în somnul adânc.
Cea dintâi, ca una ce e de la Dumnezeu, voiește să atragă în chip vădit sufletele nevoitorilor pentru evlavia lor prin multa revărsare a sufletului spre iubire.
A doua, care obișnuiește să lovească sufletul cu vântul înșelăciunii, încearcă să fure, prin somnul trupului, experiența simțirii minții sănătoase, mai ales când se lenevește în pomenirea lui Dumnezeu. Dacă, deci, mintea se va afla, cum am spus, în pomenirea statornică a Domnului Iisus Hristos, alungă adierea aceea de dulceață părută a vrăjmașului și pornește cu bucurie la răzbgi împotriva lui, având ca a doua armă destoinică, pe lângă har, cele de laudă ale experienței.
Dacă sufletul se aprinde, printr-o mișcare neîndoielnică și lipsită de năluciri, de dragostea lui Dumnezeu, atrăgând, oarecum, și trupul în adâncul acelei iubiri negrăite, fie că acesta veghează, fie că cuprins de somn, în vreme ce se află sub lucrarea sfântului har, sufletul necugetând atunci la nimic altceva decât numai la aceea spre care e mișcat, trebuie să știe că lucrarea e a Sfântului Duh.
Dacă trupul veghează deplin în timp ce sufletul pomenește neîncetat numele lui Iisus, sau cade în somn adânc, în vreme ce sufletul pomenește acest nume, să se știe că se află și el sub lucrarea Duhului și e atras și el în adâncul iubirii lui Dumnezeu, nefiind tulburat de nici o ispită.
Bucurându-se sufletul întreg de această dulceață negrăită, nu mai poate cugeta la nimic, deoarece atunci se veselește de o bucurie neobosită. Dar dacă mintea e atinsă de o îndoială oarecare sau de vreun gând întinat, în vremea cât se află sub această lucrare, chiar dacă se folosește de sfântul nume spre apărarea de rău și nu, mai curând, spre iubirea de Dumnezeu singur, trebuie să înțeleagă că acea mângâiere cu chip de bucurie este de la amăgitorul. Această bucurie este cu totul lipsită de liniște și de rânduială, deoarece vrăjmașul voiește să facă sufletul să desfrâneze. Căci când vede mintea că se mândrește cu experiența simțirii ei, atrage sufletul cu unele mângâieri părute bune, pentru ca învăluindu-l cu moleșeala aceea și într-o dulceață mustoasă, să-a rămână necunoscută amestecarea vicleană. Din aceasta vom cunoaște Duhul adevărului și duhul înșelăciunii (I Ioan 4, 6). Desigur, e cu neputință să guste cineva cu simțirea bunătatea dumnezeiască, sau să cunoască în chip simțit ispita și amărăciunea dracilor, dacă nu e încredințat că harul s-a sălășluit în adâncul minții, iar duhurile viclene se țin în jurul mădularelor inimii. Dar, acest lucru, dracii nu voiesc niciodată să fie crezut de oameni, ca nu cumva mintea știind aceasta în chip sigur, să folosească împotriva lor arma pomenirii lui Dumnezeu. Acum ai despre acestea destule și îți sunt de ajuns «căci dincolo de Cadix nu se poate trece», și «dacă ai aflat miere, mănâncă puțin, pentru ca nu cumva, săturându-te, să o verși» (Pilde 25, 16)
Prima condiție pentru experiența harului și a ispitelor demonice este credința. Cine nu crede, are simțirea cu totul tocită față de aceste realități, căci bucuria harului vine din chemarea numelui lui Iisus, bazată pe credință, și tot din credință își dă seama că stările de dezordine sunt în parte în ființa sa și în parte din lucrările unor agenți conștienți de dincolo de om.
Cel ce voiește să se liniștească cum se cuvine trebuie să fie neapărat blând cu inima.
E vremea acum, fiule, să afli și aceasta înaintea altora și după altele că, precum cel ce voiește să învețe să tragă bine cu arcul, nu întinde arcul fără semn, așa cel ce voiește să învețe să se liniștească, trebuie să aibă ca semn, să fie pururi blând cu inima. Căci zice sfântul Isidor: „Nu ajunge să te nevoiești pentru virtute, ci trebuie să fii cu măsură în nevoință. Dacă străduindu-ne în lupta pentru virtute, o purtăm cu o inimă tulburată, aceasta nu e nimic altceva decât a voi să dobândim mântuirea, dar a nu voi să facem cele ce ajută la mântuire”.
· Dar încă înainte Proorocul David a spus: «Călăuzi-va pe cei blânzi la judecată; învăța-va pe cei blânzi căile Sale» (Psalmi 24, 9);
· Iar Sirah zice: «Celor blânzi li se descoperă tainele» (22, 7);
· În sfârșit Preadulcele Iisus zice: «Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre» (Matei 11, 29);
· Spre cine voi căuta, dacă nu spre cel blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. (Matei 11, 29);
· Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul. (Matei 5, 5), adică inima, care face ca o sămânță să rodească har în treizeci, șaizeci și o sută (Marcu 4, 20), după cum este în ceata începătorilor, a celor de mijloc sau a celor desăvârșiți.
Unul ca acesta nu tulbură și nu se tulbură pentru nimic, decât pentru cuvântul evlaviei!
Dobândirea blândeții și despre cele trei puteri ale sufletului (mânia, pofta și cugetarea).
Blândețea o poți dobândi ușor, dacă îți întorci sufletul de la toate și îl miști spre iubire și taci cât mai mult, hrănindu-te cu măsură și rugându-te pururi, așa cum s-a spus de către Sfinții Părinți:
· Frânează iuțimea sufletului cu iubirea, veștejește pofta lui cu înfrânarea și înaripează cugetarea lui cu rugăciunea; astfel lumina minții nu se va întuneca niciodată. (Maxim Mărturisitorul)
· Frânarea iuțimii se face prin tăcerea la vremea cuvenită; frânarea poftei neraționale, prin hrana cu măsură; frânarea gândurilor fără rânduială, prin rugăciunea într-un singur gând. (neaflat)
· Trei sunt virtuțile care aduc minții lumină totdeauna: a nu vedea răutatea vreunui om, a răbda netulburat cele ce vin asupra noastră, și a face bine celor ce ne fac rău. Aceste trei virtuți nasc alte trei mai mari decât ele; astfel a nu vedea răutatea vreunui om, naște iubirea; a răbda fără tulburare cele ce vin asupra noastră, naște blândețea; iar a face bine celor ce ne fac rău, ne agonisește pacea. (Maxim Mărturisitorul)
· Trei sunt stările morale mai generale ale monahilor: cea dintâi constă în a nu păcătui cu lucrarea, a doua, în a nu lăsa să zăbovească în suflet gândurile pătimașe, și a treia, în a privi cu mintea fără patimă chipurile femeilor și a celor ce ne supără. (Maxim Mărturisitorul)
Dacă ți s-a întâmplat să te tulburi, sau să aluneci într-o cădere și să te abați de la ce se cuvine, trebuie să te împaci repede cu cel ce te-a supărat sau și cu cel supărat pe tine și să te pocăiești din suflet și să plângi și să verși lacrimi și să te mustri pe tine însuți. și așa, să agonisești luarea aminte pentru viitor și să te întărești cu înțelepciune precum învață Domnul Iisus:
· De aduci darul tău la altar și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului și mergi de te împacă cu fratele tău și apoi venind adu darul tău. (Matei 5, 23-24)
· Toată amărăciunea, iuțimea, mâfia și strigarea împreună cu toată răutatea, să înceteze între voi. Faceți-vă unii altora buni, îndurători, dăruindu-vă unii altora precum și Dumnezeu în Hristos s-a dăruit nouă. (Efeseni 4, 31-32)
· Mâniați-vă și nu păcătuiți; soarele să nu apună peste mânia voastră. (Efeseni 4, 25)
· Nu vă faceți voi înșivă dreptate, iubiților, ci lăsați loc mâniei lui Dumnezeu. (Romani 12, 29)
· Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele. (Romani 12, 21)
Despre alunecare și pocăință
· Să nu ne întristăm când alunecăm în greșeală, ci când stăruim în ea. Căci alunecarea se întâmplă uneori chiar și celor desăvârșiți, dar stăruirea în ea este moarte deplină. Întristarea cu care ne întristăm pentru alunecările noastre ni se socotește în locul unei lucrări curate din har. Dar cel ce alunecă a doua oară în nădejdea că se va pocăi, se poartă cu Dumnezeu cu viclenie. Acestuia îi vine moartea pe neștiute și nu apucă timpul în care-și pune nădejdea să împlinească faptele virtuții. (Isaac Sirul)
· Trebuie să cunoaștem în tot ceasul că în cele douăzeci și patru de ore ale nopții și ale zilei, avem nevoie de pocăință, iar înțelesul numelui de pocăință acesta este: cerere întinsă în tot ceasul, rugăciune plină de zdrobire pentru iertarea celor trecute, care să ne apropie de Dumnezeu; și întristare care să ne păzească în cele viitoare.
· Pocăința s-a dat oamenilor ca har după har, căci pocăința este o doua naștere, naștere din Dumnezeu și după arvuna primită din credință primind darul Lui prin pocăință. pocăința este ușa milei, ce se deschide celor ce o caută cu dinadinsul. Prin această ușă intrăm la mila dumnezeiască și fără această intrare nu vom afla milă.
De-abia prin pocăință ne însușim activ și adânc lucrarea harului, devenim conștienți, printr-o simțire dureroasă, de păcătoșenia noastră pe care Dumnezeu ne-a iertat-o și ne-o iartă continuu; simțim trebuința milei Lui față de noi și venirea ei la noi.
