Calist Catafygiotul

Despre dreapta judecată, despre unirea dumnezeiască și viața contemplativă

Orice ființă găsește, în chip firesc, odihnă și plăcere mai cu seamă în lucrarea mai înaltă a firii sale. Pentru aceea, de ea se bucură și de ea se alipește cel mai mult. Deci și omul, ca unul ce are minte, și ca unul de a cărui viață ține în chip firesc a cugeta, se îndulcește și se împărtășește de odihnă mai ales când cugetă la cele înalte și la cele despre sine, fie că le zice cineva acestora bune, fie frumoase. Iar aceasta se întâmplă cu adevărat când are pe Dumnezeu în minte și cugetă la însușirile Lui, pentru că El este ființa cea mai înaltă, cugetată cu mintea și mai presus de minte și iubește în chipul cel mai înalt și mai presus de minte pe om și-l cinstește cu cinstirile cele mai înalte și cu bunătățile mai presus de minte ale Sale; și aceasta pentru veșnicie.

Toate cele ce sunt și au primit mișcarea de la Cel ce le-a făcut, potrivit cu rațiunea și cu firea lor, deci și mintea. Dar mișcarea minții ține pururi, ceea ce înseamnă că e fără sfârșit și fără hotar. Deci e împotriva vredniciei și a firii ei, să se miște în chip mărginit și hotărnicit. Iar aceasta se întâmplă când se mișcă între cele mărginite și hotărnicite. Căci nu se poate ca obiectul să fie mărginit și hotărnicit, iar mișcarea minții privitoare la el să înainteze la nesfârșit. Deci mișcarea neîncetată a minții are nevoie de un obiect nesfârșit și nehotărnicit spre care să se miște potrivit cu rațiunea și cu firea ei. Dar nesfârșit și nehotărnicit cu adevărat nu este nimic, afară de Dumnezeu, care este Unul prin fire și în înțelesul propriu. Deci mintea trebuie să se întindă spre Unul cel nesfârșit și propriu-zis, adică spre Dumnezeu și spre El trebuie să caute și să se miște. Căci aceasta ține de firea ei.

Mintea, fiind pururea în mișcare, are nevoie propriu zis de un obiect cu care să se ocupe fără sfârșit. Acest obiect trebuie să fie el însuși nesfârșit, nehotărnicit. Ca atare el trebuie să fie acel Unul, care are în El totul. Căci dacă ar fi unul din multe, n-ar putea fi nemărginit. În acest caz mintea ar trebui să treacă veșnic de la unul la altul și niciodată nu și-ar găsi un obiect pe măsura mișcării ei nehotărnicite. Deci niciodată nu s-ar putea odihni cu mișcarea ei nesfârșită în Cel nesfârșit. Desigur, între odihnă și mișcarea nesfârșită pare o contradicție. Dar aceasta se împacă atunci când mintea pătrunde în Cel nesfârșit. Atunci ea a ajuns și în mișcarea ei nehotărnicită și în odihna ei. Nesfârșirea mișcării și-a găsit nesfârșitul de la care nu mai trebuie să treacă la altceva; în El și-a găsit odihna. A ajuns în acea „mișcare stabilă”, sau „stabilitate mobilă”, de care a vorbit Sfântul Grigorie de Nyssa. Acest „obiect” nu mai e obiect propriu zis. Căci obiectul e posedat de înțelegere, deci e limitat. „Obiectul” infinit al minții e subiect: e Subiectul suprem dumnezeiesc. În general un subiect e înțeles cu adevărat de un alt subiect; numai între ele se realizează o înțelegere. Pentru că numai prin subiectul celălalt se înțelege un subiect pe sine însuși fiind ajutat de acela să se înțeleagă. Obiectul nu poate fi înțeles prin el însuși. Apoi mă lasă în întuneric. Nu mă ajută să mă înțeleg. Dar în înțelegerea altui subiect, înaintez totodată la nesfârșit, cu deosebire în înțelegerea Subiectului dumnezeiesc. În El mă odihnesc, pentru că nu trebuie să trec la altceva și altceva; și totuși înaintez în înțelegere. Căci niciodată nu-L epuizez în înțelegere și nu mă epuizez în înțelegerea mea. Iar înțelegându-L pe El, înțeleg și obiectele.

Nesfârșite și nehotărnicite sunt și cele contemplate în jurul lui Dumnezeu. Dar nici în acestea nu-și găsește mintea desăvârșit bucuria ei. Căci caută pe «Cel din care». Fiindcă oricine se bucură în chip firesc de cel asemenea lui. Deci mintea fiind una după fire, măcar că e multe după actele înțelegerii, întinzându-se și mișcându-se spre Dumnezeu, Cel Unul după fire, dar multe după lucrare, nu se poate bucura deplin, înainte de a pătrunde prin Duhul în Cel Unul nemărginit prin fire, trecând de la cele multe.

Încă Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Maxim Mărturisitorul au spus că Dumnezeu este de nesfârșite ori mai presus de infinitatea Sa și de toate însușirile Sale infinite. Dar autorul scrierii de față precizează că: faptul că Dumnezeu e mai presus de însușirile Lui se explică prin aceea că El e Cel «din care» sunt acestea. El e subiectul lor.

Numai în Dumnezeu cel Unul, așadar, se poate bucura mintea deplin. Căci fiecare din existențe se bucură de ceea ce-i este propriu în chip firesc. Dar propriu minții în chip firesc este să se miște, să se întindă, să ajungă și să se bucure deplin în Dumnezeu, Cel singur Unul în chip simplu și nehotărnicit.

Toată mișcarea celor create, deci și a minții, se grăbește spre oprire și liniștire și caută să ajungă la stabilitate și la odihna în ea. Căci tot ce e creat își creat un sfârșit și o odihnă. Dar mintea este singura dintre cele create, care, mișcându-se între ele, nu poate să se împărtășească de oprire și de liniștire. Căci, ceea ce e creat, ajungând la sfârșitul potrivit lui, odată ce a și început, mișcarea fără sfârșit a minții rămâne, pe drept cuvânt ca atare și cere ceva spre care să se miște fără sfârșit. Ea nu se va liniști și nu-și va putea ajunge ținta, sau nu va avea în sine o mișcare fără sfârșit, cum s-a zis înainte, dacă se închide între cele hotărnicite și mărginite. Dar aceasta e departe de firea minții, care, în chip vădit, este pururi mișcătoare. Deci nu este propriu să-și afle liniștirea sau stabilitatea în cele create. Dar unde ar putea mintea să se folosească de ceea ce este propriu, adică să rămână stabilă în mișcare și să se liniștească în acest înțeles și să fie în pace și să primească o adevărată simțire de odihnă, dacă nu ajunge în Cel necreat și necircumscris.

Mintea nu se poate folosi de ceea ce-i este propriu, adică de mișcarea ei fără sfârșit, care trebuie să fie în același timp o odihnă, decât în Cel nehotârnicit, da la care nu trebuie să treacă mai departe, deci în care se odihnește, sau s-a stabilizat, dar în același timp se și mișcă spre tot mai multă înțelegere. Numai în El «e stabilă prin mișcare», sau «se mișcă în stabilitate».

Iar acesta este Dumnezeu care este Unul în înțeles propriu și mai presus de lume. Deci mintea trebuie să ajungă prin mișcare în acest Unul și necircumscris (nemărginit), ca să-și afle liniștea sa firească și să-și dobândească odihna înțelegerii, după cum se cuvine. Căci, nici o minte ajunsă în acel Unul, nu va mai fi lipsită nicidecum de stabilitatea prin Duhul, de odihna minunată, de nesfârșitul care e sfârșitul tuturor, și de mișcare. Fiindcă a ajuns la Cel nehotărnicit, nemărginit, necircumscris, fără chip, fără înfățișare și cu totul simplu. Iar acesta este Unul, de care s-a spus, adică Dumnezeu.

«Odihna înțelegătoare» are fie înțelesul de odihnă opusă celei trupești, fie înțelesul de odihna înțelegerii. Căci în Dumnezeu e satisfăcută setea minții după înțelegerea tuturor, deși înaintează în același timp în această înțelegere. În unirea cu Cel iubit, Îl înțeleg deplin și totuși înaintez mereu în înțelegerea Lui.

V

În trei moduri ajunge mintea la vederea lui Dumnezeu: mișcându-se de la sine, mișcată de altul și pe cale mijlocie. Mișcarea de la sine se săvârșește numai de către firea minții, folosindu-se de voința sa prin imaginație. Sfârșitul acestui mod este contemplarea celor din jurul lui Dumnezeu, pe care și le-au imaginat și învățații elinilor în oarecare fel. Al doilea mod este mai presus de fire și se înfăptuiește numai prin voința și iluminarea lui Dumnezeu. De aceea, mintea se află, în acest caz, cu totul sub puterea lui Dumnezeu și e răpită spre descoperiri dumnezeiești și gustă din tainele negrăite ale lui Dumnezeu și vede cum se vor împlini cele viitoare. Iar modul aflător la mijlocul acestora, e o împreunare în oarecare măsură a amândurora. Întrucât se înfăptuiește prin voia și imaginația proprie a minții, e la fel cu modul mișcării de la sine. Dar se împărtășește de cel al mișcării prin altul, întrucât mintea se unește, prin iluminarea dumnezeiască, cu sine însăși și vede, dincolo de unitatea sa, în chip negrăit, pe Dumnezeu. Căci, atunci, iese afară din toate cele ce se văd și se zic în jurul lui Dumnezeu, nemaivăzând nici izvorul binelui sau îndumnezeirea, nici înțelepciune sau altceva dintre cele dumnezeiești, ci umplându-se de lumina duhovnicească și de bucuria adusă de focul dumnezeiesc amestecat cu iubirea.

Primul mod al vederii lui Dumnezeu e cel natural. Acesta e propriu zis o contemplare a însușirilor lui Dumnezeu prin cugetare care se folosește oarecum și de închipuiri. Al doilea e modul mai presus de fire, pricinuit în minte exclusiv de luminarea dumnezeiască. Aceasta răpește mintea la vederea și gustarea tainelor dumnezeiești și la cunoașterea celor viitoare. Al treilea mod e un amestec din cele două anterioare. Catafaticul (afirmativul) se îmbină cu apofaticul (cu negrăitul). Cugetă și mintea dar e ajutată și de Duhul Sfânt să vadă în cele cunoscute cu mintea cele ce depășesc înțelegerea. Acest mod de vedere al lui Dumnezeu depășește cunoașterea intelectuală a însușirilor lui Dumnezeu, întrucât înțelegerea omului pătrunde la experiența luminii plină de înțelesuri, dar și mai presus de înțelegere, care iradiază din Dumnezeu, și se umple de bucuria pricinuită de focul dragostei lui Dumnezeu.

V

Nimic din ceea ce a creat nu e unul în chip desăvârșit, căci nu e greu de văzut că fiecare se deosebește de fiecare, printr-o oarecare însușire proprie. Dar, întrucât sunt create, nici una nu se deosebește de nici una, fiecare având început și sfârșit, aflându-se sub fire și nefiind propriu zis una în chip simplu. «Unul» este cu adevărat numai Cel Necreat, întrucât e simplu, fără de început, fără de sfârșit, nehotărnicit și, de aceea, nemărginit. Iar acesta e Dumnezeu.

Numai privind spre Acesta, prin împărtășire de duhul de viață făcător, mintea își primește și ea, zi de zi, creșterea cuvenită ei, întărindu-se în unitatea, simplitatea și în stea ei de îndumnezeire.

Unitatea și simplitatea minții se menține și se întărește și ea numai prin Dumnezeu, prin privirea la Dumnezeu. Căci Dumnezeu fiind Unul și nehotărnicit, mintea privindu-L nu se împarte între diferite obiecte, nu se sfâșie în lucrarea ei. În acest înțeles Dumnezeu este izvorul și susținătorul unității sufletului. Dar prin aceasta sufletul în același timp crește, căci în unitatea lui se adună nu numai toate puterile și lucrările lui, ci și puterea lui Dumnezeu i se comunică tot mai mult, în comuniunea ce o are sufletul cu El.

Se știe sigur că, în afară de Unul și de privirea în Duh spre El, nu se poate avea o minte tot mai bună. Aceasta, pentru că mintea s-a împrăștiat, slăbită de lumea mult împărțită și de patimi, și are nevoie de o putere mai presus de lume și de privirea spre «Unul» mai presus de fire pentru ca, răpită fiind de cele împărțite, să iasă afară din patimi și din dezbinare și să dobândească chipul dumnezeiesc.

Privind spre Unul cel mai presus de fire, adică de creațiunea compusă, mintea e răpită de la privirea celor compuse și multiple, sau iese din ele și ia «chipul» Unuia cel nehotărnicit, devenind ea însăși una și nehotărnicită, sau actualizând această calitate a ei.

De aceea și Domnul roagă pe Tatăl, ca să fim și noi credincioșii, una în Tatăl și Fiul însuși prin Duh. Una, cum și Ei sunt una, (nu în înțelesul credinței greșite a lui Sabelie), ca să fim făcuți desăvârșiți, cum trebuie, atât prin harul Duhului unificator, cât și prin privirea unitară, în Dumnezeu cel Unul.

Aceasta ne este în chip limpede adevărata îmbunătățire și aceasta este sfârșitul, adevărata și singura noastră odihnă. De aceea pizmașa și de oameni urâtoarea ceată drăcească, împărțind în chip necuvenit credința, prin născocirea multor dumnezei, a risipit în chip neamăgitor unitatea minții și nu a lăsat-o să aibă imaginea «Unului mai presus de lume». Aceasta, pentru ca, prin sădirea închinării la mulți dumnezei și prin privirea și slujirea lor, să înduplece mintea să se miște împotriva firii ei și să facă să poftească tot felul de patimi și minciuna în loc de adevăr și virtute. De aceea, îndeamnă Duhul Sfânt prin proorocul, zicând: «Veniți la El (adică la Unul) și vă luminați» (Psalmi 33, 6); iar în alt loc: «Eu sunt Dumnezeu cel dintâi și eu după aceea, și afară de Mine nu este alt Dumnezeu» (Isaia 41, 4; 44, 6); și iarăși: «Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul tău Domn Unul este» (Deuteronom 6, 4). Treimea ipostasurilor dumnezeirii celei una nu împarte Domnia cea una. Persoanele sunt cu adevărat trei, dar cu toate acestea Dumnezeu este Unul, în ființă, putere, voință, lucrare și în toate celelalte însușiri ființiale. Așadar, a sluji unității lui Dumnezeu, a privi și a te aduna cu toată puterea spre ea, ieșind din cele multe, este voie a lui Dumnezeu și îmbunătățire a minții, precum și cale de aflare a adevărului și rod al dragostei dumnezeiești și al îndumnezeirii.

Dacă multa împărțire este minciună, iar Unul este adevărul, mintea care se înalță în Duh spre Unul, spre Cel mai presus de lume, spre Cel ridicat peste toate, spre Cel din care sunt cele multe, se înalță spre Adevărul însuși. și dacă mintea nu poate ajunge liberă de patimi, de nu o eliberează adevărul, e vădit că mintea se face liberă de patimi când se îndreaptă și se înalță într-un chip unic spre Unul cel mai presus de lume. Deci, mintea e ajutată în dobândirea nepătimirii, a stării îndumnezeite și a înfierii dumnezeiești, cel mai mult de libertate, și nicidecum de robie.

Patimile arată robia sufletului. Nepătimirea e semnul libertății lui. Nepătimirea deschide sufletul pentru Dumnezeu. Iar în Dumnezeu e libertate. Dumnezeu e lărgimea nehotărnicită, care dă sufletului putere să se lărgească la nesfârșit, să nu rămână lipit de un lucru mărginit, să nu se lipească pe rând și fără voie de ele. Aflându-se în Dumnezeu, sufletul e deschis totului, e deschis adâncului fără fund, sau înălțimii nemărginite de nimic. Nimic nu oprește mintea să se întindă, să crească în conținutul ei, să îmbrățișeze totul.

