Sfântul Simeon Noul Teolog

Metoda sfintei rugăciuni și atențiuni

Trei sunt felurile rugăciunii și ale luării aminte prin care sufletul sau se înalță,  sau se coboară. Se înalță dacă le întrebuințează la timp potrivit, sau se coboară dacă le întrebuințează fără socoteală, la vreme nepotrivită. Iar trezvia și rugăciunea sunt legate între ele ca sufletul și trupul: lipsind una, nu poate sta nici cealaltă. Unirea lor se face în acest chip: întâi, trezvia se opune păcatului, ca un străjuitor și înainte mergător; în urma ei, rugăciunea desființează și șterge îndată gândurile rele, împiedicate de străjuitor, luare aminte neputând face singură acest lucru. acestea sunt deci poarta vieții și a morții: luarea aminte și rugăciunea. De o curățim prin trezvie, ne îmbunătățim; iar de o întinăm prin lipsă de pază, ne înrăim.

Fiindcă am spus deci că luarea aminte și rugăciunea sunt trei feluri, trebuie să înfățișăm însușirea fiecăruia din ele, ca cel ce vrea să dobândească viața și să și-o desăvârșească, să aleagă din aceste trei feluri care se deosebesc între ele, pe cel mai bun, ca nu cumva, ținând din neștiință pe cel mai rău, să fie scos de la ceea ce e mai bun.

Despre primul fel de rugăciune

Însușirile primului fel de rugăciune sunt acestea: Când cineva face această rugăciune, își ridică mâinile și ochii împreună cu mintea la cer, iar mintea alcătuiește înțelesuri dumnezeiești și-și închipuie frumuseți cerești, ierarhii de îngeri și corturi de-ale drepților și, simplu vorbind, toate câte le-a auzit din Scripturi le adună în vremea rugăciunii în minte, el își stârnește astfel sufletul la dragostea dumnezeiască, privind la cer, ba uneori vărsând și lacrimi din ochi. Făcând așa, se umflă dulce în inimă și se mândrește și socotește că ceea ce i se întâmplă este o mângâiere dumnezeiască. Drept aceea, se roagă să petreacă pururi într-o astfel de îndeletnicire.

Dar acestea sunt semne ale amăgirii. Căci binele nu e bine când nu se face bine. Unul ca acesta, chiar de se dedă unei vieți de cea mai deplină liniște, e cu neputință să nu-și iasă din minți. Iar dacă nu cade într-o astfel de patimă, totuși nu poate ajunge la dobândirea virtuților și la nepătimire. Prin acest fel de luare aminte s-au amăgit cei ce văd lumini în chip simțit și miros bune miresme și aud glasuri și alte multe de acestea. Unii din ei au căzut cu totul în stăpânirea dracilor, fiind purtați din loc în loc și din țară în țară. Alții, necunoscând pe cel ce se preface în înger al luminii și de aceea primindu-l, au fost amăgiți de el și au rămas neîndreptați până la sfârșit, neprimind nici un sfat de la oameni. Unii și-au pus mâinile asupra lor înșiși, și s-au făcut sinucigași, fiind scoși din minți de înșelătorul, iar alții s-au aruncat în prăpăstii. În sfârșit, alții s-au spânzurat, și cine ar putea spune toate felurile amăgirii diavolului?

Din toate cele spuse, cel înțelept poate cunoaște care este câștigul născut din cea dintâi luare aminte. Iar dacă cineva nu cade în acestea, pentru că trăiește în viața de obște (acestea li se întâmplă deci pusnicilor), totuși rămâne toată viața fără nici o sporire din ea.

Despre al doilea fel de rugăciune

Al doilea fel de rugăciune se face așa: Mintea se retrage din cele supuse simțurilor, își păzește simțurile de cele din afară, și-și adună toate gândurile, ca să nu umble după lucrurile deșarte; apoi aici face cercetarea gândurilor, aici ia aminte la cererile ce le rostește cu gura către Dumnezeu, sau aici atrage la sine gândurile robite de diavol, aici, cuprinsă ea însăși de patimă, începe să revină la sine cu silire. Dar unuia ce se luptă așa, îi este cu neputință să câștige pacea, sau să primească cununa biruinței? (II Timotei 4, 8). Căci unul ca acesta se aseamănă omului ce se luptă noaptea, care aude glasurile vrăjmașilor și primește loviturile lor, dar fu poate vedea curat cine sunt, sau de unde au venit, sau cum și pentru ce se bat, dat fiind întunericul din mintea sa , care îi pricinuiește acest neajuns. Cel ce se luptă așa, nu va scăpa de a fi zdrobit de către dușmanii inteligibili, el va suporta osteneala, dar de răsplată va fi păgubit, căci furat de slava deșartă, el se fălește că e cu luare aminte și stăpânit și batjocorit de ea, va disprețui pe alții, că nu sunt cu luare aminte și se va mândri față de ei și se va da drept păstor al oilor, asemănându-se orbului care vrea să călăuzească pe orb.