«Pentru că toți au păcătuit, după dumnezeiasca Scriptură, îndreptându-se în dar prin harul Lui» (Romani 3, 24). Pocăința este harul al doilea și el se naște în inimă din credanță și din frică, iar frica este toiagul părintesc, care ne călăuzește pe noi până ce vom ajunge la raiul duhovnicesc. și când vom ajunge acolo, ne lasă și se depărtează, căci raiul este iubirea lui Dumnezeu, în care se află dulceața tuturor fericirilor. (Isaac Sirul)
· Precum nu e cu putință a trece marea fără o corabie sau o luntre, așa nu poate străbate cineva spre iubire fără frică. Marea acoperită de aburi sărați, așezată între noi și raiul gândit cu mintea, o putem trece cu corabia pocăinței, care are ca vâslași frica. Dacă vâslașii aceștia ai fricii nu cârmuiesc corabia pocăinței, prin care străbate marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne scufundăm în marea acoperită cu aburi sărați. (Isaac Sirul)
· Pocăința este corabia, frica e cârmaciul ei, iubirea e limanul dumnezeiesc. Frica ne așează deci în corabia pocăinței și ne trece peste marea vieții acoperită cu aburi sărați spre limanul dumnezeiesc, care este iubirea, călăuzindu-ne spre Cel spre care străbat toți cei ce se ostenesc și sunt împovărați (Matei 11, 28), prin pocăință. Căci când ajungem la iubire, am ajuns la Dumnezeu și drumul nostru s-a sfârșit și am străbătut la ostrovul care e dincolo de lume, unde e Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. (Isaac Sirul)
Despre plânsul cel după Dumnezeu, zice Mântuitorul: «Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia» (Matei 5, 4), și despre lacrimi, același cuvios Isaac scrie:
· Lacrimile ce însoțesc rugăciunea sunt semnul milei lui Dumnezeu, de care s-a învrednicit sufletul în pocăință și ale faptului că a fost primit și a început să intre prin lacrimi în câmpul curăției. Căci de nu se vor depărta gândurile de la cele trecătoare și nu se vor arunca de la ele nădejdea în lume și nu se va mișca în ele disprețuirea de sine și nu vor începe să pregătească merindea cea bună pentru ieșirea sufletului și nu vor începe să se miște în suflet gândurile la cele ce sunt acolo, ochii nu vor putea să lăcrimeze. Căci lacrimile izvorăsc din cugetarea curată și neîmprăștiată, din meditarea îndelungată, neîfcetată și neabătută, din amintirea oricărui păcat subțire ce s-a ivit în minte și întristează inima cu amintirea lui. Din acestea se înmulțesc lacrimile și sporesc tot mai mult. (Isaac Sirul)
Lacrimile sunt semnul pocăinței adânci a omului, dar și al mângâierii ce o simte că Dumnezeu se milostivește de pocăința lui și-l iartă. În general omul nu poate plânge de la sine, decât de ciuda nesocotirilor, a jignirilor, nenorocirilor, sau a unor împrejurări favorabile, deci din motive de egoism. Dar plânsul mângâietor se naște în el din mila sinceră a altuia pentru el; cu atât mai mult din mila lui Dumnezeu.
În starea de pocăință prelungită a sufletului se ivește în minte amintirea celor mai subțiri păcate și a gândurilor de păcate, la care altădată nu ne-am gândit. Pânza ce se așează peste conștiința noastră sumară de fiecare zi și peste trecutul nostru adunat în noi și ținut într-o stare de inconștiență, devine tot mai transparentă și vedem tot mai clar în această cămară toate firele de murdărie ce s-au adunat. Pe lângă aceasta, chiar în vremea pocăinței pot apărea în noi gânduri subțiri de păcat: de mândrie, de mulțumire că ne pocăim, de ținere la ceva din lume, de slăbire a gândului la Dumnezeu. Pocăința este astfel o luptă prin care ne surprindem cele mai mici amănunte impure din noi, puterea cea mai mare de introspecție, pentru că este susținută de emoția fricii de judecata lui Dumnezeu și a iubirii de Dumnezeu.
Iar Scărarul zice:
· Precum focul topește trestia, așa lacrima curăță toată pata văzută și gândită.
· Să ne străduim pentru lacrimile curate și neviclene, gândind la moartea noastră, căci nu este în acestea înșelare sau părere de sine, ci mai degrabă curățire și înaintare în iubirea de Dumnezeu și spălare de păcate și nepătimire.
· Nu crede izvoarelor tale (de lacrimi) înainte de curățirea desăvârșită; căci nu are credință vinul trecut de curând din teascuri în butoaie.
· Lacrimile din frica de Dumnezeu, au în ele înseși paza lor de păcat, dar cele ale iubirii înainte de iubirea desăvârșită, poate sunt ușor de furat din fii, dacă focul pomenirii neîncetate a lui Dumnezeu nu arde puternic în inimă în vremea lucrării lor. și e lucru de mirare, cum lacrima cea mai smerită e cea mai sigură la vremea ei.
Lacrimile din frica de Dumnezeu nu sunt atât de vrednice de laudă, ca cele din iubirea față de El. dar cele din urmă pot fi furate mai ușor decât cele dintâi, până când iubirea nu e desăvârșită. În acest sens, lacrimile mai puțin vrednice de laudă, din frică, sunt mai sigure decât cele vrednice de laudă iubirii. Iubirea e un lucru înalt și de aceea nu poate fi dobândită atât de repede în deplinătatea ei. Să nu ne socotim de aceea ajunși la starea de iubire prea repede, ci să ne socotim mai degrabă cât mai mult în starea celor ce au motive de frică din pricina necurățirii depline de păcate.
· Lacrima pentru moarte naște frica; iar când frica naște lipsa de frică, se arată bucuria. Când bucuria ajunge necuprinsă, răsare floarea cuvioasei iubiri.
Despre ocărârea de sine, zice marele Antonie: „Aceasta este marea lucrare a omului, să țină greșeala lui asupra sa înaintea lui Dumnezeu și să aștepte ispita până la răsuflarea din urmă”, iar alt sfânt părinte, fiind întrebat ce a aflat mai de preț din toate virtuțile, a răspuns: „Să te ocărăști pe tine însuți în toate”. Acest lucru lăudându-l și cel ce întrebase, a zis: „Cu adevărat, altă cale afară de asta nu este!”
A ține greșeala pe umerii săi în fața lui Dumnezeu, este a o mărturisi continuu și a nu înceta niciodată a se pocăi pentru ea. E contrar la ceea ce a făcut Adam, căutând să se ascundă și să pună vina pentru greșeala sa pe Eva. De greșeală nu scapă omul prin sine, ascunzând-o, ci atrăgând mila lui Dumnezeu asupra sa, prin mărturisirea păcatului. Ascunderea e un vicleșug, deci un adaos de păcat. și ea de fapt nu reușește să ascundă păcatul, ci îl face și mai transparent prin viclenie.
Dar a zis și avva Pimen: „Toate virtuțile au intrat în lumea aceasta cu suspin; scoate o virtute și fără ea cu greu va sta omul”. Care este aceasta?, l-au întrebat unii, iar el a răspuns: „Ca omul să se ocărască pururi pe sine însuși, căci cel ce se ocărăște pe sine, orice i s-ar întâmpla, fie pagubă, fie necinstire, fie orice necaz, se socotește de mai înainte vrednic de ea și niciodată nu se tulbură”.
Despre luarea aminte și paza cea înțeleaptă.
Despre aceasta spune Apostolul: «Vedeți cum umblați cu grijă, nu ca niște neînțelepți, ci ca niște înțelepți, răscumpărând vremea, că zilele sunt rele». (Efeseni 5, 16).
Sfântul Isaac scrie: O, înțelepciune, cât de minunată ești și cum vezi de mai înainte toate, de departe! Fericit cel ce te-a aflat pe tine. Acela s-a eliberat de nepăsarea tinereții. Dacă cineva cumpără cu un preț, sau cu o grijă mică doctoria de patimi mari, bine face, căci aceasta este adevărata filozofie, ca cineva, și în cele mai mici ce se fac de către el, să vegheze pururi. Acela și-adună sieși odihnă mare, și nu adoarme, ca să nu i se întâmple prea potrivnic, ci taie pricinile dinainte de vreme. El suferă pentru lucrurile mici o durere mică, înlăturând prin ea pe cea mare și luându-i înainte. De aceea, zice înțeleptul: «Fă-te veghetor și treaz pentru viața ta, căci somnul cugetării este o rudenie și un chip al morții adevărate».
Acest text scoate în relief însușirea înțelepciunii de a fi o asigurare a unui bun viitor și de a avea în felul acesta un caracter profetic. Omul înțelept știe viitorul semenului bun și rău, cum nu știe cel neînțelept, care se mișcă spre viitor ca un orb.
„Celui ce e greoi în cele mici ale lui, nu-l crede că va fi cum se cuvine în cele mari”. (Vasile cel Mare)
Despre ispită și retragerea lui Dumnezeu pentru îndreptare.
Ispita e, fie din îngăduința sau din retragerea lui Dumnezeu pentru îndreptarea noastră, fie din părăsirea din partea lui Dumnezeu care se întoarce de la cineva. Pentru ce? Ca mintea să nu se mândrească pentru binele ce l-a aflat, ci, războită și certată, să sporească pururi în smerenie. Aceasta este singura prin care nu numai că-i biruie pe cei ce o războiesc cu mândrie, ci se și învrednicește de daruri necontenit mai mari, înaintând pe cât e cu putință firii omenești, măcar că e legată cu lanțuri de nedesfăcut și apăsată de povara trupului, spre desăvârșirea și nepătimirea cea după Hristos.
Sfântul Diadoh spune despre aceasta:
· Domnul însuși zice că satana a căzut ca un fulger din ceruri, ca să nu privească cel cu chip desfigurat la locașurile sfinților îngeri.
Cel fără chip, cel desfigurat, cel cu chip urât. Nici satana ca creatură nu poate lepăda chipul ce i s-a dat de Dumnezeu, dar acest chip e strâmbat, desfigurat, purtând în el trăsăturile vicleniei, sau al multor feluri de păcate. Acest chip desfigurat arată în același timp cum trebuia să fie cel desfigurat și ce a ajuns prin răutate. E ceva înspăimântător și totodată demn de milă în el. satana a rămas spirit înțelegător și înzestrat cu rațiune, dar ce perversă e inteligența lui și ce sucită-i este rațiunea!
Cum deci, cel ce nu se învrednicește de părtășie cu slujitorii cei buni, poate avea ca locaș comun cu Dumnezeu mintea omenească? Ei vor zice că aceasta se întâmplă prin îngăduirea (retragerea) dumnezeiască, și mai mult nimic nu vor zice. Dar retragerea pentru îndreptare nu lipsește nicidecum sufletul de lumina dumnezeiască, ci, de multe ori harul numai își ascunde minții prezența lui, ca să împingă sufletul, prin amărăciunea pricinuită de demoni, să ceară cu toată frica și cu multă smerenie ajutor de la Dumnezeu, cunoscând treptat-treptat, răutatea dușmanului său. E la fel cu o mamă care-și depărtează puțin de la piept pruncul care nu respectă rânduielile alăptatului, pentru ca speriat de fețele străine sau amenințătoare ale unor oameni sau animale din jur, să se întoarcă cu multă frică și cu lacrimi la sânul mamei. Iar retragerea lui Dumnezeu din motiv de întoarcere la om, predă, oarecum legat demonilor sufletul care nu voiește să-L aibă pe Dumnezeu. Dar noi nu suntem fiii respingerii (pierzării, Evrei 10, 39), să ne ferească Dumnezeu, ci credem că suntem prunci adevărați ai harului lui Dumnezeu, alăptați prin mici retrageri și dese mângâieri de la El, pentru ca, prin bunătatea lui Dumnezeu, să ajungem la bărbatul desăvârșit, la măsura vârstei lui Hristos. (Diadoh al Foticeii)
· Retragerea spre îndreptare aduce întristare multă, smerenie și o deznădejde măsurată sufletului, ca partea lui iubitoare de slavă și de dorința de a se impune altora să vină, după cuviință, la smerenie. Ea aduce, deci, îndată, inimii frica lui Dumnezeu, lacrimi de mărturisire și dorință de multă tăcere.
