Calist Angelicude

Introducere

Numele adevărat este Calist Angelicude și a adus noi știri despre el. Acest autor a fost activ în a doua jumătate a secolului XIV lângă localitatea Melnic din Macedonia, trăind până spre sfârșitul secolului XIV. El viețuia într-o «așezare» monahală de lângă acea localitate, într-un fel de sihăstrie, în care a clădit și o biserică, fiind ajutat și de țarul sârb din acea vreme. În jurul acestei biserici viețuiau mai mulți asceți, tunși în monahism de Calist. Într-un document al patriarhiei din Constantinopol el est denumit „om duhovnicesc, virtuos și isihast”. Numirea de „isihast” se dădea, după disputele isihaste de la mijlocul secolului XIV, unui monah care se ocupa cu rugăciunea minții și care a ajuns prin nevoința lui cu liniștirea până la vederea luminii dumnezeiești.

După localitatea unde viețuia, se mai numește Melenichiotis. În codex Vatopedi și Arundel din British Museum se păstrează o operă ascetică a lui, alcătuită din treizeci de «Cuvinte».

Meșteșugul liniștirii

Nu se poate pocăi cineva, fără liniștire; nici nu poate atinge în vreun fel oarecare curăția, fără retragere; și nu se poate învrednici de convorbirea cu Dumnezeu și de vederea Lui până ce se află în convorbire cu oamenii și îi vede pe ei. De aceea, cei ce și-au făcut o grijă din a se pocăi de greșalele lor, a se curăți de patimi și a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu și de vederea Lui – care este capătul de drum și ținta celor ce petrec după Dumnezeu, și arvuna, ca să zic așa, a moștenirii veșnice a lui Dumnezeu – urmăresc cu toată sârguința liniștirea și socotesc drept lucrul cel mai folositor să se retragă și să ocolească pe oameni, cu toată simțirea sufletului. începutul lor în viața de liniștire este plânsul, ocărârea și disprețuirea de sine, pentru care, spre a le face în chip cât mai curat, iau asupra lor privegherile, starea în picioare, înfrânarea și osteneala trupească al căror sfârșit de obște este râul de lacrimi ce pornește din ochii celor ce cugetă cele smerite întru frângerea inimii. Căci precum în cei ce tind spre curăție și o dobândesc prin fapte, sfârșitul este pacea din partea gândurilor, așa în aceia sfârșitul este, cum am spus, curgerea lacrimilor.

Iar de aici începe mintea, în chip firesc, să pătrundă în firile lucrurilor și să vadă măiestria lui Dumnezeu. Lucrul ei este, de acum, să prindă și să contemple înțelesul dumnezeiesc al puterii, al înțelepciunii, al slavei, al bunătății și al celorlalte câte sunt în Duhul lui Dumnezeu. Ea pătrunde totodată în tainele Scripturii, gustă bunătățile mai presus de lume și se face încăpere a iubirii lui Dumnezeu. Ea pătrunde totodată în tainele Scripturii, gustă bunătățile mai presus de fire, se bucură de frumusețile mai presus de lume și se face încăpere a iubirii lui Dumnezeu. și așa e cuprinsă de dor, se bucură și se veselește, alergând spre capătul din urmă al virtuților, spre dragostea Făcătorului a toate. Nu mai pătimește și nu se mai teme de nici o rătăcire prin cele de aici, deși are de suferit unele lunecări și porniri păcătoase și mișcări necuviincioase din multe pricini, ca una ce e schimbăcioasă. Dar din acestea trebuie să se reculeagă, depărtând de la ea orice descurajare. Mintea acestora, înaripându-se cu nădejdea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, zboară spre cele dumnezeiești, îndeletnicindu-se cu lacrimile, cu rugăciunea și cu celelalte nevoințe pomenite, și se desfată cu raiul dumnezeiesc al dragostei, atâta cât îi este cu putință. Nu mai vede nimic altceva, nici chip, nici grosime, nici înfățișare, nici altceva peste tot, ca să grăim pe scurt, afară de lacrimi, de pacea dinspre gânduri și de dragostea lui Dumnezeu. Căci prin acestea se păstrează și neîmprăștierea minții și se dăruiește și mântuirea sufletului. Căci stă de veghe cumpătarea și se roagă în Hristos Iisus, Domnul nostru.

