Parinti Tematice

Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului

Cuvânt de călăuză la cartea Sfântului Grigorie Sinaitul

Mulți, citind cartea Sfântului Grigorie Sinaitul și neavând cercarea lucrării minții, greșesc în înțelegerea cea dreaptă a ei, socotind că această lucrare a fost proprie numai bărbaților sfinți și fără de patimă. De aceea, ținându-se de obiceiul de acum, adică numai de citirea și cântarea psalmilor, a troparelor și a canoanelor, săvârșesc numai rugăciunea cea din afară. ei nu înțeleg că acest fel de rugăciune cântată ne-au dat-o Părinții numai până la o vreme, pentru neputința și pruncia minții noastre. Aceasta, pentru ca deprinzându-ne prin citire și cântare, să urcăm la treapta lucrării celei cu mintea, nu să petrecem până la sfârșit în aceasta. Căci ce este mai copilăresc lucru decât aceasta? Pentru că citind și cântând numai cu buzele rugăciunea cea din afară, rămânem la o părere bucuroasă de noi înșine, socotind că facem lucru mare și mângâindu-ne numai cu cât facem, iar prin aceasta hrănim pe fariseul dinăuntru.

Dar Sfinții Părinți luându-ne de la aceste neputințe ale prunciei noastre, ca pe niște prunci de la sânul celei ce ne hrănește cu lapte, ne arată treapta coborâtă a acestei lucrări, asemănând cântarea cu glas, cu graiul păgânilor. Căci zice acest sfânt: Cântarea noastră se cade a fi îngerească, după cum ne este și viețuirea, iar nu trupească sau, să zic, păgânească. Căci cântarea cu glas și cu strigare a fost dată pentru lenevirea și pentru nedestoinicia noastră, ca să ne ridice la rugăciunea adevărată. Iar roada cântării din afară a arătat-o Sfântul Simeon Cuvântătorul de Dumnezeu în chipul rugăciunii însoțite de a doua luare aminte. El zice:

·               A doua luare aminte este aceasta: când mintea se strânge din cele cunoscute cu simțurile și păzește simțurile de cele din afară, adunându-se în gândurile ei, umblă în acestea în chip deșert, uitând de cele din afară. căci uneori își cercetează gândurile, alteori dă atenție cererilor ce le rostește către Dumnezeu, și uneori trage spre sine gândurile robite de demoni, alteori, cuprinsă de vreo patimă, începe iarăși să revină cu silire la sine. și nu-i este cu putință celui ce luptă noaptea, care aude glasurile dușmanilor și primește rănile de la ei, dar nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin, cum lovesc și pentru ce, pentru că întunericul pricinuiește minții această neputință. Cel ce se luptă astfel, nu va putea scăpa să fie zdrobit de cei de alt neam. Osteneala o suportă, dar de plată este păgubit. Ba e furat și de slava deșartă, ca unul ce se socotește că e cu luare aminte; și e biruit și batjocorit de ea. Pe lângă aceea mai și disprețuiește pe alții, ca pe unii ce nu sunt ca el și se dă pe sine păstor oilor, asemănându-se orbului care făgăduiește să povățuiască pe orbi. (Simeon Noul Teolog)

Cum putem păzi mintea? Urmând-o în simțirea celor din afară, sau adunând-o din ele, care o risipesc prin ele, când caută spre lucrurile supuse simțurilor? Văzul privind cele frumoase, sau necuvenite, auzul auzind cele netede sau colțuroase, mirosul mirosind cele bine sau rău mirositoare, gustând cele dulci sau amare, pipăitul pipăind cele moi sau tari, pornesc și aleargă după ele ca după frunzele purtate de vânt, iar mintea, amestecându-se cu ele, cugetă la lucrările lor. Este cu putință a scăpa astfel de gândurile cele de-a dreapta, sau de-a stânga? Nicidecum și niciodată. Deci dacă simțurile din afară nu pot opri mintea de la gânduri, trebuie ca mintea să fugă din simțuri în vremea rugăciunii, înăuntru în inimă, și să stea acolo surdă și mută la toate gândurile. Căci de se golește cineva numai de vedere, de auzire și de vorbire, dobândește oarecare liniște de patimi și de gândurile rele. Dar cu mult mai mult se va îndulci de odihna de gândurile rele și va gusta bucuria cea duhovnicească, care se pricinuiește prin rugăciunea minții și prin luarea aminte, când depărta mintea și de la cele cinci simțuri din afară și o va încuia în cămara cea dinăuntru și firească, sau în pustie. Căci precum sabia cea cu două tăișuri, oriîncotro o vei întoarce, taie cu ascuțișul ei cele ce se nimeresc în preajma ei, tot așa lucrează și rugăciunea lui Iisus: uneori fiind întoarsă spre gândurile cele rele și spre patimi, alteori spre păcat, spre aducerea aminte și de moarte și de muncile cele veșnice.