Acestea sunt roadele pozitive ale retragerii pedagogice, sau ale ascunderii prezenței lui Dumnezeu, fără plecarea din suflet. Unde nu sunt aceste roade, Dumnezeu a părăsit sufletul pentru că acesta s-a întors de la El. mântuirea nu e adusă de un Dumnezeu prezent, dar nelucrător; nu e adusă în chip magic, fără ca El să-și arate puterea transformatoare asupra omului în faptele și simțirile lui de om nou. Astfel retragerea pedagogică a lui Dumnezeu e numai într-un anumit sens retragere; în alt sens, Dumnezeu rămâne prezent și chiar lucrător, dar lucrarea Lui se arată în altfel de roade: în frica de osândă, în întristarea pentru păcate, în pocăință. Dumnezeu se vede prin ele ca un factor ascuns, dar eficient. Sufletul îl simte pe de o parte prezent, pe de alta retras, din nemulțumire pentru păcatele lui și conducându-l prin aceste alte stări și simțiri spre mântuire.
Retragerea pricinuită de întoarcerea lui Dumnezeu de la suflet, îngăduie ca sufletul să se umple de deznădejde, de necredință, de mânie și de îngâmfare. Trebuie să avem deci experiența ambelor retrageri ale lui Dumnezeu și să ne apropiem de El potrivit cu felul fiecăreia. În cazul celei dintâi suntem datori să aducem mulțumire lui Dumnezeu ca Celui ce a pedepsit mândria cunoștinței noastre cu retragerea spre mângâiere, pentru ca să ne învețe, ca un Părinte bun, deosebirea între virtute și păcat. În cazul celei de a doua, trebuie să-I aducem mărturisirea neîncetată a păcatelor, lacrimi nelipsite și o retragere și mai mare de la cele rele pentru ca, astfel, prin sporirea ostenelilor, să putem îndupleca pe Dumnezeu să caute, ca mai înainte, la inimile noastre.
Trebuie știut însă, că atunci când începe lupta între suflet și satana printr-o ciocnire esențială, din îngăduința lui Dumnezeu, spre îndreptare, harul se ascunde, cum am spus mai înainte, dar ajută în chip neștiut sufletul, ca să arate vrăjmașilor lui că biruința este numai a sufletului. (Diadoh al Foticeii)
· Sfântul Isaac Sirul zice: Nu e cu putință omului să se înțelepțească fără ispitele din îngăduință (prin îngăduirea lor de către Dumnezeu) în războaiele duhovnicești și să cunoască pe Purtătorul lui de grijă, să simtă pe Dumnezeu și să se întărească în credința în El în chip ascuns, decât prin puterea experienței pe care a primit-o. Căci, când harul vede că a început în cugetarea lui puțin părerea de sine și a început să gândească lucru mare despre el, îndată îngăduie să se întărească ispitele împotriva lui, până ce va cunoaște omul slăbiciunea sa și va alerga la Dumnezeu, prinzându-se de El întru smerenie. Prin acestea ajunge omul la măsura bărbatului desăvârșit prin credință și nădejde în Fiul lui Dumnezeu, și se înalță la iubire. Căci iubirea lui Dumnezeu față de om se face cunoscută ca minunată când se arată în mijlocul împrejurărilor care-i întrerup nădejdea. Atunci îi arată Dumnezeu puterea Lui, în izbăvirea ce i-o dă omului de la El. Căci niciodată nu cunoaște omul puterea lui Dumnezeu când se află în odihnă și este în largul său! și niciodată nu și-a arătat Dumnezeu lucrarea Lui în chip simțit decât în țara liniștii, în pustiu și în locuri lipsite de tulburarea pricinuită de împreuna viețuire cu oamenii. (Isaac Sirul)
Înaintarea la măsura vârstei duhovnicești a lui Hristos, nu se face pe un drum neted, într-o continuă seninătate și bucurie, ci prin grele și dramatice lupte.
Numai în situații în care omul nu mai are nădejde la nimic, în așa zisele «situații limită» cum le spune Karl Jaspers, dar totuși nu renunță cu totul la nădejdea într-o minune a lui Dumnezeu, dacă această minune se produce, Dumnezeu își arată omului limpede puterea Lui. Astfel o poate confunda cu vreo putere a naturii, destoiniciei omenești. Când ești sănătos nu simți atât de ușor darul lui Dumnezeu, ca atunci când, bolnav fiind, recapeți sănătatea după ce aproape că nu mai nădăjduiai aceasta.
Marile minuni sau arătări ale puterii mai presus de fire a lui Dumnezeu se arată în locurile unde se liniștesc si`aștrii. Dar există și o «țară» interioară a liniștii, pe care o găsesc unii credincioși mai ales în clipele «situațiilor limită», când își pun ultima nădejde în Dumnezeu. Atunci ei s-au despărțit spiritual de toți și de toate, căci i-a văzut și le-a văzut fără putere. Atunci nu se mai știu decât față în față cu Dumnezeu, într-o stare, care, deși e de mare tensiune, e în același timp de mare «liniște», căci nimic nu-i mai interesează, nimic nu-i mai tulbură. Atunci omul este întreg numai nădejde îndreptată spre Dumnezeu și se lasă cu totul în voia Lui. și chiar dacă nu s-ar produce minunea pe care o cere, el se lasă totuși în seama lui Dumnezeu: „Facă Dumnezeu ce va vrea! Orice va fi, simt că aceea va fi voia Lui”.
· Despre acestea zice Marele Vasile: Cel ce s-a făcut iubitor al lui Dumnezeu își dorește să aibă, fie cât de puțin, nepătimirea Lui și poftește să guste din sfințenia Lui duhovnicească, din liniștea, din netulburarea și blândețea Lui, din bucuria și veselia ce se nasc din acestea, să se străduiască să-și depărteze gândurile de la toată patima materială care-i tulbură sufletul; să privească cu ochii curat, neumbrit, la cele dumnezeiești și să se facă locaș nesăturat al luminii de acolo. Deprinzându-și sufletul cu o astfel de stare, se face, pe măsura asemănării dobândite, familiar lui Dumnezeu, iubitor și atotdoritor al Lui și, ca unul ce a purtat o luptă grea și a ieșit din amestecarea cu materia, poate vorbi cu Dumnezeu cu o cugetare curată și despărțită de orice amestec cu patimile trupești. (Vasile cel Mare)
· Despre nepătimirea omenească, Sfântul Isaac scrie așa: Nepătimirea nu înseamnă a nu mai simți patimile, ci a nu le mai primi, căci din multe și felurite virtuți pe cate le-au dobândit unii, arătate și ascunse, au slăbit patimile în ei și ele nu mai pot să se răscoale ușor împotriva sufletului.
Voința e factorul de acceptare a patimilor, factorul care le face personale. Până nu sunt acceptate de voință, ele se pot mișca în persoană, sau în jurul interior care înconjoară nucleul persoanei, dar nu au devenit ale persoanei. Nu este însă bine ca acestea să zăbovească prea mult în persoană, la ușa voinței căci ușa poate ceda când este forțată prea mult. Împotriva lor trebuie întărite virtuțile, ca niște soldați care ies la respingerea patimilor.
și cugetarea nu mai are nevoie să ia aminte la ele, pentru că tot timpul este plină de înțelesurile dumnezeiești din cercetarea și ocuparea cu cele mai bune moduri de purtare, care se mișcă în minte prin atenția față de ele. Dar când patimile încep să se miște și să se tulbure, cugetarea e răpită deodată din vecinătatea lor, băgând de seamă ceva ce a apărut în minte; deci patimile rămân în ea nelucrătoare. (Isaac Sirul)
· Așa a spus Fericitul Marcu: Mintea împlinind, prin harul lui Dumnezeu, faptele virtuților și apropiindu-se de cunoștință, puțin mai simte din partea răului și a pornirii neraționale din suflet. Căci cunoștința ei o răpește la înălțime și o înstrăinează de toate cele din lume.
Se descrie un proces foarte fin din minte. Cugetarea ca funcție a minții nu cugetă la patimi până ce acestea nu se mișcă cu tulburare în suflet. Când acestea se tulbură în suflet atenția cugetării este atrasă de ele sau de chipul ispititor, pe care ele l-au proiectat în minte. Atunci mintea, care se ocupă de mai înainte cu cugetări curate, se scufundă și mai mult în acestea și patimile rămân fără putere de înrâurire asupra ei, căci cugetările acelea sunt atât de înalte și de sublime, că o fac insensibilă față de toate ispitele ce i le oferă patimile.
Astfel, pentru limpezimea, subțirimea, sprinteneala înălțării și ascuțimea minții și pentru nevoința lor, mintea se curăță și mai mult și se dovedește străvezie pentru lumină, pentru faptul că trupul lor s-a uscat prin ocuparea cu liniștea și cu îndelunga petrecere în ea.
Există o strânsă legătură între transparența minții pentru lumina de sus și între transparența trupului, dobândită prin înfrânare, prin lepădarea grosimii și grăsimii. Trupul ușurează transparența duhului nu numai spre cei din afară, ci și spre cele dumnezeiești. Printr-un trup subțire, sufletul iradiază ușor și spre cei din afară, dar se face deschis și înțelesurilor înalte, dumnezeiești; sau prin transparența lui se simte mai ușor Dumnezeu. Căci grosimea stă grea și opacă peste minte și în relația ei cu cei din afară și cu Dumnezeu. Îngreunează înțelegerea și comunicarea în amândouă direcțiile. De altfel o minte care nu e străvezie pentru cele dumnezeiești, nu are de comunicat un conținut duhovnicesc experiat nici celor de afară.