șezând în chilia ta, mintea ta să aibă îndrăznire către Dumnezeu întru smerenie: smerenia pricinuită de nevrednicia și de nimicnicia ta; îndrăznirea pentru dragostea nemicșorată a lui Dumnezeu și pentru neținerea minte a răului de către El. și sufletul e ridicat la cinste înaintea lui Dumnezeu, când, măcar că se recunoaște păcătos, totuși îndrăznește în iubirea de oameni a lui Dumnezeu și se socotește atârnat de El. de aceea, poruncește și Sfântul Pavel, zicând: «Să ne apropiem cu îndrăznire de tronul harului». Căci îndrăznirea către Dumnezeu este un fel de ochi al rugăciunii, sau o aripă, sau o atârnare minunată. Nu are îndrăznire cineva, când socotește că ar fi bun – să nu fie!, fugi de acest gând – ci când zboară spre nădejdea dumnezeiască, înaripat de gândul negrăitei iubiri a lui Dumnezeu și al uitării răului de către El. roagă-te, deci, cu îndrăzneală în cuget smerit, hrănit de nădejdi bune în Dumnezeu, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, precum s-a zis. Trebuie să cauți pururi cu grijă cele ce izbăvesc trupul și mintea de tulburare. Iar acestea sunt: mâncarea măsurată, băutura ușoară, somnul scurt, starea în picioare după putere, plecarea genunchilor pe cât se poate, într-o înfățișare de smerenie, haină neluată în seamă, cuvânt puțin, cât e de trebuință, culcarea pe jos, și toate celelalte câte îmblânzesc în parte trupul. iar deodată cu acestea trebuie să te îndeletnicești cu toate câte trezesc mintea și ajută la alipirea ei de Dumnezeu. Iar acestea sunt: citirea Sfintei Scripturi și a sfinților tâlcuitori ai ei, dar și aceasta cu măsură; psalmodierea cu pătrunderea înțelesului; cugetarea la cele spuse în Scripturi și la minunile văzute în zidire; rugăciunea cu gura până ce sfântul har al Duhului o va mișca în chip simțit din inimă; căci atunci e altă sărbătoare și timpul altei prăznuiri, negrăită din gură, ci lucrată în inimă prin Duhul.

Iar până atunci îndeletnicește-te cu cele spuse așa: pleacă-ți genunchiul de câte ori poți și roagă-te, șezând așa; îngreunându-te de rugăciune, treci la citire, precum s-a zis; pe urmă iarăși revin-o la rugăciune. și îngreunându-te iarăși de ea, ridică-te la puțină cântare; și apoi revino din nou la rugăciune. și iarăși îngreunându-te, întoarce-te la îndeletnicirea mai înainte pomenită, cu măsură; și apoi iarăși dăruiește-te rugăciunii. Folosește-te puțin și de un lucru de mână, pentru alungarea plictiselii, cum ai auzit de la Sfinții Părinți. Dar pururea, în toată lucrarea ta cea după Dumnezeu, de dimineață până dimineață, să stea la locul de frunte rugăciunea. Toate celelalte îndeletniciri să fie folosite, cum s-a zis, din pricina îngreunării la rugăciune. Iar când vine mila în suflet și harul Duhului face să țâșnească din inimă rugăciunea ca dintr-un izvor, atunci mintea să se îndeletnicească numai cu rugăciunea și cu vederea în raiul dragostei dumnezeiești.

