Parinti Tematice

Grigorie Sinaitul

Privitor la conținutul scrierilor sale, acestea îl arată pe autorul lor nu numai un practician empiric al unei „metode a rugăciunii inimii”, cât și un mare exeget al ei. Sfântul Grigorie îmbrățișează cu gândirea lui  o gamă foarte largă de teme de viață duhovnicească care se întinde de la cele mai înalte vârfuri ale reflexiunii privitoare la Dumnezeu și la întâlnirea minții cu Sfânta Treime în altarul cel mai lăuntric al ființei omenești, până la cele mai concrete detalii ale fenomenelor  vieții trupești. El și-a asimilat reflexiunea asupra vieții duhovnicești a lui Macarie, Diadoh, Marcu Pustnicul, Sfântul Simeon Noul Teolog, dar și înalta gândire teologică a lui Dionisie Areopagitul și a Sfântului Maxim Mărturisitorul. El face o sinteză între cei dintâi și cei din urmă dar nu se oprește aici, ci aplicând totul la rugăciune și la efortul de curățire de patimi, se dovedește poate cel mai subtil analist al mișcărilor psihice și spirituale ale ființei umane

El aduce lămuriri de caracter evident asupra căldurii duhovnicești care însoțește rugăciunea curată și asupra celei înșelătoare și păcătoase; se dovedește un adversar neîndurat al nălucirilor și al tuturor formelor de amăgire spirituală, un susținător al experienței celei mai subtile ŗi mai autentice a prezenței lui Dumnezeu. Înțelege trebuința alternării cântării, cu rugăciunea inimii, la începători. Merge până la cele mai mici detalii în explicarea legăturilor bune și rele dintre suflet și trup. În același timp Grigorie Sinaitul manifestă o spiritualitate de mare echilibru, o smerită reținere de la formulările teologice prea îndrăznețe. El cere să conceapă lumina văzută în rugăciune ca dincolo de orice materialitate; el nu cere o strângere a nărilor la respirație, ci numai a gurii, ca să nu rămână căscată și să facă pe om distrat. Nu leagă prea strâns rugăciunea inimii de o metodă tehnică. El nu cunoaște în mod explicit nici învățătura despre deosebirea între ființa și energiile necreate ale lui Dumnezeu, învățătură pe care o va dezvolta Sfântul Grigorie Palama, obligat de necesitatea apărării experiențelor harismatice trăite de isihaști, pentru a nu fi incluse energiile ce le provoacă în ordinea creaturilor.

Dacă Sfântul Grigorie Palama este vulturul care atinge înălțimile amețitoare ale învățăturii despre Dumnezeu și ale îndumnezeirii omului, Sfântul Grigorie Sinaitul este maestrul analizelor subtile ale mișcărilor lăuntrice ale ființei umane.

·     Este cu neputință să fie cineva, sau să se facă, după fire, rațional, fără curăție și nestricăciune. Căci pe cea dintâi a pus stăpânire deprinderea nerațională, iar pe cea de a doua (pe nestricăciune), starea de nestricăciune a trupului.

·     Raționali după fire s-au arătat numai sfinții prin curăție. (Părinții nu separă planul etic de cel rațional; deplin rațional este sfântul. El și-a recâștigat privirea și judecata netulburată de patimi, adică de patimi. Câtă vreme mai este o pornire spre păcat în om, nu este nici deplin rațional. Firea însăși nu și-a câștigat integritatea, rectitudinea și profunzimea ei pe plan rațional, pentru că nu și-a recâștigat transparența ei firească spre infinitatea dumnezeiască.) Căci rațiune curată nu a avut nici unul dintre înțelepții întru ale rațiunii, dat fiind că și-au stricat rațiunea de la început prin gânduri. Fiindcă duhul pământesc și mult vorbitor al înțelepciunii lumii acesteia, apropiind rațiunile de cei mai cunoscători, iar gândurile de cei mai neînvățați, pricinuiește împreuna lor locuire, lipsindu-i pe oameni de înțelepciunea ipostasiată și de vederea ei, sau de cunoștința neîmpărțită și unitară. (Toată cunoștința a devenit dispersată în urma căderii. Învățații cunosc rațiuni separate ale lucrurilor, cei neînvățați  își fac fel de fel de gânduri amestecate cu patimile. Acestea produc o conlocuire de idei, de multe ori plină de contradicții, dar nu un întreg unitar. Nu se cunoaște înțelepciunea ca Persoană supremă, din care pornesc toate rațiunile și în care se unifică toate și în unire cu care se unesc toți. Tema este luată de la Sfântul Maxim Mărturisitorul. Sfântul Grigorie Sinaitul se dovedește un om introdus în gândirea cea mai înaltă a Părinților.)

·     A fi mort și nesimțitor este totuna cu a fi orb la minte și a nu vedea duhovnicește. Căci unul s-a lipsit de puterea vie și lucrătoare; iar cel ce nu vede, de lumina dumnezeiască care-l face să vadă și să se roage. (Avem aici o definiție a luminii dumnezeiești, care nu are nimic care să nu o facă acceptabilă și înțeleasă. Ea e cea care ne face să înțelegem și să ne înțelegem. Astfel înțeleasă lumina dumnezeiască risipește nedumeririle celor ce cred că ea este concepută ca o lumină asemenea celei materiale.)