De aceea «robul, zice, nu știe ce face Domnul său» (Ioan 15, 15). Dar, dacă neștiința e proprie robului e vădit că cel ce s-a împărtășit de libertate, cunoaște tainele Tatălui și i se îngăduie să urce bine și frumos spre vrednicia înfierii. Căci, precum a nu ști înseamnă în chip vădit opusul lui a ști, așa și legea robului e opusă în chip hotărât celei a fiului. și dacă cel ce nu știe e rob, cel ce știe nu este nicidecum rob, ci slobod sau, mai bine zis, fiu. La fel, dacă Duhul adevărului eliberează, prin însuși acest fapt face fii ai lui Dumnezeu pe cei în care Duhul se află. «Câți sunt purtați de Duhul lui Dumnezeu, zice, sunt fii ai lui Dumnezeu» (Romani 8, 14). Deci, dacă a căuta spre «Unul» cel mai presus de lume, înseamnă a căuta adevărul, iar adevărul dăruiește libertatea și libertatea este semnul vădit al înfierii dumnezeiești, și dacă nimic nu este mai mare ca acest har al înfierii și nimic altceva nu e socotit mai potrivit firii raționale, atunci e foarte rațional și cât se poate de necesar ca mintea să tindă, să caute, și să se adune, purtată de Duhul, cu toată puterea, spre Unul cel mai presus de lume, adică spre Dumnezeu.

Dacă cele cauzate și raționale tind prin fire spre cauză și o caută întorcându-se spre ea, și dacă toate au drept cauză pe Dumnezeu, de la care e și mintea, iar Dumnezeu este vârful și Unul în chip simplu, urmează că mintea prin fire tinde și caută spre Cel ce e în vârful și Unul în chip simplu, întorcându-se spre El ca spre cauza ei.

Unirea dumnezeiască mai presus de minte cu sufletul este cel mai înalt dintre bunurile dorite. Dar pentru unirea dumnezeiască este nevoie de asemănarea cu Dumnezeu. Iar pentru asemănarea cu Dumnezeu, este nevoie de lucrarea minții, adică de contemplație. Căci aceasta este proprie și lui Dumnezeu, și de la ea i s-a dat lui Dumnezeu numele. Deci contemplarea urcă drept la înțelegerea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu trimite de pretutindeni minții văzătoare ca un fel de raze și mintea văzătoare are pe Dumnezeu ca țintă. Iar Dumnezeu este Unul cel mai presus de lume.

Pe de altă parte, este în firea minții să se facă în fapt asemenea cu ceea ce vede. Aceasta o arată și glasul de Dumnezeu cuvântător al Sfântului Grigorie, care zice că «mintea vede și pătimește strălucirea lui Dumnezeu». Căci, ceea ce a văzut mintea, aceea a și pătimit, întrucât s-a făcut asemenea. «Mintea se colorează, zice Petru din Damasc, după cele ce le vede». și precum privind la cele împărțite și felurite, se împarte și se face felurită, așa înălțându-se la privirea Unului simplu și mai presus de lume, se face una, cum am spus mai înainte. Iar fiindcă, ajungând în Unul, vede pe Cel fără de început, nemărginit, fără formă și simplu – căci așa e Unul – se face și ea fără de început, nemărginită, fără formă și simplă după lucrare. și pătimind acestea și preschimbându-se astfel, se află într-o asemănare cu dumnezeirea, pe cât e cu putință. și așa se suie la cel mai înalt dintre toate bunurile dorite, la unirea dumnezeiască mai presus de minte și negrăită, care este cea mai înaltă țintă voită de Dumnezeu. Dar, pentru aceasta mintea trebuie să se încordeze cu toată puterea spre a se grăbi și a năzui în Duh să ajungă la contemplarea și vederea Unului mai presus de lume.

Când mintea este împărțită între multe, sau cel puțin între două, e vădit că nu vede  pe Cel ce e simplu Unul și de aceea este hotărnicită, mărginită și întunecată. Căci așa sunt cele ce nu sunt cu totul simple. Dar, când ajunge într-o atingere fără pipăire cu Unul cel adevărat, cunoscându-L printr-o vedere înțelegătoare în Duh, fără ajutorul ochilor, se face fără de început, nesfârșită, nehotărnicită, fără chip și formă, se îmbracă cu negrăirea și se deprinde cu tăcerea uimirii, se umple de bucurie și pătimește cele negrăite. Dar să nu socotești că spun că se face fără de început, nesfârșită și nehotărnicită după ființă, ci după lucrare, pentru că ceea ce se preschimbă nu e ființa minții, ci lucrarea. Căci dacă s-ar preschimba mintea după ființă când vede și pătimește îndumnezeirea, sau când se îndumnezeiește spre vederea lui Dumnezeu, ar fi ea însăși Dumnezeu după ființă. Dar, așa ceva nu este nici măcar vreunul dintre îngeri, ci numai singurul, supremul și unul Dumnezeu este Dumnezeu după ființă. Dacă, prin urmare, e absurd să spunem că mintea se îndumnezeiește după ființă, rămâne să zicem că pătimește aceasta prin lucrarea vederii însăși. Deci, nu are în fire să se prefacă ființa sa, ci lucrarea. De altfel dacă mintea se preschimbă în chip firesc, cum s-a zis, după cele ce le contemplă, dar nu contemplă câtuși de puțin ființa dumnezeiască, ci lucrarea, nu se va preface nici ea după ființă, ci după lucrare.

Toate unindu-se în chip firesc în Duhul, împărțirea înseamnă o cădere din Duhul. De aceea, și mintea când se împarte în lucrarea ei, este în afară de petrecerea în El după har. Iar aceasta o suferă privind lucruri felurite. Căci nu poate avea neîmpărțirea privind lucruri felurite. Fiindcă, dacă ar presupune cineva că se poate aceasta, nu ar putea explica ușor de ce mintea liniștită e alta decât mintea tulburată. În acest caz mintea celor purtați de Dumnezeu s-ar arăta asemenea celei tulburate de neorânduiala patimilor, ceea ce e absurd. Deci, mintea făcându-se după lucrare asemenea cu ceea ce privește, în mod necesar privind la cele compuse, se face și ea felurită și, căzând din simplitate, nu poate să-și păstreze neîmpărțirea. Iar aflându-se împărțită, e mai puțin decât toate curată de păcat, odată ce însuși faptul de a se împărți e socotit păcat de cei ce pot să pătrundă în aceste lucruri. dacă, prin urmare puterea înțelegătoare a minții cere să guste, prin privire spre Unul suprem și mai presus de lume, într-o simțire înțelegătoare, în chip unitar, Binele cel mai presus de fire, când petrece în împărțire, cade în afară de har.

De aceea, trebuie să ne prindem de Unul cel mai presus de lume și să căutăm la El singur cu tot sufletul, dacă vrem să scăpăm de împărțire și înstrăinare. Dar, nu numai atât ci chiar dacă mintea ar privi spre un singur lucru, dacă acesta ar fi creat, nu ar putea izbuti să se facă neîmpărțită. Căci unul creat nu se poate numi propriu zis simplu, odată ce este hotărnicit, compus și circumscris; și de aceea, nici nu are dreptul să fie numit în chip simplu Unul. Iar mintea ațintindu-și privirea spre el, nu va avea lucrarea sa simplă și unică. Căci privirea ei va fi hotărnicită și circumscrisă și compusă, cum este și ceea ce e contemplat de ea.

Nu numai când privește spre multe mintea e împărțită și deci tulburată, ci și când privește spre un singur lucru, dar creat. Căci un lucru creat, fiind mărginit, nu poate absorbi mintea întreagă în privirea lui, ci rămân în ea mari rezerve neangajate în această privire, rezerve care protestează împotriva angajării minții, împotriva preocupării ei de acel singur lucru, producând în om o sfâșiere. E o sfâșiere pe care o experiază aproape permanent fiecare din noi. În nici un lucru nu găsim totul. De aceea cu o altă parte din ființa noastră tânjim spre altceva. Mai ales nu găsim totul când îl privim când stând de sine. El rămâne atunci și neexplicat. El e potențial compus măcar prin faptul că e legat de temeiul ultim al tuturor, de Dumnezeu. Numai Dumnezeu e explicabil prin Sine, fiind și cuprinzând totul. Dar fiecare lucru se arată compus și prin faptul că e hotărnicit. Căci orice margine implică conștiința a ceva dincolo de margine. De aceea nici un lucru nu e în chip simplu Unul. Căci necuprinzând toate, presupune că dincolo de el, alături de el, sunt și altele. Dar Unul adevărat nu poate fi nici un fel de temelie imanentă a totului în sens panteist. Unul în acest sens e silit de legea sa interioară să se diversifice, deci are în sine multiplicitatea în mod potențial. El e natură, nu e subiect. El e identic cu multiplul ce iese din el. dar nu e așa Subiectul dumnezeiesc și de aceea nici subiectul uman, făcut după chipul Lui. Energiile divine nu sunt una cu ființa divină, iar pe de altă parte ele nu sunt nici una cu lumea. Aceasta e creată prin energii, nu emanație a lui Dumnezeu. Pericolul panteismului paște teologia occidentală, care nu face o deosebire între energiile necreate și creație. Subiectul uman poate rămâne sau redeveni și el unul, pentru că se bucură de un fel de «transcendență» față de natură. Dar e o transcendență creată, nu creatoare. Însă se poate considera ca participând la transcendență pentru că tinde să se ridice peste lumea creată și numai în lumea necreată își găsește împlinirea. subiectul uman actualizează în mod conștient nehotărnicirea sa și poate trăi în nesfârșirea subiectului divin, pentru că s-a făcut asemenea cu El prin primirea energiei Lui necreate, fiind capabil să o primească.

Ca atare va cădea din harul dumnezeiesc, care o va face simplă, fără de început și necircumscrisă. și va fi în afară de Unul cel ascuns și mai presus de înțelegere. De asemenea, se va lipsi de slava sa, care este bucuria de a fi obârșia unică și fără de început a lucrării, bucuria de nehotărnicire, de simplitate, de a fi ajuns fără chip și unitară. și nu va ajunge să pătimească în sine întipărirea frumuseții mai presus de fire atotnegrăită. Drept aceea, se cuvine ca mintea să caute și să tindă spre Cel fără de început, este simplu, nehotărnicit și cu adevărat Unul și de acolo să se grăbească a se face luminată și a se împreuna cu unitatea de obârșie, care adună toate și, ca urmare, cu sine însăși. Prin aceasta, nu numai că va fi iubită de Cel Prea Bun, ca una ce s-a făcut asemenea, cât îi este cu putință, cu nehotărnicia și simplitatea Celui fără chip și fără formă, ci va putea și să iubească frumusețea dumnezeiască și mai presus de frumusețe și de fire, ca una ce este înălțată, cum s-a zis, spre asemănarea cu ea. Căci, dacă în cel asemenea obișnuiește să se nască o dispoziție iubitoare față de cele asemenea, e vădit că mintea va fi iubită și va iubi pe Dumnezeu, fiindcă ceea ce este asemenea, este asemenea unuia asemenea și precum asemănarea își are complimentul ei care îi corespunde, tot așa cine iubește este iubit la rândul său. Iar o împreună pătimire mai mare ca aceasta între Dumnezeu și suflet, nu există.

Fiecare dintre făpturile existente se bucură de cele proprii ale sale și se odihnește în chip natural în ele. Dar ele toate au preexistat mai înainte după cauză, în cauzatorul cel atotoriginar. De aceea, mintea va ajunge în chip firesc la bucuriile adevărate și va avea fericirea netrecătoare și se va odihni desăvârșit, când, străbătând și lăsând în urmă toate, se va întinde la cauza aceea originară, unică și cu totul prima și va ajunge, printr-o întoarcere înțelegătoare, acolo de unde au luat ființă toate începuturile, mijlocurile și sfârșiturile tuturor; la cauza în care și-au avut de mai înainte temeiul și sunt ținute toate și prin care sunt duse spre ținta proprie cele ce se desăvârșesc; la cauza pentru care dobândesc pătimirea cea bună cele ce se împărtășesc de această bună pătimire și de către care a fost zidită și mintea însăși, așa cum este. Căci, în oarecare chip, mintea întorcându-se spre cauza proprie a tuturor, se întoarce spre sine însăși, întrucât cauza aceea este prototipul ei. De fapt, fiecare se iubește pe sine în chip firesc și mai ales mintea pătimește de această iubire.

Pătimirea cea bună e pătimirea fericirii și a iluminării, a iubirii. Căci toate acestea sunt produse în noi de Dumnezeu. Chiar în viața pur pământească nu dobândim fericirea numai ca un rod al acțiunii noastre, ci și ca un rod al iubirii ce ni se dăruiește de către altul.

Numai pentru că mintea, adunându-se în Dumnezeu, se regăsește pe sine, ajutată de cauza și de modelul ei, care lucrează în ea în mod eficient, ea, depășindu-se pe sine, experiază, în chip paradoxal, în același timp cea mai deplină fericire sau pătimirea cea mai bună. Iar prin aceasta, deși ajunsă în afară de sine, realizează dorința ei firească de fericire deplină. Mintea se iubește mai mult decât orice făptură, pentru că e conștientă de sine.

Mintea fiind chip suprafrumos al frumuseții necuprinse a Unului cel mai presus de înțelegere, caută cu dragoste, prin întoarcere, spre cauza ei, pentru că, precum s-a spus, privind acolo se vede pe sine și se iubește pe sine mai presus de orice. Dar, și altfel, cei ce-și au ființa de la cineva, simt în chip firesc o pornire de dragoste față d acela de la care sunt, precum și invers, părinții sunt stăpâniți de dragoste față de cei născuți din ei. De aceea, în cel ce se întoarce spre Unul, care e cauza tuturor, răsare o mare plăcere. Căci se întoarce, cum s-a zis, în același timp spre Acela în care este și totodată spre sine însuși. Fiindcă în Acela există de mai înainte, în virtutea cauzei, toate și anume și mintea, ca una din toate, se află în Unul cel mai presus de înțelegere, ca în cauza și în modelul tuturor.

Precum din Cel ce este mai presus de ființă, e toată ființa, din Cel mai presus de fire, toată firea, din Cel netemporal și necompus, toate cele vremelnice și compuse și din Cel necreat toate cele create, așa din Cel fără chip s-a făcut tot chipul și din Unul mai presus de lume cele multe arătate. Deci, cel ce nu se îndeletnicește cu Unul cel fără chip și nu caută spre El, atârnând oarecum de El, ci spre ceva din cele văzute în chip și zidire, acela dă întâietate la ceea ce este neasemănat mai prejos de Cel ce este așezat deasupra, și se află aproape de închinătorii la idoli. Căci cu ce se îndeletnicește cineva și spre ce năzuiește, aceea și dorește. Iar ceea ce dorește aceea îl și biruiește. și ceea ce-l biruiește, aceea îl și robește. și astfel unul ca acesta slujește cu adevărat zidirii în locul Ziditorului. Căci mintea fiecăruia s-a robit și slujește lucrului spre care năzuiește și cu care se îndeletnicește. și pe acela îl iubește. Dacă, deci, îndeletnicirea cu altceva și privirea la altceva decât la Unul cel simplu și fără chip aduce atâta lunecare, sârguința noastră trebuie să se îndrepte spre Unul cel simplu și fără chip spre a-L cunoaște prin întoarcere și întindere înțelegătoare, ca să avem parte de comorile a toată cunoștința (II Petru 2, 9). Căci, cei ce s-au unit cu El se împărtășesc de odihna sau de oprirea a toată contemplarea, de încetarea cugetării, de tăcerea mai presus de minte și de veselia de netălmăcit, din multă uimire.

Dacă toate cele ce există doresc existența, iar existența tuturor se află după cauză în Unul cel mai presus de existență, urmează că toate cele ce există și mai ales cele raționale, dacă se mișcă drept și cum trebuie, dorind existența, doresc pe Unul cel mai presus de existență.

Existența tuturor își are originea în Unul cel mai presus de existență, în Cel transcendent creațiunii multiple și compuse prin firea ei. Pe de altă parte, toate cele ce există doresc să existe mai mult și etern. Drept urmare, toate își caută întărirea existenței lor și plusul de existență în Cel mai presus de existență. Dacă nu o caută acolo, suferă o slăbire a existenței lor.