Gândul tău, întorcându-se înăuntru tău, să cugete și să privească la locul acela al inimii de unde curge lacrima, rugându-se netulburat de răsuflarea pe nas. și să rămână cât mai mult acolo. Căci e un lucru foarte folositor, care aduce lacrimi multe și necontenite, desființează robia minții, pricinuiește pacea înțelegătoare a sufletului, prilejuiește rugăciunea și lucrează împreună cu Dumnezeu la aflarea rugăciunii inimii prin harul Duhului de viață făcător, în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Autorul acestei scrieri asociază cu rugăciunea săvârșită în inimă mai mult lacrimile. Luminarea dumnezeiască rămâne rezervată numai treptei duhovnicești celei mai înalte. Dar și celor ajunși la ea li se recomandă o anumită rezervă în acceptarea ei. Am avea deci mai întâi un apofatism ca simțire a lui Dumnezeu, care nu e văzut, și apoi sus de tot, ar fi luminarea. Aceasta înseamnă că rugăciunea în inimă e o rugăciune pătrunsă de o mare simțire. Frica de pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcate, parcă îi strânge celui ce se roagă, inima și stoarce din ea lacrimi. Gândul adunat în inimă intensifică această simțire de durere a inimii, căci prin el subiectul lui e chinuit intens de păcatele sale. Netulburat de nimic altceva, acela cugetă cu toată simțirea numai la păcatele sale. Dar cugetarea la păcatele sale trebuie să fie asociată și cu dragostea de Dumnezeu cel mijlociu, cu înduioșarea provocată de mila Lui. Aceasta contribuie din nou la intensificarea simțirii inimii, a înmuierii ei, la prefacerea ei în izvor de lacrimi.

Trebuie să știi, văzătorule, care vezi lucrurile de taină și te desfătezi de ele, că, precum Dumnezeu și omul sunt doi, tot așa sunt două, fie ca gen, fie ca specie, plânsul și lacrimile. Căci una se deosebește mult de cealaltă, măcar că amândouă sunt bune și dăruite de Dumnezeu și ne câștigă bunăvoința lui Dumnezeu și moștenirea hărăzită de ea. Plânsul are ca izvor frica de Dumnezeu și întristarea, iar lacrimile, dragostea dumnezeiască și pe Dumnezeu. Cel dintâi nu veselește firea prea mult, cele de al doilea veselesc mult și mai presus de fire. Cel dintâi este al începătorilor, cele de al doilea, ale celor ajunși la desăvârșire prin har.

Aici se face deosebire între plâns, sau tânguire, care e produs mai mult de gândul la păcate, și între lacrimi, ca produse mai mult de dragostea de Dumnezeu. Dar acestea două sunt totuși total separate. În lacrimile produse de dragostea de Dumnezeu nu se uită păcatele pe care Dumnezeu le-a iertat cu milostivire, iar în plânsul pentru păcate nu lipsește total încrederea în mila iertătoare a lui Dumnezeu.

Cinci sunt lucrările liniștii: rugăciunea, sau pomenirea neîncetată a lui Iisus, introdusă prin respirația în inimă, fără nici un fel de gând, ceea ce se izbutește prin înfrânarea deobște a pântecelui, a somnului și a celorlalte simțuri, înăuntrul chiliei, cu ajutorul smereniei.

Înainte s-a vorbit totuși de introducerea unui gând în inimă. Dar acela a fost gândul la păcate, sau la mila lui Dumnezeu. Gândurile care nu trebuie introduse în inimă sunt gândurile la lucrurile din afară, trebuincioase hranei, plăcerilor, gânduri de slavă, gândurile grijilor. Acestea țin mintea în afară. Gândul la păcate și la Dumnezeu o ajută să intre și să rămână înăuntru, în inimă, și lângă Dumnezeu.