·        Puțini primesc și puterea și înțelepciunea de la Dumnezeu. Căci cea dintâi împărtășește bunătățile dumnezeiești, iar a doua exprimarea lor. Iar primirea prin împărtășire și dăruirea mai departe este un lucru cu adevărat dumnezeiesc, mai presus de om.

·        Inima fără gânduri, lucrată de Duhul, este altarul adevărat încă înainte de viața viitoare. Căci toate se săvârșesc și se grăiesc acolo duhovnicește. Iar ce l ce nu a dobândit aceasta încă de aici e o piatră pentru alte virtuți, bună pentru zidirea bisericii dumnezeiești dar nu biserică și preot al Duhului.

·        Omul a fost zidit nestricăcios, fără must cum va și învia. Dar nu neschibăcios, nici schimbăcios având în voință puterea de a se schimba sau nu. Căci voința nu face pe cineva să rămână cu desăvârșire neschimbat în firea sa. Pentru că aceasta e cununa îndumnezeirii neschimbăcioase viitoare.

·     Stricăciunea e devenirea trupului; iar a mânca, a lepăda rămășițele,  a se îngrășa și a dormi sunt însușiri naturale ale fiarelor și dobitoacelor. Prin acestea asemănându-ne cu dobitoacele, din pricina neascultării, am căzut din bunătățile proprii dăruite de Dumnezeu. Ne-am făcut dobitocești din raționali și ca fiarele din dumnezeiești.

·     Raiul este de două feluri: sensibil și inteligibil (cunoscut cu simțurile și cu gândirea), sau cer din Eden și cel al harului. Cel din Eden este un loc foarte înalt, încât ajunge până la al treilea cer, cum zic cei ce au istorisit despre el, sădit de Dumnezeu cu tot felul de verdeață bine mirositoare. El nu este nici cu desăvârșire nestricăcios nici cu totul stricăcios, ci așezat la mijloc între stricăciune și nestricăciune, încât este pururea încărcat cu roade și împodobit cu flori, având neîncetat și poame crude și poame coapte. Căci pomii putregăiți și roadele răscoapte căzute la pământ se fac humă bine mirositoare și nu împrăștie miros de stricăciune ca plantele lumii. Iar aceasta se întâmplă din marea bogăție și sfințenie a harului, care covârșește acolo pururea. De aceea râul oceanic, care trece prin el și căruia i s-a poruncit să răcorească necontenit acest loc, ieșind din el și împărțindu-se în patru brațe, coborând aduce și dă hindușilor și etiopienilor huma și frunzele căzute. Apoi unindu-se, Fisonul și Gheonul (Facere 2, 8), se revarsă împreună mereu peste câmpiile lor, până ce se împart iarăși, unul răcorind țara Libiei, iar altul țara Egiptului.

·        Deci spun că zidirea nu a fost făcută la început curgătoare sau stricăcioasă. Dar mai pe urmă s-a stricat și s-a supus deșertăciunii, adică omule, potrivit Scripturii (Romani 8, 25), însă nu de bunăvoie ci fără să vrea, pentru ceea ce a supus-o în nădejdea înnoirii lui Adam, cel ce s-a stricat. Înnoindu-l însă și sfințindu-l pe acesta, chiar dacă poartă trup stricăcios pentru viața vremelnică, a înnoit-o și pe ea, deși n-a izbăvit-o încă de stricăciune. Iar izbăvirea zidirii de stricăciune, unii spun că este schimbarea ei spre mai bine, iar alții, prefacerea în întregime a celor supuse simțurilor. Căci obiceiul Scripturii este să facă o afirmare simplă, fără multă iscodire, despre cele greu de înțeles.

·     Cei ce primesc harul ca o zămislire și însărcinare prin Duhul, leapădă sămânța dumnezeiască, sau prin căderi, sau văduvindu-se de Dumnezeu prin însoțirea cu vrăjmașul care se ascunde în ei. Lepădarea harului se face prin lucrarea patimilor; iar lipsirea desăvârșită de el se întâmplă prin săvârșirea păcatelor. Căci sufletul iubitor de patimă și de păcat, care leapădă și pierde harul și se văduvește, se face sălaș al patimilor, ca să nu zic al dracilor, acum și în veacul viitor.

·        Nimic nu face iuțimea așa de liniștită și de blândă, ca bărbăția și mila. Cea dintâi înfrânge pe cei ce-o războiesc de afară, iar cea de-a doua, pe cei ce o războiesc din lăuntru.

·     Caută pe Domnul în cale, adică prin porunci, în inimă. Căci când auzi pe Ioan strigând și poruncind tuturor să gătească și să facă drepte cărările, înțelege că e vorba de porunci, de inimi și de fapte. Căci cu neputință este să se facă dreaptă calea poruncilor și fapta nevinovată, dacă nu e dreptate în inimă.