Acestea sunt însușirile rugăciunii a doua. Din ele, cel ce se silește poate să cunoască neajunsul ei. Această a doua rugăciune e mai bună decât cea dintâi, precum o noapte cu lună plină e mai bună decât o noapte fără stele și fără lumină.

Despre al treilea fel de rugăciune

Vom începe să vorbim și despre a treia rugăciune. Ea este un lucru minunat și greu de tălmăcit, iar pentru cei ce n-au cunoscut-o, nu numai greu de înțeles, ci și aproape de necrezut. E un lucru care nu se întâlnește la mulți, căci socotesc că acest bun a dispărut azi de la noi împreună cu ascultarea. Pentru că ascultarea este aceea care, dezlipindu-l pe cel ce-o iubește de veacul rău de acum, desfăcându-l de patimi și de griji, îl face statornic și neobosit în urmărirea căii acesteia, mai ales dacă a găsit și un povățuitor neamăgitor. Căci ce lucruri vremelnice ar putea atrage mintea aceluia care a murit prin ascultare, oricărei împătimiri față de lume și de trup? Sau ce grijă ar mai putea stăpâni pe acela care a dat în seama lui Dumnezeu și a părintelui său duhovnicesc toată grija sufletului și a trupului și nu mai trăiește sieși, nici nu mai așteaptă o zi a plăcerilor sale? De aceea, ispitele puterilor răzvrătite, care trag mintea ca niște funia în nenumărate curse de gânduri, se rup și omul, ajuns liber, luptând cu putere și pătrunzând gândurile vrăjmașilor, le alungă cu măiestrie și înalță rugăciuni din inimă curată. Aceasta este începutul adevăratei viețuiri călugărești. Cei ce nu încep astfel, se vor zdrobi în deșert.

Începutul rugăciunii a treia nu se face cu întinderea mâinilor, cu adunarea gândurilor și cu chemarea ajutorului din cer, căci acestea sunt însușirile primei rugăciuni. Dar nu începe nici de la al doilea fel, în care mintea ia aminte la simțurile din afară, iar pe dușmanii dinăuntru nu-i observă. Fiindcă unul ca acesta e lovit, dar nu lovește, e rănit, dar nu rănește, e dus în robie fără să se poată apăra de cei ce-l robesc. Necontenit vrăjmașii îl lovesc din spate, dar mai ales din față și îl fac iubitor de slavă deșartă și plin de părere de sine.

Deci tu, de voiești să începi această lucrare născătoare de lumină și plină de farmec, fă începutul de aici: după ascultarea cu de-amănuntul, pe care am zugrăvit-o mai înainte, trebuie să le faci toate cu conștiință. Căci fără ascultare, nu există nici conștiință curată. Iar conștiința aceasta trebuie să o păzești întâi față de Dumnezeu, față de părintele tău duhovnicesc și în al treilea rând față de oameni și de lucruri. Față de Dumnezeu trebuie să-ți păzești conștiința curată, ca toate câte le știi că nu slujesc Lui, să nu le faci; față de părintele tău, ca să faci  tot ce îți spune potrivit scopului pe care-îl urmărește, neadăugând și netăind nimic; față de oameni trebuie să-ți păzești conștiința, ca cele ce tu le urăști, altuia să nu le faci; iar față de lucruri trebuie să te ferești de trecerea măsurii în tot ce faci: în mâncare, în băutură și în îmbrăcăminte. Simplu grăind, toate câte le faci ca în fața lui Dumnezeu, ca să nu fii mustrat în vreo privință de conștiință.

Neascultând de un povățuitor iscusit, nu-ți dai seama de limitele puterii tale, te supraevaluezi, n-are cine te face atent la scăderi și greșeli ale tale.

Această conștiință este un fel de simț al răspunderii față de oameni și chiar față de lucruri și de împrejurările ce-ți sunt date, dar mai ales față de întrebuințarea lor. Iar temeiul acestei răspunderi stă în răspunderea față de Dumnezeu.