Pentru aceasta, vederea aflătoare în ei pune stăpânire ușor și repede pe fiecare și-i călăuzește spre lucruri minunate legate de ea și prin aceasta, mult se vor îmbogăți în vederile lor și cugetarea lor niciodată nu va fi lipsită de conținutul cunoașterii; și nu vor fi niciodată în afară de acelea pe care roada Duhului le sădește în ei. Iar prin obișnuința de mulți ani se vor șterge din inima lor amintirile care mișcă patimile în sufletul lor și tăria stăpânirii diavolului. Căci atunci când sufletul nu se târguiește cu patimile și nu se însoțește cu gândurile ce pornesc din ele, pentru că este stăpânit neîncetat de altă preocupare, tăria unghiilor patimilor nu se poate prinde de simțirea lui în cei duhovnicești. (Marcu Ascetul)
· Iar Sfântul Diadoh zice: Nepătimirea este a nu fi războiți de demoni, căci pentru aceasta ar trebui, după Apostol, să ieșim din lume, ci, fiind războiți de ei, să rămânem nebiruiți. Căci războinicii purtători de platoșe, deși sunt ținta săgeților vrăjmașilor și aud zgomotul săgeților primite, ba și văd aproape toate săgețile trimise împotriva lor, nu sunt răniți, datorită tăriei veșmintelor ostășești; căci, fiind apărați de platoșe, cu toate că sunt loviți, rămân teferi. Iar noi, prin toată armătura luminii și prin coiful mântuirii, înarmați cu toate virtuțile, înfrângem cetele întunecate ale demonilor (Efeseni 6, 11, 17). Căci curăția vine nu numai din nesăvârșirea celor rele, ci și din biruirea deplină a celor rele prin împlinirea celor bune. (Diadoh al Foticeii)
· Iar Sfântul Maxim cunoaște o împătrită nepătimire, zicând:
1. Prima nepătimire numesc mișcarea spre un păcat al trupului, neîmplinită cu lucrarea;
2. Respingerea desăvârșită a gândurilor pătimașe din suflet prin care se veștejește mișcarea patimilor din prima nepătimire;
3. desăvârșita nemișcare a poftei spre patimi, datorită căreia se produce și a doua nepătimire ce constă în curăția gândurilor;
4. desăvârșita lepădare a tuturor închipuirilor sensibile din cugetare, din care ia naștere a treia, prin faptul că nu are închipuirile celor sensibile ca principii care să producă în ea chipurile patimilor.
· Nepătimirea este starea pașnică a sufletului datorită căreia e greu de mișcat spre păcat. (Maxim Mărturisitorul)
Nepătimirea desăvârșită, sau a patra, este lipsa chipurilor sensibile din cugetare. Lipsind acestea, pofta de care se eliberează nepătimirea a treia, nu are putința să dea chipuri, lipsesc și gândurile pătimașe din a doua nepătimire. Lipsind aceste gânduri nu se înfăptuiește nici păcatul cu fapta, ceea ce constituie prima nepătimire. În definitiv și nepătimirea se reduce, în cea mai ultimă esență a ei, la golirea minții de chipurile sensibile, ca și cunoașterea cea mai înaltă, directă a lui Dumnezeu Cel lipsit de margini. astfel nepătimirea și cunoașterea cea mai înaltă, directă a lui Dumnezeu coincid. Dar există și o nepătimire care privește la lucruri, la oameni și la chipurile lor fără poftă, fără patimă. Dar ea e mai fragilă, mai nesigură, ea e nepătimirea a treia, deci a doua după cea mai înaltă. De aici urmează și contrariul: patimile încep de la simțuri, ca să urce prin chipuri până la minte, de unde coboară la fapte prin trup ca patimi formate.
Înclinarea spre patimă, plăcerea patimii, primirea ei și nepătimirea.
· Spune Sfântul Ilie Edicul: Înclinarea spre patimă e materia rea a trupului; plăcerea de patimă e materia rea a sufletului; primirea patimii este materia rea a minții. Organul celei dintâi e pipăitul; organul celeilalte sunt celelalte simțuri; iar a celei din urmă, dispoziția contrară. (Ilie Edicul)
Trupul înclină spre patimă; aceasta e un conținut al mișcării lui. Înclinarea aceasta îl mână spre pipăitul celor dorite. Sufletul are plăcere de patimă; aceasta e conținutul mișcărilor lui până ce nu e liber de patimi. Pornirea spre patimă a luat prin suflet un caracter mai conștient . sufletul tinde spre împlinirea plăcerii pătimașe prin alte simțuri mai conștiente (văz, auz etc.). Mintea e cea care se hotărăște să accepte patima, și o face aceasta cu o anumită libertate. Organul prin care lucrează ea este o dispoziție contrară binelui sau lui Dumnezeu. Sunt descrise aici trei faze în dezvoltarea patimilor.
· Cel ce are plăcerea de patimă este aproape de cel ce înclină spre patimă; iar cel ce primește patima e aproape de cel ce are plăcere de patimă. Dar e departe de amândoi cel nepătimitor (despătimit, nepătimaș). (Ilie Edicul)
· Împătimit este cel ce are pornirea spre păcat mai tare ca rațiunea, chiar dacă nu păcătuiește deocamdată. Plăcerea de patimă o are cel ce are lucrarea păcatului mai slabă decât rațiunea, chiar dacă o suferă în afară. Primitor de patimă este cel care e mai mult liber decât rob al mijloacelor (păcatului), iar nepătimaș e cel ce nu primește nimic din felurimea acestora. (Ilie Edicul)
· Înclinarea spre patimă se înlătură din suflet prin post și rugăciune; plăcerea de patimă, prin priveghere și tăcere; primirea patimii se înlătură prin liniștire și luare aminte. Iar nepătimirea se naște din pomenirea lui Dumnezeu. (Ilie Edicul)
Împătimirea trupului se vindecă prin virtuțile principale ale trupului; înfrânarea și rugăciunea, ca act de voință exercitat asupra trupului se vindecă prin virtuțile principale ale trupului și ca act de chemare a lui Dumnezeu, care oprește și trupul de la fapte pătimașe; plăcerea de patimi, prin priveghere și tăcere, ca acte de voință exercitate asupra sufletului; primirea patimii, prin liniștire și luare aminte, ca acte de voință exercitate asupra cugetării. Nepătimirea se naște din pomenirea lui Dumnezeu, care dă minții un conținut fără chip și o ține atârnată de frumusețea Lui și de înțelesul Lui nesfârșit.
Despre credință, nădejde și dragoste
Începutul, mijlocul și sfârșitul, iar, de voiești să spui, și dăruitoarele și călăuzitoarele tuturor bunătăților (virtuților) sunt credința, nădejdea și dragostea, această întreită frânghie țesută de Dumnezeu; și mai mult decât toată dragostea, pentru că «Dumnezeu este iubire» (I Ioan 4, 8). De aceea, nu e drept să nu împlinim lipsa lucrării de față și prin aceasta. Mai bine zis, după Sfântul Isaac Sirul, „desăvârșirea multor roade ale Duhului o primește cineva atunci când se învrednicește de iubirea desăvârșită”.
Desăvârșirea constă în iubire: ea e cea mai înaltă dintre virtuți, și întrucât la a se ajunge de obicei trecând prin toate virtuțile, ea e și o culminare a fiecărei virtuți, dar în armonie cu toate celelalte. Nu poate avea cineva iubire desăvârșită, dacă e lacom, îngâmfat, leneș, fără răbdare și fără smerenie. Toate virtuțile duse la culme în sinteză, înseamnă iubire, sau sunt însuflețite de iubire.
· Scrie Sfântul Ioan Scărarul: După cele spuse înainte, rămân acestea trei: legătura care strânge și ține toate – credința, nădejdea și dragostea (I Corinteni 13, 13), căci «Dumnezeu e iubire» (I Ioan 4, 8). De aceea, eu văd pe prima ca rază, pe a doua ca lumină, iar pe a treia ca cerc. Dar toate sunt o unică lumină și strălucire. Căci cea dintâi toate le poate face și zidi; a doua îmbrățișează mila lui Dumnezeu și nu ne face de rușine, iar cea de-a treia niciodată nu cade, nici nu încetează de a vedea (contempla), nici nu lasă pe cel hrănit de ea să se liniștească de nebunia ei. (Ioan Scărarul)
Prin credință putem toate; ea este tărie în lucrare. Prin nădejde îmbrățișăm cu vederea mila nesfârșită a lui Dumnezeu, cu toate puterile ei; nădejdea niciodată nu ne face de rușine în fața altora, pentru că am avut-o; căci chiar dacă nu ni se împlinește ceva din ce am nădăjduit, se împlinește altceva; dacă nu ni s-a împlinit azi, nădăjduim că ni se va împlini mâine și până la urmă ni se împlinesc toate în viața veșnică; atunci vom vedea cu siguranță că n-am rămas de rușine.
Iubirea nu se isprăvește niciodată de a se adânci privind în taina indefinită a semenului pe care-l iubește, sau în taina infinită a lui Dumnezeu. Cel ce iubește pe cineva, uitând de toate și trecând peste toate, pare „nebun” celorlalți. Dar el a găsit în acela comoara de preț nesfârșit, pe care ceilalți nu o văd. Au fost și sunt atâția „nebuni” pentru Hristos în stare să jertfească toate pentru El, până și viața pământească, din siguranță că o vor dobândi pe planul veșniciei. Cel iubit e mai de preț decât însăși sinea proprie.
· Cuvântul despre iubire este cunoscut îngerilor; și lor, pe temeiul lucrării iluminării, Dumnezeu le este iubire. Dar cel ce voiește să definească acest cuvânt, e ca un orb care numără nisipul mării. Iubirea, după calitate, este asemănarea cu Dumnezeu, pe cât e cu putință muritorilor; după lucrare, este o beție a sufletului, iar după însușire este izvorul credinței, adâncul fără fund al îndelungii răbdări, marea smereniei.
Precum iubirea poate fi socotită „nebunie”, așa poate fi socotită și „beție”. Prin beție se pune în relief mai mult entuziasmul ei. Ea vede pe cel iubit atât de frumos, că toate celelalte sunt nimic față de acela. E așa cum vede cel beat realitatea, altfel decât ceilalți. Dar ea e „beție trează” (Grigorie de Nisa), pentru că cel ce iubește e singurul care vede pe cel iubit așa cum este de fapt și îl poate face să fie așa.
Iubirea este, în chip principal, lepădarea a toată gândirea potrivnică, dacă «iubirea nu socotește răul». Iubirea, nepătimirea și înfierea se deosebesc numai după numiri: precum lumina, focul și flacăra sunt adunate într-o singură lucrare, așa gândește și despre acestea. (Ioan Scărarul)
· Iar Sfântul Diadoh spune: Socotește frate că fiecărei vederi duhovnicești îi premerge credința, nădejdea și dragostea, dar mai mult dragostea. Cele dintâi învață să se disprețuiască toate bunurile văzute, dar iubirea unește sufletul însuși cu virtuțile lui Dumnezeu, adulmecând printr-o simțire a minții pe nevăzutul Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)
· Alta este dragostea naturală a sufletului și alta cea care se adaugă ei de la Sfântul Duh. Cea dintâi se mișcă din voința noastră, cea de-a doua aprinde atât de mult sufletul spre dragostea lui Dumnezeu, încât toate părțile sufletului nostru se lipesc de negrăita bunătate a dorului de Dumnezeu, într-o nesfârșită simplitate a simțirii.