Iar de va voi cineva, fără această rugăciune, numai cu rugăciunea cea cântată și cu simțurile cele din afară, să surpe atacurile vrăjmașilor și să se împotrivească oricărei patimi, sau gând viclean, acela va fi biruit degrabă și de multe ori. Căci diavolul, aici îl biruiește pe cel ce i se împotrivește, aici se supune, făcându-se că e biruit de împotrivirea aceluia. Prin aceasta își bate joc de el, făcându-l să se socotească păstor oilor și învățător.

Cunoscând aceasta, Sfântul Isihie zice:

·               Nu poate mintea noastră să biruiască prin sine singură nălucirile diavolești. Să nu deznădăjduiască niciodată că va putea face aceasta, căci vrăjmașii sunt foarte vicleni și se prefac a se supune. și așa te împiedică cu slava cea deșartă, dar nu suportă nici un ceas să se împotrivească chemării lui Iisus Hristos. (Isihie Sinaitul)

·               Vezi să nu te asemenea lui Israil celui de demult, ca să fie dat vrăjmașilor celor gândiți cu mintea. Că acela fiind izbăvit de egipteni prin Dumnezeul tuturor, și-a născocit sieși, ca ajutor, idol de lut. Iar prin idol de lut să înțelegi mintea noastră cea neputincioasă, care când cheamă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor viclene, ușor le izgonește și cu știință măiastră biruiește atacurile nevăzute ale vrăjmașului. Dar când se bizuiește pe sine însăși, fără socoteală, se sfarmă ca lăstunul ce se rostogolește. (Isihie Sinaitul)

Ajunge aceasta pentru a cunoaște puterea și măsura lucrării minții și a lucrării celei din afară, adică a rugăciunii și a cântării din afară. Dar să nu socotești cititorule, că luându-ne pe noi Sfinții Părinți de la multa cântare din afară și poruncindu-ne să ne deprindem cu lucrarea minții, nesocotesc psalmii și canoanele (troparele). Să nu fie aceasta, căci acestea sunt date de la Duhul Sfânt Sfintei Biserici, întru care se săvârșește toată lucrarea de sfințire prin hirotonie  și toată taina iconomiei lui Dumnezeu Cuvântul până la a doua venire a Lui, în care se cuprinde și învierea noastră. și nu este ceva omenesc în rânduiala bisericească, ci toate sunt ale darului lui Dumnezeu, neprimind nici un adaos de la vrednicia noastră și nici o împuținare pentru păcatele noastre.

Dar cuvântul nostru nu se ocupă cu rânduielile Bisericii, ci cu pravila și viețuirea cea deosebită a fiecărui călugăr, care prin silință și prin dreptatea inimii s-a deprins a dobândi harul Sfântului Duh, și nu prin simplele cuvinte ale Psalmilor (fără luare aminte), cântate numai cu buzele și cu limba. Căci zice Apostolul: «Voiesc a zice cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba». Deci se cade, mai întâi, a ne curăța mintea și inima cu cinci cuvinte de acest fel, zicând întru adâncul inimii: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă, și așa a ne urca la cântarea înțelegătoare. Deoarece tot cel începător și încă pătimaș poate săvârși cu înțelegere această rugăciune întru păzirea inimii. Iar cântarea nicidecum nu o poate, până ce nu va curăța, mai întâi, mintea cu această rugăciune. Pentru aceasta Sfântul Grigorie Sinaitul, cercând cu de-amănuntul și cercetând viețile, scrierile și experiența duhovnicească a tuturor Sfinților mai mult decât toți, prin Duhul Sfânt ce locuia el, cere să se pună toată silința pentru rugăciune. iar Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Salonicului, având același Duh și dar, poruncește arhiereilor, preoților, călugărilor și tuturor mirenilor și-i sfătuiește să zică și să unească cu răsuflarea în toată vremea și în tot ceasul această sfințită rugăciune. El zice împreună cu Apostolul: «Nu este altă armă mai tare nici în cer, nici pe pământ ca numele lui Iisus Hristos».