și acum, după ce am limpezit și lămurit adevărata luare aminte, vom vorbi, dacă voiești, și despre însușirile ei. Luarea aminte și rugăciunea adevărată și neînșelătoare constă în aceea, ca mintea să păzească inima în vremea rugăciunii și să se întoarcă neîncetat înăuntru ei și din acel adânc să-și înalțe cererile către Domnul. În felul acesta, gustând mintea «că bun este Domnul», nu mai vrea să iasă din locașul inimii, căci zice și ea cu Apostolul: «Bine este nouă să fim aici». și cercetând tot timpul locurile acelea, alungă cu lovituri aspre gândurile semănate de vrăjmași. Celor ce nu cunosc acest fel de viețuire, li se pare aspru și foarte greu, și de fapt lucrul este înăbușitor și obositor nu numai pentru cei necercați, ci și pentru cei ce au agonisit cercare adevărată, dar n-au gustat și n-au făcut să treacă plăcerea ei în adâncul inimii. Însă cei ce au gustat plăcerea ei și au făcut să treacă dulceața ei în adâncul inimii, pot striga împreună cu Pavel: «Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos?» și celelalte.

Sfinții noștri Părinți, auzind pe Domnul zicând: «Din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, și ele sunt cele ce spurcă pe om», și îndemnul de a curăța partea dinăuntru a paharului, ca și partea din afară să se facă curată, lăsând orice altă lucrare a virtuților, și-au îndreptat toată nevoința spre această pază a inimii, bine știind că odată cu ea dobândesc toate celelalte virtuți fără greutate, iar fără de ea nu pot stărui în nici o virtute.

Luarea aminte este o trezvie a omului la sine însuși. Dacă aceasta este permanentă, se evită toate păcatele și omul face numai binele de toate felurile, adică se deprinde cu toate felurile de bine și acestea sunt virtuțile. În fond acest al treilea fel de luare aminte și al rugăciunii constă în căutarea sinei proprii și a întâlnirii prin ea cu Dumnezeu și în stăruirea în ele. Este întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune, dialog ce se petrece în acest abis nesfârșit al sinei, sau al inimii. Numai în indefinitul nostru descoperit și trăit în mod conștient ne întâlnim în mod conștient cu infinitul dumnezeiesc; trăim conștiința prezenței Lui. Numai în abisul subiectului nostru, trăit conștient, ne putem întâlni cu abisul Subiectului dumnezeiesc, sau cu trăirea conștientă a Lui, într-o acută responsabilitate. Propriu zis, abisul subiectului nostru se actualizează în întâlnirea cu abisul Subiectului dumnezeiesc, care ne cheamă la răspundere, sau la conștiința de noi înșine. Dar abisul nostru, sau conștiința de noi înșine se poate și închide prin faptul că mintea se strânge după forma lucrurilor mărginite. Căci atunci dispare și conștiința prezenței lui Dumnezeu cel nesfârșit. Mintea noastră are tendința de a se întinde spre Nesfârșitul, ca să se odihnească în El, dar iese din finit propriu zis în inima care se umple de conștiința prezenței lui Dumnezeu. Autorul «Metodei» cere să nu se rămână la lucrarea virtuților, fără vederea infinitului dumnezeiesc, sau fără conștiința prezenței lui, ca să se vadă acest infinit și apoi virtuțile vor veni de la sine, prin alipirea de Dumnezeu. Atunci virtuțile nu vor mai fi agonisite cu greutate și nici nu se vor mai pierde cu ușurință, ci se nasc firesc și devin statornice, căci sunt iradieri ale acestei conștiințe ale întâlnirii cu infinitul lui Dumnezeu, devenită iubire a noastră. Fără ea, care este în fond esența luării aminte, nu se pot deprinde virtuțile. Împrăștierea aduce inevitabil greșelile.