Numai simplitatea este nesfârșită, pentru că cuprinde în ea totul, în mod concentrat. „Simplitatea simțirii” e cea mai intensă simțire, pentru că nu se împarte în simțiri diferențiate și micșorate. Toate părțile sufletului sunt străbătute de o singură simțire, dar de tărie nesfârșită, a dorului după frumusețea lui Dumnezeu. Simplitatea e concentrarea într-o unitate a tuturor puterilor și simțurilor sufletului, care au, prin Dumnezeu, o adâncime și o bogăție nesfârșită.
Mintea ajunsă atunci ca una care a zămislit din lumina duhovnicească a harului, s-a făcut izvor de iubire și de bucurie. (Diadoh al Foticeii)
· Sfântul Isaac spune la rândul lui: Iubirea ce se ivește din niscai lucruri e ca o candelă mică, hrănită de untdelemn și astfel e și lumina ei; sau ca un pârâu care se hrănește din ploaie și a cărui curgere se oprește când conținutul care-l susține lipsește. Dar iubirea care are drept pricină pe Dumnezeu, este ca un izvor a cărui curgere niciodată nu se întrerupe, căci Dumnezeu singur este izvorul ei și conținutul ei nesecat. (Isaac Sirul)
· Întrebare: Când se ajunge la desăvârșirea multelor roade ale Duhului? Răspuns: Când se învrednicește cineva de desăvârșita iubire a lui Dumnezeu. Întrebare: De unde cunoaște cineva că a ajuns la aceasta? Răspuns: Când se mișcă pomenirea lui Dumnezeu în cugetarea lui, îndată inima lui se mișcă în iubirea Lui și din ochii lui pornesc lacrimi de îmbelșugare. Căci iubirea are obiceiul să izvorască lacrimi când își amintește de cei iubiți. Astfel fiind, niciodată nu încetează din lacrimi, pentru că nu-i lipsește niciodată conținutul care să-l aducă pe el la pomenirea lui Dumnezeu. Așa încât și în somnul lui se află în convorbire cu Dumnezeu, acesta fiind un obicei al iubirii și aceasta este desăvârșirea oamenilor în această viață a lor. (Isaac Sirul)
Desăvârșirea omului constă astfel în iubirea față de Dumnezeu. Iubirea este a inimii și ea se arată în lacrimi, când este o simțire puternică, nu o convingere teoretică. Dar inima se aprinde de iubire și se topește în lacrimi, când în cugetare se mișcă pomenirea lui Dumnezeu. Deci inima nu lucrează fără cugetare. Se înțelege că numele lui Dumnezeu pomenit mereu în cugetare înduioșează inima la iubire până la lacrimi, deci nici cugetarea la Dumnezeu nu-i o cugetare pur teoretică. Din toate rezultă că Dumnezeu cel pomenit neîncetat, e pomenit astfel pentru că e iubit ca Persoană iubitoare, căci o persoană trezește în alta iubirea prin iubirea sa.
· Iubirea lui Dumnezeu este călăuză prin fire și când vine în cineva fără măsură, face acel suflet să iasă din sine (extatic). De aceea, inima celui ce o simte pe ea nu poate să o încapă și să rămână cum este, ci, după măsura calității și a iubirii venite în el, vede în el o schimbare neobișnuită. și semnele ei simțite sunt acestea: fața celui ce o are se face ca focul și-i plină de bucurie, trupul i se încălzește, frica și sfiala se depărtează de la el și se face ca un ieșit din sine (extatic). Puterea care adună mintea lui pleacă de la el, făcându-se ca un ieșit din minte, moartea ce mai înfricoșătoare o socotește bucurie și niciodată vederea minții lui nu pătimește vreo întrerupere din înțelegerea celor cerești; celui absent îi vorbește ca fiind de față, nefiind văzut de cineva.
Tainica legătură dintre suflet și trup se arată și în căldura ce cuprinde trupul celui cucerit de o mare iubire. El este ca un ieșit din sine, ca unul ce a uitat de sine; toată atenția lui e plecată la cel iubit. E ca un ieșit din minți, dar nu în sens rău, ca să calce bunele rânduieli ale societății, ci în sensul bun, fiind în stare să renunțe la tot ce caută omul „cuminte” în sensul egoist al cuvântului. E în stare să-și dea viața pentru Cel iubit. «Acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine» (Galateni 3, 20). El trăiește pentru un alt eu, nu pentru eul său. Dacă în omul „natural” eul ca subiect este identic cu obiectul grijii sale, în omul umplut de iubirea de sus „eul” ca subiect rămâne, dar eul ca obiect al iubirii sale este altul, este cel iubit de eul lui Hristos. În același timp se menține ca eu iubitor; în el nu e o reduplicare egoistă, ci o doime reală: eu ca subiect și tu ca cel pentru care sunt eu. Aceasta e „ieșirea din sine”, ieșirea din mintea pentru sine, ridicarea la mintea pentru altul. Cel ce iubește nu mai are frică să renunțe la sine și nici rușine să se comporte în felul acesta, socotit de alții nebunie. Dar în faptul că eul ca subiect rămâne, se arată totuși că iubirea cea mai totală nu înseamnă confundare cu altul în impersonal, ci unitate bipersonală. Tu ai devenit dominant însă în mine prin voia propriului eu, instalându-te în interiorul propriului eu cu un rol major, dar mărind uriaș puterile eului meu care te-a primit.
Cunoașterea și vederea lui naturală a dispărut și nu simte în chip sensibil mișcarea sa, care se mișcă între lucruri; chiar dacă face ceva, nu simte ceea ce face, ca unul ce are mintea ocupată cu vederea unor lucruri care nu sunt de față. și cugetarea lui se ocupă pururi cu Celălalt.
Cunoașterea și vederea celor din jur, mișcarea lui între ele se săvârșește fără să fie conștient de ele, atenția Lui fiind ațintită cu totul la cel iubit, dar nevăzut pentru vederea naturală.
De această beție duhovnicească au fost plini odinioară Apostolii și mucenicii: cei dintâi au străbătut stăpâniți de ea toată lumea, ostenind și fiind batjocoriți (I Timotei 4, 10); cei din urmă, suportând tăierea mădularelor, și-au vărsat sângele lor ca apa; și suferind chinurile cele mai cumplite, nu s-au descurajat, ci le-au răbdat cu bărbăție. și, fiind înțelepți, au fost socotiți ca niște lipsiți de minte (II Corinteni 11, 38). Alții au rătăcit prin pustie, prin munți, peșteri și prin văgăunile pământului (Evrei 11, 38), fără așezare, ei care erau cei mai așezați. La această nebunie învrednicește-ne și pe noi Doamne, să ajungem!
Despre Sfânta Împărtășanie
Nimic nu ajută și nu contribuie așa de mult la curățirea sufletului, la luminarea minții, la sfințirea trupului și la prefacerea amândurora spre o stare mai dumnezeiască și la nemurire, ba și la biruirea patimilor și a demonilor, sau, mai presus de fire, ca împărtășirea și cuminecarea continuă, cu inimă și simțire curată, pe cât este cu putință omului, cu preacuratele, nemuritoarele și de viață făcătoarele Taine, cu însuși cinstitul Trup și Sânge al Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus. Adeverim aceasta din cuvintele Vieții înseși și ale însuși Adevărului care zice: «Eu sunt pâinea vieții»; «Aceasta este pâinea care se pogoară din cer, ca cel ce mănâncă din ea să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veac. și pâinea care Eu o voi da, trupul Meu este, pe care Eu îl voi da pentru viața lumii». și: «De nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață întru voi. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, are viață veșnică», «căci trupul Meu este mâncare adevărată și sângele Meu este băutură adevărată. Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, rămâne întru Mine și Eu întru el. precum M-a trimis pe Mine Tatăl Cel viu și Eu sunt viu prin Tatăl; și cel ce Mă mănâncă pe Mine, acela va fi viu prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer și cel ce mănâncă pâinea aceasta a Mea, viu va fi în veac» (Ioan 6, 53-58).
Purtătorul de Hristos, Pavel, zice acestea: «Fraților, eu am primit de la Domnul, ceea ce v-am predat și vouă, că Domnul Iisus în noaptea în care a fost vândut, a luat pâinea și binecuvântând-o, a frânt-o spunând: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu care pentru voi se frânge; aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea. Căci de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi trupului și sângelui Domnului. Pentru aceea, între voi mulți sunt neputincioși și bolnavi, dintre care mulți mor. Căci dacă ne-am cerceta pe noi, nu am fi judecați, iar fiind judecați de Domnul, suntem îndreptați, ca să nu fim osândiți laolaltă cu lumea» (I Corinteni 11, 23-33)
· Sfântul Ioan Gură de Aur: De trebuință este să învățăm care este minunea Tainelor, pentru ce s-au dat și care este folosul lor. „Suntem un trup și mădulare ale trupului Domnului nostru Iisus Hristos și din oasele Lui” (Romani 12, 5; Efeseni 5, 30). Iar cei care au aflat aceasta, să urmeze celor spuse. Deci pentru ca aceasta să nu se înfăptuiască numai prin iubire, ci și cu lucrul însuși, să ne unim prin mâncare cu acel trup pe care ni l-a dăruit, voind să ne arate dorul ce-l are către noi.
Nu numai prin iubire ca simțire se susține comuniunea în biserică, oricât ar accentua unii aceasta, ci și printr-o putere obiectivă, ontologică, dumnezeiască, ce ne vine prin trupul lui Hristos. Prin aceasta ne prinde chiar și trupurile în această unire.
