Calist Patriarhul

Capete despre rugăciune

·               De voiești să afli adevărul, urmează pilda cântărețului la chitară: acela își apleacă capul și, ațintindu-și auzul la cântare, mișcă pana cu mâna. Atunci, îndată coardele lovindu-se între ele, chitara scoate cântarea, iar cântărețul saltă de dulceața cântării.

·               Să-ți fie, iubitorule de osteneală și lucrătorule al viei, limpede pilda și să nu te îndoiești. Căci luând aminte, ca un cântăreț la chitară, la adâncul inimii, vei vedea cu ușurință ceea ce cauți, pentru că sufletul răpit de iubire la culme nu se mai poate întoarce la cele dinapoi, că «s-a lipit sufletul meu de urma Ta», zice Proorocul.

·               Înțelege, iubitule, prin chitară inima; prin coarde simțirile, prin pană mintea, care mișcă cu pricepere desăvârșită simțirea prin pomenirea lui Dumnezeu. Din această mișcare se ivește în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeiești.

Simțirile inimii, nu cele trupești. E de remarcat această asemănare a rugăciunii lui Iisus cu cântarea. Rugăciunea e o cântare și de aceea produce o bucurie, căci ea nu e numai repetarea numelui lui Iisus, ci o scufundare în toată lumea nesfârșită de înțelesuri, de iubire și de dulceață, cuprinsă în El. ea e o mișcare în această lume de armonii și de aceea este mereu nouă. Inima vibrează de această armonie și mintea gustă nuanțele ei.

·               De nu vom închide simțurile trupului, nu va izvorî în noi apa săltătoare pe care a făgăduit-o Domnul samarinencii. Că cerând aceea apa sfințită, a aflat înăuntrul ei apa săltătoare a vieții (Ioan 4, 14). Pentru că, precum pământul are prin fire apa și în același timp aceasta curge dan el, la fel și pământul inimii are prin fire această apă săltătoare și izvorâtoare. Ea e ca lumina părintească, pe care Adam a pierdut-o prin neascultare.

Aici, bucuria lăuntrică, unită cu lumina, este simbolizată cu o apă săltătoare, deci vie, nestătută, mereu nouă. Ea e atât de unită cu lumina, încât e numită ea însăși lumină. Căci viața aceasta lăuntrică este deschidere spre sensul suprem al existenței. În ea însăși e sensul suprem al existenței. Ea țâșnește din inimă nu numai pentru că este unită cu mintea, sau cu înțelegerea, ci pentru că inima curată deschisă spre sens, e deschisă spre sensul și spre viața dumnezeiască nesfârșită. Inima a devenit prin curăția ei străvezie; așa cum e deschisă cu sinceritate spre oameni, e deschisă și spre Dumnezeu, suprema Persoană iubitoare. Pentru aceasta e însă de trebuință ca omul să nu fie alipit prin simțuri de lucrurile din afară, prea captat de plăcerile și interesele trupești pe care dorește să le satisfacă prin ele. Ochiul închis spre cele dinafară, se deschide spre cele nesfârșite, care vin în valuri în raza înțelegerii.

·               Precum izvorăște apa dintr-un izvor nesecat, așa izvorăște și apa vie și săltătoare din suflet. Aceasta fiind sălășluită și în sufletul lui Ignatie, l-a făcut să zică: «Nu este în mine foc iubitor de materie, ci apă lucrătoare și grăitoare».

·               Asemănatu-s-a trezvia fericită și de trei ori lăudată, mai bine zis înțelegătoare a sufletului, cu apa ce saltă și izvorăște din adâncul fără fund al inimii. și, pe de o parte, apa ce țâșnește din izvor, umple izvorul însuși, așa zicând, mișcându-se, e pururi mișcată prin Duhul, umple întreg omul dinăuntru de roua dumnezeiască și de Duh, iar pe cel dinafară îl face arzător.

Însăși trezvia sau veghea la cele dinăuntru este o apă izvorâtoare din adâncul inimii, scufundat în abisul nesfârșit al lui Dumnezeu. Căci veghea aceasta e activă, este un scafandru în oceanul tot mai adânc. Fiind ea însăși vie, e ea însăși mereu nouă, hrănitoare cu alte și alte înțelegeri pe care le primește de la Dumnezeu. E greu să desparți această veghe de conținutul ei mereu nou. Într-un fel e ea însăși întreținută de adâncul inimii, susținută de el.

Apa aceasta a vieții și a luminii, sau a bucuriei și a înțelegerii, pe de o parte e mișcată de Duhul Sfânt, deci de dincolo de om; pe de alta se mișcă ea însăși, fiind mișcată de Duhul, adică omul simte că se mișcă el însuși în planul înțelegerii și al bucuriei. Libertatea Duhului nu stânjenește libertatea omului, ci o sporește. Subiectul dumnezeiesc se întâlnește cu subiectul omenesc și-l face ca el însuși să primească mișcarea și să și-o însușească. Apa aceasta îi umple inima, ca pe un izvor din care sau prin care izvorăște; dar umple și toate facultățile și simțirile lăuntrice ale omului, iar pe omul din afară îl umple de căldură în toate comunicările lui. E înfățișată în aceste capete o viziune abisală și liberă a inimii, sau a omului. Omul e subiect de posibilități nesfârșite, pentru că își are rădăcinile în Dumnezeu, pentru că e deschis Subiectului nesfârșit dumnezeiesc. Dumnezeu, nesfârșit în viața și în înțelesurile Lui, poate comunica omul mereu ceva nou din ele, iar omul și le poate însuși, experiindu-se pe sine ca subiect nesfârșit în aceste posibilități ce-i vin din legătura cu Dumnezeu., dar și le însușește el însuși, în mod liber. Omul se poate ruga neîncetat, pentru că în rugăciunea sa e deschis vederii lui Dumnezeu Cel nesfârșit.

·               Mintea care s-a curățit de cele din afară și și-a supus simțurile în întregime, prin virtutea cu fapta, rămâne nemișcată ca și osia cerului, privind spre adâncul inimii, ca spre centru; și stăpânindu-și capul privește acolo, având ca niște sonde razele înțelegerii, care scot de acolo înțelesurile dumnezeiești și supun toate simțurile trupului.

Mintea care s-a curățit de impresiile din afară și și-a făcut simțurile supuse, obișnuindu-le să slujească numai virtuților desprinse prin fapte statornice (înfrânare, răbdare, hărnicie prin slujirea iubitoare a altora, smerenie, etc.), și-a deschis privirea spre adâncul inimii care se adâncește în adâncul nesfârșit al lui Dumnezeu șa izvorăște mereu înțelesuri însoțite de bucurie din nesfârșitul dumnezeiesc străveziu prin el. De aceea nu se mai mișcă din această privire, ci rămâne nemișcată în mișcările sale ca axa cerului între aștri, sau ca un spațiu interplanetar rămas același între planete. Dar mintea rămâne nemișcată numai pentru că privește în același adânc. Dar în alt fel, se afundă tot mai mult în privirea lui.

·               Nimeni dintre cei neintroduși, sau care au nevoie de lapte (I Corinteni 3, 2), să nu se atingă de astfel de lucruri oprite, până n-a venit timpul. Pe unii ca aceștia, care au căutat înainte de vreme cele proprii unui anumit timp, și s-au sârguit să intre într-un părut liman al nepătimirii cum nu se cuvine, Sfinții Părinți i-au socotit că fac un lucru nebunesc și nimic mai mult. Căci este cu neputință să citească o scrisoare cel ce nu cunoaște încă literele.

·               Mintea care s-a curățit prin trezvie, ușor se întunecă, dacă nu se desface cu totul de ocuparea cu cele din afară prin pomenirea continuă cu Iisus. Iar cel ce a unit făptuirea cu contemplarea, prin păzirea minții, nu e abătut de zgomote; nu se clatină (de tulburări având sau nu având vreun înțeles). Căci sufletul rănit de dragostea lui Hristos, urmează Acestuia ca unui frățior.

Trezvia curăță mintea de toate chipurile celor din afară, pentru că ea constă propriu zis în atenția exclusivă la Iisus, sau la Dumnezeu. Dar deplin se curăță mintea numai dacă încetează cu totul de a se mai ocupa cu plăcere de chipurile celor din afară, ocupându-se continuu cu pomenirea lui Iisus.

·               Se poate întâmpla că cei ce petrec în lume pot opri patimile și săriturile de la una la alta, sau se pot opri din gândirea la ele după cuvântul: «Opriți-vă și cunoașteți». Dar e cu neputință să le șteargă sau să le desființeze. Viața pustnicească le poate însă dezrădăcina cu totul.

·               Dintre apele săltătoare, una are o mișcare mai iute; alta, liniștită și mai zăbavnică. Cea dintâi nu poate fi tulburată cu ușurință, pentru repeziciunea mișcării. Dacă e tulburată pentru puțin timp, ușor se curăță iarăși, având o astfel de mișcare. Dar curgerea încetinindu-se, apa se face foarte mică, și nu numai că se și tulbură ușor, dar aproape că rămâne nemișcată. Ea are nevoie atunci de o curățire din nou, ca să zicem așa, de o nouă punere în mișcare.

Ape săltătoare în inimă, sau din Duhul Sfânt prin inimă, e viața de bucurie și de înțelegere mereu nouă în oceanul nesfârșit al vieții dumnezeiești. Aceasta, deși implică o statornicire a privirii minții în inimă și prin transparența ei în Dumnezeu, e totuși mișcătoare prin înaintarea la noi și noi înțelesuri și bucurii în oceanul dumnezeiesc și în comuniunea cu Persoana purtătoare  Lui. Când mișcarea aceasta este plină de atenție vie, ea poate fi tulburată de chipurile venite din afară și din ispitele care o cheamă spre plăcerile ce-i pot fi oferite de ele. Dar când această mișcare a minții în noile înțelesuri și bucurii ce-i vin prin inimă, lâncezește, ea poate fi tulburată ușor de chipurile din afară și oprită cu totul.

·               De voiești să afli cum trebuie să te rogi, privește la sfârșitul luării aminte și al rugăciunii și nu vei rătăci. Căci acest sfârșit este, iubitule, străpungerea continuă, zdrobirea inimii, iubirea față de aproapele. Iar contrariul este în chip vădit, gândul poftei, șoapta bârfelii, ura față de aproapele și de toate cele asemenea acestora.

Oricât s-ar părea că omul duhovnicesc este cel ce se adâncește în inima sa și în vederea lui Dumnezeu prin ea, cu ocolirea celor din afară, semnul adevăratei vieți spirituale se vede, pe de o parte în zdrobirea inimii pentru poftele egoiste satisfăcute și pentru relele făcute, iar pe de altă parte în iubirea față de aproapele. Propriu-zis nu ieșirea din legătura cu cele din afară e cerută, ci curățenia, bunătatea pusă în legăturile cu oamenii.

·               Între cele ce sunt de făptuit, lucrul cel mai însemnat este cunoștința, iar în cele de contemplat, neștiința cea mai presus de fire. Acestea însă, fără Duhul adevărului și fără Duhul cunoștinței în suflet, nu se pot săvârși și dobândi cum se cuvine.

Nu poți face nici o faptă cum trebuie fără cunoștință. Dar nu cunoști nimic cum trebuie, fără să-ți dai seama de taina care persistă în tot ce cunoști. Nu poți cunoaște o persoană în ceea ce are ea propriu, fără să intuiești în ea ceea ce nu se poate defini. Nu poți să-ți dai seama de ceea ce este Dumnezeu, dacă nu simți taina Lui mai presus de toate definițiile în care te silești să-L prinzi. Neștiința aceasta este mai presus de tot ce cunoști, e mai presus de minte. Deci nu există făptuire oarbă și nici cunoștință adevărată lipsită de taină, de neștiință mai presus de cunoaștere. Astfel nu se poate face o despărțire clară între făptuire și cunoștință, dar nici între cunoștință și necunoștință. Chiar prin necunoștință se cunoaște ceva. Cunoștința împreunată cu recunoașterea tainei, îmbogățită prin sesizarea tainei, însoțită de respectul tainei, e la baza oricărei făptuiri drepte.

Nu poți avea cunoștința îmbinată cu neștiința superioară, adică intuirea adevărată a realității, fără Duhul adevărului, care e în același timp Duhul cunoștinței și al tainei, sau al neștiințe mai presus de cunoștință și prezentă în cunoștință. Numai Duhul te ajută să cunoști ceea ce poți deveni și deci să și făptuiești în acest scop; dat tot El face să ți se deschidă sufletul pentru ceea ce este mai presus de cunoștința ce se poate exprima. și mai ales în intuirea a ceea ce nu putem defini, ne dăm seama că cunoștința adevărului întreg nu este de la noi, nu-i din efortul nostru.

Atât bucuria inimii cât și întristarea opusă bucuriei sunt în mod vădit roade ale Duhului, căci «roada Duhului este bucuria» (Galateni5, 22); dar și că Dumnezeu dă unora duh de căință plină de străpungere (Romani 11, 8). Ca să spun pe scurt, după Sfinții Părinți, atâta putere are Sfântul și de viață făcătorul Duh, că El conlucrează și la cele ale virtuții, dar și la dispozițiile văzute opuse între ele, cum am zis că Scriptura Îl numește pe El și foc și apă, care sunt cu totul opuse între ele.

Îl numește astfel pentru ajutorul dat de Duhul la toate bunătățile și frumusețile din suflet și pentru lucrarea Lui de viață făcătoare și întăritoare în toate acestea. Pentru aceasta și numește Scriptura acest izvor când la singular, când la plural. Mântuitorul i-a zis și El atât izvor cât și râuri. De aceea, se și împarte începutul (de râuri) și înaintează în toate virtuțile. și, întregul se face ca un suflet de fire nouă al sufletului, care se împărtășește de El. căci îi dă acestuia o viață mai presus de fire și îl mișcă spre toate cele ce trebuie făcute și spre cele ce se petrec și îl desăvârșește precum se cuvine. Eu presupun că și piatra care a fost lovită a fost lovită de toiagul legiuitorului Moise și a izvorât mai presus de fire râuri de apă, este inima împietrită din pricina învârtoșării. Din aceasta, când Dumnezeu o lovește, rănind-o și străpungând-o, în loc de toiag cu cuvinte, puterea Duhului scoate, mișcând-o în chip fericit, pâraie de viață făcătoare, ajutând-o astfel spre toate faptele mari și potrivite, făcând vii, am putea zice, o singură apă dup fire pe cei mulți și nesfârșiți care se împărtășesc de ea. Minunată cu adevărat este această piatră, care fiind purtată de o singură căruță, a răspândit, izvorând din ea, apă cât au putut să poarte milioanele și nenumăratele căruțe. De unde are ea această putere atât de mare și în ce pământ umed se așează, ca să o poarte?

Este numită astfel inima purtată de un singur trup, de trupul lui Hristos, dar și de trupurile altor oameni care au răspândit din inima lor apa Duhului Sfânt, sau apa credinței. Aceasta este Tradiția vie: inimile purtătoare și răspânditoare ale apei Sfântului Duh. Nu prin cărți s-a ținut Tradiția vie, ci prin inimi. Cărțile au fost mărturie acestei lucrări de transmitere a Tradiției vii. Inima este înviorată prin apa Duhului, dar ca să poată fi înviorată trebuie să aibă și ea o capacitate pentru aceasta. Trebuie să fie capabilă de simțire, de dăruire în iubire către Dumnezeu și către semeni.