Puțină cântare și citire din Dumnezeieștile Evanghelii și din Sfinții Părinți și din capetele despre rugăciune, mai ales ale Noului Teolog, ale lui Isihie și Nichifor; cugetarea la judecata lui Dumnezeu, la moarte și la cele asemenea; în sfârșit, puțin lucru de mână. și iarăși trebuie să se facă întoarcerea la rugăciune, chiar dacă lucrul acesta cere o oarecare silire, până ce mintea se va obișnui să lepede împrăștierea de la sine prin gândul la Domnul și prin neîncetata consimțire cu osteneala inimii. Aceasta e lucrarea monahilor începători care voiesc să se liniștească. Deci, unul ca acesta trebuie să nu iasă des din chilie, să se ferească de orice convorbire și privire, afară de cazul unei mari trebuințe. Dar, și atunci, să o facă cu luare aminte, cu pază și cât mai rar. Pentru că nu numai începătorilor, ci și celor ce-au înaintat unele ca acestea le pricinuiesc împrăștiere.

Rugăciunea aceasta făcută cu luare aminte, fără gândul la ceva, prin cuvintele: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu», înalță mintea în chip nematerial și cu totul negrăit spre însuși Domnul cel pomenit, iar prin : «miluiește-mă pe mine», o face să se întoarcă la ea însăși, nesuferind să nu se roage pentru sine. Dar cel ce a înaintat în dragoste, se îndreaptă prin experiență numai spre Domnul, pentru că a luat încredințare despre lucrul al doilea (despre iertare). De aceea, Părinții nu ne dau totdeauna rugăciunea întreagă, ci unul întreagă, cum e Gură de Aur, altul pe «Domnul Iisus», ca Pavel, care a adăugat: «în Duhul Sfânt», (I Corinteni 12, 39), vorbind de rugăciunea din timpul când inima primește lucrarea Duhului Sfânt, prin care se și roagă; aceasta e rugăciunea celor ce au înaintat, deși încă nu până la desăvârșire, care este iluminarea. Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: «Lovește pe vrăjmaș cu numele lui Iisus» și «Pomenirea lui Iisus să se lipească de răsuflarea ta», și nu mai adaugă nimic. Dar e îngăduit și începătorilor să se roage uneori cu toate cuvintele rugăciunii, alteori să se roage în minte cu o parte a ei. Să nu schimbe însă des felul rugăciunii, ca să nu pătimească o împrăștiere prin aceasta.

Stăruind în metoda amintită a rugăciunii curate, chiar dacă nu în chip curat, din pricina închipuirilor cu care este obișnuit și a gândurilor ce i se fac piedică, cel ce se nevoiește ajunge la obișnuința de a se ruga nesilit, de a stărui cu mintea în inimă și de a nu o introduce în chip silit prin inspirarea aerului, ca pe urmă să sară îndată de acolo și să se roage de la sine. Aceasta este și se numește rugăciunea inimii.

Rugăciunea inimii se numește abia aceea care nu se face în chip silit, prin introducerea forțată a minții în inimă. Căci în acest caz mintea nu poate sta mult în inimă, neavând obișnuința statorniciei în gândul interiorizat la Dumnezeu. Rugăciunea inimii, ca stăruire de la sine a minții în inimă și în gândul la Dumnezeu, din interiorul ei, cere de aceea pentru agonisirea ei, multă deprindere.

Ei îi premerge o anumită căldură în inimă, care izgonește gândurile ce împiedică rugăciunea curată amintită să se împlinească în chip desăvârșit. și, așa stăruind mintea se roagă neîmpiedicat în inimă. Iar într-o astfel de căldură și rugăciune, dragostea față de Domnul Iisus cel pomenit se naște în inimă în așa fel încât încep să curgă cin ea din belșug și lacrimile dulci din dorul lui Iisus cel pomenit.