Pentru aceasta s-a unit pe Sine cu noi și ne-a dat trupul Său nouă, ca să ne facem un trup unit cu Capul. Acest lucru este propriu celor ce se iubesc cu tărie, fiind dat de înțeles și de Iov, vorbind despre casnicii lui, care-l iubeau în chip covârșitor, încât ziceau: «Cine ne va da putința să ne săturăm de carnea lui?» (Iov 31, 31). De aceea, și Hristos a făcut acest lucru, ridicându-ne la o prietenie și mai mare și arătându-ne dorul Lui către noi, căci nu se dă pe Sine celor ce-L doresc, numai ca să-L vadă, ci și ca să-L atingă, să-L mănânce, să se sădească în trupul Lui și să se unească cu El și să-și sature întregul dor. (Ioan Gură de Aur)
Cei ce se împărtășesc de preasfântul Trup și de cinstitul Sânge, stau între Îngeri, Arhangheli, între Puterile de sus și sunt îmbrăcați în însuși veșmântul împărătesc al lui Hristos, având arme duhovnicești. Ba cu acestea încă nu am spus nimic, căci L-au îmbrăcat cu Împăratul însuși. Pe cât este însă de mare, de înfricoșătoare și de minunată Taina, tot pe atâta trebuie să te apropii cu curăție, dacă vrei să te apropii de mântuire. Căci dacă te apropii cu conștiință apăsată, te apropii de osândă și pedeapsă, fiindcă «cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie Trupul și Sângele Domnului, judecată sieși mănâncă și bea» (I Corinteni 11, 27). Dacă cei ce-și pătează porfira împărătească sunt pedepsiți la fel cu cei ce o rup, nu e deloc necuvenit ca cei ce primesc Trupul cu cuget necurat să sufere aceeași pedeapsă cu cei ce L-au rupt prin piroane. Ia aminte ce înfricoșătoare pedeapsă a arătat Pavel zicând: «Cel ce călca legea lui Moise murea pe temeiul a doi sau trei martori, socotiți cu cât se va învrednici de o pedeapsă mai mare cel ce a nesocotit pe Fiul lui Dumnezeu și a socotit un lucru de rând Sângele Noului Legământ, prin care acesta a fost sfințit?» (Evrei 10, 29). (Ioan Gură de Aur)
· Câți deci, ne împărtășim de trupul acesta, câți gustăm din sânge, se înțelege că gustăm din Acela ce șade sus, care e închinat de Îngeri, de Cel apropiat de puterea fără margini. O, câte drumuri duc spre mântuirea noastră! Ne-a făcut pe noi trupul Său, ne-a dat nouă trupul Său, și nimic din toate acestea nu ne depărtează de rele! O, ce nepăsare, o, ce nesimțire! (Ioan Gură de Aur)
· Un preot minunat mi-a istorisit că a fost învrednicit să vadă și să audă acestea: că pe cei ce vor pleca de aici împărtășiți cu Taine cu conștiința curată fiind, când vor muri, Îngerii îi vor duce de aici în suită, pentru Cel cu care s-au împărtășit. (Ioan Gură de Aur)
· Dumnezeiescul Damaschin zice: Deoarece suntem îndoiți și compuși, trebuie ca și nașterea noastră să fie îndoită; la fel și haina îndoită. Nașterea ni s-a dat prin apă și prin Duh, iar mâncarea este însăși pâinea vieții, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce s-a pogorât din cer. Precum la Botez, deoarece oamenii obișnuiesc să se spele cu apă și să se ungă cu untdelemn, a unit cu untdelemnul și cu apa harului Duhului și l-a făcut pe el baia nașterii din nou, la fel, deoarece avem obiceiul să mâncăm pâine și să bem apă și vin, a unit cu ele dumnezeirea Sa și le-a făcut pe ele Trupul și Sângele Său, ca prin cele obișnuite și după fire, să ajungem în cele mai presus de fire. Trupul Lui este cu adevărat unit cu dumnezeirea, prin trup înțelegând pe cel din Sfânta Fecioară, nu un trup coborât din ceruri, iar pâinea și vinul se prefac în însuși Trupul și însuși sângele lui Dumnezeu. Dar, de cauți să afli modul cum se face aceasta, îți ajunge să auzi că aceasta se face prin Duhul Sfânt, tot așa cum Cuvântul a dat ființă trupului Său în Sine din Sfânta Născătoare de Dumnezeu prin Duhul Sfânt; mai mult nimic nu cunoaștem, decât că Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat, lucrător și atotputernic, iar modul de nepătruns. (Ioan Damaschin)
· Celor ce se împărtășesc cu vrednicie, aceasta se face spre iertarea păcatelor, spre viață veșnică și spre păzirea sufletului și a trupului; iar celor ce se împărtășesc cu obrăznicie, spre osândă și pedeapsă, ca și moartea Domnului. (Ioan Damaschin)
· Pâinea și vinul nu sunt chip al Trupului și al Sângelui lui Hristos, în nici un caz, ci însuși Trupul lui Hristos Cel îndumnezeit și însuși Sângele Lui. Căci «Trupul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu este adevărata băutură» (Ioan 6, 55). Acesta este Trupul și Sângele lui Hristos, care intră în alcătuirea (constituția) sufletului și trupului nostru, netopindu-se, nestricându-se, netrecând în ceea ce dăm afară, ci rămânând în ființa noastră, ca pricină a păstrării noastre, ca mijloc de curățire a toată întinăciunea.
Trupul lui Hristos, pe care-L primim în Sfânta Împărtășanie nu e alt trup decât cel primit de Fiul lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară, dar îndumnezeit prin Înviere și Înălțare, ca să fie în noi aluat spre îndumnezeire, înviere și înălțare. De aceea e și trup pneumatizat, nevăzut, copleșit de Duhul Sfânt, deși trup real, ca să fie și în noi izvorul Duhului deplin și să ne pneumatizeze și pe noi tot mai mult, pentru a birui treptat legile firii, atârnarea spre cele de jos, procesul de stricăciune și de moarte definitivă. Căci trupul lui Hristos nu mai e supus procesului de descompunere, datorită Duhul Sfânt care se află în el. de aceea în Sfinți osemintele rămân nedescompuse și de aceea vom învia și noi, căci Hristos cel înviat rămâne cu Duhul Său în sufletul nostru, cu puterea Lui de nestricăciune care-i va da acestuia puterea să-și învie trupul. ortodoxia a păstrat înțelesul mântuirii ca efect întins asupra trupului și a cosmosului, afirmând că mântuirea deplină este eliberarea trupului de stricăciune și de moarte prin înviere, datorită umplerii lui de Duhul Sfânt. Toată imnografia Bisericii vorbește despre aceasta, căci așa cum sufletul este în trupul nostru, așa e, în oarecare fel, și trupul nostru, prin rădăcinile raționalității și sensibilității lui, în sufletul nostru. Dar atunci cu atât mai mult și Hristos cel înviat, adică cu trupul nesfârșit subțiat și înduhovnicit, e în oarecare fel în sufletul nostru chiar după moartea noastră, dacă l-am primit des în noi în cursul vieții pământești și am trăit în El prin voința, prin gândirea și prin faptele noastre, care au lucrat la înduhovnicirea trupului nostru. Prin mâncarea trupului lui Hristos, pneumatizat și subțiat, am hrănit chiar sufletul nostru, întărind prin înduhovnicire rădăcinile raționale și sensibile ale trupului nostru în El. prin mâncare am asimilat în oarecare fel trupul lui Hristos Însuși sufletului nostru, sau viceversa. Despărțirea între suflet și trup nu e atât de totală, cum ne închipuim; cu atât mai mult e valabil aceasta când sufletul și trupul nostru sunt în Hristos, în care osmoza între suflet și trup și deci și între dumnezeire și compusul uman a atins treapta culminantă.
Chiar dacă aurul s-a pătat, îl curăță prin arderea judecății, ca să nu fim osândiți în veacul viitor împreună cu lumea (I Corinteni 11, 52).
Trupul pneumatizat, înviat, și deci curat al Domnului, asimilat în sufletul și în trupul nostru, le duce pe acestea spre curăție, de multe ori prin pătimirea crucii, pe care ne-o întipărește și nouă din Sine, actualizând-o în noi. De aceea trupul lui Hristos lucrează în noi și printr-o judecată, adică prin încercări, pentru ca suportându-le cu puterea cu care a suportat Hristos crucea Sa, să ne curățim și să nu fim osândiți la sfârșit împreună cu lumea, adică cu cei ce nu vor fi găsiți la judecata din urmă curățiți. Numai în măsura în care ne curățăm astfel, ne unim intim cu Hristos într-un trup, deveniți curați ca și El.
Curățindu-ne prin aceasta, ne unim cu Trupul lui Hristos și cu Duhul Lui și ne facem Trupul lui Hristos. Aceasta este pâinea, care e pârga pâinii cerești, a pâinii spre ființă, căci pâinea spre ființă arată fie pe cea viitoare (a veacului viitor), fie pe cea primită spre păstrarea ființei noastre.
Trupul înviat al lui Hristos este pâinea care va hrăni cu puterea sa netrecătoare sufletul nostru și în el rădăcinile raționale și sensibile ale trupului nostru, ducându-l spre înviere. Hristos este ipostasul, sau temelia ultimă și vie a ipostasurilor noastre, care cred în El.
Trupul Domnului este Duh de viață făcător, pentru că s-a zămislit din Duhul de viață făcător, «căci ceea ce se naște din Duh, Duh este» (Ioan 3, 6). Aceasta o spun, nu ca să desființez firea trupului, ci voind să arăt că e de viață făcător și dumnezeiesc.
Trupul lui Hristos este atât de pneumatizat, atât de copleșit și de subțiat prin Duhul, de iradiant al Duhului prin toți porii Lui, că se poate numi de viață făcător. El este aceasta încă prin faptul cu totul deosebit că e zămislit prin Duhul Sfânt, a cărui putere s-a unit cu cea a Fecioarei Maria. Duhul Sfânt a întărit puterea de zămislire și de alcătuire a unui nou om, a Fecioarei Maică atât de mult, că el n-a mai avut nevoie de sămânță bărbătească. Trupul lui Hristos poartă astfel în el de la început puterea constitutivă a Duhul Sfânt. De aceea e de viață făcător.
Acestea se numesc chipuri (antitipuri) ale celor viitoare, nu ca unele ce nu sunt cu adevărat Trupul și Sângele lui Hristos, ci că acum ne împărtășim prin ele de dumnezeirea lui Hristos, iar atunci numai înțelegător prin vedere. (Ioan Damaschin)
· Dumnezeiescul Macarie zice: Precum vinul se amestecă în toate mădularele celui ce bea și se preface în el și el în vin, așa cel ce bea Sângele lui Hristos, se adapă cu Duhul dumnezeiesc și acesta se amestecă în suflet în chip desăvârșit, și sufletul în el. Astfel sfințit, sufletul se face vrednic de Domnul, căci «toți ne-am adăpat din același Duh» (I Corinteni 12, 13). Iar prin Euharistia pâinii, cei ce se împărtășesc cu vrednicie, se învrednicesc să se facă părtași de Duhul Sfânt și așa sufletele vrednice pot să viețuiască în veci.
Ceea ce primim prin Sfânta Împărtășanie în mod deosebit este Duhul dumnezeiesc, ca Dumnezeu Cel ce întărește sufletul omului în biruirea proceselor nelibere ale naturii și unifică făptura cu Dumnezeu. Îl primim în primul rând în suflet și din suflet trece în trup, căci în suflet sunt rădăcinile raționale și sensibile ale trupului. sufletul nostru devine pneumatic, se întărește în ceea ce are superior naturii și poate pneumatiza și trupul, sau rădăcinile lui aflate în suflet.. sufletul dobândește astfel o putere neasemănat mai mare de înduhovnicire, de subțiere a trupului. unirea între suflet și trup devine tot mai mare, mai adâncă, în trupul lui Hristos, pe care Duhul dumnezeiesc L-a pneumatizat, L-a subțiat, L-a îndumnezeit, L-a transfigurat deplin. Dacă, după Maxim Mărturisitorul, în Sfinți dualitatea este depășită (dualitatea funcțională, nu cea de substanță), cu atât mai mult în Hristos. și prin împărtășirea de El se începe depășirea ei și în cei ce se împărtășesc des și cu conștiința curată. Prin aceasta sufletul, adus în unirea cu Dumnezeu, va putea trăi în veci, și va da în altă parte și trupului tărie să copleșească procesele naturale încă în lumea asta fiind, iar prin întărirea rădăcinilor lui raționale și sensibile în suflet, va putea ca sufletul să învie trupul la o viață nesupusă descompunerii, la sfârșitul lumii.