Dacă ne-am învrednicit de atâta cinste de la Dumnezeu, ca să avem putința să sădim în noi, imitând pe Dumnezeu, raiul dumnezeiesc, necunoscut cu simțurile din afară, dar cunoscut cu mintea, rai mai presus cu mult decât cel dinainte, potrivit celor spuse, și care ne dă o mare fericire fiind mai presus de orice înțelegere a celui ce n-a pătimit această sfințită vrednicie, să ne dăruim cu evlavie și cu dreaptă credință de la început liniștirii, prin porunci, și prin aceasta lui Hristos, Dumnezeu cel în Treime. Iar rămânând astfel, cu vederea care adună cugetările și înțelesurile mai înainte spuse, ba și învățăturile despre Dumnezeu, și le sădește pe acestea în inimă ca în Dumnezeu, să-L înduplecăm prin rugăciunea cuvenită să lase Duhul Lui, cu tot ce este în El, în noi și să izvorască în noi înțelesuri dumnezeiești și mai presus de lume, cărora le poți spune și râuri. Căci «cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din inima lui», zice ucenicul cel iubit, despre Duhul pe care aveau să-L primească «cei ce vor crede în El» (Ioan 7, 38).

V

Dumnezeu suflă în Adam suflare de viață – harul Duhului de viață făcător și așa s-a făcut Adam om desăvârșit; căci s-a făcut «spre suflet viu» și nu spre suflet simplu. Fiindcă nu e suflet al omului Duhul lui Dumnezeu, ci spre suflet, care viază duhovnicește. Pentru că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu se face cu adevărat suflet sufletului, care viețuiește cum trebuie să viețuiască sufletul cuvântător (rațional) și de chip dumnezeiesc.

Dar nerămânând Duhul lui Dumnezeu împreună cu sufletul, sau din nefericire depărtându-se, s-a pierdut și chipul dumnezeiesc al vieții, demn de sufletul rațional și s-a introdus din nenorocire cel al dobitocului sau al fiarei. Căci fără Dumnezeu nu putem face nimic din cele cuvenite, deci fără a fi în Duh și în Hristos. De aceea, s-a făcut Adam om fără lipsuri, adică întreg, întreg, întrucât nu s-a făcut simplu «cu suflet», ci «cu suflet viu», când a suflat Dumnezeu în el «suflare», ca să fie «viață» în sufletele cuvântătoare.

Duhul Sfânt nu se face însuși sufletul omului. În acest caz omul ar fi una cu Dumnezeu în înțeles panteist și păcatele săvârșite de om ar fi și ale lui Dumnezeu, sau nu s-ar mai putea face nici o deosebire între bine și rău. Dar fără o prezență și o lucrare a Duhului dumnezeiesc în sufletul omului, acesta n-ar putea duce o viață conformă cu rațiunea lui. Omul are în sufletul lui o rațiune și o libertate, dar ele nu pot funcționa în modul deplin cerut de ele, decât în unire cu Dumnezeu, decât adăpându-se din apa vie a Duhului dumnezeiesc. Este ceva analog cu faptul că omul are plămâni sau ochi, dar fără aer și lumină, nici plămânii, nici ochii n-ar putea să-și exercite funcțiile. sufletul este o floare, dar floarea are nevoie de soare și de ploaie pentru a crește și să-și pună în valoare toată frumusețea și rodnicia virtuală a ei. Omul este o ființă cuvântătoare virtual, dar trebuie să aibă cu cine vorbi ca să pună în valoare această capacitate. și vorbirea lui cea mai serioasă este cea pe care o are cu Dumnezeu, deci și gândirea, sau rațiunea sa în funcțiunea ei cea mai serioasă. De aceea sufletul rațional sau cuvântător al omului devine cu adevărat «viu», sau se pune în lucrare numai prin suflarea Duhului în el. de aceea s-a suflat în om lucrarea Duhului în vederea «sufletului viu». Numai astfel omul a putut realiza cu adevărat toate potențele lui minunate.

Până ce Adam a păstrat în el suflarea Duhului, suflare de viață dătătoare a tuturor potențelor lui, el se mișca printre lucruri cu o mare putere de pătrundere, văzând dincolo de suprafața lor organizatorică rațiunile lor în Dumnezeu și pe Dumnezeu Însuși. De asemenea el avea puterea de a prevedea cum se vor desfășura lucrurile, pentru că știa că se vor desfășura conform cu marea lui forță de a le transfigura, de a le face străvezii în frumusețea revelatoare a adâncimii lor nesfârșite, tainice și mult grăitoare, în Dumnezeu. De asemenea, știa cum se vor dezvolta relațiile dintre oameni: pline de bunăvoință, delicatețe, iubire, de comunicativitate mereu nouă. Avea puterea proorocească, pentru că era împreună creator cu Dumnezeu al formelor lucrurilor, ascunse în adâncurile lor.

Lui Dumnezeu îi place să fie cunoscut de altă minte, fie ea chiar creată, în înțelepciunea și puterea Lui arătată în creaturi, dar deschisă prin creaturi în adâncimile ei nesfârșite și în revelări mereu noi. Îi place ca cineva să prevadă împreună cu El bunătățile ce le va descoperi neîncetat, așa cum unui tată îi place ca copilul lui să știe că el îi va face în viitor mereu alte și alte daruri și prin aceasta să-și împrospăteze și să-și sporească mereu iubirea față de el.

Să privim, după puterea noastră, deosebirea între lucrarea Duhului Sfânt și cele ce țin de ea și între lucrarea naturală a noastră și cele ce țin de ea și între lucrarea naturală a noastră și cele ce aparțin ei. Vom vedea îndată că nu e cu putință ca noi să fim în pace numai prin lucrarea noastră naturală. Căci pacea este roada adevărată a Duhului, ca și iubirea și bucuria duhovnicească; este roada adevărată a Lui, pentru ca cei părtași de El să se poarte cu îndelungă răbdare și cu blândețe și să fie în întregime plini de bunătate și să facă parte și celor apropiați din bogăția Lui.

Nici o lucrare naturală a noastră nu e despărțită, de la sine, de vreo pornire sufletească, fiind mișcarea vreunei părți a iuțimii. Dar nici fără voință nu se mișcă vreo lucrare a noastră, iar voința în cel făptuitor atârnă de poftă, precum în cel contemplativ de dorință. De aceea în nici o lucrare naturală a noastră nu pot fi stinse pofta și mânia, dacă vrea să se împlinească precum se cuvine.

Lucrarea mai presus de fire a Sfântului Duh în inimă nu-și are nașterea nicăieri în fire, ci este o arătare neînțeleasă în cei miluiți de El. de aceea, ea se mișcă, sau, ca să spun altfel, se aprinde, în chip vădit, fără să vrem. Pentru aceasta nu are nevoie de nimic din ale noastre, câte sunt de trebuință pentru lucrare, fie că ai numi-o luminare, fie arătare a Duhului. Ea are nevoie numai ca cel părtaș de ea să o privească fără tulburare în inima sa și să se desfăteze mai presus de fire.

De aceea, lucrarea dumnezeiască, neavând nevoie deloc nici de voință, nici de vreo pornire naturală spre a se pune în mișcare, e vădit că pofta și mânia rămân nelucrătoare în ea. și, ca să spunem pe scurt, partea pasională a sufletului (mânia și pofta) zace aruncată nelucrătoare, lucrând din inimă în chip mai presus de fire numai suflarea Duhului de viață făcător. Iar mintea se bucură și e vie. De aceea, privește spre Dumnezeu în pace și seninătate, cu toată nepătimirea și cu tot sufletul, așa cum se cuvine.

Este o analiză și o concluzie demnă de remarcat a cauzelor și efectelor lucrării omenești și ale celei dumnezeiești. Când se mișcă în noi o lucrare bună fără o poftă inferioară și fără mânie, e semn că e de la Dumnezeu, sau de la Duhul Sfânt. și atunci avem o bucurie curată de ea. Prin această bucurie ne-o însușim, dar constatăm totuși că nu e de la noi. Iar bucuria este a minții. Ea simte și viața cea nouă arătată în suflet. Partea pasională a sufletului, sau mânia și pofta, se află într-o stare de nelucrare. De aici pacea cu care mintea contemplă pe Dumnezeu și se bucură de lucrarea Duhului din suflet, care a dus la nelucrare, sau la nepătimire, partea lui pasională. Nepătimirea este o astfel de stare de pace, nepasională, care dă putința minții să contemple netulburată pe Dumnezeu, sau chiar și taina semenilor săi și a lucrurilor, taină ascunsă tot în Dumnezeu. Dacă în scrierile anterioare se afirma simplu necesitatea curățirii de patimi și a dobândirii nepătimirii, pentru ca mintea să poată contempla pe Dumnezeu, aici se explică trebuința ca înseși puterile pasionale ale sufletului să devină nelucrătoare în acest scop, și modul cum se poate ajunge la aceasta.

În această stare sufletul se află într-o legătură iubitoare cu Dumnezeu, având ca izvor al luminării și al întinderii spre El pe Duhul, de care se împărtășește în chip fericit din Dumnezeu. și astfel, privește spre Dumnezeu, deoarece a ajuns la cunoștința negrăitei și mai presus de lumină frumuseți dumnezeiești și iubește pe Dumnezeu Cel mai presus de frumusețe și se bucură cât nu se poate spune, că cunoaște pe Tatăl și moștenirea Domnului Cel atât de nesfârșit, de nehotărnicit și de necuprins, iar acum și pe Domnul Însuși pentru negrăita milă dumnezeiască. Ca urmare, încearcă o pace minunată, văzându-se pe sine, datorită harului, nelipsit în nici un fel de binele cel mai înalt și mai presus de minte. Iar mânia, potrivit celor spuse, nelucrând, datorită lucrării Mângâietorului ce se mișcă de sine, îndelunga răbdare, blândețea, împreună cu cea mai mare bunătate sunt în stările ce călăuzesc, potrivit cu le, purtarea sufletului, dat fiind că ele sunt roadele Sfântului Duh, care se împărtășește celor miluiți. Dimpotrivă, duhul rătăcirii și al minciunii, deși pare să se miște în suflet fără voința și pornirea celui părtaș la el, nu face nici partea pasională să se liniștească, ci o mișcă și mai mult, și nu pune în lucrare nici iubirea față de Dumnezeu, sau bucuria, sau pacea. Căci minciuna este fără rânduială, schimbătoare și cu totul străină de pacea și seninătatea cea după Dumnezeu.

Minunat ești Doamne, lumină lină a păcii minunate, supra odihnitoare, iubită, minunată prin fire, care bucuri pe cei mulți, strălucitoare la culme. Mă minunez, Atotputernice, Stăpâne Sfinte, că cel de care te-ai atins prin atingeri negrăite, pentru nesfârșita Ta bunătate, mai trăiește sieși și nu Ţie (II Corinteni 5, 15), Celui mai presus de ființă, vieții de viață făcătoare și izvorului tuturor bunătăților și frumuseților. Căci dacă femeia aceea, numai pentru că s-a atins de Tine, ba nici de Tine, ci numai de veșmântul Tău, Mântuitorule, mai bine zis nici măcar de veșmântul Tău, ci numai de ciucurele lui, și încă pe ascuns, totuși s-a slobozit îndată de o  viață atât de bolnavă și a primit în chip minunat o viață sănătoasă, ce poate să se întâmple, Împărate, aceluia, și ce viață poate primi acela de care Tu, Mângâietorule, te atingi, din bunătate și în chip vădit, prin atingeri dumnezeiești negrăite, ca să împlinești în chip minunat mila Ta cu el? știm că, atingându-te cu mâna de soacra lui Petru, s-a stins fierbințeala ei și, dobândind sănătate deplină, îndată s-a sculat și slujea Ţie plină de uimire și bucurie. Dar atingerea aceea s-a întâmplat femeii o singură dată și de din afară, căci s-a făcut cu mâna. Dacă deci aceea, pentru ceea ce s-a spus, a dobândit o sănătate atât de deplină, ce ar trebui să se petreacă cu cei de care Te-ai atins nu o dată, ci mereu, noaptea și ziua, și aceasta nu din afară, ci în cămara inimii cea mai dinăuntru, cu cea mai mare iubire de suflet și întărindu-i pe ei în chip vădit în cele ce se întâmplă și mângâindu-i în cele ce au nevoie și făcându-le zeci de mii de bunătăți? Cum, deci, Preaînalte, unii ca aceștia vor trăi loru-și și nu mai degrabă în întregime Ţie, așa cum se cuvine? Mai bine zis, cum , chiar viețuind numai Ţie, nu s-ar socoti pe ei nenorociți și nu și-ar pleca capetele smeriți în fața celor ce i-ar vedea că încetează măcar pentru scurt timp să-și arate recunoștința pentru un astfel de minunat ajutor dat lor prin harul Tău? Slavă Ţie, cu adevărat Preaslăvite, Cel ce slăvești pe cei smeriți cu cugetul. Pentru că, dându-le harul, Te afli înrădăcinat în chip minunat în inima lor, ca a unora ce au fost slăviți. Că Tu Însuți ai spus limpede, Înțelepciunea lui Dumnezeu, în Solomon: «Am prins rădăcini în popor slăvit, mai mult decât se poate închipui. Pentru aceea, M-am înălțat ca un cedru în Liban» (Înțelepciunea lui Sirah 24, 14) în inimă, «ridicându-mă peste cele de jos», adică pământești, «la înălțime, sau pe muntele dumnezeiesc», ajungând la înălțimea înțelesurile dumnezeiești. și mai zice: «Ca un terebint am întins ramurile Mele», se înțelege în cei «am prins rădăcini» prin harul Duhului.

Precum se poate spune că Dumnezeu a prins rădăcini în cei ce-L iubesc, așa se poate spune că și ei au prins rădăcini în Dumnezeu. Ba se poate spune aceasta chiar mai mult, căci Dumnezeu îi hrănește pe ei cu viața adevărată. Prinzând rădăcini în infinitatea lui Dumnezeu, sau tot mai adânc în infinitatea Lui, cresc ei înșiși la infinit în înțelegerea, în viața lor, în rodurile ce le aduc. Dar și Dumnezeu, prinzând rădăcini în ei, își arată în ei tot mai mult din infinitatea vieții Lui și din rodirea Lui în ei. Chiar înrădăcinarea lui Dumnezeu Cel nesfârșit în om, creând o comunicare intimă între El și om, face ca în concret omul să nu mai trăiască înăuntru unor margini, ci în nesfârșirea dumnezeiască, participând la ea. În ambele formulări se arată valoarea nesfârșită ce o acordă Dumnezeu omului, perspectiva veșnicei creșteri a acestuia în Dumnezeu, fără a înceta să rămână totuși om prin natura lui și prin culoarea ce o dă conținutului primit din Dumnezeu. Înrădăcinarea aceasta reciprocă și-a atins suprema adâncime și s-a făcut pentru veci în Iisus Hristos.