Deci, pentru a se învrednici cineva de acestea, și de toate cele de după ele, pe care nu e vremea să le spunem acum, trebuie să se sârguiască, cum s-a zis, să aibă frica lui Dumnezeu înaintea ochilor, împreună cu pomenirea lui Iisus înăuntrul inimii și nu simplu în afară. În felul acesta se depărtează ușor nu numai de la faptele cele rele ci și de la gândurile patimilor și sporește până acolo încât se umple de încredințarea dragostei lui Dumnezeu față de sine. Dar, să nu caute el însuși să vadă arătarea Lui, ca să nu primească pe cel ce, fiind întuneric, se preface a fi lumină. Iar când, fără să caute mintea vede o lumină, să nu o primească, dar nici să o lepede, ci să întrebe pe cel ce are putere să învețe, și să afle astfel adevărul. și dacă află pe cineva care să-l învețe, nu numai după cum a cunoscut din Dumnezeiasca Scriptură, ci fiindcă a pătimit în chip fericit și el însuși iluminarea, să dea mulțumire lui Dumnezeu. Dacă nu, e mai bine să nu o primească, ci să alerge cu smerenie la Dumnezeu, socotindu-se pe sine nevrednic de o astfel de vedere, precum am învățat și în privința aceasta de la Părinți, chiar dacă în unele scrieri ale lor arată semnele luminii amăgitoare și neamăgitoare.

Precum cel ce voiește să învețe a săgeta, nu întinde arcul fără un semn, așa cel ce vrea să învețe a se liniști, să aibă ca semn blândețea necontenită a inimii, netulburând și netulburându-se niciodată pentru nimic, afară de cazul când e vorba de dreapta credință. Iar aceasta o poate dobândi ușor, depărtându-se de la toate și tăcând cât mai mult. și dacă i se întâmplă vreodată să nu facă așa, să se căiască îndată și să se ocărască pe sine, iar pentru viitor să ia aminte, ca să cheme în liniște ți în conștiință curată pe Iisus, punându-L ca început, cum am zis înainte. Iar înaintând pe cale, să aibă harul dumnezeiesc odihnindu-se în suflet și nu numai așa, ci și odihnindu-i sufletul în chip desăvârșit de dracii și de patimile care-l supărau înainte, și veselindu-i-l cu o veselie negrăită. Căci, chiar dacă îl supără iarăși, nu-l mai înrâuresc, fiindcă nu mai e în tovărășia lor și nu mai dorește plăcerea de la ei. Fiindcă toată dorința unuia ca acesta s-a îndreptat spre Domnul, cel ce i-a dat harul Său. Mai este el războit prin îngăduință, dar nu prin părăsire. Pentru ce? Ca să nu se înalțe mintea lui, pentru binele ce l-a aflat, ci ca, războit, să țină în el necontenit smerenia, singura prin care, nu numai că învinge pe vrăjmașii făloși, ci se și învrednicește de daruri mereu mai mari.