Să știi și aceasta, cel ce râvnești această sfințită lucrare a minții, că nu numai în pustie, sau în singurătatea sihăstrească au fost învățători și cei mai mulți săvârșitori ai acestei sfințite lucrări. Ci mai mult în marile lavrele, care se aflau în mijlocul orașelor. E de mirare cum sfințitul patriarh Fotie, fiind ridicat la patriarhie din dregătoria boierească și nefiind călugăr, s-a deprins cu această treaptă a lucrării minții. Ţi atâta a sporit încât fața lui strălucea ca a lui Moise, din darul Sfântului Duh ce se afla în el, zice Simeon Tesaloniceanul. El mărturisește că acela a alcătuit și o carte despre această lucrare a minții, cu toată înțelepciunea filosofică. Mai zice că și Sfinții patriarhi ai Constantinopolului Ioan Gură de Aur și Ignatie și Calist au scris cărți despre această lucrare. Oare nu-ți ajung acestea, o, iubitorule de Hristos cititor, ca lepădând toată îndoiala, să începi să deprinzi cu luare aminte a minții? De vei zice. Nu sunt în viața singuratică, ce folos vei avea? Doar Sfântul patriarh Calist s-a deprins cu lucrarea minții în Lavra cea mare a Athosului, slujind la bucătărie. Iar de te îndoiești pe motiv că nu ești în pustie adâncă, a doua pildă  a atenției inimii îți este Sfântul episcop Fotie. și iarăși, de te vei lenevi în trezvia inimii pe motiv de ascultare, spunând că ai de împlinit oareșce lucrări, te vei face de râs, căci nici pustia, nici viața singuratică nu duce atâta spre sporire această lucrare, ca ascultarea cu înțelegerea, zice Sfântul Grigorie Sinaitul.

De te temi din partea din dreapta (de păcatul prisosirii virtuții), pe motiv că nu ai învățător, în privința aceasta însuși Domnul îți poruncește să înveți din Scriptură, zicând: «Cercetați Scripturile și într-însele veți avea viața veșnică». Iar de te tragi la stânga, tulburându-te că nu ai loc de tăcere, și întru aceasta te întărește Sfântul Petru Damaschin zicând:

·               Acesta este începutul mântuirii omului, să-și lase voia și înțelegerea sa și să-și facă proprie voia și înțelegerea lui Dumnezeu. Atunci nu se va afla în toată zidirea lucru, început sau loc care să-l poată împiedica. (Petru Damaschin)

De te împiedici și mai mult, aflând pricini spre aceasta în multe cuvinte ale Sfântului Grigorie Sinaitul, care zice multe despre înșelăciunea ce se ivește în această lucrare, însuși acest Sfânt te îndreptează zicând:

·               Nu se cade să ne temem sau să ne îndoim a chema pe Dumnezeu, căci chiar dacă s-au abătut vreunii, fiind vătămați la minte, înțelege că au pătimit această pricină că au voit să lucreze după voia lor și din înălțarea cugetului. Căci cel ce caută pe Dumnezeu cu supunere, cu întrebare și cu smerită cugetare, nicicând n se va vătăma, din harul lui Hristos, care voiește «ca tot omul să se mântuiască». Cel ce viețuiește drept și fără prihană, ferindu-se de plăcerea sa și de înălțarea minții, de s-ar ridica toate taberele drăcești asupra lui și mii de ispite, va rămâne nevătămat, au zis Părinții, dar cel ce umblă după rânduiala proprie și după părerea sa, lesne cade în înșelăciune. Iar de se poticnește careva de piatra scrierii (descrierii înșelăciunilor), spre oprirea lucrării minții, acesta să știe că întoarce cele de sus în jos și cele de jos în sus. Acestea nu spre oprirea lucrării au fost lăsate, ci ca să ne ferească de înșelăciune. Sfinții Părinți ne arată pricinile prin care ne vine înșelăciunea, de aceea Sfântul Grigorie Sinaitul poruncește să nu se teamă, nici să se îndoiască cei ce se deprind cu rugăciunea. El ne înfățișează două pricini ale înșelăciunii: lucrarea după rânduiala proprie și înălțarea cugetării. (Grigorie Sinaitul)