«și ramurile mele sunt ramuri ale slavei și ale harului» (Înțelepciunea lui Sirah 24, 19). Spus-am tot adevărul, însuți Adevărule, adevărurile de la Sine-ți, Doamne. Pentru aceasta sufletul curat și ales Ţie, ca o mireasă, a dorit foarte să șadă cu curăție în umbra Ta. și îndată a și ajuns sub umbră. Arată-ți rodul Tău care o îndulcește cu bogăție, nu în chip simplu, ci în gâtlejul ei.

Căci nu ajung toți în chip simplu și deodată la dulceața lui Dumnezeu cu simțirea lor. Departe de așa ceva. Că atunci când zice «mandragora a împrăștiat mireasma de aromate și ca o smirnă aleasă a răspândit bunul miros» (Cântarea Cântărilor 7, 13), nu o face aceasta pentru toți. și aceasta o va arăta Sfântul Pavel zicând că «unora Unul și Același s-a făcut mireasmă a vieții spre viață, iar altora miros de moarte spre moarte» (II Corinteni 2, 16). La fel și dulceața dumnezeiască, iar de vrei să zici, și slava lui Dumnezeu văzută odată cu aceasta, nu se lasă prinsă de toți, ci numai de unii pentru simțirile lor înțelegătoare. Aceștia sunt cei ce se nevoiesc cu liniștea și care prin împărtășirea vădită de bunăvoința dumnezeiască, au dobândit Duhul de viață făcător și luminător. și, îndeobște, ea se face simțită, pe cât e cu putință celor curați cu inima.

Termenul de „simțire înțelegătoare” sau de „simțire a minții”, atât de mult folosit de Sfinții Părinți înseamnă înțelegere și experiență, în același timp, sau trăire în ambianța unei prezențe spirituale și aflarea unui sens al ei. Înțelegi o persoană când trăiești în ambianța ei, când îți devine interioară și-i devii interior. Este ca o „pipăire” spirituală a vieții spirituale a celuilalt, a stărilor, a intențiilor, a specificului lui sufletesc, concomitentă cu o „înțelegere” a lui. Unii au această „simțire înțelegătoare” mai mult, alții mai puțin, iar unii aproape de loc. cei din urmă fac impresia unor orbi spirituali, asemenea unora care sunt lipsiți de gustul mirosului, al auzului. Ei fac impresia unor spirite tocite, tâmpe. De obicei cei ce au „simțirea înțelegătoare” ascuțită pentru semeni, o au și pentru prezența tainică a lui Dumnezeu.

Despre viața contemplativă

Viața contemplativă este împreună viețuitoare și prietenă neîncetată a sfințitei rugăciuni. Iar amândouă sunt odraslele cele pline de har și îndumnezeitoare ale sufletului. Pentru aceea sunt fapte cu totul nedespărțite ale sufletului purtat de Dumnezeu și lucrat de Dumnezeu după rânduială. Din pricina celor spuse, vederea și rugăciunea sunt atât de unite între ele, încât Părinții spun în chip unitar de amândouă că sunt faptă și contemplare (vedere) a minții:

·               Fapta minții, în lucrarea ei subțire, stă în ocupația cu Dumnezeu și în stăruința în rugăciune și în cele ce-i urmează. Ea se săvârșește în partea poftitoare a sufletului și se numește vedere (contemplare). (Isaac Sirul)

Vederea spirituală (contemplarea) o înfăptuiește mintea tot prin partea poftitoare a sufletului, ca și vederea sensibilă, pentru că în vedere este un dor de a vedea, de a cunoaște. Desigur însă că în vederea spirituală, pofta sufletului este ridicată la un nivel spiritual, încât se poate spune, pe de altă parte, că pofta, înțeleasă ca poftă interioară, a încetat. Pofta se extinde pe toate nivelele ființei umane, de la nivelul trupesc la cel spiritual.

Avem aici un semn al unității, mai mult decât al unirii amândurora, adică al rugăciunii și al vederii (contemplației).

Între rugăciune și contemplare nu este numai o unire ca între două lucrări, ci o unitate, prin faptul că au devenit o singură lucrare. Sufletul când se roagă intens lui Dumnezeu, Îl „vede” (contemplă), și invers, când Îl „vede” (contemplă), se roagă neîmprăștiat. Nu se poate face una fără alta.

Pentru aceea și adaugă același că „vederea curăță lucrarea iubirii sufletului, care este o dorire firească ce limpezește partea înțelegătoare a sufletului”.

Iubirea adevărată curăță mintea, ca să poată cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu. Unde lipsește iubirea este numai egoism; și egoismul nu permite cunoașterea și înțelegerea adevărată a celuilalt și deci nici a lui Dumnezeu. Dar, la rândul ei, vederea (contemplarea) lui Dumnezeu curăță dorința naturii omenești de a-L iubi, de reziduurile egoiste. Avem deci ordinea aceasta:

a)       Contemplarea unită cu rugăciunea, întreținută de poftă;

b)       Iubirea curățită prin contemplare și rugăciune;

c)       Capacitatea minții de a-L cunoaște pe Dumnezeu, curățită de iubire.

Dar contemplarea unită cu rugăciunea, deși sunt întreținute de poftă, țin totuși de partea contemplativă (văzătoare, cunoscătoare) a sufletului.

·               De aceea spune și Sfântul Maxim: Mintea nu poate fi curățită fără convorbirea cu Dumnezeu și fără vederea (contemplarea) Lui. Retragerea, contemplarea și rugăciunea micșorează pofta și pricinuiesc chiar încetarea ei; și partea cugetătoare a sufletului este pusă iarăși în mișcare binecuvântată, îndreptându-se spre Dumnezeu prin vedere duhovnicească și prin rugăciune. Întraripează-ți cugetarea prin citire, contemplare și prin rugăciune. (Maxim Mărturisitorul)

Contemplarea este totodată convorbire, întrucât este și rugăciune. În convorbire nu vorbește numai omul, ci mai întâi vorbește Dumnezeu. Omul aude și se simte obligat să răspundă; mai întâi se simte obligat să înceapă a răspunde, trecând la rugăciune. În această auzire se contemplă prezența lui Dumnezeu și voia Lui. Aceasta curăță mintea de pornirea păcătoasă de a se închide în ea însăși.

Astfel, contemplarea e în toate însoțitoare de mare trebuință a rugăciunii. și amândouă sunt o lucrare ce ține de partea înțelegătoare, sau mai bine zis cugetătoare (a sufletului) și sunt de nedespărțit, când mintea e condusă în chip sănătos. Ele se ajută una pe alta, când cugetarea e sănătoasă și stăruie în liniște, cu pricepere cunoscătoare.

Vederea (contemplarea) sau conștiința prezenței lui Dumnezeu și a legăturii cu El prin rugăciune, e «concrescută» cu mintea sau cu cugetarea sănătoasă, sau viguroasă, ce stăruie în liniște și o apără cu pricepere. Numai când e tulburată de tot felul de griji și ispite lumești, mintea, slăbind și uitând de sine în sensul rău al cuvântului, nu mai are limpede conștiința prezenței lui Dumnezeu și nici puterea să stăruie în legătura cu El prin rugăciune. De aceea efortul spre rugăciune și spre limpezimea conștiinței prezenței lui Dumnezeu e și metoda cea mai bună de însănătoșire a minții, de refacere a capacității de a cunoaște pe Dumnezeu ca realitate esențială, prin stăruirea liniștită în contemplarea Lui.

De aceea Părinții au numit mintea care se roagă fără lucrarea vederii (contemplării) pasăre neînaripată, ca una ce nu e în stare să se înalțe spre Dumnezeu cu simțirile minții puse în mișcare și să se despartă cu totul de cele pământești și să se apropie de cele cerești cu toată vigoarea sufletului. După Sfântul Maxim, contemplarea curăță mintea, iar starea de rugăciune o înfățișează golită lui Dumnezeu. Este vădit însă că aceasta o face rugăciunea prin contemplarea minții, pe care nu ar avea-o, însă, mintea dacă nu s-ar întinde spre vederea lui Dumnezeu pe cât este cu putință.

Curăția minții se arată în descoperirea tainelor. Apoi, curăția minții este desăvârșirea petrecerii în contemplarea cerească, care se mișcă în afara simțurilor prin puterea duhovnicească a lumii de sus, a minunilor fără număr. De aceea, văzătorul se roagă într-un chip înalt, având înțelegerea curățită prin știința contemplației. Căci datorită acestei curății, el vede pe Dumnezeu, pe cât e cu putință, și ajunge cu adevărat fericit, rugându-se.

știința contemplației este o știință practică, dobândită prin deprindere și experiență. În ea văzătorul și-a curățit înțelegerea, și de aceea rugăciunea lui este înaltă.

În privirea făpturilor, în citirea Scripturilor, în cugetarea înțelesurilor cuvintelor rugăciunilor, mintea se desfășoară și se ridică la Dumnezeu, trecând pe rând de la una la alta, din puterile și darurile Lui. Dar când mintea se adună din toate acestea („se înfășoară”), cugetă la Dumnezeu ca la unitatea nesfârșită. Toate conținuturile vieții Lui sunt contemplate deodată în unitatea lor. mintea se simte atunci scufundată în mod superior în adevărul Treimii personale și în Duhul, sau în puterea ei ce se comunică omului.

Despre smerenie și contemplație

La început, mintea care se întoarce prin har la Dumnezeu, e stăpânită de o stare de descurajare. De aceea, omul în care se află această minte se tânguiește jelind și plânge cu durere, zdrobindu-și pe cât poate inima și curățind zi de zi împătimirea ei și smerindu-se, după cuviință, cu toată întristarea. Dobândind astfel prin harul lui Hristos curăția cuvenită, prin liniștire, și străbătând cu înțelegere la cele ale înțelegerii și ajungând la Dumnezeu și înălțându-se la slava Lui și privind-o cu încordare, e cuprinsă de a doua descurajare a înțelegerii, după cea dintâi, cu mult mai mare, mai fără ieșire și mai neîncetată. Prin aceasta dobândește o smerenie atât de întărită și de vădită încât, dacă ar putea, ar ferici pe toți oamenii, iar pe sine se vede mai rău decât pe oricare; se vede cu o simțire a sufletului în adevăr mai rău decât ceea ce nu există nicidecum. Căci ceea ce nu e, nu poate păcătui, iar pe sine se vede păcătuind pururea.

Dar, văzându-se astfel și smerindu-se, potrivit cu această simțire, totuși se bucură mult și se veselește, dar nu de sine – căci cum ar face aceasta, odată ce se socotește păcătuind neîncetat – ci de Dumnezeu Cel îndurător, care e mai aproape de el decât răsuflarea sa, sau, ca să vorbesc mai lămurit, care scoate din inima lui râuri de lumină cerească și de pâraie nesecate de minuni ale Duhului, pe care le revarsă în el și-i umplu mintea de lumină, și-i spune simplu. «Sunt cu tine» (Ieremia 1, 8).

Când este experiată măreția și marea milă a lui Dumnezeu, nu se poate ca sufletul să nu-și simtă smerenia. Sau smerenia nu se poate naște în el din experiența măreției și marii bunătăți a lui Dumnezeu. De aceea smerenia proprie și măreția lui Dumnezeu sunt trăite împreună. și drept urmare și descurajarea de propria micime și fericirea de apropierea și mila lui Dumnezeu. Cu cât e simțit Dumnezeu mai aproape, cu atât smerenia este mai mare. În adâncimile nemăsurate ale smereniei, Dumnezeu este simțit mai aproape ca răsuflarea proprie. El Însuși e simțit ca respirând prin om în adieri de lumină și de viață.

Drept aceea, Dumnezeu îi descoperă acestuia, ca unui prieten taine, în chip lămurit, și-l umple de bucurie. Iar acestuia îi vine să zică cuvintele lui David: «Nu după fărădelegile noastre ne-a făcut nouă, nici după păcatele noastre ne-a răsplătit nouă» (Psalmi 102, 10); și după Pavel: «Prin har suntem mântuiți» (Efeseni 4, 13), măcar că împlinește toate poruncile dumnezeiești, pe cât este cu putință, și urăște toată calea nedreaptă și se silește pe cât se poate să nu lase nimic din cele ce ajută la mântuire. Dar cel ce se cunoaște văzând în sine această bună simțire și pătimind-o, încă nu a ajuns la o vedere adevărată, încă n varsă lacrimi neîncetate, încă nu a căzut unitatea credinței și nu a dobândit slava adevărului (I Timotei 2, 4). Nu se vede cu adevărat slava dumnezeiască, nici marginea lucrurilor omenești. și, ca să spun pe scurt, nu a ajuns la știința rațiunilor dumnezeiești și omenești în lucruri.

În înțelegerea lucrurilor, în fapte nu sunt numai rațiuni dumnezeiești, ci și omenești. Desigur, la baza lor sunt rațiuni dumnezeiești. Omul lucrează cu materialul lui Dumnezeu, dar pune și rațiunile (judecățile, cunoștințele) sale în înțelegerea lucrurilor și în folosirea lor. Omul răspunde rațiunilor lui Dumnezeu cu rațiunile sale, crescute din acelea, conformându-se cu ele uneori mai mult, alteori mai puțin, alteori deloc. Dar și în cazul din urmă, el are în fața sa datele lui Dumnezeu. Cel ajuns la vederea sufletească adevărată, vede însă în chip conștient rațiunile dumnezeiești ale lucrurilor și pune în lucrare rațiunile drepte, naturale, ale rațiunii sale, ca răspunsuri corespunzătoare, simetrice, la rațiunile dumnezeiești. El nu sucește rațiunile sale și nu le acoperă pe cele dumnezeiești.

Nu numai că noi nu suntem în stare să cunoaștem toată puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu, aflată obiectiv în lume, dar nici Dumnezeu n-a pus în puterea și ordinea ei toată puterea și înțelepciunea Sa. Lumea nu e desfășurare văzută, accesibilă, a tot ce se află în Dumnezeu în mod nevăzut, inaccesibil, cum spun atâtea curente filosofice mai mult sau mai puțin panteiste, inclusiv Serghei Bulgakov. Dumnezeu ar fi putut crea șa alte lumi, nesfârșite la număr, dacă ar fi voit, cum a spus și Sfântul Damaschin.

Dumnezeu a făcut o lume pe măsura omului. Omul a fost criteriul adoptat de Dumnezeu pentru lumea pe care a creat-o, dar omul este o astfel de ființă, că pornind de la viețuirea în această lume acomodată lui, poate crește la nesfârșit în comuniunea cu Dumnezeu, în îndumnezeirea după har. Dumnezeu a ales o măsură: măsura omului. Dar pe om l-a făcut pe măsura Sa, capabil să-și însușească la nesfârșit conținutul dumnezeirii Sale. Ar fi fost posibil ca Dumnezeu să aleagă și alte măsuri, toate infinit inferioare infinității Lui. Dar pe de altă parte, toate ființele ce le-ar fi putut alege potrivit altor măsuri, ar fi trebuit să aibă capacitatea să înainteze în aceeași infinitate a Sa, căci altundeva nu puteau să înainteze.