Pe aceasta unii dintre Părinți au numit-o liniște a inimii, alții luare aminte, alții pază a inimii, unii trezvie și împotrivire în cuvânt, alții cercetarea gândurilor și paza minții. Dar toți îndeobște și-au lucrat pământul inimii lor și prin aceasta au ajuns să se hrănească cu mana dumnezeiască. Despre ea zice Eclesiastul: «Veselește-te tinere, întru tinerețea ta și umblă în căile inimii tale fără pată și scoate întărâtarea de la inima ta» (Eclesiast 11, 9); sau: «Dacă duhul stăpânitorului se ridică împotriva ta, să nu-ți lași locul tău» (Eclesiast 10, 4). Zicând „loc”, a voit să arate inima, precum zice și Domnul: «Din inimă ies gândurile rele». și iarăși: «Nu vă împrăștiați cu gândurile» (Luca 12, 29); sau: «Strâmtă este poarta și îngustă calea ce duce la viață» și: «Fericiți cei săraci cu duhul», adică cei ce n-au în ei nici un gând al veacului acesta. Iar Apostolul Petru zice: «Fiți treji și privegheați, că potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cineva să înghită». Pavel, la rândul său, scrie foarte limpede către Efeseni, despre paza inimii: «Nu ne este lupta împotriva sângelui și a trupului, iar câte au scris dumnezeieștii noștri Părinți în scrierile lor despre paza inimii, e cunoscut celor ce le cercetează pe acestea cu osârdie.

Înainte de toate, însă trebuie să-ți câștigi trei lucruri și așa să pornești spre ținta căutată: lipsa de griji în privința lucrurilor neîndreptățite și îndreptățite, adică moartea față de toate; conștiința curată, păzindu-te neosândit de conștiința proprie; și neîmpătimirea, nelăsându-te atras de nimic din cele ale veacului acesta, sau ale trupului. apoi șezând într-o chilie liniștită și într-un colț retras, ia aminte să faci ceea ce-ți spun: închide ușa și ridică-ți mintea de la tot ce e deșert sau vremelnic. Apoi, apleacă-ți barba în piept, ca să iei aminte, cu mintea și cu ochii sensibili la tine însuți. Ţine puțin respirația, ca să fixezi mintea și să afli astfel locul unde este inima ta, ca acolo să fie în întregime și mintea ta. La început vei afla un întuneric și o grosime de nestrăbătut, dar stăruind și făcând acest lucru zi și noapte, vei afla o bucurie nesfârșită. Căci îndată ce află mintea locul inimii, vede ceea ce nu crede: vede văzduhul ce se află în mijlocul inimii și se vede pe sine în întregime luminoasă și plină de puterea de deosebire. și de aici înainte, îndată ce mijește un gând, încă înainte de a se alcătui și de a lua chip îl izgonește cu chemarea lui Iisus Hristos și-l face să se mistuie. De acum mintea, în ciuda ei pe draci, ridică împotriva lor mânia cea după fire și îi lovește, izgonind pe acești vrăjmași inteligibili-spirituali. Celelalte le vei învăța cu ajutorul lui Dumnezeu, prin păzirea minții, ținând pe Iisus în inimă, căci se spune: șezi în chilia ta și aceasta te va învăța toate.

Dacă vrem să ajungem la bărbatul desăvârșit al plinătății lui Hristos, să începem să urcăm scara  de la hrana vârstelor copilărești, ca pășind treptat să ajungem la măsurile bărbatului și bătrânilor. Deci cea dintâi vârstă a vieții călugărești stă în a micșora patimile. Acesta este lucrul începătorilor.

A doua treaptă și schimbare, care face pe cineva din băietan, tânăr duhovnicesc, este stăruința în cântare. Căci, după potolirea și micșorarea patimilor, cântarea se face dulce limbii și e luată în seamă de Dumnezeu, dat fiind că nu e cu putință a cânta Domnului în pământ străin, adică într-o inimă pătimașă.

A treia treaptă și schimbare de vârstă, care face dintr-un tânăr un bărbat duhovnicesc, este stăruința în rugăciune: ea este a celor înaintați. Iar rugăciunea se deosebește de cântare ca bărbatul desăvârșit de tânărul și băietanul, ca trepte deosebite pe scara pe care pășim.

La aceasta se adaugă a patra treaptă și schimbare de vârstă duhovnicească. Aceasta este a bătrânului și celui albit la păr și constă în ațintirea neabătută a privirii, care este proprie celor desăvârșiți. Aici calea s-a isprăvit și scara a luat sfârșit.