Deci, mintea care nu se întinde spre Unul cel mai presus de existență, nici nu-L dorește pe El, se folosește greșit și păcătos de mișcare și cade din vrednicia ei, care stă în cunoașterea Unului cel mai presus de existență și în unirea atotdumnezeiască și mai presus de minte cu El, ca și în iubirea Lui.

Cauzele au în chip prisositor frumusețile celor cauzate. Iar cauza tuturor îndeobște este Unul cel mai presus de ființă. Deci, dacă mintea s-ar alipi de ceva din cele ce sunt în urma Unului mai presus de ființă, ca bun, sau ca vrednic de atenția minții, și ar greși, fără îndoială, ținta. Ea ar fi iubitoare de bine, dar nu s-ar mișca spre Unul prim și propriu și mai presus de ființă, din care sunt toate cele bune prin împărtășire, ci s-ar mișca, prin nepăsare și nepricepere, spre cele ce se împărtășesc de bunătate. Dar mintea care se cercetează cu succes își întinde privirea înțelegerii spre Unul cel mai presus de ființă, cunoscând limpede că astfel va dobândi cu prisosință ceea ce dorește, ajungând în cauza sa prin acea privire înțelegătoare. Ea va cunoaște că nimeni nu-i dăruiește bunătățile sale, sau oricare altele, decât Unul cel mai presus de fire. Căci, chiar de ar socoti că unele din ele îi vin dintr-o putere a sa, acestea nu obișnuiesc să rămână pururea în mintea iubitoare. Numai Sfântului Duh I s-a încredințat să facă aceasta și să le lucreze cum vrea, și în cine vrea, fiind Domn al firii stăpânitoare și persoană a Unității în trei ipostasuri. Deci, spre Unul cel mai presus de fire trebuie să se întoarcă mintea. Căci la El este nu numai izvorul tuturor bunătăților, ci și împărțirea neîmpiedicată a darurilor.

Mintea celor mulți, zăcând din nepricepere în împărțire și fiind sfâșiată de cele multe, nu cunoaște Binele, adică pe Unul simplu, nici nu-L caută, nici nu se îndeletnicește cu El. despre aceștia zice Duhul în David: «Mulți zic: cine ne va arăta nouă cele bune?». Dar nu Binele. și, pe drept cuvânt. Îngrijindu-se și trudindu-se cu multe, a uitat că «un lucru trebuiește». Acest lucru, s-au partea arătată de Cuvântul lui Dumnezeu, ca cel bun, l-au trecut cu vederea sau, nesocotindu-l, sau păgubit de el fără să se gândească măcar că merită să fie căutat mai presus de toate. Iar cei ce s-au lăsat povățuiți de David, ca de un pedagog, și au judecat că trebuie să calce pe urmele lui, zic: «Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne», adică cunoștința slavei Tale celei una s-a întipărit în noi ca într-o oglindă. Astfel norodul cel mult se bucură de bunătățile cele multe. Iar cei ce viețuiesc duhovnicește, se luminează de cunoștința Binelui cel Unul și simplu, fiind luminați mai presus de lume.

Se afirmă o opoziție între norodul celor mulți care se bucură de plăcerile celor multe, dar toate puțin satisfăcătoare, rămânând cu mintea împărțită între ele, și între cei puțini care se desprind de ele și se concentrează în bucuria nesfârșită de Unul cel nesfârșit de bogat.

Precum apa unui râu e mai mare când curge unită, decât când e despărțită în multe pâraie, așa și privirea minții și mișcarea și dorința ei este mai puternică atunci când se ațintește spre un singur lucru în chip unitar și fără împărțire, și nu despărțită în multe și multe feluri. Iar aceasta se întâmplă când se întinde, caută și privește la Unul cel simplu și mai presus de lume. Căci Unul atotsimplu și mai presus de lume are cu adevărat puterea de a o aduna. și învrednicindu-se mintea să-L vadă pe Acesta, e cu neputință să nu ia forma Lui, pe cât se poate, asemenea unui chip, și să nu se facă unitară, simplă, fără culoare, fără chip, fără calitate, cu neputință de atins, nehotărnicită, nesfârșită, fără figură și simplu una mai presus de lume, luminată de razele dragostei dumnezeiești și mai presus de lume și încununată cu descoperirea cunoștinței tainice, a tăcerii și a neînțelegerii mai presus de cuvânt și de înțelegere, desfătându-se de o bucurie duhovnicească și de o veselie cerească. Căci mintea ajunsă acolo s-a preschimbat într-o minte mai dumnezeiască și a îmbrăcat formă dumnezeiască, întipărindu-se duhovnicește de Cel ce e simplu, fără chip și figură, Unul, și celelalte spuse înainte. Iar de nu i se întâmplă aceasta și nu pătimește o astfel de prefacere dumnezeiască, nu a ajuns la atingerea și la întipărirea Unului cel mai presus de lume. Căci Dumnezeu este unitate unificatoare și Minte mai presus de înțelegere. De aceea, mintea primește întipărirea Lui mai presus de lume, atunci când, deodată cu cele spuse, se face ea însăși unitate mai presus de înțelegere, pătimind aceasta prin întipărirea dumnezeiască.

Unitatea sensibilă este începutul a toată mulțimea numerică. Iar unitatea mai presus de lume este începutul a toată mulțimea văzută și gândită și a tot ce este. Precum, deci, tot numărul își are începutul de la unitate, așa tot ce există oriunde, pornește de la unul mai presus de lume, fie în calitate de cauză naturală, fie făcătoare. Dar unitatea numerică, întrucât este supusă simțurilor, se pune cea dintâi față de cele ce îi urmează ei prin fire. Căci, fiind începutul tuturor celor numărate, simțirea numărând o pune întâi pe ea. Dar cu unitatea mai presus de lume, fiindcă este mai presus de minte, se petrece invers. Căci unitatea aceasta, deși e, prin fire, înainte de toate, mintea o pune după toate. Fiindcă nici o minte n-a putut să înceapă de la Unul cel mai presus de lume și de la El să înainteze la cele multe. Ci, dimpotrivă, de la cele multe se urcă și se adună la Acela. Acolo este necesar numărul unu simțului pentru a înainta la cele multe; astfel nu e cu putință să numere sau să înainteze precum voiește. Aici, însă, sunt necesare minții cele multe, pentru ca prin ele să-i fie cu putință ridicarea la Unul mai presus de lume și să se adune în sine, neputând urca pe nicăieri prin altă parte spre închipuirea Unului mai presus de lume.

Astfel, mintea, folosindu-se de rânduiala și de calea potrivită ei, începe de la cele multe, sfârșind la Unul cel mai presus de lume și cel mai din vârf. Fiindcă unul cunoscut cu simțurile e ușor de cuprins și ușor de limitat; simțul îl pune în chip natural și prin afirmare primul, cum o cere firea lui. Dar Unitatea cea mai presus de lume, căutată cu mintea, fiind mai presus de fire și scăpând înțelegerii, nu poate fi afirmată prima, potrivit cu firea ei, ca să înceapă mintea de la ea, ci, mai degrabă, fiind mai presus de fire, o află mintea în chip mai presus de fire, nu la început, ci la sfârșit, după trecerea și, ca să zic așa, numărarea celor multe.

Căci, deoarece mintea are prin fire înțelegerea, iar Unul mai presus de lume este neînțeles în Sine și neapropiat, mintea înclină din obișnuință spre cele multe chiar fără să vrea, dat fiind că, pe de o parte, ea nu se poate opri de a cugeta, iar pe de alta, nu are putere să prindă pe Unul cel mai presus de lume și din vârf. Dar, căutând spre cele multe, în fiecare vede ceva de înțeles cu mintea, nu ca fiind de sine, ci ca al unui oarecare unul. Pe urmă, adunând din fiecare lucru văzut înțelesul care se străvede și constatând prin contemplare că acestea conglăsuiesc întreolaltă și nu se împotrivesc și toate sunt ca niște flori dintr-o rădăcină, înaintează de la cele multe la Unul cel mai din vârf, din care sunt toate cele multe; și se adună în chip firesc de la existențele naturale la o ordine mai presus de fire, în care vede pe Unul cel mai presus de fire și de ființă, întrucât aparține firii minții să vadă unitar cele mai presus de fire, prin cele după fire. Iar văzând mintea în chip negrăit izvorul țâșnitor și făcător al tuturor bunătăților și frumuseților și desfătându-se du Unul cel mai presus de ființă, nu se mai întoarce de bună voie spre cele multe, deși sunt și acestea existente și bune și părtașe de partea cea bună.

Căci fiind în chip firesc iubitoare de bine și de frumos, mintea nu mai iese de bunăvoie de la Cel mai presus de toate, decât dacă e silită la aceasta de cine știe ce împrejurare. Dar, fiindcă modul de a fi al celor ce există e diferit, diferită e și privirea lor înțelegătoare și diferit se ridică și mintea prin ele la Unul cel mai presus de lume și de fire. După părerea mea, ea trebuie să facă tot numai câte o mică porțiune din calea ce duce la cele multe spre Unul cel mai presus de fire și lume, pentru ca, urcându-se ca pe o scară, să facă mișcarea în chipul cel mai sigur și să cunoască de e vreo lipsă în ea, sau în ceea ce trebuie să fie și dacă se desfată de această lipsă, și dacă da, să-și dea seama ce e greșit și ce o desparte de frumusețea aceea și o reține din urcușul spre ea, sau de la ospățul dumnezeiesc; și ce ar trebui să facă pentru a se întoarce de unde s-a rostogolit? În felul acesta va cunoaște și pâcla patimilor și transparența inimii curate și va oglindi cunoștința adevărului, văzându-l cum este el, și se va face părtașă de vederi cerești, va primi o simțire dumnezeiască și nu-i va scăpa creșterea sau scăderea proprie. Peste tot va cunoaște multe lucruri minunate și va înțelege care este scopul liniștii și al închiderii în chilie.

Dar despre acestea din urmă, voim să vorbim chiar aici: Toate cele ce sunt se împart în create cunoscute cu simțurile, în create cunoscute cu mintea și în necreate cunoscute cu mintea (inteligibile). Iar deasupra tuturor este Cel necreat și Unul mai presus de minte și de ființă. Învârtindu-se ochiul sufletului, adică mintea, între cele dintâi și privind adânc în ele după ce și-a ales să se liniștească prin nevoințe, se ridică de la făptuirea în singurătate a celor cuvenite, ca de pe o treaptă oarecare, la contemplarea Celui cu adevărat existent și de la îndeletnicirea cu El, ca și la desfătarea de cele cerești, la petrecerea fericită în razele adevărului și la îmbogățirea fără sfârșit cu cele veșnice și la îndulcirea minunată cu ele. Ba, poate că, prin împreună lucrarea harului, cu înaintarea vremii, va fi și răpită de la pământ și, statornicindu-se prin deprindere în lumina înțelegerii, va ajunge nesimțitoare față de cele de aici, punând stăpânire pe ea Cel mai presus de minte și întipărindu-se în ea Cel ce este neasemănat mai presus decât tot binele.

Această sfântă scară ce e împărțită în cinci și pe care ne urcăm întocmai ca pe niște trepte spre ținta ultimă, nu are o distanță spațială între treaptă și treaptă, ci o deosebire, o ordine a calității proprie fiecăruia. Ca existențe creaturile supuse simțurilor și creaturile cunoscute cu mintea sunt la fel. Dar cele din urmă întrec într-o mare măsură pe cele dintâi, așa cum întrece mintea, simțirea, prin însușirea ei. și iarăși, necreatele cunoscute cu mintea (inteligibile) întrec cu mult creaturile cunoscute cu mintea. Dar amândouă aceste trepte se află între cele ce sunt și, de aceea, necreatele cunoscute cu mintea ca existente sunt subordonate Unului necreat, mai presus de minte. De aici e vădit că vederea și contemplarea cea mai înaltă a minții este aceea prin care se odihnește în cel ce întrece toate, după ce a trecut de la făptuire și a ajuns în ascunzimea aceea din ultimul vârf, așezată mai presus d toate, precum cea mai smerită este aceea prin care se mișcă între cele supuse simțurilor, sau mai bine zis cea a omului făptuitor.

Deci mintea, fiind iubitoare de bine (frumos) prin fire, trebuie să dorească ceea ce e în toată privința mai bun, nu numai ca să-l aibă, ci și ca să pătimească schimbarea în mai bine, sau mai presus de minte, așa cum se cuvine, întrucât, precum s-a zis, schimbarea pe care o primește mintea este potrivită cu ceea ce vede și cu ceea ce se desfătă. Dar, deoarece nestatornicia împletită cu firea minții nu se va depărta de la ea până mai e ziua de azi (Evrei 3, 12) și, cum se zice, până se mai mișcă umbrele (Cânt. Cânt. 2, 17), adică până ce nu ne vom muta de la viața de aici, care arată ca într-o oglindă, în ghicitură și umbrit adevărul, trebuie ca atunci când cădem de la contemplarea și vederea Unului necreat, Cel mai presus de minte, să ne silim a ne opri la necreatele cunoscute cu mintea, care sunt cele mai apropiate de El, ca să ne fie întoarcerea la Unul cel necreat și mai presus de lume, mai ușoară.

Năzuința adevărată a minții sau a subiectului uman este să ajungă înăuntru Subiectului dumnezeiesc. Numai în iubirea Lui își poate afla odihna, precum o odihnă relativă își află subiectul omenesc în lumea aceasta, numai în ambianța unei persoane iubitoare. Orice ocupare a noastră cu bunuri și valori impersonale este o cădere într-o stare lipsită de adevărata mulțumire.

Iar de cade pâcla mai groasă peste minte, întunecându-i înțelegerea și aducându-i la trândăvie lucrarea contemplației, trebuie să ne întoarcem la rugăciuni însoțite de făptuirea din inima smerită și să ne izbăvim de întuneric prin puterea rugăciunii și prin lacrimi, făcând iarăși un fel de temelie din făpturile supuse simțurilor.

Făptuirea nu constă numai din fapte bune propriu-zise, ci din tot ce ajută la curățirea noastră: rugăciune, lacrimi, frica de pedepsele veșnice, înfrânarea, răbdarea, smerenia, etc. Dar în toate e și o atitudine de altă înțelegere a lucrurilor, de altă folosire a lor, sau mai bine zis o detașare de ele, considerate ca singura realitate.

Sălășluindu-se astfel lumina înțelegătoare în inimă, printr-o lucrare duhovnicească cu izvorul în ipostasul Duhului, și luând mintea cu pricepere stăpânirea peste făptuire, urcă ca pe un vârf de munte și ca la un pisc de observație, de unde poate să contemple cele ce le rămân celor mulți nu numai nevăzute, ci și necăutate și neînțelese. Căci fără aceasta nimeni nu se va vedea nici pe sine, nici pe Dumnezeu, măcar în treacăt. A vorbi acum despre această făptuire, nu e, poate, cu totul în afară de scopul nostru.

Trei lucruri lăuntrice trebuie să aibă sufletul în vedere pe treapta făptuirii: puterea rațiunii, mânia și pofta; și trei din afară: dorința de slavă, de plăcere și de mai mult. Aceste două treimi le tămăduiește sufletul privind la petrecerea lui Iisus Hristos în trup, prin cel patru virtuți generale, adică prin înțelepciune, dreptate, cumpătare și bărbăție, și cu harul Domnului Iisus. Prin aceasta dă minți  putința să se înalțe neîntunecată, să privească cele dumnezeiești și să contemple pe Dumnezeu. Căci când a fost dus Domnul Iisus în pustie de către Duhul, având să biruiască pe diavol, a tămăduit partea poftitoare a sufletului prin post; partea rațională prin priveghere și rugăciune liniștită; și mânia prin împotrivire în cuvânt; iar iubirea de plăcere, de slavă și de argint, întrucât flămânzind, n-a cerut, cum Îl îndemna diavolul, ca pietrele să se facă pâini, nici nu s-a aruncat pe Sine jos de pe aripa templului, ca să fie preamărit de mulțime că n-a pățit nimic din cădere, și nici nu s-a lăsat înduplecat să i se închine aceluia, după ce Îi făgăduise că va primi bogăția tuturor împărățiilor. Ci prin împotrivire mânioasă, dar înțeleaptă și dreaptă, cumpătată și bărbătească, a respins pe satana, învățându-ne și pe noi cum să-l înfrângem în orice atac al lui.