·        Când auzi Scriptura vorbind de toiag și de cârjă (Psalmi XXII, 4),  socotește că în înțelesul proorocesc ele sunt judecata și providența; iar în înțelesul moral psalmodierea și rugăciunea. Căci, judecați de Domnul cu toiagul pedepsirii, suntem povățuiți la întoarcere (I Corinteni 11, 32). Iar pedepsind noi pe cei ce se răscoală împotriva noastră, cu toiagul psalmodierii bărbătești, ne sprijinim pe rugăciune. Având deci toiagul și cârja în mâna lucrării minții, să nu încetăm a pedepsi și a fi pedepsiți, până ce vom ajunge cu totul sub providență, fugind de judecata de acum și de cea viitoare.

·     Este propriu poruncilor să pună pururi mai presus de orice porunca cea mai cuprinzătoare care zice: „Pomenește pe Doenul Dumnezeul tău totdeauna”. Căci prin ceea ce s-au pierdut, prin aceea pot să fie și păziți, fiindcă uitarea a pierdut pomenirea dumnezeiască de la început întunecând poruncile, și așa l-a arătat pe om, gol de tot binele.

·     Cel ce caută înțelesurile poruncilor fără porunci, dorind să le afle prin citire și învățătură, este asemenea celui ce-și închipuie umbra drept adevăr. Căci înțelesurile adevărului se dăruiesc celor ce se împărtășesc de adevăr. (Cei ce caută înțelesurile poruncilor, fără să le împlinească, nu le iau ca porunci propriu-zise ale subiectului dumnezeiesc, Care are puterea și căderea să poruncească. De aceea aceștia nu se pun în legătură cu El, Care este propriu-zis adevărul; căci în acest caz ele nu exprimă pe Cel ce le dă, voia și puterea Lui, ca să zidească în adevăr pe cei ce le împlinesc. Ei rămân la niște sensuri impersonale care nu le dau nici o putere spre creștere morală și spre mântuire. Poruncile trebuie înțelese ca și lucrurile ca semne ale iubirii lui Dumnezeu cel personal și ca apeluri la iubirea noastră, ca să ne facem asemenea Lui și prin aceasta să ne unim cu El. Adevărata cunoaștere de Dumnezeu este cunoașterea prin experiență, nu din carte. În cazul acesta înțelegerea înțelegerea se scufundă în lumina Lui însuși, făcându-se și ea lumină. Vorbind acela altora, Dumnezeu însuși vorbește prin el și El însuși îi învață pe ceilalți printr-un astfel de om. Cuvântul este plin de puterea lui Dumnezeu și de convingerea celui ce a văzut pe Dumnezeu și simte în sine puterea Lui.) Iar cei neîmpărtășiți de adevăr și neintroduși în el, căutând înțelesurile lui, află pe cele ale înțelepciunii înnebunite (I Corinteni 1, 10). Pe aceștia Apostolul i-a numit „sufletești” ca unii „ce nu au Duh” (Iuda 19), chiar dacă se mândresc cu adevărul.

·        Definiția dreptei credințe este a vedea și a cunoaște întru curăție cele două dogme ale credinței, adică Treimea și doimea: Treimea a o privi și a o cunoaște în chip neamestecat și netăiat, în unitate, iar doimea firilor lui Hristos, într-un ipostas, adică a mărturisi și a ști pe un singur Fiu și înainte de întrupare și după întrupare, dar după întrupare slăvit în chip neamestecat în două firi și în două voințe, dumnezeiască și omenească.

·     Trebuie să mărturisim cu evlavie nenașterea, nașterea și purcederea, cele trei însușiri personale, nemișcate și neschimbate ale Preasfintei Treimi: pe Tatăl ca nenăscut și fără de început, pe Fiul, ca născut și împreună fără de început, pe Duhul Sfânt, ca purces din Tatăl, dat prin Fiul (precum zice Damaschin) și împreună veșnic.

·        Treimea este unitate simplă, fiindcă este fără calitate și necompusă. Dar este Treime în unitate căci Dumnezeu cel întreit în Ipostasuri are cu totul neamestecată perihoreza Acestora între Ele (întrepătrunderea Lor).

·     Dumnezeu se cunoaște și se zice în toate chip întreit, căci este nemărginit. El este susținătorul și purtătorul de grijă al tuturor prin Fiul în Duhul Sfânt. Nici unul din Aceștia trei nu se zice, nu se cugetă și nu se numește fără sau afară de Ceilalți.

·        În om este minte, cuvânt și duh, și nici mintea nu e fără cuvânt, nici cuvântul fără duh; și acestea sunt una într-alta și în ele însele. Căci mintea grăiește prin cuvânt și cuvântul se arată prin duh. Prin aceasta omul poartă un chip întunecos al Treimii numite și arhetipice. Cuvântul „după chipul” arată și aceasta. (Cuvântul „după chipul”, care îl caracterizează pe om, arată și asemănarea lui cu Sfânta Treime. Dar în aceasta se arată atât faptul că omul nu e un individ cu totul separat de ceilalți, cât și faptul că el are în minte, cuvânt și duh neseparate între ele, ci lucrând și arătându-se una prin alta, fiind om întreg numai prin toate trei acestea.)