Voind Sfinții Părinți să rămânem nevinovați de acestea, ne poruncesc să cercetăm sfintele scrieri ca să ne îndreptăm prin ele. Zice în această privință Sfântul Petru Damaschin:

·               Să aibă împreună viețuitor un frate bun sfătuitor, iar de se poate afla stareț bun cu cuvântul și cu lucrul, după chipul Sfinților Părinți, cunoscând bine scrierile Părinților, apoi în chip deosebit se cade a primi în tăcere sfătuirea duhovnicească din învățăturile și îndrumările Sfinților Părinți  și a căuta în ele răspuns pentru tot lucrul și fapta cea bună. (Petru Damaschin)

Deci se cade ca și noi, citind scrierile, să păzim această măsură și această rânduială și să nu ocolim învățătura și îndrumarea acestora, cum fac aceia care, având cercarea lucrării minții și socotindu-se a judeca drept, se înfățișează sau, mai bine zis, se dau pe ei înșiși ca știind ce fac, chiar când se depărtează cu trei motive de deprinderea acestei sfințite lucrări.

Cel dintâi e că lasă această lucrare numai sfinților bărbați fără patimă, socotind că numai acestora li se potrivește ea, nu și celor pătimași. Cel de-al doilea e împuținarea aproape totală a învățătorilor în acest fel de viețuire, sau cale. Iar cel de-al treilea e înșelăciunea care se ivește chiar în această lucrare. Motivul cel dintâi al acestora este nefolositor și nedrept căci încă treapta cea dintâi a călugărilor începători este datoare să împuțineze patimile prin trezvia minții și paza inimii, care este rugăciunea minții ce se cuvine celor făptuitori. Cel de-al doilea este lipsit de judecată și de îndreptățire, căci precum s-a spus mai sus, în locul învățătorului avem scrierile ca învățător, când nu se află învățător. Iar cel de-al treilea este cel prin care cineva se face pe sine însuși piedică sieși, căci citind anume cu gând de a se înșela, se împiedică el însuși în scrieri înțelegându-le strâmb. Pentru că, în loc de a primi scrierile spre păzirea sa și spre cunoașterea înșelăciunii, le află și le primește ca pricină a fugii de lucrare a minții. E ca și cum cineva dintre mai marii ostașilor, fiind înștiințat că dușmanul lui îi pândește calea vrând să-l biruiască cu înșelăciune, așteptându-l pe ascuns, neputând face cu el război la arătare, el ca un nepriceput, în loc de a descoperi acestea și de a da pe față pândirea acestuia ca să-l biruiască, se înfricoșează și fuge făcându-se de ocară între oameni, dar mai vârtos înaintea împăratului său și a sfetnicilor lui.

De te temi de acest fel de lucrare și deprindere numai din firea și prostia inimii tale, cu mult mai vârtos mă tem și eu pentru tine. Căci nu trebuie să te ferești să mergi în pădure din pricina unor basme prostești, sau din teama de lup, pentru că numai de Dumnezeu trebuie să te temi, nu să fugi de frică, sau să te lepezi de El. Cu adevărat această lucrare cere frică și cutremur, zdrobirea inimii și smerenie și multă cercetare a sfintelor scrieri, dar nu fugă și lepădare, nici îndrăzneală, nici lucrare după plăcerea proprie. Căci zice Petru Damaschin:

·               Cel îndrăzneț și nebăgător de seamă, vrând mai mult decât este vrednic și decât e în stare, aleargă cu trufie spre ceea ce voiește vrând să ajungă înainte de vreme… De-și închipuie cineva că va ajunge ușor la cele înalte, și-a agonisit poftire diavolească, iar nu adevărul, căci pe acesta lesne îl vânează diavolul cu cursele sale, ca pe o slugă a lui. (Petru Damaschin)

și de ce să râvnim sporirea neîncetată a minții în rugăciunea de care de abia se învrednicește unul din zece mii, cum zice Sfântul Isaac? Destul ne este nouă păcătoșilor și neputincioșilor, să cunoaștem măcar umbra liniștii minții, care este rugăciunea cea lucrătoare a minții, cu care izgonesc din inimă adăugirile vrăjmașului și gândurile cele rele și care este a călugărilor începători și a color pătimași și prin care se înalță cineva la rugăciunea contemplativă și duhovnicească de va voi Dumnezeu. și nu trebuie să slăbim din pricina aceasta, căci nu se învrednicesc mulți de rugăciunea văzătoare, dar aceasta nu pentru că e nedreptate la Dumnezeu, ci trebuie numai să nu ne lenevim să mergem pe calea care duce spre această sfințită rugăciune, adică să nu ne lenevim a ne împotrivi, prin lucrarea rugăciunii minții, amăgirilor și patimilor gândurilor rele. Înaintând deci, pe calea aceasta a sfinților, ne vom învrednici părții lor, chiar de nu vom dobândi aici desăvârșirea, zice Sfântul Isaac și alți mulți sfinți.

Dar și acest lucru este vrednic de mirare și înfricoșător: cum cineva, cunoscând scrierile, nu face experiența lor? Iar alții necunoscându-le, nici întrebând, îndrăznesc să se apropie cu înțelegerea de luarea aminte a minții? Ba mai spun că luarea aminte și rugăciunea trebuie să lucreze în partea poftitoare și zic că această parte se află în mijlocul pântecului și nu al inimii. Aceasta este cea dintâi și mai voită dintre înșelăciuni, căci nu numai că rugăciunea și luarea aminte nu trebuie să fie făcute în această parte, ci nici căldura care vine de la partea poftitoare la inimă nu trebuie nicidecum a o primi. Iar când se vorbește de mijlocul pântecelui, înțelege inima, după cum zice Sfântul Teofilact. Iar inima nu are locul ei nici în buric, nici în mijlocul pântecelui, ci în partea stângă a pieptului.

Vasile de la Poiana Mărului insistă ca mintea să caute deasupra inimii ca un împărat, nu în partea dreaptă a ei spre piept, nici în josul ei, ca să nu trezească nici fierbințeala mâniei în piept, nici fierbințeala poftei din josul inimii. Dar noutatea la Vasile constă în faptul că el cere ca mintea să nu caute nici în mijlocul inimii, ci deasupra ei, pentru că inima este sediul rațiunii și astfel, dacă mintea ar căuta spre acel mijloc, mintea sau rațiunea ar rămâne în ea însăși, într-o pură raționalitate. Mintea trebuie să caute să ajungă deasupra sa și să se stăpânească pe ea însăși ca un împărat. Omul trebuie să caute să ajungă chiar și deasupra sa, adică să se ridice mai presus de sine spre Dumnezeu, spre adevărul personal infinit, să intre în relație cu El, depășindu-se pe sine, așa cum i-o cere de altfel și firea. Dar pentru aceasta trebuie să rămână aproape de însuși centrul ei, de inimă, căci numai prin ea poate urca mai presus de ea. Ideea că inima e centrul cugetării se justifică cu faptul că ea e centrul vital al organismului, deci și al cugetării care dirijează omul întreg. În inimă și totuși, prin inimă, deasupra inimii sale, acolo trebuie să fie omul.

Astfel sunt așezate cele trei părți ale sufletului: partea rațională în piept, partea mâniei sau a râvnei în inimă, iar partea poftitoare în buric. La aceasta are și diavolul lesne intrare, după cum zice Iov: «O umple de bale și o înfierbântă, ca lipitorile și broaștele în balta cea noroioasă, hrănindu-se și îndulcindu-se cu sărătura poftei».