Dumnezeu a voit un singur lucru: să facă pe om împărat al celor pământești și ca un alt Dumnezeu al celor ale lui Dumnezeu. și, potrivit cu aceasta, a adus la ființă lumea aceasta spre folosul ușor și nemijlocit al acestuia. Căci spune și oarecare dintre prooroci: «Cel ce a făcut pământul ca pe nimic și l-a întărit pe nimic» (Isaia 40, 23; Iov 26, 7); sau altul: «Cel ce întinde cerul ca pe o piele peste cele mai de sus» (Psalmi 103, 3). Apoi, dacă numai privind la pământ, acesta este cuprins de cutremur, cât de mare trebuie să fie bogăția puterii Lui? De aceea, le-a adus la ființă pe toate cele văzute numai cu cuvântul, iar cele mai slăvite și mai bune sunt păstrate pentru veci, ca să le poată privi sufletul pe acelea. Se topește trupul prin moarte în mormânt ca într-un cuptor și se face om nou pentru noi bunătăți, desfătări și vederi noi. Cele văzute acum sunt ca o umbră oarecare și, cum ar spune cineva, ca un vis lung. Dacă ar vrea cineva să se încredințeze de aceasta, să privească, dacă are putere, la lumea îngerilor, cunoscută cu mintea, și va vedea acolo, frumusețe, slavă, înțelepciune măcar că în lumea aceea, cu toată felurimea și cu toate minunile ei, a luat ființă numai printr-un singur gând al lui Dumnezeu.

În textul grec se spune simplu că „sufletul, ca să poată privi cele viitore, se topește prin moarte în mormânt ca într-un cuptor și se face om nou”. În mod direct se topește trupul, dar întrucât din conviețuirea cu trupul a existat și s-au dezvoltat în suflet niște simțiri, ba întreg sufletul a fost influențat prin ele, acestea, topindu-se și ele, implică o moarte și o suferință și pentru suflet, sau un fel de „retopire” sau de refacere și a sufletului. Propriu-zis, aceste simțiri nu dispar fără urmă, și deci nici sufletul nu devine ca unul ce nu a trăit în trup. Căci pecețile, sau întipăririle puse de simțirile trăite de suflet datorită conviețuirii cu trupul, rămân în suflet. Dar ele se transfigurează prin suferința, prin crucea, prin care trece și sufletul odată cu desfacerea trupului. de aceea când sufletul va primi din nou trupul în care se vor prelungi simțirile „contrupești” ce s-au imprimat în el, aceste simțiri transfigurate vot transfigura și trupul primit. Desfacerea trupului a fost pentru suflet o experiență, care l-a învățat să nu dea simțirilor „contrupești” o importanță și un conținut pur trupesc. Aceasta explică în parte de ce fără moarte nu e înviere.

Despre cel lucrător și cel văzător (contemplativ)

Făptuitorul nu poate dobândi blândețea și trezvia cuvenită făptuitorilor, dacă nu cântă. Dar văzătorul (contemplativul) nu poate cânta, sau nu voiește. Nu poate, deoarece se află sub lucrarea harului și se bucură în tăcere, deoarece se află sub lucrarea harului și se bucură, în tăcere, de cele mai multe ori de o desfătare duhovnicească, veselindu-se cu o inimă netulburată și liniștită.

În citire, mintea trecând de la un înțeles la altul, are o lucrare împărțită. În contemplare însă se vede totul deodată într-un act unitar. Aceasta îi dă o mai adevărată experiență a ceea ce e Dumnezeu, ca plinătate nedeșirată, așa cum contemplarea vie a unei persoane o sesizează pe aceasta mai adecvat decât citirea multor lucruri despre ea.

și nu voiește, deoarece privește spre un singur lucru și-și mișcă înțelegerea sufletului, într-o liniște adâncă, spre înțelesurile neschimbate și pașnice. De aceea, e nevoie să se adâncească în lucrul vederii lui Dumnezeu cu o tăcere contemplativă. Dacă se arată uneori și citind o vreme, nu e de mirare pentru cei ce cunosc nestatornicia minții și felul schimbător și compus al firii noastre. Dar, trebuie să știm și aceea că, după deschiderea vederii din har, citirea rămâne mai prejos de lucrarea vederii. Cea din urmă e pentru sine, iar cea dintâi pentru deschiderea căii înțelegătoare (văzătoare). Căci în nici o citire mintea nu izbutește să se păstreze neîmpărțită, dar, în libertatea minții, care se experiază tainic în tăcere, vede de cele mai multe ori, în chip unitar, ceea ce se deosebește mult de ceea ce e împărțit.

Dar, oare, nu și cele supuse simțurilor a vedea ceva e mai presus de auzirea despre aceea? Căci ochii, cum se zice și se mărturisește de toți, sunt mai de încredere decât urechile. Deci, precum în cele supuse simțurilor, așa și în cele cunoscute cu mintea, a vedea, sau a contempla ceva din cele ce se cunosc cu mintea, e cu mult mai mult decât a auzi despre aceea, fapt care li se întâmplă celor ce citesc. Căci precum femeia samariteană, vorbind cu Cuvântul adevărat, a vestit celor din cetatea ei dumnezeirea Lui, dar Cuvântul pentru bogățiafemeia samariteană, vorbind cu Cuvântul adevărat, a vestit celor din cetatea ei dumnezeirea Lui, dar Cuvântul pt tăcere,

Deci, cel ce nu credea înainte de a vedea, a mărturisit el însuși de la sine adevărul; și ceea ce nu avea auzind, a dobândit îndată ce a văzut, adică credință. Deci și de aici se vede că între contemplare și făptuire este atâta deosebire câtă este între minte și simțire.

Atât cel prunc cu vârsta cât și cel în floarea vieții, au nevoie de lapte. Dar cel dintâi ca să se hrănească, iar cel de-al doilea ca să se îndulcească. Se îndeletnicește, deci, făptuitorul cu citirea psalmilor, dar acesta se arată făcând-o și contemplativul. Dar cel dintâi spre întărirea și asigurarea sufletului, iar văzătorul (contemplativul) spre înveselire și mai ales ca să odihnească mișcarea învăpăiată și întinsă și izvorâtoare de lacrimi spre Dumnezeu. Căci, deși duhul din el saltă peste măsură și râvnește să se veselească mai bine de razele dumnezeiești și să se preschimbe și să crească din slavă în slavă, dar firea compusă a trupului și firea de lut a inimii slăbește. Astfel făptuitorul zăbovește în cuvintele dumnezeiești pentru cunoștință și pentru învățătura și știința din ele; cunoștința acestora o primește și contemplativul, dar în tăcere, căci cele ce le învață în chip negrăit și ceea ce puterea lui contemplativă privește, cuvântul nu poate grăi.

Deci contemplativul nu se dispensează totdeauna de înțelesurile cunoscute din natură și din Scriptură. Dar chiar atunci el vede atât de adânc în ele, încât nu poate exprima ceea ce vede și înțelege.

«Urechea liniștii va auzi lucruri minunate»: a spus „minunate” dar, ce fel de lucruri minunate, n-a putut să spună. De aceea, a renunțat să grăiască negrăitul celor mai presus de cuvânt. Pentru aceasta, și cuvântul dumnezeiesc îmi cere să fericesc pe cei care au crezut înainte de a vedea. (Ioan 20, 29), adică pe făptuitori, dar pe contemplativi îi socotesc mai presus de cei fericiți. Căci dacă făptuitorul, deși n-a văzut, are fericirea numai din credință, ce ar trebui să cugetăm despre văzător? Căci acesta, împreună cu umblarea prin credință, care s-a ridicat peste cele ce trebuie făcute, vede cele mari și minunate și pătimește suișuri în inimă și e îndumnezeit zi de zi, precum se cuvine.

Pentru a ne bucura cu mintea și pentru a viețui potrivit cu noi înșine, a ne ridica spre Dumnezeu, trebuie să contemplăm întâi toate cele supuse simțurilor, înțelesurile împrăștiate în ele, existând împreună cu cele ce văd. Dar făptuitorul nu poate face aceasta, sau nu voiește. Nu poate pentru că nu are povățuitor sau scriere care să i le arate. Sau nu voiește, pentru că chiar dacă le are pe acelea, nu se încrede în aproapele din pricina mândriei și a vicleniei, și rămâne lipsit de gustarea acelor înțelesuri, socotind că cele arătate ale Scripturii îi sunt de ajuns spre călăuzire și folosindu-se de creație în chip sec spre slujirea trupului și socotind că aceasta ajunge spre buna credincioșie, nemaicăutând nimic altceva.

Sunt oameni seci, uscați, care nu găsesc în lume nimic altceva decât un obiect de satisfacere a trebuințelor pământești ale trupului. nu-și dau seama că sufletul e avizat la lume pentru trebuințele trupului său, cu un scop și mai înalt: pentru îmbogățirea și creșterea sa spirituală și deci pentru ridicarea la Dumnezeu. Altfel cum s-ar ridica sufletul la Dumnezeu? În acest caz, sufletul ar fi în trup numai spre folosul trupului. sau aceasta ar duce  la negarea sufletului.

Iar contemplativul, culegând din zidirea văzută, cele nevăzute, și aflându-le în conglăsuire cu duhul Scripturii, pășește cu pas fericit spre ființele despărțite (de materie) și privind măreția strălucirii lor, trece prin har cu bucurie dincolo de acestea și se mută la înțelesurile necreate a lui Dumnezeu. și, desfătându-se de nesfârșirea și vederea acestora, pe cât e cu putință, înaintează în chip negrăit, unitar și mai presus de lume, de frumusețea negrăită și de strălucirea atotluminoasă, într-o stare unificată și unitară, nu mai știe cine este de bucurie și de mirare și primește revărsarea nesfârșitei bucurii dumnezeiești și descrie, dintr-o simțire îmbelșugată, prin cuvinte și slove și făptuitorului, drumul ce călăuzește spre adevăr.

Sfatul cel mare al Dumnezeului nostru și bunătatea iubirii de oameni mai presus de fire și neînțeleasă a Tatălui, sfat, de care ai auzit vorbindu-se și pe care a venit să-l aducă Iisus, făcându-se Îngerul Lui (Isaia 9, 6), pentru bunătatea și iubirea covârșitoare, mai presus de înțelesul sfințeniei, față de neamul nostru, e sfatul prin care se adună rațiunile celor văzute într-o singură Rațiune concentrată (într-un singur Cuvânt), pe care a făgăduit să ne-o dea (să ni-L dea) nouă; el nu va sfârși niciodată să te uimească, umplându-te de bucurie și de pătimirea păcii.

Iisus s-a făcut Îngerul sau Vestitorului marelui sfat al lui Dumnezeu pentru noi. Pentru că El ca Rațiunea tuturor rațiunilor celor create, sau ca Cuvântul cuvântător al tuturor cuvintelor ce ni le spune prin rațiunile celor create, trebuie să aducă și modul și puterea prin care rațiunile sau în împlinirea acestei unificări a constat „sfatul cel veșnic al lui Dumnezeu” cu privire la creațiune (Efeseni 1, 9-10). Această reunificare își produce efectul în fiecare dintre cei ce-L primesc pe Hristos, întrucât unitatea tuturor ce o reprezintă El și puterea Lui de reunificare se așează în noi ca o putere de a ne uni cu El și cu toate. Fiecare ne facem putătorul acestei Rațiuni unitare a tuturor.

Trei ordini treimice de taine vede, îndeobște mintea sănătoasă în jurul lui Dumnezeu: personală, naturală și cea care urmează celei naturale. Treimea cea dintâi își dăruiește minții descoperirea ei mai ales din Sfintele Scripturi. Cea naturală se contemplă și din înțelegerea făpturilor, iar cea care urmează celei naturale e cunoscută și din adevărul rațional. Intrând mintea în cea dintâi ordine treimică, sau, mai propriu vorbind, ațintindu-se spre ea, se întâlnește cu Cel neapropiat, dar nu în chip simplu. Ațintindu-se spre a doua, află cu uimire o bucurie unită cu înțelepciunea, iar intrând în a treia treime, pătrunde cu adevărat în întunericul unde este Dumnezeu, ajungând cu totul simplă, nesfârșită și nehotărnicită în starea fără chip și fără formă. Iar când privește la toate aceste trei treimi, le vede ca pe un fel de a zecea ordine, în care, cum zic vestitorii adevărului, locuiește toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni 2, 9). Atunci privește cu adevărat pacea, care întrece toată mintea în desăvârșirea supremă a harului văzător.

Treimea se cunoaște nu numai prin citirea despre cele trei Persoane în Sfânta Scriptură, ci și prin contemplarea firii ei celei una în creațiune și în energiile ei ce vin în noi. Căci și în firea și în energiile ei necreate sunt prezente cele trei Persoane. Dar cel care trăiește în sine energiile necreate ale lui Dumnezeu, se află mai presus de cunoașterea lui Dumnezeu, dobândită din citirea Scripturii și prin deducerea Lui rațională din natură. Acela e ridicat la experiența negrăită (apofatică) a lui Dumnezeu, care poate fi numită de aceea întuneric. În acest caz, mintea cunoscând pe Dumnezeu nu din înțelesuri multe și mărginite ale Scripturii și naturii, ci într-un mod mai presus de ele, nu mai are nici ea o stare întipărită de chipuri, ci s-a ridicat la starea fără chipuri, la starea nehotărnicită corespunzătoare Celui nehotărnicit și nesfârșit, pe care-L experiază. Tema e insistent înfățișată și în scrierea lui Calist Catafygiotul ce urmează după aceasta.

Fericit bărbatul a cărui simțire înțelegătoare a înflorit din liniștea străbătută de rațiune și care, așa zicând, s-a reîntors la sine și trăiește din insuflarea și înrâurirea Duhului.

Aceasta e și înțelegere și simțire, pentru că intră în atingere cu o realitate plină de sens, pe care o înțelege nu teoretic, nu de la distanță, ci prin contact direct, prin experiență. „Simțirea înțelegătoare” s-a reîntors în ea însăși, căutând să se înțeleagă și în același timp să se experieze pe sine. Adică subiectul care înțelege și înțelegând experiază realitățile se reîntoarce spre sine însuși, căutând să se înțeleagă și să se experieze pe sine. Dar întrucât el nu mai este obiect ca lucrurile din afară, ci subiect izvorâtor de nesfârșite înțelegeri și experiențe, se sesizează pe sine ca indefinit. Prin aceasta a ieșit din îngustările ce i le-au imprimat chipurile și înțelesurile obiectelor. Dar el nu poate persista în experiența caracterului său indefinit decât dacă este ținut în această experiență de o putere mai presus de a sa, de adierea Duhului, subiect și El, dar infinit mai accentuat decât el. în adâncurile indefinite ale sinei sale subiectul sesizează adierea de sus a Duhului, care îl întărește pe el ca subiect și-l face și mai vădit ca subiect.

Ea este rodul cugetării sănătoase prin har, cugetare care îndreptează simțirile sufletului, ridică mintea și preschimbă cu ușurință inima, când străbate, zburând, spre cele dumnezeiești. Dar întoarcerea simțirii înțelegătoare la sine, fără liniștea dobândită cu știință și fără curăția inimii prin har, e mai cu neputință decât plutirea omului prin văzduh. A avea cu ea pe Dumnezeu în inimă și a vedea prin ea pe Dumnezeu, e și ușor și folositor. Dar lipsa ea e ca o uitare a lui Dumnezeu, sau fără ea gândirea la Dumnezeu e mai degrabă o necunoaștere și o nevedere a lui Dumnezeu decât o vedere sau o cunoaștere a Lui.