·     Tatăl e Mintea, Fiul e Cuvântul, iar Duhul Sfânt e cu adevărat Duhul, precum învață folosindu-se de asemănare, Sfinții Părinți purtători de Dumnezeu, statornicind dogma despre Treimea Sfântă mai presus de fire și de ființă, despre Dumnezeu cel unul în trei ipostasuri, lăsându-ne nouă credința adevărată și o ancoră de nădejde. Căci a cunoaște pe Dumnezeu cel unul este, după Scriptură, rădăcina nemuririi (Pilde 15, 2); și a vedea și a ști stăpânirea unității în trei ipostasuri este dreptatea întreagă. Sau așa trebuie să înțelegem cuvântul din Evanghelie: „Iar viața veșnică aceasta este: să te cunoască pe Tine, unul adevăratul Dumnezeu” în trei ipostasuri „și pe Cel ce L-ai trimis, pe Iisus Hristos” (Ioan 17,3), în două firi și voințe.

·        Chinurile sunt felurite, precum și răsplătirile cu bunătăți. Iar acelea sunt în iad, potrivit Scripturii care zice: „În pământ întunecat și neluminat, în pământul întunericului veșnic” (Iov 10, 21-22), unde locuiesc păcătoșii și înainte de judecată și se întorc și după osândă. Căci: „Întoarcă-se păcătoșii în iad” (Psalmi 9, 18) și „Moartea îi va paște pe ei” (Psalmi 18, 15), ce este altceva, dacă nu hotărârea din urmă și osânda veșnică?

·     Focul, întunericul, viermele și tartarul sunt împătimirea obștească de plăcerea trupească, neștiința generală a întunericului, gâdilirea aprinsă a patimii din toți, tremurarea și vijelia puturoasă a păcatului. Acestea se lucrează încă de aici în sufletele păcătoșilor ca o arvună și pârgă a chinurilor și se arată acolo ca o deprindere.

·        Deprinderile patimilor sunt arvunele chinului, precum lucrările virtuților sunt ale Împărăției. Poruncile trebuie să le socotim și să le numim lucrări; iar virtuțile deprinderi, precum și păcatele care se fac necontenit se numesc deprinderi.

·        Sufletele împătimite de plăceri sunt smârcuri de foc (Apocalipsa 19, 20), în care putoarea patimilor, duhnind ca o mocirlă, hrănește ca pe un vierme neadormit al curviei, desfrânarea trupului, și ca niște șerpi, broaște și lipitori ale poftelor stricate, gândurile și dracii stricați și țâșnitori de otravă. Starea aceasta a luat încă de aici arvuna chinurilor de acolo.

·        Precum pârga chinurilor veșnice este ascunsă în sufletele păcătoșilor, așa și arvunile bunătăților lucrează prin Duhul și se dăruiesc în inimile drepților. Căci împărăția cerurilor este viețuirea virtuoasă, precum chinurile, deprinderea patimilor.

·     Noaptea care vine (Ioan 9, 4), este, după cuvântul Domnului, încremenirea totală a întunericului viitor, sau în alt chip antihristul, care este și se numește noapte și întuneric; sau iarăși, în înțeles moral, este nepăsarea continuă care, ca o noapte fără lună, scufundă sufletul în somnul nesimțiriii. Căci precum noaptea îi face pe toți să doarmă și este chipul morții, prin amorțirea ce o aduce, așa noaptea întunericului viitor îi face pe păcătoși morți și nesimțitori prin amețeala durerilor.

·     Judecata lumii acesteia (Ioan 3, 19), după cuvântul Evangheliei, stă în necredința celor neevlavioși, potrivit cuvântului: „Iar cel ce nu crede s-a și osândit”. (Ioan 3, 18); de asemenea, în necazurile aduse de providență pentru îngrădire sau întoarcere; apoi în înrâurirea plănuirilor bune și rele, fiind ajutate să treacă în faptă după cuvântul: „Înstrăinatu-s-au păcătoșii din pântecele maicii lor”. Judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu se arată, prin urmare, pentru îndreptarea prin pedepse și după fapte, pe unii pedepsindu-i, pe alții miluindu-i, dând ca răsplată unora cununile, altora chinurile. Din cei pedepsiți, cei dintâi sunt cu totul necredincioși, cei de-al doilea, credincioși dar fără râvnă, de aceea se și pedepsesc cu iubire de oameni. Iar cei ce s-au făcut desăvârșiți, fie în virtuți, fie în păcate, vor avea răsplățile cuvenite.

·        De nu se va păzi firea neprihănită prin Duhul, sau de nu se va curăța cum se cuvine, nu va putea să se facă un trup și un duh cu Hristos, acum și în armonia viitoare. Căci un petic dintr-o vechitură a patimilor nu-l poate coase puterea cuprinzătoare și unificatoarea Duhului la haina harului pentru întregire.

·     Cel ce a primit în dar și a păzit înnoirea Duhului va avea o cinste deopotrivă la alcătuirea (trupului) lui Hristos, pătimind atunci negrăit îndumnezeirea mai presus de fire. Căci nu va fi vreunul din Hristos, sau mădular al lui Hristos, dacă nu se face de aici părtaș al harului, alcătuindu-se după chipul adevărului și al cunoștinței, cum zice Apostolul (Romani 2, 20).