Același lucru îl poate vedea și îl poate cunoaște cineva și în crucea Mântuitorului. Vedem pe Mântuitorul când se apropie vremea, că se roagă, depărtându-se de învățăceii Săi. Aceasta aduce vindecarea părții raționale. Veghează, priveghează și rabdă cele de pe cruce. Aceasta este leac pentru partea poftitoare. Nu răspunde împotrivă, nu se ceartă, nu strigă, măcar că este ocărât, ci se roagă pentru cei ce Îl chinuiesc. Căci ține de buna folosire a mâniei, ca să doboare pe diavol prin împotrivire în cuvânt. Dar oamenilor care îl chinuiesc, fiindcă și ei sun chinuiți de satana, le răspunde cu tăcerea, cu îndelunga răbdare, și cu rugăciunea pentru ei. E scuipat, primește palme, rabdă batjocuri. Aceasta este spre vindecarea iubirii de slavă. E adăpat cu oțet, e hrănit cu fiere, e răstignit, e străpuns cu sulița. Aceasta e doftorie pentru iubirea de plăcere. E atârnat gol pe cruce, doarme afară, e lipsit de sălaș, e nesocotit de toți, ca un sărac și ca un cerșetor. Aceasta e omorârea iubirii de argint.

Mântuitorul a arătat, așadar, de două ori doftoria patimilor dinăuntru și din afară: când a început să se arate lumii cu trupul și când avea să plece din lume. De aceea cel ce privește la El, la învățătura și la crucea Lui, făcându-se după cât îi este cu putință, următor Lui, cu înțelepciune, dreptate, cumpătare și bărbăție, va opri ca și El lucrarea patimilor acestora îndreptate spre rău, iar prin aceasta și a tuturor celorlalte. Se va folosi de acele virtuți cum trebuie, și după ele de toate, și va fi bărbat cu adevărat făptuitor și cât se poate de pregătit spre a căuta și a privi la Dumnezeu și a se ocupa de El, întru ațintirea înțelegerii.

Astfel, începând mintea de la făpturile cele multe supuse simțurilor și văzând buna lor întocmire, înțelegând apoi făpturile cunoscute cu mintea (inteligibile) și mutându-se la cele necreate cunoscute cu mintea, a urcat ca pe o scară toate patru treptele. Iar după acestea urmează negrăirea, tăcerea și uimirea dumnezeiască și, scurt vorbind, privirea și contemplarea Unului mai presus de lume și unirea cea mai presus de înțelegere. Aceasta este cununa liniștii, bunul cel mai înalt și mai desăvârșit, pe cât e cu putință în viața aceasta, capătul adevărului, roada credinței, raza strălucitoare a slavei nădăjduite, temelia iubirii, cumpăna minții, statornicia neîncetată a mișcării ei, odihna neînțeleasă, starea unitară, arvuna lucrării veacului viitor, pricina unei bucurii de neînchipuit, cămara păcii, stingerea cugetărilor trupești, întoarcerea de la veacul acesta, împătimirea de cel viitor, desfacerea de viața pătimașă, creșterea lăuntrică a nepătimirii, veselia sufletului, adunarea, odihna și paza mișcărilor și puterilor sufletești și, vorbind atotcuprinzător, cunoștința dumnezeiască și nepătimirea.

Dacă mintea se împrăștie din pricina moleșirii noastre, sau a vreunei împrejurări din afară, trebuie să avem grija să o aducem iarăși la bunul ei propriu, care este contemplarea prin lepădarea patimii ce s-a așezat ca o piedică și abate mintea de la scopul ei. Trebuie să băgăm de seamă cât e de departe de la bunul cel mai înalt și pentru ce. Să vedem, oare privirea e îndreptată spre făpturile supuse simțurilor, sau spre făpturile cunoscute cu mintea (inteligibile), sau spre cele necreate cunoscute cu mintea? Sau e despărțită de Unul cel mai presus de lume, Cel singur adevărat și mai presus de orice unu, prin gânduri deșarte, sau de vreo trebuință oarecare? și, cunoscând aceasta, să înlăturăm piedicile ce stau la mijloc, ca iarăși să revină, în chip unitar, cum cere rânduiala însăși, la contemplarea și vederea Unului mai presus de lume. Căci, aflându-se mintea în afară de Unul cel mai presus de lume, necreat și mai presus de minte, zace în împărțire și n-a ajuns la binele propriu zis, chiar dacă se mișcă bine. Fiindcă binele din vârf este Unul cel mai presus de minte și de ființă, necreat și simplu. și acesta este sfârșitul cel mai înalt spre care tinde mintea. și mișcându-se mintea în chip sănătos, urcă acolo prin cele spuse și pătimește unirea mai presus de minte.

Odată ridicată mintea în ținutul ascunzimii dumnezeiești, ea păstrează în mod natural tăcerea, fiind unită cu simplitatea și deci în chip unitar cu Unul cel mai presus de înțelegere și luminată prin împărtășirea de Duhul. Căci, ce ar și avea de zis, odată ce a ajuns deasupra puterilor sale de înțelegere și se află în afară de orice înțeles și golită cu totul, ca fiind mai presus de înțelegere?

Ajunsă în intimitatea ascunsă a dragostei lui Dumnezeu, mintea tace. Căci simplitatea aceea mai mult decât plină de toate bunătățile nu se lasă descrisă de cuvintele noastre, care nu pot prinde decât mici părticele din ea și nu ajung, oricât de multe ar fi, să redea această plinătate nesfârșită a simplității dumnezeiești. Simplitatea nesfârșită se cere să fie trăită cu simplitatea noastră nesfârșită, în intensitatea ei nepătrunsă, neîncercând să o fărâmițăm în mici bucăți, care nu pot nici separat, nici împreună să redea plenitudinea ei. Cine încearcă să descrie iubirea trăită la sânul celui iubit?

Mintea se află acolo golită de înțelesuri, de noțiuni, nu pentru că s-ar fi sărăcit cu totul, ci pentru că le-a depășit pe toate, sau e mai presus de toate. Toate înțelesurile au devenit nevăzute prin covârșire. La ce mai folosesc hârburile, pentru cel ce are vasul întreg? Dar vasul cuprinde toate hârburile însă și nesfârșit mai mult: cuprinde armonia lor, strălucirea acestei armonii în soare, capacitatea vasului de a ține un conținut.

Fiindcă, dacă mai are nevoie de cuvânt ca să grăiască, e vădit că mai și înțelege. Pentru că orice cuvânt vine în urma unui înțeles. Iar dacă înțelege ceva, cum se află în ținutul ascunzimii? Căci nu este ascuns propriu-zis, ceea ce, nefiind văzut de alt organ, e văzut totuși de minte. Fiindcă, astfel, multe s-ar zice ascunse, pentru că foarte multe sau, ca să zic așa, toate câte le vede mintea, le vede necunoscându-le alt organ care le vede. Prin urmare cele ascunse ar fi aproape nesfârșite la număr, ceea ce este absurd. Dar numai Unul este ascunsul propriu-zis, la care se ridică mintea după toate, ca la Cel din care sunt toate, fie văzute, fie cugetate. Deci și ea, ridicându-se la el ca la Cel mai presus de toate, fie văzute, fie zise, fie cugetate, iese afară din înțelegere, din vedere și din grăire. Ba putem zice că încă n-a urcat până acolo, și nici nu a ajuns în ascunzimea dumnezeiască, până ce mai poate grăi, căci până atunci înțelege încă. Dar ascunsul este neînțeles, deci mai presus și de cuvânt. Prin urmare, mintea urcată odată în ținutul ascunzimii dumnezeiești și unificată, păstrează tăcerea, nu pentru că vrea, ci în chip natural, fiind luminată în chip unitar de Unul cel mai presus de înțelegere.

Este o dovedire logică a faptului că ascunzimea dumnezeiască nu e o ascunzime numai pentru vederea sensibilă, ci și pentru înțelegerea minții. Căci astfel ascunsul n-ar mai fi numai unul, ci multe. Pentru că multe sunt cele nevăzute de ochii sensibili, dar cunoscute de minte. Este o dovedire a teologiei apofatice. Ea nu e însă numai o renunțare intelectuală de la exprimarea a ceea ce e mai presus de înțelegere, ci o experiență pozitivă a unirii cu Unul. Căci mintea «luminată de Unu», sau de Duhul Sfânt în această unire. Ca atare, mintea știe de această unire, dar știe totodată că ea e mai presus de înțelegere. Ea știe pe «că» al unirii, dar nu înțelege pe «cum».

Dacă cuvintele obișnuiesc să facă mintea să propășească și să înainteze, ele o înalță în această înaintare până acolo unde cuvântul nu mai ajunge, adică până la lucrarea care se săvârșește în tăcere. Iar dacă ar folosi mintea pururi cuvinte și sufletul ar avea pururi trebuință de ele, eu nu văd care ar fi  înaintarea minții prin grăire. Dar grăirea nu este folositoare numai pentru făptuire, ci și pentru contemplație, întrucât mintea urcă de la cuvintele despre lucrurile ce au un chip, la Unul cel fără chip, cel simplu mai presus de cuvânt, dezlegat de toate și propriu, unde orice cuvânt apare fără rost, sau, mai drept vorbind, este chiar o piedică.

O argumentare prin reducere la absurd: dacă mintea ar avea pururi trebuință de cuvinte, ea n-ar mai avea propriu zis trebuință de ele, căci n-ar ajuta-o la o înaintare până dincolo de ele, ci ar ține-o mereu în ținutul lor mărginit. Un exemplu asemănător: dacă avionul n-ar tinde pe tot parcursul zborului spre pista de aterizare, n-ar mai zbura. Cuvintele ajută mintea să se înalțe până dincolo de ținutul lor. Acesta este folosul teologiei catafatice sau afirmative, pentru cea apofatică, sau a tăcerii.

Căci cuvintele se folosesc atâta timp cât se face peste tot o trecere de la un înțeles la altul. Dar Unul simplu, dezlegat de toate (absolut), nehotărnicit și fără chip, Unul pur și simplu și propriu și aflător mai presus de cuvânt, cum va avea trebuință de cuvânt ca să se facă de la El trecerea altundeva? Sau, cum ar putea fi cuprins? Căci cuvântul obișnuiește să cuprindă ceva. Dar Unul este necuprins, întrucât este nemărginit și fără formă. Iar dacă cuvântul nu este potrivit pentru Unul cel ascuns și mai presus de minte, întrucât acela e necuprins și fără formă, urmează că este potrivită tăcerea. Așadar, cei ce au înaintat, trebuie să ajungă de la grăire la tăcere, întrucât au înaintat la contemplarea simplă, fără chip și fără formă.

Un cuvânt urmează altuia, pentru a se trece de la un înțeles la altul. Prin înșirarea cuvintelor se arată legătura unui înțeles cu altul, sau dependența unui înțeles afirmat, de altul care trebuie afirmat și deci și a lucrurilor între ele. Dar mintea ajunsă în Dumnezeu, unde ar mai trece dincolo de El, folosind un cuvânt sau mai multe? Dumnezeu nu are nevoie să fie explicat prin alte cuvinte, deci prin alte lucruri, căci toate sunt inferioare Lui, deci fără putința de a ajuta la explicarea Lui. Prin astfel de cuvinte Dumnezeu ar fi arătat ca legat de alte realități, dar Dumnezeu este absolut, adică dezlegat de toate. Desigur se poate vorbi despre Dumnezeu, când se arată coborârea Lui la oameni. La faptele Lui mântuitoare pentru ei; sau când cel ce a făcut experiența Lui vrea să tălmăcească ceva din această experiență altora. Sau se vorbește despre El când nu se ajunge propriu zis la experiența Lui, care întrece înțelesurile și cuvintele, ci speculează numai despre El cu rațiunea. Dar fericirea omului ajuns în Dumnezeu însuși nu se poate descrie și omul respectiv însuși nu are nevoie să și-o descrie. Despre Dumnezeu nu se poate vorbi în mod deplin adecvat și pentru motivul că El e lipsit de «formă». Forma, definită în ea însăși, poate fi definită și altora, dar lipsa de formă nu se lasă definită, căci în acest caz se dă Celui fără formă o formă.

Dacă cuvintele sunt pentru lucruri cunoscute, iar ascunsul e necunoscut, urmează că ascunsul e în afară de cuvânt. Căci dacă necunoștința ascunsului e mai presus de cunoștință, iar ce-i mai presus de cunoștință nu are lipsă de cunoștință, cu atât mai puțin are lipsă de cuvânt. Deci, mintea care s-a urcat la Unul ascuns și simplu, păstrează tăcerea în chip firesc. și dacă nu tace prin fire și neforțat, încă n-a urcat la Unul cel ascuns și mai mult decât simplu.

Precum oamenii ce se nevoiesc cu liniștirea, ieșind uneori din chilie, cunosc prin însăși fapta lor deosebirea dintre a ședea și a ieși, tot așa și cei ce, aflându-se aproape de slava lui Dumnezeu prin contemplare, pătimesc tăcerea, dar uneori încep iarăși a grăi, se știu pe ei înșiși în ce stare sunt atunci când înclină spre grăire. Când le vine tăcerea, ar dori să nu le fi fost dat să deschidă niciodată gura, rămânând în starea aceea. Căci sunt ca niște alți îngeri pe pământ, uniți cu adevărul în mod unitar, fără chip, fără vedere trupească, fără formă și, simplu, prin priviri de-ale minții, care nu trec de la un lucru la altul, având în ei numai copleșirea și uimirea, fără a înțelege ceva, mai bine zis privind fără vedere trupească iluminările fără de început și dumnezeiești. Iar coborându-se mintea de acolo, ca una ce este schimbătoare, încep să grăiască și să treacă cu înțelegerea de la una la alta, prin multe și felurite treceri. și ca să le revină iarăși starea tăcerii, care e cu mult mai înaltă decât cea a grăirii, îmbrățișează liniștea și-și păzesc simțurile de cele supuse lor și se folosesc de toată destoinicia ca să se ferească nu numai de grăire, ci și de înțelegerea însăși, spre a putea zice și ei cu David: «Amuțit-am și m-am smerit și am tăcut despre cele bune». Deci, a grăi chiar cele bune este un lucru mai jos decât tăcerea!

Ţine de firea minții să înțeleagă, iar înțelegerea se înfăptuiește în mișcare și mutare. Deoarece, însă, mintea ajunsă în Dumnezeu se află deasupra înțelegerii și mișcării, pe drept cuvânt s-ar putea zice că mintea se ridică deasupra firii sale când își înfățișează pe Dumnezeu desfăcut de toate.

Înțelegerea se înfăptuiește în mișcarea și mutarea de la un înțeles la altul; în adaos de înțelesuri noi, care să aducă un plus de lumină în cele cunoscute mai înainte, prin asociere, pilduiri și contraste, sau contradicții.

Orice lucru îl înțelegem în legătură cu altele, de aceea înțelegerea noastră sporește trecând de la un lucru la altul, aflând legătura unui lucru cu altul. Dar cu toată această sporire, tot în planul mărginit rămânem. Cel ajuns în Dumnezeu nu mai are nevoie de această trecere de la un înțeles la altul, căci Dumnezeu nu mai e înțeles în legătură cu altele, ci e dezlegat de toate (absolut) avându-le în sine pe toate.

Orice înțeles este dat de un lucru, iar unde nu e contemplat un lucru, se arată minții prin cele aflate în chip natural în jurul Lui, adică prin cele ce le lucrează, care țin locul puterii ce izvorăște din cineva care are putere. Întrucât, deci, mintea obișnuiește în toate celelalte să contemple puterile împreună cu cele ce au puterea, caută și la Dumnezeu același lucru. dar neputând reuși în aceasta, pentru că Dumnezeu e mai presus de firea oricărei munți create, contemplă cele din jurul lui Dumnezeu, iar pe Dumnezeu și-L înfățișează fără să-L vadă, adică printr-o intuire simplă și de o clipă.