Îndată ce cugetarea a străbătut prin cele create la Dumnezeu, îndată ce a zburat în celălalt plan, al misterului personal suprem, s-a ivit simțirea sau experiența înțelegătoare a lui Dumnezeu. Dar experiența misterului dumnezeiesc are loc odată cu scufundarea, prin această experiență înțelegătoare, în sinea proprie indefinită, dar de caracter personal. Pe aceasta o află plină de infinitul personal dumnezeiesc. Fără simțirea sau experiența înțelegătoare a lui Dumnezeu, gândirea despre Dumnezeu e mai degrabă o necunoaștere a Lui. Căci e o speculație de la distanță care nu cunoaște din experiență puterea Lui, ci rămâne o simplă noțiune goală de conținut, sau cu un conținut creat, construit de noi, infinit străin de realitatea lui Dumnezeu.

Cel ce a aflat din har această simțire dumnezeiască, a aflat, s-ar putea spune, pe Dumnezeu. El nu mai are nevoie de cuvinte, stând lângă Dumnezeu și alegând mai bine să liturghisească Lui. El îmbrățișează tăcerea, mai bine zis, tace chiar fără să vrea. Duhul lui Dumnezeu locuiește în el. din el răsare iubire, pace și bucurie duhovnicească. El trăiește o viață schimbată față de cea obișnuită și comună. Se veselește de Dumnezeu și ochii lui înțelegători văd lumina înțelegătoare, inima lui poartă în ea foc. Împreună cu El este simplitatea, neschimbarea, nesfârșirea și nehotărnicia, neînceputul și veșnicia dumnezeiască, însoțite de uimire. Lacrimi necontenite izvorăsc din ochii lui; și nu mai puțin din inima lui curge izvor de apă vie duhovnicească. Se unește în chip unitar și în întregime cu cele cunoscute de această uimire înțelegătoare și e înconjurat de lumina sfeșnicului unic și se desfată de o desfătare mai presus de lume și e plin de entuziasm și de bucurie, minunându-se și ieșindu-și din sine în privirea plină de teamă spre Dumnezeu.

Despre frica din dragoste

Când dumnezeiescul David, învățătorul lumii zice: «Cei ce iubiți pe Domnul, urâți cele rele» (Psalmi 96, 10), aceasta înseamnă: «Cei ce iubiți pe Dumnezeu, temeți-vă de Domnul». Fiindcă el îi vede că și după ce au început să iubească pe Dumnezeu, răutatea încearcă să-i atragă și să li se strecoare în suflet. De aceea, pe bună dreptate și foarte potrivit, le poruncește celor ce iubesc pe Domnul și au ajuns la această stare, să fie încă cu luare aminte și să urască răutatea. Iar dacă nu v-ați învățat să o urâți, trebuie să vă temeți încă, pentru că dacă n-ar fi aceasta de temut, n-ar fi spus proorocul David celor ce iubesc pe Hristos să o urască.

Căci, deși bucuria și veselia de Dumnezeu este o stare înaltă și dumnezeiască și cu adevărat plină de har, cel ce o are putând privi în ea taine mai presus de fire, sufletul nostru este schimbăcios prin fire și nu e despărțit de lutul pământesc și cu trupul ce crește din el, ca să nu se teamă totdeauna în lupta lui de consimțirea cu el, ci e înjugat, în chip neînțeles, cu el și respiră oarecum împreună cu el vrând-nevrând și pătimește împreună cu el și se schimbă în unele privințe împreună cu el prin fire, încât ar putea spune cineva că nu are stăpânire asupra lui. și trupul îi este potrivnic neobosit, căutând pretutindeni belciuge de care ar putea să-l apuce pentru a-l răsturna. De aceea, e nevoie de luptă și de rugăciune, din pricina fricii. De câtă frică și de câtă tremurare are nevoie sufletul ce tinde spre Dumnezeu și de câtă luare aminte și rugăciune, las celor cu mai multă simțire dintre ascultători să cerceteze și să deosebească. Dar acestea le poate cunoaște numai sufletul care a ajuns la treapta vederii prin harul luminător al Duhului și pătimește cele proprii iubirii dumnezeiești.

Dacă Adam ar fi avut frica cuvenită în atâta covârșire a darului proorociei și asemănării cu Dumnezeu de care se bucura, n-ar fi fost biruit cu atâta necinste, și nici Samson cel născut din făgăduință (Judecători 13, 3) și purtătorul de Dumnezeu David și mulți alții, între care și minunatul Solomon. Deci, dacă acești atât de mari au avut nevoie de temere, luptă și de luare aminte însoțită de rugăciune, socotește cât de mult au nevoie de acestea cei ce n-au dobândit darul și lucrarea mai presus de fire a Duhului? Căci ei nu s-au ridicat la dragostea extatică dumnezeiască și la beția nebună a vederii frumuseții lui Dumnezeu. De câtă frică și cutremur, luare aminte și rugăciune în Hristos Iisus, însoțită de cuget smerit și neîncetat, nu au deci nevoie aceștia?

În ce fel se apropie omul de contemplarea lui Dumnezeu

Precum mișcarea trupului are nevoie de altceva ce nu ține de rânduiala ei, adică de ochi și de altceva mai presus de firea ei, adică de lumină, așa mișcarea minții are nevoie de ochi care sunt deosebiți de rânduiala ei și de lumina ce e mai presus de firea ei. De aceea, nu toată mișcarea minții e după cum se cuvine, ci numai cea care se mișcă, precum s-a zis, prin ochi și prin lumina harului. Iar ochii minții sunt deschizătura inimii prin credință. și lumina e Dumnezeu Însuși, lucrând prin Duhul în inimă. și precum lumina simțurilor nu mișcă drept pe cei fără ochi, ci numai pe cel ce vede, așa și lumina înțelegătoare, sau Dumnezeu, nu mișcă mintea celui ce nu are deschizătura inimii, ci numai pe cel ce o are. Dar, așa cum nici ochii n-ar putea lucra ale lor fără lumină, tot așa nici deschizătura inimii fără Dumnezeu; mai bine zis, inima nici nu se deschide fără Dumnezeu, care lucrează și e văzut prin ea.

După unirea înțelegătoare a inimii prin har, mintea vede în lumina duhovnicească ce se întinde în Cel dorit, care este Dumnezeu, ieșind cu totul afară din simțire, făcându-se adică fără culoare, fără calitate, fără închipuiri, scăpată de nălucirile celor sensibile. Căci mintea noastră este un vas ce primește, pe cât îi stă în putință, lumina neapropiată a frumuseții dumnezeiești. și e un vas minunat, căci se lărgește pe măsura Duhului dumnezeiesc ce se revarsă în el. dacă revărsarea este mai mare, se face și vasul mai mare; iar dacă e mai mică, se face și el mai mic. și iarăși, prin revărsarea mai mare se face și el mai tare, iar prin cea mai mică se face mai fără putere. și iarăși, dacă se varsă în el mult, devine mai una cu ceea ce se varsă în el și păstrează mai nevărsat ceea ce a primit; iar dacă se varsă în el puțin, îndată el se face slab și fără putere și nu poate păstra ceea ce s-a vărsat în el.

Este vorba de unirea inimii cu Dumnezeu prin deschizătura ei. Dar ea nu este o unire pur sentimentală, sau prin simțuri, ci o unire care e și înțelegere, o unire care produce și înțelegere, nu numai iubire. De aceea toți Părinții cer aducerea minții în inimă. Din inimă sau împreună cu inima vede mintea pe Dumnezeu, iubindu-L și înțelegându-L în același timp, sau unindu-se cu El și înțelegând ce se întâmplă în această unire.

Mintea este ca un vas elastic, elastic la nesfârșit. Se poate lărgi la nesfârșit și se poate micșora până a nu mai primi nimic. Poate aceasta va fi existența atrofiată a celui din iad. În același timp cu cât primește mai multă revărsare de lumină, cu atât devine mai tare pentru a o putea susține.

Prin aceasta  se lămurește sensul duhovnicesc al sinergiei, al împreunei lucrări a omului cu Dumnezeu: cu cât mai mult har, cu atât mai multă putere în ființa celui ce primește și mai mare unitate între ea și el.

și iarăși: primind mai mult, se ușurează; dar dacă se îngreunează și atârnă în jos când e gol de ceea ce i se potrivește. Sau: fiind ușor, ține mai mult, decât mai puțin. I se întâmplă și în alte privințe cu totul dimpotrivă cu ceea ce se întâmplă vaselor sensibile, care țin mai ușor pe cele mici decât pe cele mai mari. De aceea, socotesc că și fiul tunetului a spus-o chiar de la începutul Evangheliei pe care a scris-o: «La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul» (Ioan 1, 1). A spus aceasta, ca să întindă mintea auzitoare după mărimea cuvântului și ca prin toată lumina mai mare a lucrului să-i dea minții o lărgime mai mare și să o facă mai tare și mai în stare să se întoarcă spre ea însăși, dar și să se întindă după mărimea glasului, spre cuprinderea vederii lui Dumnezeu și a cât mai marii Lui înțelepciuni. și, când Iisus îi spune lui Anania despre Pavel: «Vas al alegerii îmi este» (Fapte 9, 15), aceasta trebuie înțeles despre marea putere înțelegătoare a omului dinăuntru, prin care a și fost răpit până la al treilea cer, unde, cum se poate auzi de la el însuși, «a primit cuvinte negrăite, pe care nu este cu putință omului a le spune» (II Corinteni 12, 4).

Despre contemplare

Mintea noastră este ca un fel de loc, care primește lumina arătării dumnezeiești, iar însușirea ei, de care se va vorbi, este minunată, căci se arată pătimind cele contrare unui loc trupesc. Pentru că acest loc cu cât este mai întins, cu atât primește un conținut mai mare. Dar, mintea dimpotrivă, cu cât se strânge și se adună pe sine, cu atât se face mai încăpătoare, iar când și-a oprit toată mișcarea rațională și înțelegătoare, sau de orice fel, vede pe Dumnezeu mai presus de toată mărimea. Îl vede pe El pe cât îngăduie firea lui întrupată și creată să-L vadă pe Cel din afară de acestea. Îl vede nu închipuindu-și-L în deșert, nici trimițând în sus, ca în vis, socotințele sale, ci prin puterea negrăită a Duhului dumnezeiesc. Căci acesta lucrează în lumină, în inima ce pătimește o prefacere mai presus de fire. Această prefacere primind-o inima prin har, deși mintea doarme și se odihnește, ea veghează (Cânt. Cânt. 5, 2). și mai degrabă știe acela că lucrarea aceea este dumnezeiască și duhovnicească, decât că el este om. Căci are în acea vreme o mișcare duhovnicească neîncetată a inimii, izvorâtoare de viață și, ca urmare, de cele mai multe ori, lacrima cea lină. Lucrarea Duhului face inima să aibă pace nu numai cu sine, ci și cu toți oamenii. Căci din ea răsare curăție, bucurie, glasuri rugătoare tăcute, deschiderea inimii, veselie și desfătare negrăată. Cel ce se împărtășește din ea, ocolește cu adevărat și nu în chip prefăcut, chiar și cu auzul toată plăcerea trupului, toată bucuria, sau bogăția, sau slava celor din afară și trecătoare.

Căci acela a primit toate acestea în chip dumnezeiesc și duhovnicesc, cu inima și cu mintea, nu numai cu raționamentul simplu, și nu se bucură nici numai de lumina aceasta a simțurilor, căci prin împrăștierea simțurilor se întunecă lumina dumnezeiască, cunoscută cu mintea și cu adevărat dulce. De aceea, se folosește prea puțin de aceasta; doar atâta cât să mângâie puțin pe omul din afară. Dar toate le suferă, toate le rabdă (I Corinteni 13, 7), în toate s-a făcut neclintit pentru simțirea plăcută dinăuntru, născută din iubirea de vederea dumnezeiască. și nu este necaz care să-l întristeze, afară doar de păcat.

Pentru locul acela, adică pentru mintea în stare de iubire, mult s-a ostenit marele David, arătând dorința și osteneala lui, sau cum n-a dat somn ochilor săi, nici odihnă tâmplelor, «până ce n-a aflat loc Domnului» (Psalmi 121, 4-5). Iar înțeleptul Solomon întărește aceasta zicând: «De se va sui duhul celui ce stăpânește la inima ta, să nu-ți lași locul tău» (Ecleziast 10, 4). Dar și Mântuitorul poruncește ucenicilor săi: «Sculați-vă să plecăm de aici» (Marcu 14, 15). și săvârșind Paștele preînchipuirii în foișor, a dat să se înțeleagă acest loc. pentru aceasta socotesc că fericește pe cei săraci cu duhul, însemnând sărăcia duhului, sau retragerea minții de la toate – golirea și adunarea ei în ea însăși. Căci atunci mintea nu numai că vede Împărăția lui Dumnezeu, ci o și pătimește, dobândind o desfătare nemuritoare, în pace.

Despre făptuitor și contemplativ

Văzătorul își rodește plăcerea vederii adevărate, ca partea cea bună, deprinzând tăcerea și privind pe Iisus. Plăcerea aceasta făptuitorul nu o cunoaște, ca unul ce n-a gustat-o, întrucât de multe se îngrijește și se tulbură, cântând, citind și ostenindu-și trupul. ba și disprețuiește uneori ca obositoare și nefolositoare, silințele care înaripează înțelegerea spre lucrurile minții, cele nevăzute cu simțurile, care aduc prin îndeletnicirea cu ele o plăcere negrăită, iar prin odihnirea în ele, o bucurie de nedescris. El nu înțelege că buna noastră pătimire se odihnește lângă Cuvântul adevărat și de oameni iubitor și fără nici o lipsă al lui Dumnezeu și se naște din vederea Lui. Căci El este atotdesăvârșit și nu are nevoie de slujirea noastră. De aceea, El laudă și-o priește pe Maria care șade la picioarele Lui, hrănindu-se cu contemplarea cuvintelor Lui și trezește ființa ei interioară spre înțelegerea lor. Ea nu face la fel ca Marta, căci aceasta se îngrijește și se tulbură pentru multe, după cum spune Cuvântul Însuși. El zice aceasta nu numai îndemnându-le pe acelea spre ceea ce-i mai înalt, ci învățându-i pe toți cei de după ele, ca nu numai să nu mustre ca leneși pe cei ce voiesc să se ocupe cu vederea și zăbovesc în aceasta, ci să-i și laude și să se silească să le urmeze pilda pe cât pot.