·     Împărăția Cerurilor este asemenea unui cort făcut de Dumnezeu, ca cel arătat lui Moise, având două încăperi în veacul viitor. În cea dintâi vor intra toți câți sunt preoți ai harului; în cea de a doua, inteligibilă, numai cei ce au liturghisit încă de aici Treimii ca niște ierarhi în desăvârșire în întunericul cunoștinței de Dumnezeu. Ei au drept căpetenie în slujire și ca prim ierarh înaintea Treimii, pe Iisus, în cortul pe care l-a întemeiat El. Aceștia intrând acolo vor fi luminați mai limpede de razele luminii Lui. (În prima parte a cortului vor intra toți câți au fost preoți ai harului, adică au slujit lui, rodind puterea lui în viața lor. Dar în a doua încăpere, în partea cea mai dinăuntru, în Sfânta Sfintelor, vor intra numai cei ce au slujit încă de aici ca arhierei, prin faptul că au intrat în întunericul cunoștinței mai presus de cunoștință a lui Dumnezeu, ca Moise pe Sinai, ajungând până în fața lui Dumnezeu cel în Treime și cu totul indefinit în abisul bogăției Sale, dar în același timp la simțirea cea mai intensă a prezenței Lui tainice și iubitoare, trăită ca atare prin faptul că e o iubire între cele trei Persoane atotdesăvârșite și, prin aceasta, lângă focarul suprem al iubirii. Ei au intrat adică până acolo până unde a intrat primul Ierarh și Căpetenia oricărei slujiri adusă lui Dumnezeu, adică Iisus Hristos ca om, Care ca Dumnezeu primește slujirea ca Unul din Treime. Uniți cu Hristos, luminați de infinitatea luminoasă a dumnezeirii Sale, de lumina Treimii atotiubitoare, sunt luminați și ei mai mult decât cei din prima încăpere. Conștiința aceasta în întunericul cel mai presus de cunoaștere îi desăvârșește pe cei ce ajung acolo, pentru că este o cunoștință prin experiența cea mai intensă a lui Dumnezeu ca suprema comuniune de Persoane, deci ca izvor din care iradiază în ei această iubire, făcându-i și pe ei iubitori la maximum. Se simte aici influența lui Dionisie Areopagitul. Aceștia sunt, prin viața lor de maximă intensitate a simțirii lui Dumnezeu, la extrema opusă a celor ajunși la suprema amorțire și nesimțire în iad, amorțire și nesimțire produsă de patimile care-i obosesc și-i epuizează până la urmă de orice putere stimulatoare.)

·     Multele locașuri despre care a vorbit Mântuitorul sunt deosebitele trepte și înaintări ale stării de acolo. Împărăția este una, dar are multe deosebiri înăuntru, întrucât unii sunt cerești, iar alții pământești, potrivit cu virtutea, cu cunoștința și cu mărimea îndumnezeirii. „Căci alta este slava soarelui, alta a lunii și alta a stelelor; și stea de stea se deosebește în slavă” (I Corinteni 15, 41), cum zice Apostolul, pe bolta dumnezeiască.

·     Cel ce și-a curățit mintea prin lacrimi, iar sufletul și l-a înviat încă de aici prin Duh, ajunge pentru scurtă vreme împreună viețuitor cu îngerii și netrupesc ca un nesupus stricăciunii. Iar trupul și-l face prin rațiune, chip luminos și arzător ale frumuseții dumnezeiești, din plăsmuire de lut; și-l face cum era după fire, dacă nestricăciunea trupurilor este înlăturarea musturilor și a îngroșării. Trupul nestricăciunii este trupul pământesc afară de musturi și de grosime, prefăcut în chip negrăit din trup sufletesc și trup duhovnicesc, încât este și pământesc și ceresc, prin subțirimea înfățișării dumnezeiești. Căci așa cum a fost plăsmuit la început, așa va și învia ca să fie dup chipul Fiului Omului, împărtășindu-se în întregime de dumnezeire.

·        Pământul făgăduinței este nepătimirea. Din ea izvorăște veselia Duhului, asemenea laptelui și a mierii.

·        În veacul viitor sfinții își vor grăi unii altora în chip tainic cuvântul lăuntric, rostit de Duhul Sfânt. (Sfinții, cunoscându-și în veacul viitor lăuntrul lor în mod reciproc, vor cunoaște din vedere tot ce au să-și spună, își vor vedea reciproc ființa ca atotcuprinzător cuvânt, spunându-și tot ce au să-și spună prin reciproca lor intimitate și sinceritate totală. Sufletul le va fi întreg în lumina feței.)

·     Toți câți au primit încă de aici plinătatea desăvârșirii în Hristos, sunt deopotrivă după vârstă în Duh.

·        Fii învierii lui Hristos vor fi, zice, minți, adică deopotrivă cu îngerii, ajunși sfinți prin nestricăciune și îndumnezeire.