Mintea în străduința de înțelegere a ei caută întotdeauna subiectul puterilor prin care se realizează în lume diferite efecte. Numai atunci ea ajunge la un capăt mulțumitor al înțelegerii ei. Dar pe Dumnezeu ca Subiect nu-L poate găsi în lume. și numai El e Subiectul desăvârșit care nu suferă nimic de la lume, ci toate cele din lume depind de El. Ca să-L găsească pe El trebuie să depășească toate cele din lume și să contemple puterile din jurul Lui, puterile prin care a creat și susține subiectele omenești. contemplând puterile din jurul lui Dumnezeu, sau lucrările Lui, vede în ele printr-o intuiție simplă și simultană pe Subiectul lor; e o vedere a Lui fără ochi, dar și logic, mintea presupune un Subiect la baza oricăror manifestări.

Înaintând în văzduhul liniștii, dobândind bunăvoința dumnezeiască și lucrând în ea Duhul dumnezeiesc și preaslăvit, mintea e răpită de la lucrarea înțelegerii tot mai des spre starea fără chip, fără calitate și simplă, pătrunzând repede înăuntru inimii, prin puterea mai presus de fire a Duhului. Oprindu-se aici, în simțirea prezenței dumnezeiești, și neînțelegând nimic, se află mai presus de înțelegere. Iar prin faptul că de la înțelegerea celor din jurul lui Dumnezeu s-a urcat la simțirea prezenței dumnezeiești, s-a făcut, cum s-a spus, simplă. și pentru că se află mai presus de înțelegere, se zice că petrece mai presus de firea sa.

Tot ce se zice că e ascuns, e necesar să aibă ceva arătat în afară, din care se străvede că e ascuns. Căci, astfel, s-ar socoti, mai degrabă, că nu există. Pentru că, ceea ce nu dă nici un fel de cunoștință arătată despre existența sa, ar putea, să fie socotit egal cu ceea ce nu există nicidecum. Deci, fără îndoială că și ascunsul lui Dumnezeu e însoțit de anumite arătări.

Pășind mintea pe urma acestora, primește o simțire a ascunzimii dumnezeiești, urcând de la cele cuprinse ale lui Dumnezeu la ceea ce e necuprins. Iar ridicându-se acolo, știe singur că este ceva ce scapă cuprinderii sale naturale și se află deasupra oricărei cuprinderi cu înțelegerea, fie ea și îngerească, fie mai presus de fire. De asemenea știe că acest ceva este ascuns și începutul și sfârșitul acestei firi și ființe create și a tot ce există, iar în Sine este mai presus de fire, de ființă, așezat nesfârșit mai sus decât toată existența; că e nefăcut, fără de început, nehotărnicit și necuprins nici de natură, nici de loc, nici de timp. Acest ceva este Unul cel ascuns și mai presus de minte. De la El pornește în chip natural înțelegerea dumnezeiască cea de multe feluri, care ne ridică iarăși și ne întoarce prin povățuiri și înălțări înțelegătoare spre Unul cel ascuns și mai presus de fire și începătura tuturor.

Când mintea se înfățișează lui Dumnezeu privindu-L cu toată înțelegerea ei, datorită împărtășirii de Duhul, și se bucură de slava și strălucirea feței Lui, pe cât îi este îngăduit, se cade și e foarte potrivit să tacă și să privească în liniște și fără tulburare. Iar dacă se așterne în oricare fel vreun nor de întuneric între minte și Dumnezeu, aruncă în el, ca un foc năprasnic, luminos și arzător, un cuvânt scurt, dar din descoperirea dumnezeiască. În felul acesta, alungând repede întunericul cu lumina, și ceața cu căldura, și luminând totodată mintea și încălzind-o cu acest cuvânt, acesta va izbuti iarăși să fie împreună cu Dumnezeu ca mai înainte și să privească frumusețea Lui și să se bucure, după cuviință, de El și să se înfrumusețeze cu ea și să pătimească, pentru a spune pe scurt, cele ce vin de la Dumnezeu, prin privirea înțelegătoare, odată cu primirea Duhului de viață făcător. În același timp va izbuti să se facă simplă și să se desfacă, în Duh și adevăr, adică î Dumnezeu, de toate, chiar și de cele din jurul lui Dumnezeu.

Acestea i se întâmplă, după cuviință, văzătorului. Dar cel lipit numai de făptuire, are nevoie de multe până să ajungă la această stare, nefiind încă unit cu sine și, prin sine, cu Dumnezeu. Deci nu e de mirare că acesta cântă și grăiește în tot felul mult și des din cele dumnezeiești, înfricoșând și alungând, ca prin niște săgeți necontenite, pe cel ce ne dușmănește mult și ne războiește cu mânie. Dar îi va veni vremea și acestuia, dacă are răbdare, prin unda Duhului. și anume atunci când lucirile în chip de scântei ale multelor imnuri, cântări și cuvinte dumnezeiești se vor împreuna într-o mare vâlvătaie. Atunci îl va răpune și pe vrăjmaș mai ușor, rănindu-l de moarte, arzând adică și sfârtecând, și mai bine zis alungând întunericul lui, iar pe sine se va lumina și încălzi de acest foc, care îl va mișca spre dragostea dumnezeiască. Odată cu aceasta, va înălța către Dumnezeu în tăcere un imn al inimii și toată uimirea sa, arătându-și sie însuși minunile mai presus de fire ale multor taine. Căci, nu pe nedrept cei ce rabdă se fericesc de Domnul. De fapt, înaintând vremea, ei vor moșteni, ca unii ce vor deveni blânzi, pământul duhovnicesc al făgăduinței în Hristos Domnul nostru.

Când mintea, învăluită de toate revărsările de lumină ale Duhului, e cuprinsă de amețeală și nu mai știe ce să facă și se vede pe sine întinzându-ne și preschimbându-se după Cel nesfârșit și nehotărnicit, e vremea de a tăcea. Iar când se simte obosită de atotluminoasele vederi și voiește să le înșire în cuvinte, ca slăbind tăria pătimirii, să găsească puțină odihnă, e vremea potrivită de a grăi (Eclesiast 3, 7), desigur, cuvinte scurte și potrivite iluminării dumnezeiești.

Când mintea, fugind din mijlocul apelor, de faraon cel gândit cu mintea, străbate noaptea sa în lumină de foc și ziua sub acoperământ de nor (Ieșire 13, 21), e vreme de tăcere binecuvântată și de liniște. Căci atunci începe cu adevărat curățirea sufletului, iar când îi vine împotrivă cumplitul Amalic cel gândit cu mintea și neamurile ce-i urmează, împiedicându-i trecerea spre pământul făgăduinței, atunci e vreme potrivită de a grăi; dar mintea trebuie să fie susținută în ațintirea ei spre Dumnezeu, ca odinioară mâinile lui Moise de Aaron și de Or (Ieșire 17, 12).

Monahul scapă noaptea de vrăjmașul nevăzut prin apa lacrimilor și e condus spre țara făgăduinței unirii cu Dumnezeu prin focul rugăciunii, iar ziua e acoperit cu harul smereniei, ca să nu fie biruit de slava deșartă.

V

Când țâșnește în inimă din adâncul fără fund al izvorului dumnezeiesc și din vederea înțelegătoare puterea duhovnicească, e vreme potrivită de a tăcea. Căci atunci se săvârșește în chip negrăit slujba sfântă și închinarea minții către Dumnezeu în Duh și adevăr. Iar aceasta întru adevărată simțire înțelegătoare. Când, prin privirea înțelegătoare spre Dumnezeu, partea rațională a sufletului se umple de uimire dumnezeiască, iar cea înțelegătoare de vedere, și peste tot sufletul se umple de bucurie, atunci e vreme de a tăcea. Căci mintea vede atunci cu bună simțire adevărul în chip concentrat și preamărește, închinându-se uimită, pe Dumnezeu care strălucește în ea.

Mintea, luând seama la ea însăși, trebuie să-și călăuzească cu luare aminte starea ei înțelegătoare, în mod chibzuit, înțelept și cu judecată. și când se va simți pe sine contemplând tainele simple și fără chip ale cunoașterii lui Dumnezeu, va trebui să se oprească îndată în liniște, tăcere și uimire, dar nu departe de inima sa lucrată și iluminată de Duhul. Căci atunci e vremea nu numai de liniștire a tuturor simțurilor dinspre partea celor opuse simțurilor îndeobște, ci nu mai puțin de tăcere dinspre orice cuvântare desfășurată. Ba, mai mult, e timpul atunci, pentru cei de pe treapta cunoașterii, să se dedea îndeletnicirii liniștii și neprivirii înțelegătoare. Căci e nevoie de o nemișcare totală în simțuri, în cuvinte și înțelegeri, ca mintea să se lipească de Dumnezeu cel Unul și singur, dar întreit, liberă și într-o pornire directă, prin privirea unitară și unică la El. Prin aceasta va vedea, pe cât îi este îngăduit, nesfârșitul, neînceputul, necuprinsul și, ca să spunem pe scurt, celelalte însușiri dumnezeiești, neschimbate și absolute (dezlegate de toate), și se va uni cu El, preschimbată prin contemplare, simplificată și devenită întreagă în chipul dumnezeiesc, cu ajutorul harului și plină de bucurie și de uimire. Iar fiindcă mintea ar vrea să stăruie în această stare, dar nu poate, fiind schimbătoare și viețuind împreună cu cele nestatornice, legată cu trupul și cu lucrurile dimprejur, când cade trebuie să știe să nu se depărteze prea tare de vederea cea unitară și să nu grăiască mult, ci să spună puține și acestea din dumnezeieștile lumini, ca în felul acesta nu numai să se poată întoarce iarăși cu ușurință spre unirea mai presus de minte cu Dumnezeu, ci să simtă și mai vădită unirea, ba și mai statornică. Cu cât va păzi mintea mai mult adunarea în sine și nerăspândirea, cu atât hrănirea din El o va aduce mai repede spre unirea dumnezeiască și se va uni cu străluciri mai vădite și mai rodnice, prin obișnuința neîncetată cu cele dumnezeiești.

Mintea nu poate sta tot timpul în extazul privirii lui Dumnezeu, dar când cade din el trebuie să se ocupe cu cântări și cu cuvintele dumnezeiești, pentru ca să poată reveni iarăși cu ușurință la acea stare de extaz.

Odată ce mintea s-a preschimbat, pătimind arătare dumnezeiască prin vederea înțelegătoare, și e umbrită de lumina Celui necunoscut, care e dincolo de toată cunoștința, se face neîmpărțită, simplă și nehotărnicită, fiind luminată unitar ca într-un întuneric. Ea contemplă atunci frumusețea cea nemărginită din pricina simplității covârșitoare, cea fără chip pentru depășirea oricărui chip, cea fără început ca mai presus de orice început, necuprinsă, dar cuprinzând în sine hotarele tuturor și tot ce e hotărnicit, umplând toate ca ceea ce e mai presus de plinătate și nesfârșită. Scurt vorbind, când mintea privind de sus, vede, în privirea Unului, toate, în temeiul negrăit al unei puteri înțelegătoare mai presus de înțelegere, e vremea să tacă și să se desfăteze tainic și mai presus de lume, sau, ca să zic așa, și fără vedere și fără grai, de împărtășirea de adevăr, printr-o pătrundere dumnezeiască în el. Iar când lipsesc cele zise din minte și vede în jurul ei împărțire, atunci e vremea de a grăi, adică de a grăi cele potrivite să ducă la tăcere. Căci e cu mul mai bună decât orice cuvânt tăcerea cea mai presus de cuvânt, care foarte potrivit este numită tăcere la vremea ei, cum spune și Solomon, care o pune pe aceasta înainte: «Vremea este a tăcea» și apoi «Vremea este a grăi». De fapt cel mai bun lucru și de prima cinste este a păzi tăcerea la vremea ei. Iar de nu este încă aceasta de față și mintea încă nu se află în chip unitar în cele mai presus de cuvânt, să fie măcar lucrul al doilea, adică vorbirea la vreme, ca în felul acesta grăirea să fie înrudită cu tăcerea și aproape de ea. Astfel, precum tăcerea, așa și grăirea să fie la vreme și să se silească să vină la tăcere. Iar aceasta se întâmplă celui ce grăiește și cugetă neîncetat la cele dumnezeiești și vede zidirea oglindind Ziditorul și povestind despre El. aceasta înseamnă a grăi la vreme.

 Când dispoziția omului dinăuntru simte că trebuie să strige. «Doamne, cât s-au înmulțit cei ce mă necăjesc! Mulți se scoală asupra mea», atunci e vremea de a grăi; de a grăi cum se cuvine, nu lucruri deșarte, ci cuvinte măsurate, împotriva vrăjmașilor, așa cum trebuie.

Când vede ridicându-se asupra sa martori nedrepți, întrebându-l de cele ce nu le cunoaște și tulburându-l, e vremea de a grăi și anume de a răspunde împotrivă.

«Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrurile pe care a început să le facă», dar numai după împlinirea (desfășurarea) celor făcute în Cuvânt și Duh. Tot așa și mintea cea după chipul lui Dumnezeu se odihnește de toate lucrurile ei, pe care a început să le facă spre întregirea lumii gândite (inteligibile) a virtuții; dar numai după ce a cercetat și a desăvârșit statornic în Cuvântul lui Dumnezeu și în Duhul de viață făcător toată lumea și înțelesurile din ea (inteligibile) și după ce s-a urcat de la acestea iarăși, la Cuvântul și Duhul, la cele numite de unii după cele naturale și s-a înălțat la vederile tainice, simple și desfăcute de toate, ale cunoștinței de Dumnezeu (teologiei). Căci urcând atunci în odihnă, gustă multă odihnă și pace, cunoscând adevărul înțelegerii, și se îndumnezeiește prin lumina cunoștinței și prin împărtășirea Duhului de viață făcător în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Odihnindu-se Dumnezeu, nu s-a odihnit de la toate lucrurile, ci numai de la cele ce a început să le facă. De la lucrurile fără de început, necreate și proprii Lui prin fire, nu s-a odihnit. Tot așa și mintea, prin imitarea Lui, după ce a cercetat în Cuvântul dumnezeiesc și în Duhul de viață făcător și a străbătut creațiunea văzută, nu se odihnește de la lucrurile proprii firii ei, care n-au început și nu se sfârșesc, ci de la cele văzute, care încep și se sfârșesc. De aceea, odihnirea trupului întru nemișcare, odihnire ce însoțește pe cel ce s-a odihnit, e o stare opusă celei a minții. Căci dacă n-ar intra mintea într-o pururi mișcare, printr-o adiere necontenită și de viață făcătoare a Duhului, în contemplarea cunoscătoare a celor văzute, nu s-ar ști nici de există o odihnă înțelegătoare ce se întoarce într-o neîncetată mișcare și în chip unitar numai în jurul lui Dumnezeu și îndumnezeiește pe cel părtaș de ea printr-o odihnă negrăită în Hristos.

Nu te grăbi, zice Solomon, să scoți vreo vorbă înaintea feței Domnului; pentru că Dumnezeu este în cer, sus, iar tu ești pe pământ, jos. (Eclesiast 5, 1). Prin aceasta lămurește foarte înțelept și direct, care este vremea de a tăcea, căci zice: fiindcă tu, măcar că ești jos pe pământ, te afli înaintea feței Domnului Celui ce este în ceruri și te-ai învrednicit de atâta har, încât u, cel de jos, poți să cugeți și să privești cele de sus și, pătrunzând în chip înțelegător în ele, să stai înaintea Domnului, nu te grăbi să scoți vreo vorbă; pentru că e vremea de a tăcea. Năzuiește să te afli în chip înțelegător sub lucrarea adevărului, în mod unitar și dumnezeiesc. Căci aceasta înseamnă a fi înaintea Domnului, când mintea contemplă cele multe din jurul lui Dumnezeu în chip unitar și printr-o privire simplă și unică în Dumnezeu. Deci pătimind aceasta și stând înaintea lui Dumnezeu, nu te grăbi să scoți vreo vorbă, dacă nu vrei să te cobori de bună voie și în chip nepriceput de acolo.