Partea poftitoare se arată în moliciunea trupului, în extrema lui pasivitate. Dacă e condusă de cugetare și de tărie, devine un sentiment care se alipește cu dragoste de cele cu adevărat tari și înalte, de Dumnezeu, sau caută spre El. Altfel o ia razna, sau e făcută roaba celui rău, a celor tari în mod aparent și trecător.

De aceea, Sfântul Grigorie Sinaitul zice:

·               Este mare nevoie de a se ajunge la adevărul vădit și a fi curat de cele potrivnice darului, că mai ales în începători s-a deprins diavolul să dea înșelăciunii lui chipul adevărului, dând vicleșugurilor lui înfățișări duhovnicești, adică le înlocuiește pe unele cu altele. Această înlocuire o face și în mijlocul pântecelui, aducând în locul căldurii firești, arderea sa,, iar în locul veseliei firești, bucurie dobitocească.

Dar socotesc firesc ca lucrătorul să știe și aceasta: arderea sau căldura care iese de la mijloc (de la mijlocul pântecelui) la inimă, uneori iese singură de la sine în chip firesc, fără gânduri de desfrânare.

 Zice Sfântul Calist Patriarhul:

·               Aceasta nu este înșelăciune, ci vădirea firii, iar de socotește cineva că și ea este din dar, și nu din fire, aceasta este cu adevărat înșelăciune. Dar nu trebuie să se îngrijească de asta cel ce se nevoiește, ci să le respingă. (Calist Patriarhul)

Alteori diavolul însuși amestecă arderea sa cu pofta noastră și prin aceasta trage inima la gânduri de desfrânare, iar aceasta este negreșit înșelăciune. Iar de se încălzește tot trupul, dar mintea este curată și lipsită de patimă, încât pătrunde în adâncul inimii, începând și săvârșind rugăciunea în inimă, să se știe că aceasta este cu adevărat din har, iar nu din înșelăciune. Dar se întâmplă unora dintre nevoitori nu puțină împiedicare și neputință trupească în această sfințită lucrare, căci neputând ține cu măsură și cu hotărâre ostenelile și posturile cele mai presus de fire ce le împlineau sfinții, li se pare că nu le este lor cu putință a începe fără acestea, lucrarea minții. Ferindu-i de această păgubire, prin măsura ce le-o rânduiește, Marele Vasile învață astfel: «Înfrânarea se rânduiește potrivit puterii trupești a fiecăruia». Cu adevărat și de aceasta mi se pare că se cuvine să se țină seama, ca nu cumva, zdrobind cu înfrânarea cea fără măsură puterea trupească, să facem trupul sleit și neputincios spre lucrarea duhovnicească. Căci pe aceasta trebuie să o avem lucrătoare și nicidecum să o slăbim cu lipsa de măsură, pentru că dacă ar fi fost bine să slăbim cu trupurile și să zăcem abia vii, negreșit așa ne-ar fi făcut Domnul de la început. Dar de vreme ce ne-a făcut așa cum suntem, greșesc cei ce nu păzesc precum este ceea ce a fost făcut.

Postitorul să păzească, deci, numai binecredincioșia, ca să nu se încuibeze răutatea în suflet din pricina lenevirii; ca să nu slăbească trezvia minții și ridicarea cugetării cu dinadinsul spre Dumnezeu; ca să nu se întunece sfințirea cea duhovnicească și luminarea care se ivește din ea în suflet. Căci de vor crește bunătățile amintite, nu vor avea patimile vreme a se scula asupra trupului, pentru că sufletul îndeletnicindu-se cu cele de sus, nu dă trupului vreme spre trezirea patimilor. De aceea, odată ce se produce această stare în suflet, nu se mai deosebește întru nimic cel ce mănâncă anumite bucate de cel ce nu le mănâncă. Ba unul ca acesta a ținut nu numai postul, ci și înfrânarea cea de totdeauna și are lauda pentru grija și luarea aminte cea aleasă, arătată trupului, căci viața cea cu măsură nu înfierbântă poftele. Aceasta o spune Sfântul Isaac Sirul: «Trupul cel neputincios de-l vei sili peste măsură, aduce sufletului tulburare peste tulburare», iar Sfântul Ioan Scărarul zice: «Văzut-am dușmanul numit pântece odihnit și dând trezvie sufletului», și «Văzutu-l-am pe acesta topit de post și totuși plin de păcat, ca să nu ne nădăjduim în noi, ci spre Dumnezeu cel viu». Cu aceasta se potrivește și întâmplarea pe care o povestește Preacuviosul Nicon:

·               În acele vremuri se afla un bătrân singur în pustie, care nu văzuse oameni de treizeci de ani și nu mâncase nici pâine, ci numai rădăcini; dar a spus că în toți anii aceia a fost foarte mult luptat de dracul desfrânării. și au socotit Părinții că nici trufia, nici hrana n-a fost pricina războiului aceluia, ci faptul că bătrânul nu era deprins cu trezvia minții și cu lupta împotriva amăgirilor vrăjmașilor.

Pentru aceea zice și Sfântul Maxim: «Dă trupului cele după putere și întoarce toată nevoința ta spre lucrarea minții». și iarăși, Sfântul Diadoh zice: «Postul are laudă în sine, dar nu la Dumnezeu». Căci este lucrător și orânduiește bine pe cei ce-l voiesc cu întreaga ființă. Deci nu se cade nevoitorilor binecredincioși a se trufi pentru el, ci să vadă ținta cugetării noastre în credința în Dumnezeu. «Căci meșterii nici unui meșteșug nu se laudă vreodată cu uneltele lor, ca și cum ele ar fi scopul meșteșugului lor, ci așteaptă fiecare să isprăvească lucrul cu ajutorul lor, ca din el să arate cu adevărat meșteșugul lor.

Dar având o stare potrivită pentru primirea unui anumit fel de hrană, nu-ți pune toată silința și nădejdea numai în post. Ci postind cu măsură și după puterea ta, silește-te în lucrarea minții. De ai putere să te îndestulezi numai cu pâine și apă, bine este. Căci zice: «Nu întăresc celelalte bucate trupul, cum îl întăresc pâinea și apa. Dar să nu-ți pară că împlinești vreo faptă bună, postind astfel, ci nădăjduiește a câștiga din post întreaga cumpătare. și așa îți va fi postul cu înțelegere», zice sfântul Doroftei.

Iar de ești neputincios, Sfântul Grigorie Sinaitul îți poruncește să mănânci o litră de pâine și să bei pe zi, adică în zilele cele dezlegate, trei sau patru pahare de vin, sau apă, dacă vrei să afli pe Dumnezeu; și să primești câte puțin din toate cele dulci ce se vor afla, ca să scapi de înălțarea cu cugetul și să nu te scârbești de cele bune făcute de Dumnezeu, ci să-I mulțumești Lui pentru toate. Aceasta este judecata celor pricepuți.

Căci de te îndoiești de mântuirea ta, fiindcă mănânci din toate bucatele cele dulci și bei puțintel vin, aceasta vine din necredința și neputința cugetului. Iar împărtășirea de bucate fără de păcat și potrivit cu voia lui Dumnezeu se poate afla în trei stări ale sufletului: în înfrânare, în îndestulare și în săturare. Înfrânarea înseamnă a fi încă flămând când te scoli de la masă; îndestularea înseamnă a nu fi nici flămând, nici îngreunat; săturarea, a se îngreuna puțintel. Iar a mânca după săturare e ușă a îndrăcirii pântecului, prin care intră desfrânarea. Socotindu-le acestea, alege-ți ceea ce se cade după puterea ta, netrecând peste aceste stări. Căci și aceasta aparține celor desăvârșiți, cum zice Apostolul, adică a flămânzi și a se sătura și a le putea pe toate.

Acestea ți s-au arătat, o, iubitorule al lucrării și al luării aminte a minții, numai din cuvintele Sfinților Părinți celor mari: care este măsura înfrânării și postul cel cu socoteală; și cum se cuvine a se nevoi cineva întru luarea aminte. Deci auzind acestea, nu se cade a ne depărta de la lucrarea minții, ci a ne sili întru acestea, cu toată sârguința rugând pe Domnul nostru Iisus Hristos, să ne fie ajutor și Învățător întru aceasta. Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.