·        În veacul viitor îngerii și sfinții vor spori în adăugirea harurilor și niciodată nu vor sfârși, sau nu vor slăbi în dorirea bunătăților. Căci în veacul de acolo nu va fi slăbire sau micșorare a virtuții în favoarea păcatului.

·        Slava adevărată, spun că este cunoștința sau vederea Duhului, sau și pătrunderea cu de-amănuntul a dogmelor, sau cunoașterea credinței adevărate.

·     Începutul și pricina gândurilor este împărțirea prin neascultare a amintirii simple și unitare a omului. Prin aceasta a pierdut și amintirea de Dumnezeu. Căci făcându-se din simplă, compusă și din unitară, felurită, și-a pierdut unitatea împreună cu puterile ei. (Amintirea simplă de la început a fost pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. Această pomenire pierzând-o noi, amintirea cea simplă s-a divizat. Așa s-a născut și așa se succede felurimea gândurilor la cele mărginite, odată cu uitarea unora când ne amintim de altele. Omul nu-și mai poate reține mintea la un singur lucru, pentru că fiecare este mărginit și nu poate întreține în om un interes netrecător. Când mintea se îndreaptă însă spre Dumnezeu – amintirea vine de la admentem: a ține mintea la ceva sau ceva în minte; aminte să ne fie, înseamnă a ține ceva în minte – nu mai este divizată de gândurile variate ce se succed, pentru că Dumnezeu este nemărginit, este o hrană nemărginită pentru contemplație. De aceea numai în legătură cu Dumnezeu putem păstra amintirea neîncetată, sau amintirea propriu-zisă. Sfântul Grigorie Sinaitul se dovedește un mare analist al stărilor sufletului, aducând explicații convingătoare unor învățături care se afirmau de multe ori fără ultimele lor explicări.)

·     Tămăduirea amintirii este întoarcerea de la amintirea rea, născătoare de gânduri stricătoare, la starea ei simplă de la început. Căci neascultarea, unealta păcatului, nu a stricat numai amintirea simplă a sufletului față de bine, ci și toate puterile lui, întunecând dorințele firești ce tindeau spre virtute. Dar amintirea o tămăduiește, ridicând-o de la starea contrară firii, la cea mai presus de fire, în mod principal, pomenirea stăruitoare a lui Dumnezeu, întărită prin rugăciune și străbătută de Duhul.

·        Pricinile patimilor sunt faptele păcătoase; pricinile gândurilor, patimile; ale nălucirilor, gândurile; ale chipurilor, amintirea; ale amintirilor, uitarea (avem aici un paradox: pricina amintirilor ispititoare este uitarea îndatoririlor spre bine.), ale uitării, neștiința; ale neștiinței, nepăsarea; nepăsarea este născută de dorința poftitoare; iar maica dorințelor este nestatornicia; pricina nestatorniciei este lucrarea faptei; iar fapta este din dorința nesocotită a păcatului și din aplecarea simțurilor către cele supuse lor.

·     Gândurile sunt în partea rațională; patimile furioase în iuțime; amintirea dorinței dobitocești este în partea poftitoare. În partea înțelegătoare se formează nălucirile; iar în cea cugetătoare răsar și lucrează chipurile. (Sfântul Grigorie Sinaitul distinge aici pe lângă partea rațională a sufletului, pe cea înțelegătoare, care pare să aibă și puterea imaginației, și pe cea cugetătoare, care are o putere apropiată de puterea imaginației, dar are în ea și puterea oarecărei trezvii critice.)

·        Tăbărârea gândurilor rele este ca un șuvoi de râu; prin ele vine momeala, iar după aceasta se naște încuviințarea păcatului, ca o inundare de valuri ce acoperă inima. (Inima are aici sensul conștiinței de sine. Încuviințarea păcatului acoperă conștiința de sine ca o inundare a apelor.)

·     Socotește plăcerea vâscoasă, ca o mocirlă adâncă, sau ca un smârc al desfrânării. O astfel de mocirlă este și povara grijilor pământești, de care îngreuindu-se mintea pătimașă, este scufundată de gânduri în adâncul deznădejdii.

·        Scriptura a numit adeseori gânduri și rațiunile lucrurilor, precum a numit și chipurile rațiuni și rațiunile chipuri. Aceasta se întâmplă deoarece mișcarea acestora (gândurilor) este în sine nematerială, dar prin lucruri ia chip și se preface, și așa momeala se cunoaște și capătă nume prin arătare. (Se pare că Sfântul Grigorie Sinaitul înțelege prin logismoi nu înțelesuri, ci chipuri concrete ale lucrurilor. El explică cum înseși rațiunile naturale ale lucrurilor care își au originea în gândirea lui Dumnezeu, pot deveni, prin chipurile lor văzute, gânduri ispititoare la păcat, sau momeli. El se arată astfel înțelegând trecerea gândurilor la chipuri concrete, în lucruri, ca niște plasticizări ale acestora. În general, Sfântul Grigorie Sinaitul duce mai departe gândirea părinților anteriori printr-o aplicare mai accentuată la situațiile concrete ale luptei cu ispitele.)