Despre rugăciune și luare aminte

Cel ce se nevoiește pe calea virtuților trebuie să-și dea toată sârguința pentru a nu fi coborâtă înălțimea sufletului său prin răscoala patimilor. Căci, cum ar putea sufletul, pironit jos de plăcerea trupului, să privească spre lumina minții înrudită cu el, cu un ochi liber? De aceea el trebuie, înainte de toate, să se nevoiască întru înfrânare, care e străjerul sigur al neprihănirii, și să se silească a nu lăsa mintea conducătoare să petreacă în gânduri necurate. E nevoie, deci, de toată sârguința omului dinăuntru, ca mintea să nu se împrăștie, ci să se pironească de ținta slavei lui Dumnezeu. Aceasta, ca să scăpăm de judecata Domnului, care zice: «Vai vouă, că sunteți asemenea mormintelor văruite, care pe dinafară se arată frumoase, dar pe dinăuntru sunt pline de oasele morților și de toată necurăția. Așa și voi, pe dinafară vă arătați oamenilor drepți, iar pe dinăuntru sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege». De aceea, e nevoie de luptă grea, și aceasta după lege, cu inima, cu cuvântul și cu fapta, ca să nu primim în deșert harul lui Dumnezeu, ci precum ceara ia forma lucrului întipărit în ea, așa și noi să dăm omului dinăuntru un chip după învățătura Domnului nostru Iisus Hristos, împlinind, cu fapta, cuvântul spus de Pavel. Căci zice acesta: «V-ați dezbrăcat de omul cel vechi, împreună cu faptele lui și v-ați îmbrăcat cu cel nou, care se înnoiește cu cunoștință după chipul Celui ce l-a zidit pe el». Om vechi numește toate păcatele și toate întinăciunile deosebite la un loc. «Să dăm chip, zice, omului nou întru înnoirea vieții» până la moarte, ca să ne facem vrednici să zicem cu adevărat: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine». E nevoie deci, de multă sârguință și grijă neadormită, ca nu cumva neîmplinind ceva din cele poruncite, nu numai să cădem de la o așa de mare răsplată, ci să ne și supunem unor așa de înfricoșate amenințări. Dar, când diavolul încearcă să uneltească și cu multă stăruință își suflă gândurile sale, ca pe niște săgeți aprinse în sufletul ce petrece în liniște și singurătate și îl aprinde dintr-odată și preface amintirile celor odată aruncate de el în statornice și greu de împrăștiat, trebuie să scăpăm de aceste uneltiri prin trezvie și luare aminte mai încordată, precum un atlet răstoarnă planurile vrăjmașilor prin paza cea mai atentă și prin agerimea trupului.

De asemenea, trebuie să dăm toată grija rugăciunii și chemării ajutorului de sus pentru surparea vrăjmașului și abaterea săgeților lui. Așa ne-a învățat Sfântul Pavel, zicând: «Peste toate luând pavăza credinței» și celelalte. Căci când sufletul, moleșindu-și stăruința și încordarea cugetării, dă drumul amintirilor întâmplătoare ale unor lucruri la nimereală, atunci, cugetul purtat în chip nestrunit și nepriceput spre aceste amintiri și îndeletnicindu-se tot mai mult cu ele, schimbă unele închipuiri înșelătoare cu alte închipuiri înșelătoare și adeseori sfârșește în stricăciunea unor cugetări nerușinate și nesocotite.

Dar, această nepăsare și împrăștiere a sufletului trebuie îndreptată și vindecată printr-o mai strânsă și mai încordată luare aminte a cugetului și acesta trebuie făcut să se îndeletnicească pururea cu cele bune. Căci înțeleptul adevărat, având trupul locaș sigur și cămară de cugetare pentru suflet, fie că se află în târg, fie în adunare, fie la munte, fie la câmp, fie în mijlocul unei mari mulțimi, rămâne statornic în mănăstirea sa naturală, adunându-și mintea înăuntru și cugetând la cele cuvenite lui. Fiindcă trândavul, chiar șezând acasă poate rătăci în toate părțile prin gândurile de afară, iar cel ce se află în târg, dar veghează, e ca în pustie, întors numai spre sine și spre Dumnezeu și neprimind prin simțuri tulburările ce vin sufletului de la lucrurile văzute.

Drept aceea, cel ce se apropie de Trupul și Sângele lui Hristos, în amintirea Celui ce a murit și a înviat pentru noi, trebuie nu numai să se curețe de toată întinăciunea trupului și a duhului, ca să nu mănânce și să nu bea spre judecată, ci să-și vădească în sine limpede voința Celui ce a murit și a înviat pentru noi, prin aceea că nu se curăță numai de tot păcatul, ci și moare păcatului și lumii și viețuiește lui Dumnezeu. Dintre gândurile rele, unele nu intră deloc în sufletul nostru, dacă ne îngrădim cu multă sârguință; altele se nasc înăuntru și se odrăslesc din pricina lenevirii noastre. Dar dacă punem mâna pe ele din vreme, le înăbușim degrabă și le îngropăm. Altele, însă, se nasc și cresc și trec în faptele rele și strică toată sănătatea sufletului nostru, când am ajuns la multă trândăvie. Dacă nu facem primul lucru, e bine să facem al doilea lucru și anume ca gândurile ce au pătruns odată să le alungăm degrabă și să nu le îngăduim să zăbovească mai mult, ca să nu ne facă lăuntrul rău. Iar dacă ajungem cu trândăvia până aici, există, prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu, o tămăduire și pentru această trândăvie, și multe leacuri a pregătit bunătatea cea negrăită și împotriva unor astfel de răni.