Deci acestea fiind astfel orânduite și hotărâte de Duhul, nu e cu putință copilului să se facă bărbat și să urce la treapta bătrânului albit altfel decât începând de la prima treaptă, precum am zis, ca pășind bine prin cele patru trepte să se înalțe la desăvârșire. Iar începutul înaintării spre lumină pentru cel ce vrea să se renască duhovnicește este micșorarea patimilor, sau păzirea inimii. Căci altfel este cu neputință să se micșoreze patimile. În al doilea rând vine stăruirea în cântare, căci patimile fiind domolite și micșorate prin împotrivirea inimii față de ele, dorința împăcării cu Dumnezeu aprinde mintea. Astfel mintea întărită izgonește prin loviturile trezviei gândurile ce suflă la suprafața inimii. și iarăși se dăruiește luării aminte și rugăciunii celei de a doua. În această vreme se dezlănțuie întărirea duhurilor și suflările patimilor tulbură adâncul fără fund al inimii. Dar prin chemarea Domnului Iisus Hristos se mistuie și se topesc de acolo ca ceara. Însă ele tot nu se liniștesc, ci, scoase de acolo, aprind prin simțuri suprafața minții. De aici mintea le scoate repede și îndată simte pacea. Dar să scape cu totul și să nu mai trebuiască să lupte, este cu neputință, căci acest lucru este propriu numai celui ce a ajuns la bărbatul desăvârșit, care s-a retras cu totul din lume și stăruie neîncetat în paza inimii. De la acestea cel ce ia aminte se înalță treptat la înțelepciunea părului alb, sau la treapta vederii, lucru care e propriu celor desăvârșiți.

Mintea încălzită de dorul lui Dumnezeu, nu mai acordă atenție gândurilor străine de El. Inima nu se mai îngustează prin plăcerea pentru lucrurile mărginite la care se referă aceste gânduri, ci se încălzește de dragostea lui Dumnezeu cel nesfârșit și îi cântă cu foc. Dar încă n-a ajuns la vederea lui Dumnezeu Cel infinit, la liniștea conștiinței prezenței Lui. Patima mărginește vederea în adâncimea fără sfârșit a Lui. Căldura cântării poate dezlănțui ți ea patimile care acoperă abisul inimii în care  se vede nesfârșirea dumnezeiască. Ele mai încearcă prin simțuri să tulbure mintea, dar nu mai pot tulbura adâncul ei, ci numai suprafața ei și pentru scurt timp. Dar chemarea numelui lui Iisus lărgește vederea, căci prin umanitatea lui Iisus se poate privi la infinitatea dumnezeirii Lui.

După ce a ajuns câte puțin la nepătimire și prin aceasta la obișnuința privirii în adâncul cel fără fund al inimii și prin ea în abisul dumnezeiesc, poate să se ocupe și cu cântarea și poate căuta și la înțelesurile lucrurilor, căci nu mai este ispitit de ele la rămânerea la ele, ca la singura realitate, deci la păcat. Dar a începe cu ele, înainte de dobândirea nepătimirii, care îngustează mintea alipind-o la cele mărginite, înseamnă a face primul și al doilea fel de rugăciune și a fi ispitit la păcate, adică la alipirea de ele și la uitarea lui Dumnezeu.

Deci cel ce împlinește acestea la vreme potrivită și cu bună rânduială, poate, după alungarea patimilor din inimă, să stăruie și în cântare și să se apere și de gândurile trezite prin simțuri și de tulburarea de la suprafața minții; de asemenea poate să caute cu ochiul trupesc și cu cel al minții – pentru că și de aceasta e nevoie – la cer și să facă rugăciune curată întru tot adevărul. Dar aceasta numai din când în când și câte puțin, din pricina vrăjmașilor ce întind curse în văzduh. Căci numai acestea se cere de la noi: să fie inima noastră curățită prin supraveghere. Fiindcă «de e rădăcina sfântă, e vădit că vor fi și ramurile» (Romani 11, 16) și rodul. Dar cel ce își ridică ochiul și mintea la cer și vrea să-și închipuie niscai lucruri gândite cu mintea (inteligibile) în afară de modul în care am grăit, oglindește mai degrabă idoli decât adevăr. Căci câtă vreme inima este necurată, a doua și prima luare aminte nu poate înainta, fiindcă precum la zidirea unei case nu punem întâi acoperișul, apoi temelia (aceasta e cu neputință), ci dimpotrivă întâi temelia, apoi zidirea și la urmă acoperișul, așa trebuie să gândești că e și în acestea. Căci întâi ne păzim inima și ne micșorăm patimile din ea și prin aceasta punem temelia duhovnicească a casei; apoi respingem suflarea duhurilor rele, răscolită prin simțurile din afară, prin a doua luare aminte, și așa scăpând repede de război, ridicăm zidurile peste temeliile casei duhovnicești. Apoi, prin ațintirea noastră desăvârșită spre Dumnezeu, sau prin retragerea în sine, întindem acoperișul casei și așa desăvârșim casa duhovnicească în Hristos Iisus, Domnul nostru, căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.