·     Gândurile păcătoase sunt rațiunile dracilor și înainte-mergătoarele patimii, precum rațiunile și chipurile sunt ale lucrurilor. Este cu neputință a face vreun bine sau vreun rău, dacă nu este momit întâi gândul tău. Căci gândul este mișcarea fără chip a momelii unor lucruri oarecare.

·        Materia lucrurilor naște gânduri simple; iar momeala drăcească făurește cele rele. Deci gândurile și rațiunile firești se deosebesc de cele potrivnice firii și de cele mai presus de fire. (Nu totdeauna gândurile sunt rele: sunt și gânduri simple ale lucrurilor, identice cu rațiunile lor naturale, preexistente în Dumnezeu, Creatorul lucrurilor. Ba sunt și gânduri mai presus de fire. Prin aceste s-ar putea înțelege gânduri despre Dumnezeu, despre îngeri, despre relațiile noastre cu Dumnezeu, da poate și gânduri despre lucruri, când le vedem pe acestea în înțelesurile lor adâncite în ambianța de lumină nesfârșită  lui Dumnezeu.)

·     Gândurile firești lucrează la fel la schimbarea omului, ca și cele contrare firii. Dar cele după fire se schimbă îndată în cele mai presus de fire. (Gândurile după fire, da, dacă nu le lăsăm în gânduri ispititoare ale lucrurilor, care le schimbă firea în rău, devin cu ușurință gânduri mai presus de fire. De altfel este foarte greu să se tragă o graniță între caracterul natural al gândurilor și caracterul lor mai presus de fire, căci tot ce este natural se înțelege ca avându-și originea în Dumnezeu și înțelegându-se cu El.) Gândurile sunt pricini reciproce ale schimbării din ele  și se nasc unele pe altele. Gândurile despre lucrurile materiale sunt  pricini ale nașterii și schimbării celor drăcești. Ele se nasc și se schimbă din momeală. Iar cele dumnezeiești se nasc și se schimbă din cele firești, căci cele firești dau naștere la cele mai presus de fire. Schimbarea fiecăruia este pricină și prilej de naștere a celui înrudit, în chip împătrit.

·     Însemnează-ți că înainte de gânduri sunt pricinile; înainte de năluciri sunt gândurile; înainte de patimi, nălucirile; iar înainte de draci, patimile, ca un lanț și ca o orânduială vicleană a duhului neorânduielii. Una atârnă de alta, dar nici una nu lucrează prin sine, ci este pusă în lucrare de draci. Nici nălucirea nu-și face chipuri, nici patima nu lucrează fără puterea drăcească ascunsă, căci deși satana a căzut zdrobit, el poate și mai mult împotriva noastră, prin nepăsarea noastră, îngâmfându-se din pricina noastră.

·     Ei dau o formă minții noastre, mai bine zis ne formează după chipul lor și ne momesc prin deprinderea patimii, care stăpânește și lucrează în sufletul nostru. Căci  dracii au deprinderea patimilor, ca o pricină a formării de chipuri (idoli) în mintea noastră. Deci ei ne fac puterea de închipuire să lucreze în mod felurit și în multe forme, fie în stare de trezvie, fie în somn, căci ei înșiși și se preschimbă în felurite chipuri; dracii poftei se schimbă uneori în porci, alteori în măgari, armăsari întărâtați și înfierbântați; cei ai mâniei, uneori în păgâni, alteori în lei; cei ai lăcomiei, uneori în lupi sau leoparzi. Apoi cei ai vicleniei în șerpi, năpârci, alteori în vulpi; cei ai îndrăznelii, în câini; cei ai trândăviei, în motani; cei ai curviei se mai prefac uneori în șerpi, alteori în corbi sau gaițe. Dracii patimilor sufletești se prefac în păsări, mai ales cei din văzduh. Închipuirea are trei pricini, prin care schimbă chipurile duhurilor, după cele trei părți ale sufletului, de aceea și nălucirile sunt de trei feluri: de păsări, de fiare și de dobitoace, după puterea poftitoare, mânietoare și rațională a sufletului. Căci cele trei căpetenii ale patimilor se înarmează pururi împotriva  celor trei puteri și după patima care dă chip sufletului se apropie de noi și iau un chip înrudit. (Fiecare patimă dă un anumit chip sufletului și ca urmare și înfățișării noastre exterioare. De aceea chiar și demonii iau, măcar că sunt duhuri, anumite forme după patima pe care o cultivă mai mult. și această formă ne-o imprimă și nouă după patima pe care caută să ne-o inspire mai mult. Patimile de mândrie ne dau o formă care seamănă cu cele ale păsărilor semețe din văzduh, căci ele se imprimă mai mult părții noastre cugetătoare, făcându-ne semeți la înfățișare și cu capul înălțat; patimile care aprind mânia ne dau înfățișări de fiare; cele care ațâță pofta ne dau înfățișări de dobitoace. Iată o dovadă a plasticizării rațiunilor.)

·     Dracii plăcerii (voluptății) se apropie adeseori ca foc și cărbuni aprinși, căci duhurile iubitoare de plăcere aprind partea poftitoare a sufletului, iar pe cea cugetătoare o întunecă, zăpăcind-o. Fiindcă plăcerea patimilor este pricină de ardere, de zăpăceală și de întuneric.