Te îndemn, deci, câtă vreme ești în trup, să nu dai drumul inimii. Căci precum plugarul nu se poate încrede în vreun rod crescut în ogorul lui, fiindcă nu se știe ce se va alege de el, înainte de a-l închide în hambarele lui, așa nici omul nu poate da slobozenie inimii lui atâta vreme cât are suflare de viață. și, precum omul nu știe ce patimă îi va ieși în cale, până la ultima lui răsuflare, așa nu-i este îngăduit monahului să dea drumul inimii până mai are răsuflare; ci trebuie să strige pururi către Dumnezeu, cerând împărăția și mila Lui. Căci, știind vicleanul sigur că cel ce se roagă sigur că cel ce se roagă fără împrăștiere lui Dumnezeu, va putea izbândi multe, se silește să împrăștie mintea, folosind pricini întemeiate sau neîntemeiate. Dar, noi știind aceasta, să ne oștim împotriva dușmanului nostru; și când stăm la rugăciune și plecăm genunchii să nu îngăduim nicidecum nici unui gând să intre, nici alb, nici negru, nici din dreapta, nici din stânga, nici scris, nici nescris, afară de cererea către Dumnezeu și de iluminarea și de raza de lumină ce-i vine părții conducătoare a sufletului din cer.

Dar de multă luptă și e multă vreme e nevoie în rugăciuni, ca să aflăm starea netulburată a cugetului, care e ca un alt cer în inimă, unde locuiește Hristos, precum zice Apostolul: «Nu știți că Hristos locuiește în noi?». De vrea cineva să vadă starea minții sale, să se păzească pe sine de toate gândurile și, atunci, mintea sa se va vedea pe sine asemenea culorii cerești a safirului. Nu va vedea însă mintea locul lui Dumnezeu(în sine, până nu se va ridica mai sus decât toate înțelesurile din lucruri, până nu se va dezbrăca de patimi, care o leagă prin înțelesuri de lucrurile sensibile. și patimile le va alunga prin virtuți iar gândurile simple prin vederile duhovnicești. și aceasta iar prin arătarea luminii însăși.

Mintea își câștigă transparența pentru Dumnezeu când se eliberează de toate gândurile lucrurilor, care o îngustează și-i acoperă ființa. Mintea eliberată de gânduri își descoperă nehotărnicia ei, adâncul ei fără hotar în Dumnezeu ca cel nesfârșit, care nu se poate arăta decât în acest adânc potrivit Lui însuși. Dumnezeu nu poate lua loc într-o minte îngustată, căci în acest caz e îngustat și El. iar un Dumnezeu îngustat într-o noțiune scolastică nu mai e Dumnezeu. De aceea mintea, văzându-se pe sine așa cum este, vede în ea totodată pe Dumnezeu.

E folosită aici deosebirea pe care o face Sfântul Maxim între gândurile simple ale lucrătorilor și gândurile asociate cu o patimă, sau cu dorința de a avea acele lucruri, de a se îndulci de ele. Patimile ca forme ale egoismului sunt alungate prin virtuțile ca forme ale renunțării la sine, iar gândurile simple ale lucrurilor prin «contemplație» în Duh, care văd prin lucruri rațiunile dumnezeiești ale lor ce depășesc chipurile lucrurilor. Dar mai sus decât ele este vederea luminii lui Dumnezeu însuși. Mai amintim că pe câtă vreme patimile îngustează sufletul prin caracterul lor egoist, virtuțile îl lărgesc prin tendința lor de iubire a lui Dumnezeu și a semenilor.