Precum viața trupului nu este de la trup, ci din afară de el, adică din pământ, așa și sufletul a fost învrednicit de Dumnezeu să aibă mâncare, băutură, veșmânt, care sunt viața adevărată a sufletului, nu din firea sa, ci din dumnezeirea Lui, adică prin Duhul Său.
Aceasta înseamnă că sufletul celui ce se împărtășește cu trupul Domnului, se împărtășește prin trup propriu-zis cu dumnezeirea Lui. Dar pe de altă parte, trupul lui Hristos e atât de intim străbătut de Duhul Sfânt, sau de dumnezeirea lui Hristos, că nu se poate spune că numai el hrănește trupul omenesc. De altfel Duhul Sfânt ca foc personal al iubirii treimice face din trupul Domnului un complex organic de energii prin care se manifestă această căldură a iubirii, încât prin aceasta el însuși a devenit numai foc al iubirii. Apoi în cazul că trupul Domnului ar rămâne numai în trupul omului, trupul nestricăcios al Domnului ar trebui să susțină în mod direct trupul omului în nestricăciune, ceea ce nu se întâmplă. Pe de altă parte, viața trupului nu se susține numai din pământ, ci și din suflet. Deci și viața îndumnezeită a lui, într-un grad limitat pe pământ și deplin în cer, se susține și prin sufletul îndumnezeit. Dar ca sufletul să poată susțină trupul cu viața lui, trebuie să aibă într-un anumit fel rădăcinile trupului în sine, deci el primește într-un fel și trupul Domnului, sau rădăcinile ui îndumnezeite în sine.
Sufletul are firea dumnezeiască spre pâinea vieții, adică pe Cel ce a zi: «Eu sunt pâinea vieții» și apa vie spre vinul care veselește și ca untdelemn al bucuriei. (Macarie cel Mare)
· Împărtășirea de Dumnezeu și de Taine s-a numit cuminecare (communicatio = cuminecătură), pentru că ne dăruiește unirea cu Hristos și ne face să avem comună cu El împărăția Lui. (Isidor Pelusiotul)
· Este cu neputință să se mântuiască credinciosul, să primească iertarea păcatelor și să dobândească Împărăția cerurilor, dacă nu se împărtășește cu frică, credință și cu dragoste de tainicul și neprihănitul Trup și Sânge al lui Hristos. (Nil Ascetul)
· Este bine și de mare folos să se cuminece și să se împărtășească cineva în fiecare zi cu Sfântul Trup și Sfântul Sânge al lui Hristos. Aceasta deoarece El însuși a zis: «Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, rămâne întru Mine și Eu întru el și are viață veșnică» (Ioan 6, 56). și cine se îndoiește că a se împărtăși cineva continuu de viață, nu e nimic altceva decât a viețui în chip mulțumit? Noi ne cuminecăm de patru ori în fiecare săptămână: duminica, miercurea, vinerea și sâmbăta, și în celelalte zile, dacă are loc pomenirea vreunui Sfânt.(Vasile cel Mare)
Ideea că prin împărtășirea deasă, omul poate înmulți viața sa în Dumnezeu, e prețioasă. De fiecare dată omul trăiește cu sufletul într-un efort de a sfinți prin aceasta o altă latură a legăturii sale cu semenii, într-un efort de a înfăptui prin fapte deosebite, cerute de alte și alte împrejurări, o altă și altă virtute. Dacă aceasta este preocuparea generală a vieții lui, «comunicarea» cu trupul Domnului și cu puterea Lui îl va susține de fiecare dată în acest alt efort.
În aceste zile socotesc că Sfântul și liturghisea, căci nu putea în fiecare zi, stingherit fiind de atâtea griji. De aceea, zice și Sfântul Apolo:
· Monahul trebuie să se cuminece, de e cu putință, în fiecare zi cu Tainele lui Hristos, căci cel ce se depărtează pe sine de acestea, se depărtează de Dumnezeu. Iar cel ce se împărtășește continuu, se îmbracă cu trupul Domnului, căci însuși glasul mântuitor zice: «Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, rămâne întru Mine și Eu întru el» (Ioan 6, 56). Deci aceasta le este de folos monahilor, care fac neîncetat pomenirea patimii mântuitoare. Drept aceea, se cade ca el să fie gata în fiecare zi și să se pregătească pe sine în așa fel, ca să fie vrednic în fiecare zi, totdeauna, pentru primirea Sfintelor Taine, căci așa ne împărtășim și de iertarea păcatelor. (Avva Apolo)
A se îmbrăca cu Hristos înseamnă a se îmbrăca cu putere. Imaginea este luată de la îmbrăcarea cu un echipament de luptă, căci Hristos este ca o armătură și ca o armă. Dar se înțelege că pe Hristos Îl îmbrăcăm când îl primim în noi, căci nu ți se comunică puterea cuiva, dacă nu ți se face oarecum interioară& Dar același lucru înseamnă a te împărtăși cu trupul lui Hristos: înseamnă a te îmbrăca cu puterea Lui. Ideea e că trupul lui Hristos cu care ne împărtășim, sau cu care ne îmbrăcăm, nu e ceva care rămâne în noi, sau lipit de noi, ca un lucru pasiv, ci ca un izvor de putere, de care ne folosim întrucât noi înșine ne însușim activ această putere. Dar ca să fim mereu ținuți în stare de putere, trebuie să fim în comunicare continuă cu Hristos; să stăm mereu în comunicare cu Soarele puterii duhovnicești.
Se remarcă legătura firească între pomenirea neîncetată a lui Hristos, deci și a patimii Lui, prin rugăciune și prin împărtășirea continuă cu trupul Lui răstignit și biruitor al morții prin cruce. Comunicarea continuă cu trupul Domnului întreține pomenirea continua a Lui, căci ea e o pomenire cu lucrul, cu fapta, nu numai cu cuvântul. La rândul ei, pomenirea neîncetată a Domnului cu cuvântul, ca comunicare a Lui cu mintea, cu duhul, cu inima noastră, se cere după o comunicare deplină cu Hristos prin împărtășirea de trupul Lui.
Împărtășirea deasă cu trupul Domnului, ca comunicare a puterii Lui către noi, ca comunicare a Duhului Lui, ca lucrând prin El însuși fără noi. Factorul uman comunică cu factorul activ care e Hristos, pentru a deveni și mai activ. De aceea trebuie o pregătire în acest sens din partea omului. «Cine se împărtășește cu nevrednicie, judecată sieși mănâncă, nedeosebind trupul Domnului», și de aceea neconlucrând cu el. De aceea mai bună este o împărtășire mai rară, dar bine pregătită, primită cu mare concentrare de putere, hotărâre de a conlucra cu puterea din trupul Domnului, decât o împărtășire într-o stare laxă, nepăsătoare a puterilor proprii.
· Zice și Sfântul Ioan Scărarul: Dacă un trup atingându-se de alt trup, se schimbă în puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Căci e scris în Pateric: Ioan de Bostra, bărbat sfânt și având putere asupra duhurilor necurate, i-a întrebat pe dracii care sălășluiau în niște fetițe furioase și chinuite de ei cu răutate, zicând: „De care lucruri vă temeți de creștini?” aceștia au răspuns: „Aveți cu adevărat trei lucruri mari: unul pe care-l puteți atârna pe grumazul vostru; unul cu care vă spălați în Biserică și unul pe care-l mâncați în adunare”. Întrebându-i iarăși: „Din acestea trei, de care vă temeți cel mai mult?”, au răspuns aceia: ”Dacă ați păzi bine aceea cu care vă împărtășiți, n-ar putea nimeni dintre noi să facă rău vreunui creștin!” Deci lucrurile de care se tem răufăcătorii mai mult decât toate, sunt Crucea, Botezul și Cuminecătura. (Ioan Scărarul)
Cum trebuie ascultate și înțelese cuvintele duhovnicești ale Părinților.
Înainte de toate, să înțelegi și să asculți în chip credincios, având cuvenita evlavie față de rânduielile dumnezeiești și duhovnicești ale Părinților.
· Spune despre aceasta Sfântul Macarie: Neatinse rămân cele duhovnicești de cei necercați, dar sufletul sfânt și credincios se împărtășește cu înțelegere de Duhul Sfânt. și comorile cerești ale Duhului i se fac arătate numai celui ce le primește cu cercare. Celui ce nu le-a cercat nu-i este cu putință nici măcar să le înțeleagă. (Macarie Egipteanul)
Deci ascultă cu evlavie despre ele până ce ți se va da și ție, celui ce crezi, să te învrednicești de dobândirea lor. Atunci vei cunoaște prin însăși experiența ochilor sufletului de ce mari bunătăți și taine se pot împărtăși sufletele creștinilor încă de aici.
Cum să ne rugăm și despre luminarea adevărată și puterea dumnezeiască.
· Spune Sfântul Diadoh: câți cugetă neîncetat la preaslăvitul și mult doritul nume al Domnului Iisus în adâncul inimii, pot să vadă odată și lumina minții. (Diadoh al Foticeii)
Întâmplându-se aceasta cu bunăvoința lui Dumnezeu, de atunci, celălalt drum al viețuirii noastre după Dumnezeu, de atunci, celălalt drum al viețuirii noastre după Dumnezeu îl săvârșim în chip neînșelător și neîmpiedicat, umblând în lumină, mai bine zis fiind fii ai luminii, cum zice Dătătorul de lumină Iisus: «Până aveți lumina, credeți în lumină, ca să vă faceți fii ai luminii»; și: «Eu sunt lumina lumii, cel ce urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții». Iar David strigă către Domnul acestea: «Întru lumina Ta vom vedea lumină», iar Sfântul Pavel zice: «Dumnezeu, care a zis să lumineze lumină din întuneric, pe care a luminat-o în inimile noastre».
De fapt, prin aceasta, ca printr-un sfeșnic nestins și atotluminos, cei cu adevărat credincioși sunt călăuziți și privesc spre cele de dincolo de simțuri și li se deschide ca unora ce sunt curați cu inima poarta cerească a toată viețuirea și starea înaltă, deopotrivă cu a îngerilor. și așa le răsare acestora iarăși, ca dintr-un disc al soarelui, putința să judece, să deosebească, să străvadă, să vadă înainte și cele asemenea acestora. și simplu grăind, prin aceasta le răsare acestora toată arătarea și descoperirea tainelor nearătate și se umplu de puterea dumnezeiască și mai presus de fire în Duh. Iar prin această putere mai presus de fire și lutul lor se ușurează, sau mai bine zis povara trupului li se subțiază și plutește, înălțându-se.