Cum văd contemplativii

Contemplativii văd în cele de acum și în cele ce se fac ca într-o oglindă și ca într-o ghicitură (I Corinteni 13, 12), starea celor viitoare. Iar oglinda, pe de o parte, nu poartă nici o grosime a lucrului arătat în sine, dar pe de alta, ceea ce arată nu e cu totul nimic. Căci, tot cel ce iubește adevărul va mărturisi că ceea ce se vede în oglindă este un chip foarte clar al unui lucru. Tot așa și cele ce sunt și se fac nu arată vre-o altă grosime sau vreun alt ipostas decât al lor propriu, dar arată totuși chipurile neîndoielnice ale lucrurilor adevărate celor ce au primit puterea să vadă și înaintează fără greșeală spre Adevărul Însuși. Când deci, auzim pe Pavel zicând că «prin credință umblăm, nu prin vedere», să nu socotești că vorbește de credința care se naște numai din auz, prin cuvântul simplu. Căci altfel, cum ar zice același. «Acum cunosc o parte, dar atunci voi cunoaște precum am fost cunoscut» (I Corinteni 13, 12); sau «Când va veni ceea ce e desăvârșit, va înceta ceea ce e din parte» (I Corinteni 13, 10)? Vezi că aceeași cunoștință de acum ne va ajuta să vedem și în viitor? Deosebirea celei din viitor față de cea de acum e numai atâta, câtă e între ceea ce e desăvârșit și ceea ce e nedesăvârșit. și iarăși, cel ce spune că acum umblăm prin credință și nu prin vedere în alt loc spune: «Așa alerg, dar nu ca unul ce nu văd; lovesc cu pumnul, dar nu ca unul ce bat văzduhul» (I Corinteni 9, 26). Le spune aceasta nu făcându-se pe sine însuși potrivnic celor spuse înainte, ci arătând câtă cunoștință adevărată și sigură avea despre cele viitoare. El cugetă așa pentru înțelesul îndoit al credinței și al vederii.

Căci este credință care ia ființă prin cuvântul simplu și deci are nevoie de dovedire. și este o credință care nu are deloc nevoie de dovedire, sădind o încredințare îndestulătoare în credincios din unele lucruri vădite. Ea se numește și credința întemeiată într-un ipostas. Vei înțelege mai limpede ceea ce spunem, dintr-o pildă: presupune că-ți spun că am văzut un om oarecare, meșter la țesut, putând întipări, prin bătaia țesutului la pânză, animale, păsări, chipuri de lei, vulturi, cai, de războaie și altele de felul acesta. Dacă nu le-ai văzut pe acestea tu însuți, ai nevoie de credință ca să consimți la ceea ți s-a spus numai prin cuvânt. Iar dacă ți s-ar întâmpla să vezi nu pe țesător, ci pânza, ai cunoaște îndată, chiar fără să-ți explice cineva, că acesta este lucrarea unui om căci nu s-a putut produce prin ea însăși, nici nu a putut fi țesută de vreo altă viețuitoare. În acest caz, deci, sufletul va fi cuprins de altă credință, cu mult deosebită de cea dintâi.

Tot așa, și ceea ce se înfățișează ca chip general pricinuiește credința. Căci ai văzut un om, să zicem cu păr bălai, sau negricios, înalt la trup, încolo potrivit la toate, la ochi, la culoarea obrajilor, la nas, la buze și în altele, prin care se arată chipul persoanei. Acest chip este al unei persoane (ipostasiat). Dacă te-ar întreba, însă, cineva cum este fața acelui țesător, pe care nu l-ai văzut, ai spune că din vederea pânzei ai aflat sigur că cel ce a făcut-o e om cu chipul general al omului, dar că nu cunoști chipul său personal (ipostasiat), deoarece nu l-ai văzut tu însuți. N-ai tăgădui că țesătorul acestei lucrări bogate este om și că știi că este om și că are chip omenesc. Deci cunoști un chip nepersonal (neipostatic), pe care măcar că nu l-ai văzut, totuși îl admiți în general fără șovăire, ca și când l-ai văzut.

Există, deci, ca să repetăm cele spuse, o credință prin auz, primită pe temeiul unui cuvânt simplu, și există o credință întemeiată în ipostas și primită printr-o încredințare vădită, așa cum este un chip văzut în cineva, ca într-un subiect, și în acest caz se numește ipostasiat, și un chip care nu e în cineva ci se contemplă în rațiunea lui generală, genul nefiind precizat prin multe trăsături deosebitoare.

Toți contemplativii sunt stăpâniți de o credință întemeiată în ipostas în acest sens, dar chipul îl văd în general, nu în ipostas.

Toată expunerea dinainte a fost o foarte originală caracterizare a credinței prin vedere, cu deosebirea ei de credința nebazată pe vedere. Credința din vedere este numită ipostatică, pentru că ea vine din însăși realitatea crezută și ca atare experiată. Ea vine din puterea acelei realități ipostatice trăite, mai precis din prezența Persoanei dumnezeiești experiate. Totuși, această credință nu vede Persoana aceea (ipostasul) însăși. Sunt propriu-zis trei situații: credința din auz, care nu experiază o lucrare ce vine din Dumnezeu, credința din experiența lucrării ce vine din ipostasul Lui; și vederea lui Dumnezeu «față către față», în însăși ipostasul Lui, când credința încetează. Aceasta va fi în viața viitoare. Deci propriu-zis sunt două credințe în viața de aici și o vedere față către față în viața viitoare. Credința a doua e și ea nu numai credință, ci și vedere, dar nu pe vederea ipostasului însuși. Ea știe de chipul general al lui Dumnezeu, dar nu-L vede pe El concret, ci crede în El

Dar dacă Dumnezeu n-ar fi un chip inteligibil (înțeles cu mintea), cum s-ar numi El frumusețe? Deci precum există o frumusețe inteligibilă a lui Dumnezeu, dar nu e văzută în ipostas, înțelege că există și un chip inteligibil al Lui, măreț, atotsfânt, preaslăvit, pricinuind uimire sufletului, umplând și luminând cu totul mintea, covârșind-o cu marea și mult felurita Lui, măreț, atotsfânt, preaslăvit, pricinuind uimire sufletului, umplând și luminând cu totul mintea, covârșind-o cu marea și mult felurita Lui strălucire și aducând în ea înțelegerea lui Dumnezeu. De aceea întipărindu-se și Manoe, a strigat: «Suntem pierduți, femeie! Am văzut pe Dumnezeu» (Judecători 13, 22). Căci tot cel ce se întipărește de chipul acela, mărturisește că aceasta este o dovadă a întipăririi lui Dumnezeu.

Dar și marele Moise a văzut pe Dumnezeu în acest chip, precum s-a scris: «S-a arătat Dumnezeu lui Moise în chip și nu în ghicituri» (Numeri 12, 8). Căci, dacă ar fi lipsit cu totul în chip vrednic de Dumnezeu, Dumnezeu ar fi cu totul de nevăzut (de necunoscut, de nesimțit). Frumusețea este o armonie și chipul un fel de întocmire statornică.

Chipul este un fel de „structură”. Bunătatea, atotputernicia, înțelepciunea sunt un fel de structură statornică a lui Dumnezeu, izvorul tuturor structurilor. El poate fi și trăit într-un anumit fel ca atare.

Iar dacă s-ar spune că Dumnezeu este lipsit de un chip vrednic de El, ar trebui să se spună că e lipsit și de frumusețe și cu atât mai mult de față, în care este și chipul și frumusețea. Dar careva dintre prooroci zice: «L-am văzut pe El și nu avea nici chip nici frumusețe, ci chipul lui lipsea» (Isaia 53, 2-3). Aceasta o spune despre dumnezeirea Cuvântului, întrucât atârna pe cruce ca un răufăcător, neavând nici un semn al firii dumnezeiești. Căci, cât privește omenescul, deși nu mai are în El frumusețe din pricina morții, totuși e vădit că avea chipul unui mort.

Dar David Îl preamărește pe El iarăși ca «împodobit cu frumusețe», și nu după omenitate, căci adaugă: «har s-a vărsat în buzele Tale», ceea ce e propriu dumnezeirii, ca și frumusețea. Iar de fața lui Dumnezeu, David pomenește în multe locuri. Aici zice: «Întors-ai fața Ta și m-am tulburat», aici se roagă: «Să nu întorci fața Ta de la mine», sau: «Întoarce fața Ta de la păcatele mele», ș.a.

Deci dacă nu e oprit de a se vorbi la Dumnezeu de față și de frumusețe potrivită cu Dumnezeu, care nu stă în figură și nu e în ipostas propriu, e cuvenit să se vorbească și de un chip, care e ed însuși și față și frumusețe. Pe acesta avându-l întipărit în sine și Pavel a spus: «Așa alerg, nu fără să văd nimic; așa lovesc cu pumnii, nu ca bătând aerul» (I Corinteni 9, 26).

Căci Dumnezeu fără să fie văzut în Sine, nici împărtășit, totuși în alt înțeles se vede și Cel necuprins se cuprinde. De aceea, și David ne cere să căutăm pururi fața Lui, ca având noi întipărirea dumnezeirii, să ne împărtășim de mult și negrăit har și de bucurie și plăcere dumnezeiască. Așa zice David către Dumnezeu despre sine însuși: «Sătura-mă-voi, când voi vedea slava Ta». Căci, celor ce văd pe Dumnezeu în adevăr și în Duh, începe să li se arate mult și nesfârșita slavă a luminii feței dumnezeiești. și desfătarea și bucuria izvorâtoare din ea le este celor ce o pătimesc nesecată și, așa zicând, de nesuportat din pricina covârșirii ei, iar celor ce n-au văzut-o și n-au gustat-o, de nepovestit și de neînțeles. Căci dacă nici un cuvânt n-ar putea descrie dulceața mierii celor ce n-au gustat-o, ce meșteșug ar putea să lămurească cele mai presus de minte celor ce nu l-au văzut și nu s-au împărtășit de bucuria ș de desfătarea dumnezeiască din ele?

Deci, Sfântul Pavel, având credința în Dumnezeu întemeiată în ipostas și chipul măreț și mai presus de frumusețe, dar neipostatic al lui Dumnezeu, a spus că umblăm prin credință, adică prin cea întemeiată într-un ipostas, dar nu printr-un chip văzut în ipostas; adică prin credința care nu pricinuiește îndumnezeirea nenăscută. Căci zice Sfântul Maxim:

·               Numesc îndumnezeire nenăscută iluminarea dumnezeirii prin chipul aflător în ipostas, care nu e făcută, ci se arată în mod neînțeles în cei vrednici. Totuși prin chip se vede frumusețea.

·               Despre această frumusețe zice Marele Vasile: Ce e mai vrednic de iubit decât frumusețea dumnezeiască? Frumusețea adevărată, preaiubită și văzută numai cu mintea curățită e cea din jurul firii dumnezeiești și fericite.

De aceea, și Pavel s-a mărturisit pe sine «simplu în cuvânt, dar nu în cunoștință», căci era mare în cunoștință, prin care cunoștea din parte pe Dumnezeu cel mai presus de înțelegere, în chipul inteligibil vrednic de Dumnezeu. Această cunoștință din parte o avea și Moise, văzătorul de Dumnezeu, care vedea chipul dumnezeiesc cel nevăzut în ipostas, și frumusețea Lui. De aceea zice: «Dacă am cunoscut că am aflat har la Tine, arată-mi-te ca să Te cunosc și să Te văd» (Ieșirea 33, 13). Deoarece primise odinioară arătarea dumnezeiască și slava frumuseții, dar nu în ipostas, cere și aceasta, ca unul ce s-a făcut mai desăvârșit.

Moise vedea și el chipul lui Dumnezeu în frumusețea ce iradia din El și era încredințat deci despre chipul Lui ipostatic, dar nu-L vedea în ipostas.

Dar Dumnezeu nu a consimțit deoarece aceasta nu e cu putință nici unui suflet înțelegător și nici unei vederi, nici chiar celei îngerești, ca una ce întrece hotarele a toată cunoștința. Moise era văzător de Dumnezeu și vedea pe Dumnezeu în întuneric, dar nu în ipostas, ci în chip și frumusețe inteligibilă, fără suportul ipostatic (personal).

Se poate deci rezuma cuprinsul acestei dezvoltări astfel: se vede frumusețea lui Dumnezeu și în acest sens și chipul Lui, dar nu în ipostas; dar văzătorul știe de acesta prin ceea ce vede, prin ceea ce iradiază din ipostas.

Așa se poate vedea Dumnezeu, cum a spus și Moise și Ilie și, simplu grăind, toată ceata atotdumnezeiască a proorocilor.

Deci umblă prin credința întemeiată în ipostas, care se naște din cele contemplate în jurul lui Dumnezeu și își ia întărire din slava ce strălucește din frumusețea feței Lui și mărturia din chipul întipărit al luminii Lui mai presus de strălucire, și nu prin credința ce se naște în auz din cuvântul simplu.

Se precizează din nou înțelesul credinței întemeiată ipostatic, atât față de credința întemeiată pe auz, cât și față de vederea ipostasului, sau ipostasurilor dumnezeiești. Credința întemeiată ipostatic e credința ce se naște din lumina ce iradiază din Dumnezeu, din slava Lui, care în acest sens se poate numi și chipul Lui, dar care nu e un chip văzut ca ipostas. Acesta din urmă întrece puterea oricărei creaturi de a-L vedea, chiar și a Îngerilor. Dar credința ce se naște din vederea slavei și luminii dumnezeiești, din cele văzute „în jurul lui Dumnezeu”, adică din energiile Lui necreate, e deosebită totuși de credința din auz, pe baza cuvântului simplu. Ea e o experiență a prezenței lui Dumnezeu prin lucrare, dar nu o vedere a ființei Lui.

Dacă am reveni la cele trei categorii de cunoaștere a țesătorului: cunoașterea lui din auz, din vederea pânzei țesute de el și din vederea lui în persoană, credința ipostatică e identică cu cunoașterea țesătorului din vederea pânzei lui, dar nu din vederea chipului lui personal, pe când cea din auz e identică cu cunoașterea țesătorului din simplu auz; al treilea caz nu este posibil la Dumnezeu. Deosebirea între credința ipostatică și cea a cunoașterii țesătorului din vederea pânzei țesute de el, e că în pânză nu se vede lucrarea prezentă a țesătorului pe când în această credință se vede însăși lucrarea prezentă a lui Dumnezeu, slava și lumina ce iradiază din El. e ca și cum am vedea mâinile țesătorului lucrând, dar nu i-am vedea fața.

Iar dacă aici umblăm prin credința, întemeiată în ipostas, și nu prin chipul văzut în suportul său ipostatic, sau personal (II Corinteni 5, 7), în veacul viitor nu mai e nevoie din credință. De aceea aici avem credința întemeiată în ipostas; și deoarece atunci se va vedea mai limpede chipul preamărit al slavei, aici acest chip se vede mai umbrit. «Aici, cum zice Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, se adună o întipărire din altceva într-o icoană a adevărului, care înseamnă un chip umbrit». Atunci va fi vederea «față către față» și «încetarea a ceea ce e din parte, prin arătarea a ceea ce e desăvârșit» (I Corinteni 13, 10). «Acum, cum zice fericitul Augustin, vederea din parte a lui Dumnezeu constă în răpirea întregului suflet rațional de iubirea slavei Lui». Căci în această dragoste sufletul se face unitar și privește în mod unitar ascunsul cel unic și mai presus de toate al lui Dumnezeu. Din chipul, din frumusețea și din fața aceasta se umple de strălucire, se înfrumusețează și se luminează toată mintea, umplându-se de strălucire și luminându-se duhovnicește și mai presus de lume. Prin acestea se simplifică, se înalță și se umple de uimire puterea văzătoare a ei. Dar tot prin acestea se luminează sufletul în mod tainic și se umple de desfătare dumnezeiască și de veselie. și, ca să spun pe scurt, prin acestea se slăvesc și se îndumnezeiesc cei ce iubesc vederea și auzirea dumnezeirii și se fac prieteni, următori și văzători ai lui Dumnezeu, încă fiind legați cu trupul. De aceea, străvăd și oglindesc din parte, printr-o simțire înțelegătoare, fericirea bunătăților viitoare și starea veacului acela, «pe care nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici inima omului nu le-a încăput» (I Corinteni 2, 9).