Dar s-ar putea spune și aceasta celor ce caută să explice înțelesul acestui cuvânt: A fost o vreme când firea omenească era neștirbită și, de aceea, pe drept cuvânt, departe de rele, fiind aproape de Dumnezeu, contemplând pe Dumnezeu și desfătându-se cu veselie și cu uimire de slava frumuseții feței Lui, în strămoșul Adam, într-o desfătare nematerială, înțelegătoare, cerească și nestricăcioasă. Căci mult har s-a revărsat în sufletul primului om și mintea lui cea în chipul dumnezeiesc era plină până peste vârf de multe vederi cunoscătoare și înălțări spre Dumnezeu, bucurându-se în raiul văzut de cel nevăzut (inteligibil), sau, ca să zic așa, de viața fericită, fiind unită desăvârșit cu sine însăși și cu Dumnezeu și stăruind în sine și în Dumnezeu, precum se cuvine. Ea se află, adică, într-o stare unificată și asemănătoare cu Dumnezeu și cu adevărat îndumnezeită. și aceasta, cu tot dreptul, odată ce era făcută după chipul lui Dumnezeu. Iată pe scurt bunurile ce le avem de la Dumnezeu.

Dar aceasta n-o putea suferi diavolul blestemat, rănit de pizmă, care dușmănea norocul și slava noastră. și de aceea, pierzătorul își dă toată silința să ne amăgească și să ne lipsească de ceea ce nădăjduiam, prin sfaturi zise bune și prin aprinderea poftei noastre după o îndumnezeire mai înaltă decât cea pe are o aveam, clevetind, începătorul răutății, justețea poruncii lui Dumnezeu. Din amăgirea lui ne-a venit deci pierzarea jalnică și am fost scoși de la Dumnezeu  și de la desfătarea dumnezeiască; din pricina ei am căzut în chip ticălos de la viețuirea duhovnicească și de la mintea unificată și deci de la contemplarea feței lui Dumnezeu și de la slăvirea și preschimbarea noastră prin raza frumuseții dumnezeiești. Iar aceasta ne-a dus la propovăduirea multor dumnezei despărțiți, în locul unei dumnezeiri întreite ipostatice, adică a celor ce nu sunt cu adevărat dumnezei, ci demoni amăgitori, pierzători și pizmași. Am pierdut deci pe Unul propriu-zis, viața și rânduială unitară și ne-am rupt în multe și felurite părți; și puterea noastră înțelegătoare, ca și încordarea sau, mai bine zis, tăria ei a dispărut, nu fără pricină, și am căzut în adâncul unui rău nemăsurat și am ales, noi, cei ce suntem chipurile lui Dumnezeu și vrednici de petrecerea cea de sus și cerească, să cugetăm cu nesocotință (Coloseni 3, 2).

Dat fiind însă, că nu suntem neschimbători și cu neputință de clintit, putem, din fericire, precum ne-am rostogolit de slava cea multă la cea mai de jos necinste, să ne întoarcem iarăși și să căutăm în sus și să vedem fața atotînchinată a lui Dumnezeu. Nu o mai vedem de atât de aproape ca mai înainte, ci mai de departe, dar o putem totuși vedea și putem pătimi strălucirea frumuseții Lui.

Așa, dumnezeiescul Moise și toată ceata Proorocilor și cei dinainte de ei, adică Avraam și cei ca el, au văzut, pe cât era cu putință, foarte lămurit această frumusețe și s-au desfătat îndestulător de strălucirea ei. Dar, copleșiți de slava Lui neapropiată, unii își plângeau nevrednicia lor (Isaia 6, 5), alții se socoteau și se numeau pe ei pământ și țărână (Facerea 18, 27); alții iarăși nici nu izbuteau să grăiască de mărimea covârșitoarei slave celui văzut, ocărându-și slăbiciunea și zăbăvnicia la vorbă (Ieșirea 4, 10). și alte multe stări fericite au pătimit în chip vrednic de laudă. De aceea, și dumnezeiescul David, îndrăgostit de strălucirea frumuseții feții Domnului, strigă către Dumnezeu: «Când voi veni și mă voi arăta feței Dumnezeului meu?». și voind să arate starea de suflet în care a văzut fața Domnului, zice: «Drepții vor locui împreună cu fața Ta», iar înfățișând cu înțelepciune tăria ce o dă sufletului fața văzută a lui Dumnezeu, zice: «Întors-ai fața Ta de la mine și m-a, tulburat». Dacă întoarcerea feței lui Dumnezeu aduce spaimă, urmează că arătarea și privirea ei aduce sufletului pacea duhovnicească. Aceasta este un dar cu atât mai mare cu cât, după dragostea și bucuria dumnezeiască, se arată harismele Duhului, sau roadele Lui, care-i înfățișează pe cei ce viețuiesc cu sfințenie și evlavie, ca umblând în lumina feței Domnului. De aceea zice: «Doamne, întru lumina feței Tale vor umbla și în numele Tău se vor veseli toată ziua», se înțelege de veselia cea duhovnicească, dat fiind că Soarele înțelegător și negrăit trimite în omul dinăuntru razele nepătate și de viață făcătoare ale Sale și prin aceasta începe să strălucească în minte uimirea de cele mai presus de lume.

În acest timp, toată amintirea sufletului este ridicată de la pământ și e mutată la cer, iar omul se bucură, saltă și, cântând imnuri, se oprește și se veselește întru atâta bucurie, desfătare și mulțumire, cum nu se poate spune, răspândind fericit din sine strălucirea feței Domnului. De aceea se roagă, pe de altă parte, lui Dumnezeu, zicând: «Să nu întorci fața Ta de la mine ca să nu mă asemăn celor ce se pogoară în groapă». Căci întoarcerea feței Domnului de la om este pricină de întuneric, iar întoarcerea ei către el e pricina a toată lumina înțelegătoare, deci, pe drept cuvânt, și a bucuriei duhovnicești. Pentru aceea, zice și despre sine: «Însemnatu-s-a peste mine lumina feței Tale» și adaugă: «Dat-ai veselie în inima mea».

Mărturisind iarăși că darul duhovnicesc al harului dumnezeiesc i-a venit din lumina feței Domnului și întrebându-se. Cine sunt cei ce stau înaintea feței Domnului și se închină ei, răspunde: «Bogații (cu înțelegerea) din poporul lui Dumnezeu» (Psalmi 44, 14), adică cei sfinți și oamenii lui Dumnezeu, care sunt mulți, dar nu toți. Căci nu toți pot vedea fața lui Dumnezeu și petrece viața îngerească, până ce trăiesc pe pământ. Pentru că le mai lipsește mult până acolo. De aceasta au parte numai cei ce socotesc că se cade să I se slujească lui Dumnezeu cu înțelepciune dumnezeiască și cu cunoștință și că trebuie să I se aducă închinare în Duh și adevăr. Numai aceștia s-ar putea numi, după cuviință, «bogații poporului lui Dumnezeu»: «Iar feței Tale i se vor închina bogații poporului».

Aceasta știind-o mai bine decât toți Solomon, ca cel plin de înțelepciune mai mult decât toți și care ne învață cu un dar deosebit, zice: «Nu te grăbi să scoți cuvânt înaintea Domnului, că Dumnezeu e în cer sus ți tu pe pământ jos». Când ajungi, adică, prin darul dumnezeiesc înaintea Domnului și ai parte de o vedere dumnezeiască și unitară, când se înalță, adică, vederea minții până acolo, e vreme de a tăcea. Deci, să nu te grăbești atunci să scoți nici măcar un cuvânt, urmând în chip deșert obișnuinței de a vorbi, pentru că atunci nu e vremea de a grăi. Căci te faci și tu dumnezeu, aflându-te încă pe pământ, întrucât privești asemenea îngerilor fața lui Dumnezeu Cel din cer.

De fapt și îngerii, cum a zis Mântuitorul, «văd pururi fața Tatălui Celui din ceruri», de aceea, când auzi pe Solomon zicând în alt loc: «Celor drepți le izvorăște pururi lumină din fața Domnului» (Pilde 13, 9), gândește că ei pătimesc aceasta asemenea îngerilor, prin harul dumnezeiesc, privind pururi fața Domnului, din care se răspândește lumina ca dintr-un izvor. Căci omul se face și este un alt înger pe pământ, ca să nu zic un alt dumnezeu, și se întoarce la darul chipului prin harul Domnului. Astfel, făcându-te tu pe pământ jos, ceea ce e Dumnezeu sus, adică dumnezeu, nu deșire acest lucru minunat prin cuvinte, nici nu trece de la un înțeles la altul, mișcându-ți cugetarea, printr-o împărțire a înțelegerii, ci apropie-te unitar și privește, asemenea lui Dumnezeu, fără ochi și nemișcat, printr-o privire simplă și unificată, desfătându-te de strălucirea neapropiată și atotluminoasă ce izvorăște din fața Domnului.

Aceasta este starea cea mai înaltă și mai râvnită a minții celor ce și-o țin îndreptată cu înțelepciune spre Dumnezeu, sau, cum s-ar zice, floarea curăției minții. Aceasta e unitatea dorită a credinței ce se înfăptuiește în comuniunea Duhului; rodul preaslăvit al înțelepciunii îndumnezeitoare; temelia păcii duhovnicești; cămara bucuriei neînchipuite, desfătarea, creșterea și preschimbarea sufletului, începutul tainelor și descoperirilor dumnezeiești și negrăite; capătul unicului și primului adevăr; înălțarea oricăror feluri de gânduri; păzirea tuturor cugetărilor; ridicarea mai presus de înțelegere; prilejul uimirii; prefacerea și preschimbarea mai presus de minte a minții în simplă, nehotărnicită, nesfârșită, necuprinsă, într-o stare fără chip și fără formă, fără calitate, nefelurită, fără cantitate, neatinsă și mai presus de lume; restabilirea ei în întregime în chipul dumnezeiesc.

Deci, ajungând la această stare și aflându-te astfel sub lucrarea îndumnezeitoare a harului de oameni iubitor, să nu te grăbești să scoți, din nepricepere, vreun cuvânt înaintea feței Domnului. Că a Lui va fi slava unică și simplă în vecii vecilor.

Vrând mintea să contemple cele ale înțelegerii (cele inteligibile) de deasupra sa, de nu va avea împreună lucrătoare spre acestea, prin har, și inima sa, va vedea lucruri firave, neluminate și tulburi. De aceea, va fi lipsită și de plăcerea ei cea mai de căpetenie, chiar dacă i se va părea, din neștiință, că se îndulcește, pentru faptul că încă n-a gustat din aceea. E așa cum celui ce mănâncă pâine de orz i se pare că se îndulcește, măcar că e departe de dulceața pricinuită de pâinea de grâu, pentru faptul că nu cunoaște gustul pâinii de grâu.

Dacă mintea nu e însoțită de inimă, nu face experiența lui Dumnezeu ca Persoană, căci mintea înclină mereu spre distingeri pentru a înțelege, sau e dusă de tendința de a afla lucruri de sine stătătoare, ca să le poată cuprinde deplin cu înțelegerea. Dar inima mă face să experiez că toate acestea sunt realități firave, inconsistente. Numai inima, ca cel mai total și mai intens organ al persoanei, experiază Persoana lui Dumnezeu. și mintea numai prin inimă vede lumina, sau experiază iubirea Persoanei. Dar întâlnirea cu altă persoană, vine numai din voința aceleia, adică prin harul ei.

După unirea inimii cu înțelegerea, prin har, mintea vede fără amăgire în lumina duhovnicească și se întinde spre bunul propriu dorit de ea, care este Dumnezeu. Ea se ridică atunci cu totul peste simțuri, adică se face din nou necolorată, fără calitate și nesupusă închipuirilor ce vin din cele supuse simțurilor.

Unirea minții nu e însoțită de inimă înseamnă și ieșirea ei din îngustările ce le produc chipurile și închipuirile celor sensibile, înseamnă ridicarea ei peste determinările ce i le dau simțurile lucrurilor. Căci în inimă găsește o deschidere spre nesfârșitul iubirii și mintea câștigă și ea această nesfârșire, dar aduce din partea ei o conștiință a acestei nesfârșiri.

Mintea, călăuzită de har spre contemplare, se hrănește cu adevărat pururi cu mană duhovnicească. Căci și mana simțită, pe care o mânca Israel, avea o putere vrednică de prețuit, ca una ce hrănea și îndulcea trupul; dar ce era ea după ființă, nu se știa. De aceea, se numea și mană -  cuvânt care arată firea ei necunoscută, căci cuvântul mană înseamnă: „Ce este aceasta?”. Pentru că iudeii, mâncând ce vedeau și necunoscând hrana, se întrebau nedumeriți: „Ce este aceasta?”. Tot așa și văzătorul, ieșind din sine spre sine cu mintea, se întreabă întotdeauna zicând: ce este lucrul acesta care veselește când e pricit și îngrașă mintea când e mâncat duhovnicește, dar care întrece putința de a-l înțelege în sine, deoarece e dumnezeiesc, mai presus de fire, hrănind și adăpând mintea în chip minunat, dar scapă oricărei înțelegeri a minții, nu numai fiindcă e necuprins, după ființă, ci și nesfârșit și nehotărnicit.

Ca și mana care hrănea trupul în pustie, așa și Dumnezeu care hrănește mintea, nu poate fi înțeles în Sine. Mintea hrănindu-se cu el, se întreabă ce este Acesta? Ea are pornirea să întrebe, căci ieșind din sinea împărțită și înstrăinată, iese spre sinea adevărată și prin ea în Dumnezeu, care e mai presus de înțelegere.

Trei sunt cele ce dau mărturie adevărului: zidirea, Scriptura și Duhul; căci prin Scriptură și zidire, privite duhovnicește, se contemplă adevărul cel Unul și simplu, ca și cel compus ce provine din El. Iar prin aceste trei mărturii, ajungând mintea și oprindu-se în cele două adevăruri, și-a aflat, cu harul lui Hristos, calea. Căci adevărul cel simplu a aflat înălțimea și adâncimea gândită cu mintea (inteligibilă), ca fiind lărgimea nesfârșită, care, punând-o în stare de uimire, o face să preamărească pe Dumnezeu plin de frică. Iar prin cel compus a aflat, pe lângă cele pomenite, încă și pacea inimii, dragostea și bucuria, ceea ce o face să cânte cu iubire, copleșită de mirare. Dar omul are trebuință de un lung răstimp de vreme și de multă osteneală și răbdare, pentru ca, lepădând în oarecare fel simțurile și scoțând cele supuse simțurilor din minte, să se ridice la cele gândite cu mintea, în urma cărora strălucește sufletului vederea adevărului.

Nu am zis că adevărul are nevoie pentru aflarea lui de unele ca acestea, cum sunt răstimpurile de vreme, sau osteneala și răbdarea, pentru a fi cuprins, ci omul are nevoie de ele. Aceasta, pentru că adevărul este unul și simplu, măcar că se arată contemplației în chip îndoit, și numai că strigă din toate părțile, mărturisindu-se pe sine celor ce voiesc să-l vadă. Dar omul fiind compus și împletit cu simțurile, ba și supus prefacerilor și schimbării, se abate uneori de la sine și se face el însuși potrivnic sieși, fără să știe, viclenindu-se din pricina părerii de sine și îmbolnăvindu-se de necredință. Iar prin acestea trei, adică prin părere de sine, prin vicleniei și necredință, cade jalnic din adevărul mărturisit de cele trei de mai înainte: de Scriptură, de zidire și de Duhul. De aceea, pentru ca să lepede cumplita părere de sine și celelalte, are nevoie de cele de care am vorbi înainte că are trebuință. Aceasta, pentru ca mintea, smerindu-se, să creadă cu simplitate și astfel să cunoască îndată limpede din Scriptură și din creațiune întru Duhul, nu numai adevărul cel atotsimplu, ci și pe cel compus ce provine din el, ba încă și ceea ce o împiedica de la vederea adevărului și o despărțea de bucuria de a-l avea.

Deci primul adevăr este Unul și singur simplu prin fire. După el este cel compus ce provine din el pentru noi cei compuși. Iar sfârșitul ultim și cel mai bun al minții noastre, spre care se străduiește toată viețuirea și nevoința celor călăuziți potrivit cu ținta Duhului, este ca mintea goală să vadă și să se bucure de strălucirea izvorâtă din adevărul prim și unic și din cel compus ce provine din el în chip minunat. și lucrul acesta nu s-ar putea împlini astfel, decât prin smerenie și simplitate în credință, pe temeiul mărturiei Scripturii și a creațiunii întru Duhul.