Prin această putere luminătoare în Sfântul Duh, și unii dintre Sfinții Părinți, încă fiind în trup, au trecut ca niște ființe nemateriale și netrupești, cu picioarele neudate râuri neumblate și mări străbătute de corăbii, au făcut drumuri lungi de zile multe într-o clipă și au săvârșit multe alte lucruri minunate în cer, pe pământ, în soare, pe mare, în pustiuri, cetăți, în tot locul și țara, printre fiare sălbatice și târâtoare și, simplu, în toată zidirea și în toate stihiile, și prin toate s-au slăvit. Pururi stând la rugăciune, trupurile lor curate și cinstite se ridicau de pe pământ ca înaripate, dezbrăcate de grosimea și greutatea trupească, topite de focul dumnezeiesc și nematerial al harului.
Peste tot trebuie să se înțeleagă că e vorba de focul iubirii și de legătura tainică sau de influența pe care simțirile sufletului o au asupra trupului. Trupul devine ușor când sufletul e curat și transparent, prin lipsa de patimi și prin iubirea care nu are ce să ascundă.
Sub lucrarea acestuia, ei se înalță cu ușurință, o, minune, preschimbați și replăsmuiți într-o stare mai dumnezeiască, prin mâna îndumnezeitoare a puterii harului, sălășluite în ei. și, după sfârșitul lor, trupurile preacinstite ale unora din ei rămân nedesfăcute, adeverind în chip vădit harul și puterea sălășluite în ei și în toți cei tari în credință. Iar după învierea obștească și a toată lumea, crescându-le oarecum aripi din însăși puterea Duhului aflătoare în ei, se vor răpi în nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh, cum zice cunoscătorul celor negrăite, dumnezeiescul Pavel; și așa totdeauna cu Domnul vor fi (I Tesaloniceni 4, 17). Pe lângă acestea și grăitorul în Duh, David cântă:
· Doamne, întru lumina Ta vor purcede și întru numele Tău se vor veseli toată ziua (adică veșnică), și întru dreptatea Ta se vor înălța cornul lor. (Psalmi 88, 16-18)
· Cei tari ai lui Dumnezeu s-au ridicat de pe pământ. (Psalmi 46, 9)
Iar mult grăitorul de cele mari, Isaia, zice:
· Celor ce așteaptă pe Domnul, le vor crește aripi; schimbase-va puterea lor. (Isaia 40, 31)
· Dar și Sfântul Macarie zice: Tot sufletul care s-a învrednicit să îmbrace în chip desăvârșit pe Hristos, în putere și încredințare, încă de aici, prin credință și prin străduința în toate virtuțile, și care s-au unit cu lumina cerească a chipului nestricăcios, se învrednicește să primească totdeauna cunoștința tainelor cerești în ipostas. Iar în ziua învierii, a ajuns în însuși chipul ceresc al slavei, trupul împreună slăvit cu sufletul și răpit de Duhul întru întâmpinarea Domnului în văzduh, și învrednicit să se facă de un chip cu trupul slavei Lui, va împărăți în veci împreună cu sufletul și cu trupul Domnului. (Macarie Egipteanul)
În lumina ce iradiază din Hristos este implicată nestricăciunea trupului Lui; sau invers, în nestricăciunea Lui e implicată lumina ce iradiază din El. trupul omenesc în Hristos, mai ales după înviere, e revenit prin Duhul Sfânt la o stare de energie sau de complex organic de energii incoruptibil și de aceea luminos. În trupul astfel pneumatizat, sufletul se află și el la nivelul suprem pe verticala conștiinței, a simțirii curate și iubitoare, care e o energie ce nu poate slăbi, deci nu se poate corupe. Iar iubirea lui iradiază ca o lumină netrecătoare.
Primește lumina nu ca plutind suspendată, sau ca produs imaginar al subiectului propriu, ci ca izvorând din ipostasul, sau din Persoana lui Hristos, care, ca fundament creator și susținător a toată ființa, a toată energia și a toată iubirea, iradiază lumina. De aceea lumina pe care o primește omul în legătură neîncetată de rugăciune cu Hristos, este o lumină de supremă consistență spirituală, este lumina ce izvorăște din fundamentul ei ultim, din Persoana supremă sau din Treimea de Persoane supreme și creatoare, care nu poate fi decât izvor de lumină, pentru că e izvor de iubire.
Obârșia și maica acestor însușiri noi și mai presus de cuvânt este mai înainte pomenita liniște, însoțită de luarea aminte și de rugăciunea întru toată negrija. Acestea au ca vatră de temelie și ca pavăză de nebiruit, împlinirea după putere a tuturor poruncilor îndumnezeitoare. Iar din negrijă, liniște, din luarea aminte și din rugăciune se naște în inimă mișcarea plină de căldură care arde patimile și pe demoni și curăță inima ca într-un cuptor. și din aceasta dorul și dragostea nesăturată de Domnul Iisus Hristos. Iar din acestea dulcea curgere a lacrimilor din inimă, ca dintr-un izvor, care ca un isop curăță sufletul și trupul, prin pocăință, prin iubire, mulțumire și mărturisire, umplându-le de ele. Din acestea se naște seninătatea și pacea gândurilor, care n-are margine, ca una ce întrece toată mintea (Filipeni 4, 7). Iar din acestea lumina strălucitoare ca zăpada,și, la sfârșit, nepătimirea și învierea sufletului înainte de cea a trupului.
Din înșirarea acestor stări ce se nasc una din alta, începând de la liniște, luare aminte și rugăciune, se vede că liniștea nu este o nemișcare a sufletului, ci o deosebită putere de concentrare și de creare a unui șir întreg de mari tensiuni duhovnicești, de pocăință, de curățire de patimi, de iubire. Nepătimirea, sau despătimirea însăși, care e la vârful lor, e unită cu învierea sufletului, care este o umplere a lui de viața cu totul nouă din plinătatea Duhului Sfânt. Numai din această forță a unei vieți total noi în suflet, va rezulta și învierea trupului, întrucât în acest suflet înviat au fost scoase din dezordine, refăcute și înviate, înseși rădăcinile raționale și sensibile ale trupului. efortul de despătimire, împreunat cu rugăciunea lui Iisus, arată că această rugăciune nu are nevoie numai de o metodă formală cum se interpretează adeseori în Apus unde s-a pierdut înțelegerea pentru rostul despătimirii. Pe de altă parte, introducerea minții în inimă prin pomenirea neîncetată a lui Iisus, are rostul de a reunifica rădăcinile raționale ale trupului aflătoare în minte cu cele sensibile aflătoare în inimă, adică a scoate rațiunile ființei umane din sfâșierea lor în raționalitatea abstractă și în sensibilitatea dezordonată și prin aceasta a le face să se reunifice cu modelele lor din Logosul dumnezeiesc, să devină cu adevărat luminoase și iubitoare, cum au devenit cele ale sufletului și trupului lui Hristos, în ipostasul Cuvântului.
Alcătuirea nouă a chipului și reîntoarcerea omului la chipul și asemănarea sa, prin făptuire și vedere, potrivit acestora, prin credință, nădejde și dragoste; și odată cu aceasta, întinderea întreagă a lui spre Dumnezeu, unirea în timpul de față, ca în oglindă și în ghicitură (I Corinteni 13,12) și în arvună, iar în cel viitor împărtășirea în chip desăvârșit și bucuria de veci de vederea lui Dumnezeu față către față (I Corinteni 13, 12)
Încheiere
Stându-ne, așadar, iubiților, atâtea și astfel de bunătăți înainte, nu numai ca nădejdi și ca făgăduințe, ci în adevăr și în ființă, încă de aici, să ne sârguim , să ne grăbim, să alergăm până ca avem timp să ne nevoim, ca și noi să ne învrednicim de ele, printr-o mică și vremelnică stăruință, dar cel mai mult prin darul și harul lui Dumnezeu. «Căci nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de slava ce are să ni se descopere nouă» (Romani 8, 18), cum spune Pavel, propovăduitorul lui Dumnezeu. Mai bine zis, dacă ne sârguim, le vom afla, după el, încă de acum ca o pârgă și ca o arvună. Căci dacă cei chemați dintr-o stare de jos la înrudiri și la părtășii împărătești, fac toate prin fapte, cuvinte și gânduri, ca să le dobândească, și nu numai că nu mai pun adeseori preț nici chiar pe viața lor, pentru astfel de slavă și cinste, măcar că e nesigură și vremelnică, ba uneori îi duce și la o totală pieire și nu la vreun folos, cum nu s-ar cuveni ca noi să lucrăm și să ne străduim pentru părtășia, nunta și unirea la care suntem chemați cu Dumnezeu, Împăratul și Făcătorul tuturor împăraților care, singur, este nestricăcios, rămâne pururi, dăruind cinste și slavă strălucită și statornică celor ce sunt ai Lui? și nu numai atâta, ci am primit și puterea să ne facem fii ai lui Dumnezeu: «că tuturor, câți L-au primit pe El, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred în numele Lui» (Ioan 1, 12)
Le dă puterea; nu ne atrage silnic și nu ne silește împotriva voii noastre. Căci puterea înarmează pe cei ținuți în tiranie de cel ce-i tiranizează, ca să vindece răul cu rău. Dar pe noi ne cinstește cu vechea vrednicie a stăpânirii de sine, ca să fie binele săvârșit întru totul cu bunăvoirea și harul Său, dar să ni se socotească drept ispravă a străduinței și sârguinței noastre.
și Acela, măcar că e Dumnezeu și Stăpân, a făcut totul din partea Lui, căci pe toți ne-a făcut la fel și de asemenea pentru toți a murit, ca pe toți să-i mântuiască deopotrivă. Dar ne-a rămas nouă să ne apropiem, să credem, să ne însușim ceea ce ne-a dat, să slujim cu frică, cu sârguință și cu iubire Iubitorului de oameni și purtătorului de grijă Stăpân, care ne-a iubit atât de mult, încât și moarte a voit să sufere de bunăvoie pentru foi, și încă moarte de ocară. Iar aceasta, ca să ne izbăvească de tirania diavolului și vrăjmașului atotrău și să ne împace cu Tatăl și Dumnezeu și să ne facă moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori ai Lui, lucrul cel mai minunat și mai fericit.
Drept aceea, să nu ne înstrăinăm pe noi printr-o mică și scurtă trândăvie și negrijă sau prin vreo mincinoasă plăcere de orice fel, de atât de mari și de multe bunătăți, răsplătiri și bucurii. Să facem dar și să făptuim tot și, de trebuie, să nu ne cruțăm nici chiar viața pentru El, cum a făcut și El pentru noi, deși este Dumnezeu, ca astfel să ne învrednicim și de darurile de aici și de cele de dincolo.