Tâlcuire la cuvintele: «Ierusalimul ce se zidește ca o cetate ai cărei părtași se adună la un loc. căci acolo s-au suit semințiile, seminții ale Domnului, spre mărturie lui Israel» (Psalmi 121, 2-3)

Ierusalimul se tâlcuiește ca loc al păcii și este chip al locului lui Dumnezeu, adică al sufletului ce are în sine pacea cea întru Hristos. Căci nu orice suflet are în sine pacea cea întru Hristos și poate primi numele păcii, ci cel care se zidește ca o cetate și are piatra cea din capul unghiului, pe care «a așezat-o Domnul în Sion potrivit făgăduinței, piatra cea de mult preț» (Isaia 28, 16). Iar Sionul este vârful arzător al Ierusalimului, care e chipul minții văzătoare a sufletului, plină de pace. Căci dacă ai căuta în altă parte, n-ai putea afla mintea observatoare și privitoare a înălțimilor adevărului. Ea nu e decât în inima, care a primit pacea. Ierusalimul este, deci, sufletul care petrece în pacea dumnezeiască având piatra cea din capul unghiului și pietrele prețioase rotunde din Sfintele Scripturi, de care se sfărâmă fiarele ce se grăbesc să urce în muntele lui Dumnezeu; care are și asfaltul, adică smerenia pe care o produce Duhul Sfânt și care topește și netezește învârtoșarea împietrită a inimii ca focul dumnezeiesc, prefăcând-o în duh zdrobit și umilit; și ape din ploi, date Mântuitorului, care curg din râurile inimii; ba încă și lemnele neputrezite în vederea unirii, ca niște gânduri ale făptuirii adevărate; apoi cuie și sfredelul care pricinuiește frica și silește spre împlinirea poruncilor dumnezeiești; dar și pe Cuvântul dumnezeiesc ca ziditor și pe cei de după El, adică pe cei ce cârmuiesc cu știința primită de la El puterile sufletești; și, simplu grăind, uneltele de zidire, postul și privegherea, cântarea, citirea și celelalte, ca să spun pe scurt, câte le-am primit de la Cuvântul întrupat (prin unealta rațiunii), spre înfăptuirea modului virtuții; și frânghia de finic, adică sfințitele legi ale lui Dumnezeu din Scripturi; și lumina cunoscută cu mintea și soarele mai presus de toată strălucirea și toate câte răsfrâng lumina în suflet. Ca să spunem totul deodată, toate câte se folosesc în chip văzut spre zidirea unei cetăți le are în chip dumnezeiesc și duhovnicesc, sufletul. Căci, el este Ierusalimul înțeles cu mintea și el se zidește ca o cetate spre locuință lui Dumnezeu Celui peste toate, Treimii celei fără de început și de viață făcătoare. Căci a spus: «Eu și Tatăl vom veni, și locaș la el ne vom face», ca și când ar zice: «Îl vom face cetate; și cetate cu adevărat minunată, întinsă la nesfârșit».

Dar, poate n-ar fi cu totul nepotrivit să adăugăm la cele spuse și aceasta. Dacă voiești să cunoști că a început să umbrească din pace lumina dumnezeiască sufletul tău; dacă voiești să știi că sufletul tău e un Ierusalim ce se zidește ca o cetate; dacă bagi de seamă că părtașii lui sunt adunați la un loc, adică toate gândurile și puterile lui s-au adunat împreună și voiesc să fie într-o unitate, ca să nu fie o cetate dezbinată, ci să-l zidească în chip unit ca pe o cetate; dacă se suie în acest Ierusalim ce se zidește ca o cetate, semințiile Domnului, sau puterile cele mai generale ale sufletului, ajunse dumnezeiești și înălțându-se duhovnicește și făcându-se ca niște trepte; dacă vezi săvârșindu-se acestea în tine, să nu încetezi să zidești astfel mai departe. Adu-ți aminte de turnul dezbinării și de zidirea lui și de despărțirea limbilor (Facerea 11, 1-9) și cunoaște că nu toată zidirea e bună, chiar dacă pare din afară astfel.

Vorbind, îndeobște, cei ce au ochi văd două feluri de zidiri și de trepte. Una ce se face spre bine și spre locaș a lui Dumnezeu. Iar semnul ei este că părtașii ei sunt adunați la un loc și semințiile ei sunt seminții ale Domnului ce se înalță în ea, vestind sufletului lucruri mari, minunate și pricinuitoare de pace, de iubire și de sfințenie, și zidindu-l.

Iar alta ce se face spre răul și spre pierderea sufletului. Semnul ei nemincinos este împărțirea limbilor spirituale și o cumplită tulburare. Iar sfârșitul e că se face sălaș patimilor, cum s-a făcut turnul dezbinării sălaș șerpilor. Ia seama să nu zidești turn spiritual de dezbinare, al cărui sfârșit e distrugerea și împărțirea limbilor spirituale și tulburare și pieire totală.

Există o pace, mai mult părută decât adevărată. E cea a trupului care se desfată, care pricinuiește multă grijă sufletului, chiar dacă pentru o vreme ia înfățișarea prefăcută a liniștii. și există o pace a simțurilor, produsă de închiderea și de fuga lor de toate, care este urmată de liniște. Dar și aceasta, măcar că e neasemănat mai bună decât cea dintâi, e de scurtă durată. Căci când sufletul e tulburat de gânduri, pătimește întreg omul, ca și atunci când e tulburat trupul. dar există pacea a treia, mai presus de a simțurilor și a trupului. ea constă în liniștea puterilor sufletului și a omului dinăuntru. Ea vine din purtarea și sârguința cea bună, din rugăciunea mai curată, din plânsul mai dulce, din rostirea cu plăcere a cuvintelor dumnezeiești.

Dar aceasta încă nu înseamnă desăvârșirea păcii. Căci precum trâmbițașul sau cântărețul la chitară nu poate rămâne neîncetat la lucrul său, deoarece, suferind în chip necesar uneori de osteneala mâinilor și alteori din pricina vreunei neputințe sau a unei împrejurări de boală, trâmbițașul nu poate trâmbița și cântărețul la chitară nu poate mișca totdeauna cu putere coardele, așa și sufletul care-și cârmuiește în chip armonios puterile sufletului, nu rămâne totdeauna neschimbat în starea aceasta, ci uneori e stingherit de vreo mânie, stârnită cu voie sau fără de voie de ceva, sau de vreo dorință de schimbare și de trândăvie, fiind una dintre făpturi și aflându-se legat cu grăsimea și cu greutatea trupului. Dar când primește prin har prezența celui nefăcut, care a făcut toate, și se împărtășește de Duhul neschimbat și de viață făcător, se umple de o viață preschimbată și minunată, pricinuită de Duhul de viață făcător și se bucură de o viață mai presus de fire și cu totul neschimbătoare. și precum viază datorită puterii de viață făcătoare,așa și vede, căci Duhul de viață făcător e și lumină. și se bucură văzând cele mai presus de fire ale Celui mai presus de fire și se bucură de pacea care întrece toată mintea, datorită lucrării de înviorare și luminii mai presus de minte a Celui mai presus de minte și bucuriei tainice de cele văzute.

În această pace sufletul nu se schimbă câtuși de puțin, nici nu suferă de oboseală, nici nu e tulburat de cursele și de uneltirile vrăjmașului, ci privește într-o mișcare neîncetată pe Dumnezeu și cele din jurul Lui, prin puterea și mișcarea, ba s-ar putea spune și prin voia lui Dumnezeu și a Duhului neobosit care lucrează în inimă din temelia ei ipostatică, (personală),  nu cum își închipuie unul sau altul, ci cum singur Duhul știe, care «cercetează și cunoaște adâncurile lui Dumnezeu» (I Corinteni 2, 10) și învață pe cei părtași de El, printr-o simțire a sufletului. Deci până ce ne sârguim să aprindem în noi, printr-o viețuire liniștită, harul Duhului și nu-L stingem, și până ce suntem plini de sfințenia și de pacea negrăită și mai presus de fire a lui Dumnezeu în Treime, purtăm cu adevărat, precum s-a spus, în smerenie, iubire și rugăciune, pacea trupului și a duhului și a sufletului în chip neobosit.

Căci pacea cu osteneală nu e încă pacea desăvârșită ci pricinuitoare a celei desăvârșite. Cea desăvârșită, potrivit celor spuse, se trăiește cu totul fără osteneală, în odihna sabatismului desăvârșit și a odihnei în Hristos.

Nu a cunoscut cineva mai limpede uneltirea, sau, dacă trebuie spus altfel, atacul diavolesc personal, decât cel ce a scăpat de draci și s-a izbăvit pentru o vreme de atacurile lor. și nimeni nu scapă și nu se izbăvește de ele, cum am spus mai înainte dacă n-a dobândit în inimă înrâurirea și suflarea dumnezeiască personală. Iar aceasta o naște credința însoțită de smerenie și de iubirea lucrătoare de Dumnezeu și de oameni, prin petrecerea în liniște, împreună cu privegherea, prin citirea aici lucrătoare, aici văzătoare și deci de Dumnezeu cugetătoare, și prin rugăciune. Iar iubirea lucrătoare poate fi numită, cu adevărat, împlinirea, pe cât e cu putință, a sfintelor porunci ale lui Dumnezeu. Din acestea se naște deci nu numai o înțelegere mai curată și mai străvezie a lui Dumnezeu, ci vine în suflet și cunoștința amănunțită și deosebirea limpede a diavoleștilor uneltiri de rele urzitoare. Căci cu cât sunt mai mari nevoințele, cu atât e mai mare și războiul dracilor pizmași porniți cu furie în chip covârșitor și fără răsuflare spre tot felul de chinuiri viclene ale sufletului purtător de Dumnezeu. Așa că dacă n-ar sta aproape cu iubire de oameni Hristos, Mântuitorul poporului său, și nu s-ar lupta pentru credincioși, cu adevărat nu s-ar mântui nici un om, chiar dacă ar fi sfânt.

Numai cei ce au primit simțirea duhovnicească prin pătrunderea cea din har, înțeleg pe cei ce n-au dobândit simțirea duhovnicească, și sunt conduși sufletește prin sunete limpezi și lămurite spre cele ce se întâmplă. Căci unul ca acesta poate să le deosebească pe toate, după Sfântul Pavel, deși el nu e judecat de nimeni altul (I Corinteni 2, 15). Fiindcă cei ce sunt astfel, nu numai că nu văd lipsa Duhului dumnezeiesc, ci și fericesc uneori, din neînțelegere, pe cei vrednici mai mult de compătimire, întrucât nu au primit simțirea Duhului prin har, ci sunt purtați mai degrabă de duhul lumii și sunt «sufletești», cum îi numește cuvântul dumnezeiesc (I Corinteni 2, 14). Iar cei duhovnicești la simțire și aprinși de focul dumnezeiesc, nu judecă nicidecum lucrurile, cu grabă, sau după latura văzută, ca cei mulți. Ci după adevărul neschimbat și veșnic din ei, fiind învățați în chip sigur de Duhul de viață făcător și luminător, care dăruiește celor în care se sălășluiește o altă viață decât cea obișnuită, o viață mai presus de fire și o lumină și o cunoștință deosebită de a ochilor celor mulți.

Așa a fost Iacob Patriarhul, care schimbând de multe ori locul, a rămas apoi într-un unic loc, dar a văzut acolo multe cu ochiul pătrunderii și a spus lucruri minunate despre fiii săi (Facerea 49, 1 și 5). Așa a fost Isaia cel mai puternic în cuvânt dintre prooroci. Căci văzând pe Iisus dus ca o oaie spre junghiere, nu s-a lăsat înșelat nici de pătimirea nici de smerenia lui și de purtările proprii ei, ci a văzut tainic în acestea, cu ochiul pătrunderii, slava Lui, așa cum se cuvine; măcar că l-a văzut pe Iisus lipsit de chip și de frumusețe și supus celorlalte pătimiri a mărturisit totuși dumnezeirea Lui. Așa a fost, ca să spunem pe scurt, fiecare dintre sfinții prooroci, care credeau cu înțelegere cele duhovnicești, prin iluminarea Duhului.

Cel ce voiește să cunoască cu ușurință pe cei ce au în ei duhul lumii, să-și aduc aminte de ceata cărturarilor și fariseilor din Evanghelie, cum se îndeletniceau cu cele părute bune și țineau cu împătimire la cele arătoase și pofteau cu toată puterea sufletului și prin pășirea și schima cuvioasă să fie numiți «învățători» și nu urmăreau altceva decât să-și potrivească un chip la arătare și să laude cu fățărnicie viața virtuoasă. De aceea vai ce orbire! Pe Iisus Hristos, Fiul cel prea adevărat al lui Dumnezeu Cel peste toate, L-au osândit cu înverșunare, din pizma pe care o năștea în ei duhul lumesc, la moarte; au osândit la moarte viața dumnezeiască și adevărată.

Căci dacă Duhul Sfânt nu vorbește în noi, precum s-a spus, din pizmă, e vădit că duhul lumii grăiește din pizmă și de aceea judecă cu nedreptate și întru întunecare. De aceea se vor tăia, precum s-a scris, în vremea judecății de obște a lui Dumnezeu și se vor plânge pe ei înșiși, nu fără dreptate, de starea lor. Căci vor vedea pe Cel pe care L-au străpuns și se vor întreba cu nedumerire, zicând: «Nu este Acesta Cel pe care L-am socotit ca nimic și nu socoteam viața Lui nebunie? Cum deci a fost rânduit Acesta între fiii lui Dumnezeu?» (Înțelepciunea lui Solomon 5, 4-5). Căci făcându-se de batjocură întunericul părerii de sine prin duhul lumesc poticnindu-se cumplit, pe drept cuvânt nu au putut să cunoască adevărul și să umble pe urmele Lui, ca cei ce au mintea dreaptă și pe Duhul cel luminător.

Iar despre cei duhovnicești Pavel zice: «Oare nu știți că vom judeca pe îngeri! Cu atât mai mult cele trebuincioase vieții». Astfel cel ce are Duhul, pe toate le poate judeca, dar pe acesta, cum zice Domnul, nu-l poate primi lumea, nici vedea. Deci toți câți n-au îmbrăcat, prin simțirea adevărată a sufletului, Duhul cel Sfânt mai presus de ceruri, nici nu-l au pe Acesta lucrând în ei cele negrăite, în taină, și grăind cele de nepovestit, sunt vădiți ca având duhul lumii. «Iar voi, zice Pavel, nu sunteți în trup, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui».