Iar când mintea va oglindi în cele trei puteri ale sale adevărul, din cele trei mărturii arătate mai sus, încovoindu-se oarecum spre sine, se face cu mult mai smerită, mai simplă și credincioasă fără clintire. De aici urcă apoi cu pas vesel spre contemplarea adevărului, de ale cărui raze se luminează mai limpede. Datorită acestora, întorcându-se iarăși de sine, pentru mărimea slavei văzută de ea, coboară la o stare și mai smerită și mai simplă, și e copleșită de uimire, sub puterea credinței. și așa, repetând și străbătând mereu un fel de cerc dumnezeiesc, urcă prin credință, smerenie și simplitate la vederea adevărului; iar strălucirea adevărului o face să coboare la mai multă smerenie și să se facă și mai simplă în credință. și nu se oprește de la săvârșirea acestui drum până «se mai spune astăzi» (Evrei 3, 13), contemplând cu smerenie, cu simplitate și credință,, prin mărturia scripturii și a zidirii, adevărul în Duh, și întorcându-se iarăși de unde a pornit. În felul acesta, îndumnezeindu-se zi de zi prin har și fiind luminat de cele mai presus de minte și trăind o viață plină de toată bucuria în Hristos, domnul nostru, omul gustă ca în arvună, bucuria de bunătățile veșnice viitoare.

Viața contemplativă se susține neștirbită și nepătată prin acestea trei: prin credință, prin împărtășirea vădită de Sfântul Duh și prin înțelepciunea bunei științe. Căci contemplația este, ca să spunem printr-o definiție, cunoștința celor de înțeles cu mintea în cele supuse simțurilor (a celor inteligibile în cele sensibile), iar uneori și a celor inteligibile simple, despărțite de simțuri; aceasta la cei înaintați. De aceea, e nevoie de credință, «căci de nu veți crede, nu veți înțelege» (Isaia 7, 9). De asemenea e nevoie de Duhul, pentru că «Duhul toate le cercetează, până și adâncurile lui Dumnezeu». De aceea, a zis dumnezeiescul Iov. «Suflarea Atotțiitorului este cea care mă învață pe mine» (Iov 33, 4).

Lucrarea dumnezeiască și vie a Duhului, aprinzând văpaie în inimă și înviorând-o în chip mai presus de lume, concentrează și adună mintea la sine și o împiedică de la orice împrăștiere, dându-i, pe lângă seninătate, multă mulțumire și mângâiere, încă și dragoste dumnezeiască, spre a vedea ușor cele dumnezeiești și a se învârti în jurul lor și a-și înfățișa pe Dumnezeu cu o iubire mare și anevoie de purtat și cu o veselie pe măsura ei.

Dar e nevoie și de înțelepciune, pentru că «înțelepciunea luminează fața omului» (Eclesiast 8, 19. o luminează pentru că se mută ușor de la simțuri la înțelegere și de la cele supuse simțurilor, la vederile cele înțelese și dumnezeiești și vede prin descoperire înțelegătoare cele negrăite. O luminează pentru că contemplă și vede în chip unitar pe Dumnezeu cel mai presus de ființă și pentru că se întipărește de El. «Fericit este omul, pe care-l povățuiești, Doamne, și prin legea Ta îl înveți pe el» (Psalmi 93, 12). Căci acesta este cu adevărat înțelept, ajungând prin povățuire la credință și învățând din învățătura Duhului cele ascunse ale lui Dumnezeu. Mare lucru cu adevărat este omul înțelept, care umblă prin credință în unirea și în părtășia mai presus de fire cu Duhul.

Cu adevărat, trei sunt cei ce nu pot fi apucați și ținuți, cum zice cineva: Dumnezeu, îngerul și bărbatul înțelept, care e un alt înger străin pe pământ, un supraveghetor al firii văzute și cunoscător tainic al lucrărilor, al darurilor necreate dumnezeiești. Căci el își însușește în tot felul, printr-o vedere totală, asemenea îngerilor, cunoștința lui Dumnezeu.

Dumnezeu, îngerul și omul înțelept nu pot fi apucați și înlănțuiți, căci sunt liber și nehotărniciți. Nu sunt ca obiectele, sau ca animalele. Numai omul pătimaș poate fi apucat și dus de belciugul patimilor, de către cei dibaci.

Omul e supraveghetor al firii văzute, sau văzător conștient al ei. Dacă există o lume văzută, e numai pentru că este omul ca subiect care să o poată vedea în chip conștient. Dar vederea ei este și înțelegere. Aceasta înseamnă că lumea e rațională, este o țesătură de rațiuni plasticizate pentru subiectul rațional care e omul, ca acesta să-și dea seama de Subiectul care a creat-o pe măsura rațiunii omului și să poarte prin ea un dialog recunoscător, un dialog al iubirii, cu El.

Așa este, ca să spunem pe scurt, cel înțelept în Duhul Sfânt prin credință, care, ca atare, e fericit. De altfel, îmi ajunge fără îndoială, cele ce mi le spune Sfântul Luca în Evanghelie – mie care socotesc că Domnul Iisus este liber de legea făpturilor – pentru a înfățișa puterea și lauda înțelepciunii și a harului. Căci acesta scrie că Iisus «sporea cu înțelepciunea, cu vârsta și cu harul», și iarăși, că «creștea și se întărea în Duhul», fiind plin de înțelepciune. Iar fiindcă m-am pornit să scriu și mai lămurit despre cele dinainte, aduc și ceea ce zice înțeleptul Solomon către Dumnezeu: «Cine a cercat urma celor din cer și sfatul tău cine-l va cunoaște, de nu ai fi dat tu înțelepciune și nu ai fi trimis pe Duhul Tău cel Sfânt dintru cele înalte? și așa s-au îndreptat cărările celor de pe pământ și oamenii s-au învățat cele plăcute Ţie și cu înțelepciunea Ta s-au mântuit» (Înț. Sol. 9, 16-9). Vezi la câtă putere ajunge înțelepciunea împreunată cu împărtășirea de Duhul? și cât de departe de mântuire sare cel ce n-a dobândit înțelepciune și Duh de la Dumnezeu, nici nu e călăuzit de cel înțelept și părtaș de Duhul?

Dacă despre Mântuitorul, în care locuiește toată plinătatea dumnezeirii, s-au scris unele ca acestea, nu e greu a înțelege de câtă înțelepciune împreunată cu înrâurirea Duhului are nevoie tot neamul oamenilor și cu câtă milă, putere și sporire s-a învrednicit de la iubitorul de suflet Dumnezeu, înțeleptul în Duhul care cearcă urmele celor din ceruri și pășește spre cunoștința Celui Prea Înalt.

Deci după ce am înșirat atâtea despre contemplativ, se cuvine să ne ostenim și să vorbim și despre vedere în parte, pentru a hrăni cugetarea celui ce ascultă cu toată inima. Căci Dumnezeu poruncește tuturor celor cuvântători să dăruiască din prisosul lor și celor ce sunt mai jos și să se împărtășească cu evlavie de darurile duhovnicești mai înalte ale iluminării dumnezeiești spre a se apropia în Duh de comuniune și fără mândrie de semenii lor, spre a le vorbi despre cele cunoscute cu mintea și despre Dumnezeu. În felul acesta nu numai că luminează cu tărie în biserica Dumnezeului celui viu învățătura cea dreaptă și nerătăcită, ci și fața cuvioasă și preafrumoasă a dragostei, care e semnul învățăceilor lui Hristos, strălucește neîncetat  în inimile noastre, vărsată în noi prin Duhul Sfânt spre iubirea desăvârșită și simplă a lui Dumnezeu și a oamenilor. Numai astfel putem trăi pe pământ o viață cu chip îngeresc, cu adevărat fericită și prea plăcută, ca unii ce suntem legați prin dragostea dumnezeiască și îndumnezeitoare de îndoită natură, «în care atârnă toată legea și Proorocii» și decât care nu e nimic mai dulce sufletului, mai ales când ea își are izvorârea în chip nemijlocit din vederea și cunoașterea lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești, adică din harul luminător.

Deci cel ce-și stabilește ca scop să urce bine și frumos la Dumnezeu spre a se uni cu el în chip desăvârșit, sau cu alte cuvinte spre a se mântui, odată ce fără a se îndumnezei mintea, omul nu se poate mântui, cum spun cuvântătorii de Dumnezeu, pe lângă împlinirea poruncilor domnului, cât e cu putință, se îndeletnicește și cu contemplarea cuvenită a făpturilor și a tuturor celor văzute, ca să nu-i fie făptuirea oarbă, adică despărțită de contemplare, nici contemplarea fără suflet, adică fără făptuire. De aceea, el începe cu înțelepciunea rațiunii și a minții și cu știință a Scripturii, adică cu o plecare bună, să privească cu bun scop și cu rațiune la lumea celor supuse simțurilor, ca la un semn arătat al Ziditorului, nesfârșit în putere și în înțelepciune. Așa se întâlnește, pe cât poate, cu cele nesfârșite în putere și cu toată felurimea lor, și-și desfată și hrănește mintea în chip ascuns din cele ascunse. și cu înaintarea vremii, ducând o viață de liniște și fără tulburare și cugetând numai la cele dumnezeiești, prin mijlocirea Scripturii și a lucrurilor văzute, își face drept îndeletnicire să privească, pe cât e cu putință, zidirea duhovnicește în conglăsuire cu Scriptura și cu chipurile (simbolurile), în conglăsuire cu adevărul, printr-o vedere mai unitară.

Întâmplându-se aceasta, mintea, cu ajutorul Duhului celui închinat și a lucrării Lui, e ridicată la vederea și știința sfântului adevăr, cum zice Marele Dionisie, adică la a doua sfântă treaptă a contemplației, ca să vorbim în general, la vederile și înțelesurile dumnezeiești, adică la cele fără acoperăminte și fără chipuri.

Prin acestea, mintea goală se apropie de cele inteligibile goale și, îndeletnicindu-se cât mai mult de arătările dumnezeiești prin curăția sa și prin întinderea spre Dumnezeu, primește în sine ca într-o oglindă strălucitoare, razele supraluminoase ale Soarelui cunoscut cu mintea.

Hrănită pe drum prin har iarăși de bunurile ce i se împărtășesc pe măsura ei, pășește ca pe o a treia treaptă, ridicându-se și pătrunzând mai unitar și mai concentrat de la acele multe și fericite vederi și împărtășiri dumnezeiești, sau de la multe și fericite vederi și împărtășiri dumnezeiești, sau de la marea lor varietate, la dragostea negrăită a Unului neschimbat și ascuns. Căci pe această treaptă contemplativul se preface sub lucrarea Duhului iluminator, care îi aduce aminte și îi ține în minte tot adevărul, cu toată simțirea înțelegătoare, în foc și în dragostea îndumnezeitoare, nesfârșită și din inimă, pentru Dumnezeu. Iar aceasta este, tot după Marele Dionisie, împărtășirea îndumnezeită și unitară de Unul însuși, atât cât este cu putință.

Zburând, deci, mintea purtătoare de Dumnezeu și plină de gândirea la el pe aceste trepte ale împărtășirii de Unitatea întreit ipostatică, într-un chip vădit și arătat de beția dumnezeiască de nesuportat a celor trei centre ale dragostei înflăcărate ce le scoate din ele și văzându-se pe sine rănită de iubire și aprinsă de simțirea ei, se entuziasmează și iese cu adevărat din sine, pătrunzând cu fața strălucitoare în tainele negrăite (apofatice) ale teologiei (cunoașterii de Dumnezeu). Iar acolo se ospătează îmbelșugat, prin îmbrățișări nevăzute, cu Cel neînceput și nesfârșit, necuprins și în întregime netălmăcit și atotneînțeles. Dar își înfățișează totodată pe Dumnezeu ca pe un ocean nesfârșit și nemărginit al ființei ce scapă oricărui înțeles legat de timp și de fire, după teologul amintit.

Acesta este, cum zice  Sfântul Dionisie, ospățul privirii ce hrănește înțelegător și îndumnezeiește pe tot cel ce se înalță spre El, începând de la contemplarea și cunoașterea lucrurilor, cum zice acest sfânt învățător, acolo unde lămurește sfintele simboluri ale ierarhiei noastre. Dar și Marele Vasile zice: «După ce va trece cineva prin contemplare dincolo de frumusețea celor văzute, înfățișându-se lui Dumnezeu însuși, a cărui vedere nu se poate arăta decât inimilor curate, înaintează la tainele cele mai înalte ale teologiei, putându-se face văzător». și iarăși, pomenind cuvântul lui David: «Dimineața voi sta înaintea Ta și prin contemplarea cu mintea a celor din jurul Tău mă voi apropia, atunci voi primi lucrarea văzătoare prin luminarea cunoștinței».

Asemenea lucruri se pot auzi deopotrivă și de la Sfântul Maxim, care arată câtă sporire aduce contemplarea și cunoștința lui Dumnezeu prin Scriptură și prin creațiune și că de aici vine luminarea cunoștinței, prin care se produce fericita îndumnezeire. Desigur, acesta este un bun care și azi e rar și greu de aflat la isihaști, din lipsa celui ce învață din experiență cu ajutorul harului, cum zice învățătorul cel mai înalt al liniștii, Sfântul Isaac Sirul, în cuvântul în care începe să vorbească despre simțirea duhovnicească și despre puterea văzătoare.

Zice, deci, Sfântul Maxim: «Lumini îndumnezeitoare numim învățăturile sfinților, ca unele ce sădesc lumina cunoștinței ți îndumnezeiesc pe cei ce le ascultă». El conglăsuiește în chip vădit cu Sfântul Dionisie care zice:

·               Toate celelalte lumini îndumnezeitoare, câte ni le-a dăruit, urmând cuvintelor evanghelice, predania ascunsă a învățătorilor noștri, le predăm și noi tainic altora.

·               Cunoștința dumnezeiască pe cei ce și-o însușesc, pe cât e cu putință, îi ridică după puterile lor și-ii unifică potrivit cu unitatea ei simplă.

·               Toată strălucirea de lumină, pornită din Tatăl, venind la noi ca un dar bun, ne face să plutim întins iarăși în sus, ca o putere unificatoare și ne întoarce spre unitatea și simplitatea îndumnezeitoare a Tatălui care ne adună. «Căci din El și spre El sunt toate» (Romani 11, 36). Bagi de seamă cum cel ce se face simplu, prin întoarcerea întinsă și înțeleaptă spre Dumnezeu, sau prin lucrare dumnezeiască, atunci când ajunge să contemple pe Dumnezeu, înălțându-se fie de la lucruri, fie de la Sfânta Scriptură, fie de la orice fel de simboluri dumnezeiești, se unește cu Dumnezeu și se îndumnezeiește, și nu numai atât, ci se și numește de-a dreptul dumnezeu? Căci toate câte s-au întors, dintre ființele înțelegătoare și cuvântătoare, cu toată puterea, spre unirea cu ascunzimea dumnezeiască începătoare, și se înalță, pe cât este îngăduit, spre razele dumnezeiești ale ei în chip neînțeles, prin imitarea lui Dumnezeu, dacă se poate spune așa, se învrednicesc și de același nume cu Dumnezeu.

De asemenea Marele Grigorie Teologul zice limpede despre om că e «animal cârmuit aici de iconomia dumnezeiască spre a fi mutat în altă parte, iar sfârșitul tainei este îndumnezeirea lui prin consimțirea cu Dumnezeu». Iar Sfântul Maxim zice: «Chipul cugetat al dumnezeieștii Scripturi preface pe cei cunoscători, prin înțelepciune, spre îndumnezeire, prin schimbarea la față a Cuvântului în ei, încât oglindesc cu fața descoperită slava Domnului» (Corinteni 3, 18). Această viață contemplativă are nevoie de trei lucruri de care am pomenit mai înainte: de credință, de împărtășirea Duhului și de înțelepciunea bunei științe în Hristos Iisus, domnul nostru.

Dacă atât zidirea cât și Scriptura s-a desfășurat prin cuvântul lui Dumnezeu și, privite duhovnicește, întăresc mintea și toate puterile ei spre vederea și înțelegerea lui Dumnezeu, odată ce inima e lucrată și mișcată duhovnicește, prea înțelept ne învață Proorocul David, spunându-se într-un loc: «Cu cuvântul Domnului se întăresc mințile (pe care aici le numește ceruri) și cu Duhul gurii Lui toată puterea Lui toată puterea lor»; iar în altul: «Plin este pământul (cugetat cu mintea, sau inima noastră) de mila Domnului», adică puterea, de lucrarea și de mișcarea bine simțită și vădită, mișcată de Duhul. Căci înainte de a simți mintea în inimă lucrarea, puterea și mișcarea (Duhului), numai că nu va agonisi tărie din cercetarea văzătoare și duhovnicească a zidirii și a dumnezeieștii Scripturi și din aducerea aminte și din aducerea rațiunilor din ele la o singură rațiune, ci o va copleși și o frică mare, ca nu cumva să se piardă umplându-se de năluciri.

Numai călăuzită de Duhul lui Dumnezeu, unit cu Cuvântul, mintea nu se umple de idei greșite, sau de năluciri cu privire la înțelesul lor. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este totodată Rațiunea adevărată și supremă. Câte erezii nu s-au născut prin interpretarea subiectivă a Scripturii și câte explicări necreștine nu s-au dat lumii? Ca și Sfântul Maxim Mărturisitorul, autorul scrierii de față vede atât în creațiune cât și în Scriptură rațiunile și înțelesurile aceluiași Cuvânt al lui Dumnezeu, sau ale aceleiași unice și supreme Rațiuni. În lucrurile lumii și în faptele și învățăturile Scripturii ni se adresează cuvintele aceluiași unic Cuvânt personal; prin rațiunile lor se vede aceeași unică Rațiune. Dar numai Duhul cel unit cu Cuvântul ne ajută să vedem rațiunile zidirii și Scripturii ca rațiuni ale aceluiași Cuvânt personal sau Rațiuni ipostatice; adică rațiunea noastră personală, formată după chipul Rațiunii personale supreme, poate judeca drept, în conformitate cu Rațiunea supremă, și poate sesiza lucrurile și învățăturile Scripturii ca cuvinte reale ale Cuvântului personal, numai pentru că Duhul Sfânt, ca Duh personal, întărește caracterul nostru personal, întărind în noi conștiința că ne aflăm, prin creațiune și Scriptură, într-o relație cu Persoana supremă a Cuvântului.

De aceea, de voim să ne îndeletnicim cu contemplarea lui Dumnezeu din Scriptură și zidire, spre a ne concentra în chip unitar multele rațiuni ale lucrurilor și multele înțelesuri ale Scripturii într-o singură rațiune și într-un singur Duh și a avea o singură vedere unitară, simplă și fără chip în nestatornicia, nesfârșirea și neîncepătoria ce ni se deschid în ele, să căutăm întâi să aflăm vistieria dinăuntru inimii noastre. și să rugăm pe Dumnezeul cel sfânt să umple pământul nostru lăuntric de mila Lui. Atunci , cu toată puterea ce o vom avea, să dăm libertatea minții noastre să zboare spre înțelegerea unitară, simplă, fără chip, veșnică, nesfârșită și nehotărnicită a lui Dumnezeu, într-g vedere ajutată de Cuvântul și de Duhul.

Când omul va fi străbătut drumul virtuților în cuget smerit, cu răbdare, nădejde și credință și cu simțuri drepte și simple, puterea și lucrarea de viață făcătoare și pururi izvorâtoare a Duhului Sfânt va veni în inimă, luminând puterile sufletești și mișcându-le și îndemnându-le potrivit cu firea lor. Ea va atrage atunci mintea ținută în lucrarea la sine și se va uni cu ea degrabă și în chip negrăit, încât mintea și harul vor fi cu adevărat și neîndoielnic un duh. Atunci mintea ajutată de suflarea harului, vine de la sine la vedere, punând capăt în chip negrăit umblărilor și rătăcirilor ei, prin lucrarea și lumina Sfântului și de viață făcătorului Duh. Ea se mișcă atunci în descoperirile tainelor dumnezeiești inteligibile și ajunge să pătrundă în toată tăcerea și liniștea, cu o privire proprie firii ei, în cele negrăite și mai presus de fire.

și se adâncește cu atât mai mult în privire și e luată în stăpânire de Dumnezeu și se înalță pe cât se poate spre vederea lui Dumnezeu, cu știința despre cele dumnezeiești adunată din sfinte lecturi, cu cât prisosește în smerenie, în rugăciune, sub lucrarea lui Dumnezeu întru Duhul Sfânt. Nu este atunci străin nici de lucrarea de teologhisire, ci ajunge numaidecât și la lucrarea aceasta și nu suferă să nu cuvânteze despre Dumnezeu și încă neîncetat. Dar fără darul ceresc pomenit și fără Duhul, care suflă vădit, printr-o pururi mișcare, în inimă, toate câte le vede mintea sunt, vai, nălucirile ei.

Duhul garantează obiectivitatea vederii minții, sau a înțelegerii drepte a rațiunilor lumii și ale Scripturii și deci și dreapta teologhisire sau cuvântare de Dumnezeu. Căci El ține mintea pe linia dreptei judecăți, fiind unit cu Cuvântul, sau cu Rațiunea supremă, și întărind pe văzător în calitatea lui adevărată de persoană. Contemplarea se face în tăcere. Dar după aceea ceea ce e contemplat este comunicat altora prin teologhisire, sau cuvântare de Dumnezeu.

și toate câte le grăiește despre Dumnezeu sunt cuvinte deșarte ce se pierd în aer, netrezind cum trebuie simțirea sufletului. Căci simțirea aceasta stă atunci numai sub înrâurirea cuvintelor ce vin din afară, din care se naște rătăcirea cea mai cumplită privitoare la lucrurile cele cugetate cu mintea; și grăirea de Dumnezeu însăși e lăturalnică, trecătoare și rea. Ea nu stă sub înrâurirea inimii lucrată de Duhul luminător, de la care vine adevărul unitar și neschimbat al celor cugetate cu mintea și al grăirii de Dumnezeu (al teologiei adevărate). Căci în acela a cărui inimă, îndeobște vorbind, nu se află în chip vădit puterea de viață făcătoare și luminătoare a Duhului și lucrarea pururi izvorâtoare sau inspiratoare, de voiește cineva să zică așa, sau curgătoare, nu se află unirea înțelegătoare, ci mai degrabă dezbinare; nici putere și statornicie, ci mai degrabă slăbiciune și nestatornicie, nici lumină și vedere a adevărului, ci mai degrabă întuneric și plăsmuire deșartă de năluciri, și peste tot o cale nesăbuită și rătăcitoare.

Numai cuvintele celui în a cărui inimă suflă duhul, sunt cuvinte pline de viață, de convingerea că prin ce spune prin ele se asigură viața, de aceea numai ele trezesc în ascultător puternic și durabil simțirea sufletului.

Pentru că în trei planuri sau pe trei căi poate umbla, după Părinți, mintea: pe calea firii, pe cea mai presus de fire și pe cea potrivnică firii. Când vede ceva inteligibil într-un lucru concret, vede un drac sau un înger. Dacă mintea s-a unificat în parte și făclia Duhului luminează mai tare, vede în chip mai presus de fire și, desigur, neamăgitor. Iar când mintea, privind cele ce se văd, se împarte și se întunecă și puterea ei de viață făcătoare se stinge, atunci vede ceva potrivnic firii și vederea aceea e amăgitoare. De aceea, nu trebuie să ne întindem cu mintea spre vederea duhovnicească în ipostas, nici să credem în orice fel de vederi, până ce inima nu e înrâurită și mișcată de puterea Duhului Sfânt, dacă vrem să avem mintea sănătoasă și înțeleaptă.

Unii, lucrând înțelept, cearcă să-și tămăduiască fierbințeala patimilor cu roua cerească a harului. Despre aceștia s-a scris: «Roua cea de la Tine tămăduire este nouă» (Isaia 26,19). Altora aceeași rouă, unindu-se cu un au un ajutor dumnezeiesc mai mare, li se preface în mană, sau într-un fel de pâine, dacă e primită cum se cuvine și cu vrednicie, cu frângerea inimii smerite și cu apa lacrimilor și cu focul cunoștinței duhovnicești. și așa li se face spre mâncare, după chipul mâncării îngerești. Despre aceștia s-a zis de multe ori cu bun temei: «Pâine îngerească a mâncat omul». Dar sunt și unii a căror fire, după ce au înaintat, li se face și li se arată, într-un chip mai înalt, ea însăși mană. Aceștia sunt cei despre care zic Evangheliile: «Ce este născut din Duh, duh este». Prima treaptă este a înțelepților ce se îndeletnicesc cu liniștea, cea de după ea este a celor ce, pe lângă cunoștința dumnezeiască, se și nevoiesc întru tăcere; iar a treia (cea mai înaltă) este a celor ce s-au făcut cu totul simpli și s-au preschimbat în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Scăpând mintea în chip înțelegător (inteligibil), prin har, de faraon și din Egipt și din ostenelile și necazurile de acolo, adică din viețuirea trupească ce ridică valurile pătimașe ale răutății amare și sărate, și ajungând în pustie, adică la viețuirea izbăvită de egiptenii inteligibili și, scurt vorbind, pătimind în chip înțelegător (inteligibil) toate cele ce au venit atunci asupra evreilor în chip văzut, și izbăvindu-se de ele, mănâncă printr-o simțire sigură a sufletului, o mană neînțeleasă cu mintea (inteligibilă) al cărei chip îl mânca Israel în mod simțit. Iar după începutul acestei viețuiri se întâmplă că, așa cum pofteau aceia cărnurile văzute, să poftească și ea, datorită amintirii, jertfele înțelese cu mintea (inteligibile) ale egiptenilor într-un chip primejdios și nu mai puțin greșit. Aceasta o face să cunoască o întoarcere a lui Dumnezeu de la sine, până ce prin rugăciunea căinței îl face pe Dumnezeu iarăși milostiv.

După ce mintea s-a eliberat de patimile păcătuirii amare și sărate (păcătuirea aduce amărăciune și gustul pișcător pe de o parte plăcut, pe de alta neplăcut al sării,, spre deosebire de gustul delicat, subțire al viețuirii curate), mai e totuși urmărită de amintirea păcatelor și se simte atrasă să le încuviințeze din nou, ca pe niște jertfe aduse în mod spiritual zeilor-demoni, asemenea celor ale egiptenilor. Părinții și scriitorii bizantini nu foloseau pentru aceste experiențe termenul spiritual, cum se numește în Occident, pentru că ei puneau un mare accent pe „minte” și pe conținuturile ei naturale sau mai presus de fire, adică pe „inteligibile”, pentru că de fapt de la minte începe ispita și păcatul, sau depărtarea de ele.

și așa, dacă se hrănește cu mana în liniște, înaintând vremea și harul sporindu-și înrâurirea și puterea asupra ei, mintea vede limpede, cum s-ar spune, trupul cel cugetat cu mintea (inteligibil) prefăcut în firea manei. O astfel de minte ce mănâncă mană are o cumpănă duhovnicească și niște talgere (Levitic 19, 35), de care folosindu-se la cântărirea manei, nu adună mai multă decât îi este de trebuință pentru hrană în fiecare zi, ca nu cumva, întrecând măsura, să putrezească toată și să se piardă, pierzându-se odată cu ea din lipsă de hrană și mintea care nu ține măsura.

Iar mintea care mănâncă mană se cunoaște prin aceea că, nemâncând nimic altceva, se înțelege în chip înțelegător. și aceasta, pentru că s-a preschimbat și ea oarecum, prin obișnuința mâncării, în calitatea manei, ca să zicem așa. Iar semnul acestui fapt este lipsa oricărei pofte de celelalte mâncări, pe care le poftea înainte, precum și aceea că pretutindeni vrea să mănânce numai mană și că s-a făcut prunc și s-a lipit de cinstirea lui Dumnezeu. De altfel, nu e de mirare că cineva se preface în ceea ce mănâncă neîncetat și poartă în sine vreme îndelungată.

Deci nici prefacerea minții prin obișnuință în însușirea manei nu este ceva nefiresc. Căci e foarte firesc ca o hrană necontenită și neschimbată să se prefacă în sine pe cel ce-l hrănește. Astfel mintea nu numai că dobândește treapta de înger, ci se face și părtașă de înfierea dumnezeiască, mutându-se cu dreptate de la slavă duhovnicească la altă slavă și nu numai privind la Unul, ci ea însăși făcându-se Unul și viețuind și împărtășindu-se de taine negrăite în chip dumnezeiesc și cu iubire de Dumnezeu întru Duhul Sfânt, se face în chip desăvârșit ca cele văzute și preamărite, încât se vede și pe sine, ca prefăcută prin deprindere în însușirea manei. Această treaptă este cu mult mai înaltă și mai cinstită decât a celui ce se știe pe sine că mănâncă mană, dar nu s-a preschimbat pe sine însuși, printr-o deprindere, într-o însușire a manei. Prima stare o pătimește mintea la început, când se adună în ea însăși într-o unitate gândită cu mintea. Iar a doua este arătarea lămurită a unei uniri mai vădite, a descoperirii și a desfacerii desăvârșite de toate și a înțelegerii mai presus de simplitate.

Mintea este simplă prin fire, pentru că și Acela al cărui chip este adică Dumnezeu, este simplu. Iar fiind așa, îi place să și lucreze în mod simplu. Căci oricui îi place ceea ce i se potrivește prin fire. Dar mintea se face și felurită, însă nu din pricina sa, ci din pricina simțurilor, prin care îi vin înțelegerile celor cunoscute cu mintea. Când însă își așează rațiunea între ea însăși și între simțuri și lucrurile supuse simțurilor și aceasta cumpănește și judecă cu pricepere, fără să facă simțurile mai tocite decât trebuie și fără să acopere sau să disprețuiască frumusețile celor supuse simțurilor cu ușurință, sau să le laude în chip josnic, și, deci, fără să pună autoritatea minții sub ascultarea acestora cu nepăsare, ci dând cu înțelepciune fiecăruia ce i se cuvine, atunci mintea se face îndată unitară și simplă, restabilindu-se în firea ei. Depărtându-se de cele împărțite, ea începe iarăși să iubească pe cel Unul și simplu și să lucreze unitar și simplu. și iubindu-L pe Acela, Îl caută și căutându-L își poartă zborul mai presus de tot ce e compus, până ce află pe Cel cu adevărat și propriu Unul și simplu, care este Dumnezeu. Iar ajunsă aici, acum stă acoperită numai de aripile Lui, acum plutește în văzduh, desfătându-se cum se cuvine să se desfăteze mintea păzită și purtată de Dumnezeu.

Ceața groasă, așezată de patimi pe puterea străvăzătoare a sufletului, îl face să vadă altele decât pe Cel ce este. Dar, când prin rugăciunea deasă, prin împlinirea poruncilor și prin înălțarea la vederea lui Dumnezeu, mintea înlătură cu ajutorul harului de la sine ceața groasă de care am pomenit, vede limpede că vede pe Dumnezeu, neavând nevoie de nici un tălmaci pentru aceasta, acum n-are cineva nevoie de învățător ca să vadă cu simțurile, de nu are ceva așezat pe pupila ochiului, care o stingherește. Căci precum lucrurile supuse simțurilor sunt legate cu simțurile, când acestea sunt sănătoase, așa cele cugetate cu mintea, sunt familiare înțelegerilor curățite de zgura patimilor, și precum prin perceperea cu simțurile se naște cunoașterea lucrurilor supuse simțurilor, așa din privirea înțelegătoare se naște vederea celor cugetate cu mintea. Iar după ea urmează contemplarea fără chip, nehotărnicită, neînchipuită și simplă a lui Dumnezeu, care, ținând mintea în stăpânirea ei, o face slobodă de toate cele supuse simțurilor și cunoscute cu mintea, închizând-o în adâncul nesfârșitului, necuprinsului și nehotărnicitului, copleșită de uimire, cum nu se poate arăta prin cuvânt.