Vezi, că cei ce au Duhul în ei, nu sunt trupești? și că cei ce sunt lipsiți de Acesta, nu numai că nu pot să judece drept în cele dumnezeiești, dar nici nu pot să fie ai lui Hristos? «Iar noi nu am luat duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să vedem cele dăruite nouă de Dumnezeu». Înțelegi că cele dumnezeiești și adevărul nu le pot cunoaște decât cei ce au primit Duhul lui Dumnezeu? Căci așa a spus și Domnul: «Când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va conduce pe voi la tot adevărul». Vezi de unde răsare în minte adevărul întreg, deci și judecata sigură și liberă de păcat?

De aceea, Duhul Sfânt se numește Duhul sfatului, Duhul științei, al înțelegerii, al înțelepciunii, Duhul stăpânitor, Duh drept, Duhul adevărului, iar la Isaia «Duhul judecății». Aceasta pentru că în El sufletul e dus de-a dreptul spre cele ce trebuie spuse și fiindcă, lucrând El în suflet, acestea toate sunt judecate cum trebuie, dat fiind că sufletul e părtaș de El. dar, fără Duhul, toate sunt pline de întuneric și pustii de adevăr.

Iar cel pustiu de adevăr, va greși ca urmare și în cele spuse. Acela, încercând să judece, va alege cele mincinoase și nu va nimeri adevărul. «Căci nimeni, zice, nu cunoaște cele ale celuilalt, decât Duhul care locuiește în el. Căci Duhul toate le cercetează». Dacă s-ar putea afla adevărul fără El, Duhul Sfânt nu s-ar mai numi Duhul adevărului, Duhul judecății și celelalte spuse mai înainte. Deci de va grăi cel ce judecă fără Duhul adevărului, va fi susținătorul minciunii, născocind ceea ce nu este și, scurt vorbind, va cădea din adevăr și se va scoate cu voia de la Dumnezeu și de la slava lui Dumnezeu; și va fi tăiat cu dreptate, ca unul ce judecă și se rostește cu grabă în chip potrivnic adevărului, vânzând dreptatea cu nepricepere, ca un alt Iuda. Căci și acela, de trei ori ticălosul, a fost osândit din pricina aceasta, că a vândut dreptatea și adevărul, cum nu se cuvenea, adică pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Cel trimis de Tatăl ca dreptate și care s-a numit El însuși pe sine adevărul.

Fariseu nenorocit și orb, gol de Duhul care luminează ochii înțelegători ai sufletului! Tu te grăbești cu mândrie să judeci greșit din cele arătate cele dinăuntru ale omului, ca și aceia care, văzând învieri minunate de morți și mii de semne dumnezeiești, pe care Iisus, ca Dumnezeu adevărat, le lucra numai cu o încuviințare, în loc să-L laude și să-L preamărească și să creadă în El, s-au supărat și s-au mâniat pentru foarte înțeleapta și de oameni iubitoare dezlegare a sabatului și pentru că nu posteau ucenicii Mirelui, nici nu se spălau cu grijă. Fariseu nebun și prea lipsit de minte și plin de întuneric! Voiești să îndrepți izvorul înțelepciunii și al harurilor minunate și negrăite și, trecând cu vederea faptele unei așa de mari puteri, vezi pe cele mai neînsemnate și făcute după o judecată încă neînțeleasă de tine. Cât de stângaci, de neștiutor și de nesimțit ești! Te poticnești cum nu trebuie de cele ce nu sunt, cum ar zice cineva, nimic, neminunându-te după cuviință, de faptele cele prea mari care s-au săvârșit, și neslăvind și nelăudând, pe cât se poate, pe cel ce le-a lucrat pe acelea. Apropie-te cu smerenie de Acesta și cere cu sinceritate să ți se dea motivul dezlegării acelora care tu socotești că au fost trecute cu vederea, contrar obiceiului.

Deci, lucrul cel mai rău dintre toate este, pe cât se vede, părerea de sine și viclenia ce urmează după ea. Unul ca acesta este atât de întunecat, pe cât se socotește că știe, și pe atât de lipsit de minte pe cât nu-și cunoaște neștiința.

și iarăși, vai ție, fariseu orb, care nu cercetezi lăuntrul paharului, de este curat, ci îți închipui că e de trebuință să înfăptuiești și să vezi curățenia din afară și cea văzută. Nu auzi ce poruncește Hristos, adevărata Înțelepciune, despre judecată? Căci El zice: «Nu judecați după vedere, ci judecați cu judeca cea dreaptă». Nu înțelegi că nu se poate judeca drept, nici rosti judecăți drepte după ceea ce s-arată? Căci aceasta înseamnă «după vedere». Cum deci tu, nesimțitule, netemându-te de porunca Tatălui și neînțelegând că nu ceea ce se vede este omul adevărat și nu din ceea ce se vede trebuie el judecat, te porți fără rușine, în loc să te ascunzi? Dar e firesc să faci așa. Căci lipsit de viața adevărată a luminii, a înțelepciunii, a adevărului și a cunoștinței din El și a celorlalte bunătăți ce ne vin și ni se împărtășesc din Duhul, nu numai că nu poți judeca cele ale altora fără greșeală, dar nici pe tine nu te poți vedea în ce rău zaci. Scoate, dacă mă asculți, bârna din ochiul tău, adică părerea de sine din mintea ta, și atunci vei putea străvedea cum se cuvine, căci vei putea trece prin paiul, sau prin păcatul care s-a lipit, dintr-o răpire și uitare, de ochiul aproapelui. Dar până ce ochiul tău dinăuntru nu vede lumina cunoscută cu mintea, e vădit că întunericul e pricinuit de bârna aflată în el. De aceea, nu afirma cele ce sunt proprii numai celor luminați, înainte de a te cerceta pe tine cu toată priceperea și înainte de a alunga răul departe de tine. Căci făcând așa, te faci batjocura dracilor și a patimilor nebuniei. De aceea, fapta aceasta e foarte greșită și pornirea spre ea e primejdioasă. Să grăiască și să judece, deci, cei izbăviți de Domnul, cum sfătuiește fericitul David: «Cei pe care i-a izbăvit Domnul din mâna vrăjmașilor» (Psalmi 106, 2), celor cunoscuți cu mintea, «și i-a adunat din țări», adică deprinderile pătimașe și neîmpăcate și mult felurite, unindu-i între ei și cu slava Lui. Să grăiască și să judece aceștia, căci au fost adunați și uniți și luminați, ca unii ce au fost izbăviți și mântuiți.

Tu, însă, până ce nu ești, precum s-a spus, plin de lumina duhovnicească, asigură-te cu tăcere și să nu-ți fie frică să mărturisești că voiești mai bine să înveți și că nu știi, ceea ce e pricină de mântuire, nu de pierzanie. Căci cum nu te va rușina pe tine Hristos care zice: «Eu nu judec pe nimeni»? Iar tu ce spui? «Eu îi judec pe toți». O, ce neștiință, ca să nu spun nesimțire! «Tatăl toată judecata a dat-o Fiului». Fiul a luat de la Tatăl lucrarea judecății. Iar tu de unde o ai, dacă nu ți-e dată? Oare locuiește Treimea și umblă vădit în tine, potrivit făgăduinței? Oare te vezi pe tine în Dumnezeu Cuvântul și pe Dumnezeu Cuvântul în tine? Sau în Dumnezeu? Oare curg în tine râurile Sfântului Duh, sau izvorăsc ele din lumina neapropiată înăuntru inimii tale? Sau celelalte câte le lucrează Dumnezeu în sfinții Lui în chip arătat? Nu mai ai mult până acolo?

Oprește, deci, limba ta de la rău, și buzele tale, ca să nu vorbească viclenie. Caută, întreabă pe alții și învață cu grijă de la ei și nu învăța pe alții; și judecat de alții, nu te rosti, nu judeca nicidecum tu însuți. Trebuie să fie cineva foarte prost ca să-și închipuie că, orb fiind, poate cerceta cele scrise în cărți. Dar e cu mult mai prost cel ce-și închipuie că poate cunoaște fără Duhul cel viu, cele ale altuia. Unul ca acesta nu poate cunoaște întocmai nici ale sale cum sunt.

Dar acestea sunt uneltiri și ispite ale diavolului viclean și pizmaș și urâtor al binelui, pornite în chip vădit împotriva noastră, pentru că noi înșine ne-am umplut de viclenie din părerea de sine și ne-am lăsat înduplecați, cum nu se cuvine, să purcedem a judeca. Prin aceasta el voiește ca, poticnindu-ne cu nepricepere, să greșim în chip nefericit împotriva adevărului și în loc să ne apropiem de el și să-l cunoaștem să rămânem nefolosiți și să ne facem pricini de sminteală și de vătămare nu numai nouă înșine, ci și celor apropiați, și, odată cu aceasta, supuși înfricoșatei judecăți a lui Dumnezeu. Cunoscând deci uneltirea diavolului și ascultând de porunca marelui Pavel, să nu judecăm înainte de vreme, până ce nu va veni în noi Domnul în Duh, ca să ne lumineze și să ne descopere cele adânci, învățându-ne fără greșeală cunoștințele și descoperirile vederilor dumnezeiești și lucrurilor tainice. Arătându-ne, astfel, în chip neamăgitor, duhovnicești și purtător de Dumnezeu, mai bine zis dumnezei, ne va călăuzi spre slavă și ne va restabili în harul străvăzător. Atunci vom cunoaște, în chip curat, la ce rău ne duce voința de a judeca, goliți de harul lui Hristos. Dar tot atunci vom judeca fără greșeală întru dreptate.

Cu adevărat minunat și uimitor lucru este Dumnezeu, Cel ce nu are loc unde să se odihnească (Isaia 66, 1), și se odihnește în chip vrednic de Dumnezeu în inimă.

Orice ființă conștientă se odihnește numai în iubirea sigură și totală a altei ființe conștiente. De aceea și Dumnezeu află cea mai plăcută odihnă în inima omului care-L iubește în mod sigur și total. Omul poate iubi sigur și total pe Dumnezeu prin inimă. Inima este organul și locul iubirii. Iar inima poate iubi la nesfârșit, pentru că se poate umple de iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu, întorcându-i-o ca iubire a sa: «ale Tale dintru ale Tale». În relația de iubire a sufletului cu Dumnezeu se împlinește aspirația omului de a iubi la nesfârșit și de a fi iubit la nesfârșit.

Dacă un împărat, chiar pământesc și mărginit în putere, atunci când îmbrățișează pe cineva cu iubire și dă mâna unui nobil, îi pricinuiește celui îmbrățișat multă slavă și cinste și adaugă, pe drept cuvânt, aceluia mare bucurie, ce se va întâmpla când de cel miluit se atinge, în chip vădit, nu un împărat pământesc, ci Dumnezeu Cel fără de început, necreat, Făcătorul și Domnul tuturor, Căruia îi stau de față cu frică mii și zeci de mii de îngeri și-I slujesc mii de mii; și se atinge nu simplu ci înlăuntrul inimii, ba mai vârtos, și locuiește în el, nu vremelnic, ci veșnic, în așa fel că se și unește cu el și-l slăvește și-l îndumnezeiește la culme și-l dăruiește, celui ce-L primește și e cu har dăruit, zeci de mii de negrăite bunătăți? Cât de mare și de negrăită slavă, cinste și bucurie se va întipări în el, iar aceasta pentru veșnicie? Cu adevărat minunate și mai presus de minte sunt acestea!

Plăcerea spirituală

Socotesc că oricine s-a apropiat de aceste lucruri cu judecată, va spune că plăcerea propriu-zisă e ceea ce nu poate fi pus pe seama firii și nu poate fi grăit prin cuvânt și ceea ce dăinuiește ca o stare îndelungată și umple inima de bucurie și după trăirea ei; ceea ce e departe de plăcerea după trup, care este idolatră (legată de un chip) și nu e o plăcere propriu-zisă. Drept aceea, tot cel ce dorește plăcerea, să caute plăcerea înțelegătoare (spirituală), duhovnicească, curată și care nu se împrăștie, și nu va greși, ci mai degrabă se va muta cu ușurință de la cele de pe pământ la cele cerești, cu gândirea lui și apoi cu tot sufletul. Căci aceasta este plăcerea adevărată și propriu-zisă: plăcerea inimii neurmată de părerea de rău, adevărata plăcerea a sufletului rațional și nemuritor, care rămâne veșnic luminoasă, pururi izvorâtoare, neosândită, și mai degrabă vrednică de dorit, fericită și însoțitoare nezgomotoasă a sfinților din veac, veșnică, blândă, dătătoare de îndrăzneală, strălucitoare, cu bun chip, evlavioasă, luminoasă, plină de bucurie și lucrătoare și după aceea. Iar dacă te-ai îndulcit duhovnicește cu ea prin cercare, cu siguranță vei consimți cu cele scrise. Iar dacă nu, ține deocamdată cele spuse, prin credință.

Plăcerea trupească

Plăcerea care nu este spirituală – a Duhului, ci a trupului, e greșit să se numească plăcere. aceasta, odată împlinită, aduce o amară părere de rău și de aceea în chip mincinos este numită plăcere. Este o „plăcere” falsă și străină de sufletul rațional. E nerațională, josnică, greoaie, iubitoare de întuneric, zgomotoasă, stingheritoare, trecătoare, supusă repede veștejirii. Trupul îmbătrânind, aceasta se retrage cu rușine fără să vrea; e osândită, ticăloșește viața, o face nefolositoare, roabă, apăsată de osândă, lacomă la mâncare, moleșită, fără nădejde, nesocotită, aducând tristețe întunecată celui ce o lucrează, după săvârșire. Dacă ai pătimit acestea, fără îndoială cunoști adevărul celor spuse, iar dacă te-ai păzit, prin mâna lui Dumnezeu, ascultând cuvintele mele, ca de cuvintele adevărului, să știi că vei secera rodul strălucitor al vieții.

Este descrisă toată dezordinea și stricăciunea adusă de plăcerile inferioare. Părinții socotesc în general că viața ordonată, care duce la îndumnezeire, este o viață călăuzită de rațiune, în unire cu harul, sau în comuniune cu Dumnezeu cel personal, pe când patimile care desfigurează ființa umană au un caracter nerațional, adică egoist. ordinea în ființa proprie și în societate e ținută prin rațiune, care ia în considerare armonia dintre toate; dezordinea, descompunerea individuală și socială este efectul patimilor iraționale. Este implicată aici învățătura despre persoane și lucruri ca încorporări ale rațiunilor Cuvântului dumnezeiesc, între care există în mod firesc o armonie. Rațiunile gândite ale lucrurilor, corespunzând rațiunilor gândite ale Logosului, sunt încredințate rațiunii gânditoare, rațiunii-subiect a persoanelor, ca chipuri ale Rațiunii-Subiect, suprem reprezentată de Cuvântul ipostatic, pentru ca aceste persoane să aibă un conținut comun al dialogului între ele și cu Logosul. În toate luminează Cuvântul dumnezeiesc, sau Rațiunea supremă. Dar lucrurile și rațiunea finită a persoanelor sunt sinteze armonioase ale rațiunilor în starea lor încorporată. Când rațiunea umană gânditoare face un uz rău de aceste sinteze, stricând armonia în ființa umană, și între persoane și lucruri, se produce o dezordine și o stricăciune generală. Menținerea în armonie a rațiunilor lucrurilor, a relațiilor făpturilor și urmând pilda acestui Subiect întrupat.