·        Noaptea patimilor este întunericul neștiinței, sau noaptea este împărăția în care se nasc patimile. În ea împărățește stăpânul întunericului și umblă duhurile care iau chip asemănător fiarelor codrului, ca păsările cerului și ca târâtoarele pământului, căutând cu urlete să ne răpească și să ne mănânce.

·        În vremea lucrării patimilor, unele gânduri merg înainte, altele urmează; gândurile premerg nălucirilor, iar patimile le urmează. În ce privește pe draci, patimile, premerg acestora, iar dracii le urmează lor.

·     Începutul și pricina patimilor este reaua întrebuințare (abuzul); al relei întrebuințări este schimbarea rea; al schimbării este aplecarea deprinderii voinței; mijlocul de cercare a voinței este momeala; pricina momelii sunt dracii, îngăduiți de Providență ca să ne arătăm libertatea noastră cum este.

·        Deprinderea pătimașă a sufletului este veninul acului păcatului spre moarte, căci cel ce s-a îmbibat de bunăvoie de patimi își are purtarea nemișcată și neschimbată. (Este o nemișcare în sens rău; cine este mișcat numai de o patimă e ca și cum nu s%ar mișca, căci el nu se mișcă, ci este mișcat și nu poate să se miște astfel. E o mișcare monotonă, o neputință de a ieși din ea. Nimic nou nu se întâmplă în el, nimic care manifestă propriu-zis noutatea vieții. Acolo e moarte.)

·     Patimile au felurite numiri, dar se împart în trupești și sufletești. Cele trupești se subîmpart în dureroase și pricinuitoare de păcat. Cele dureroase se subîmpart iarăși în boli și pedepse povățuitoare. Cele sufletești se împart în patimi ale mâniei, ale poftei și ale rațiunii. Cele ale rațiunii se subîmpart în nălucitoare și cugetătoare. Dintre acestea, unele se nasc din voință prin reaua întrebuințare, altele sunt fără voie, din vreo silă, cum sunt patimile zise fără vină. Părinții le-au numit pe acestea și urmări sau însușiri firești.

·        Altele sunt patimile trupești și altele cele sufletești; altele cele ale poftei și altele cele ale iuțimii (mâniei); altele cele ale rațiunii și altele cele ale minții și ale închipuirii. Dar se însoțesc între ele și lucrează unele cu altele. Cele trupești cu cele ale poftei, cele sufletești cu cele ale iuțimii; și iarăși, cele raționale cu cele ale minții ș cele ale minții cu cele ale imaginației și cele ale amintirii.

·     Patimile iuțimii sunt: mânia, amărăciunea, strigarea, aprinderea grabnică (vărsarea năpraznică a fierii), cutezanța semeață, înfumurarea, trufia și celelalte. Ale poftei sunt: lăcomia, desfrânarea, neînfrânarea, nesăturarea, iubirea de plăcere, iubirea de arginți, iubirea de sine care e cea mai cumplită din toate. Iar ale trupului sunt: curvia, preacurvia, necurăția, destrăbălarea, nedreptatea, lăcomia pântecelui, lenea, ușurătatea, iubirea de podoabe (luxul), iubirea de petreceri și celelalte. Cele ale părții raționale sunt: necredința, hula, viclenia, uneltirea, iscodirea, fățărnicia, grăirea de rău, clevetirea, osândirea, disprețuirea, luarea-n râs, prefăcătoria, minciuna, vorbirea de lucruri urâte, de prostii, umblarea cu lucruri ascunse, ironia, fala, dorința de a plăcea oamenilor, semeția, jurămintele strâmbe, vorbirea fără rost. Ale minții sunt: părerea de sine, înălțarea, laudele, cearta, pizma, încântarea de sine, grăirea împotrivă, surzenia cu voia, închipuirea, nălucirile, răstălmăcirile, dorința de a te arăta, iubirea de slavă, sau mândria, cea dintâi și cea mai de pe urmă din toate relele. Iar cele ale cugetării sunt: împrăștierile, rătăcirile, robirile, întunecarea, orbirea, amăgirile, momelile, încuviințările, aplecările, abaterile și cele asemenea acestora. Ca să spun pe scurt, toate relele potrivnice firii s-au amestecat cu aceste trei puteri ale sufletului, precum toate bunătățile se află împreună cu ele prin fire.

·        Minunate sunt cuvintele de slăvire pline de uimire ale lui David față de Dumnezeu „Minunate s-a făcut, zice cunoștința Ta către mine, căci nu pot să mă ridic până la ea”, fiind mai puternică și neajunsă și mai presus de cunoștința și de puterea mea neputincioasă. Chiar și trupul e neînțeles căci are o alcătuire compusă, întreită în tot chipul, dar ține într-o unică armonie mădularele și părțile sale. Pe de altă parte, în trup stăpânește numărul șapte și doi, care arată vremea și firea, după cei învățați în ale numerelor. Astfel și el este o unealtă a firii, care arată slava măreției treimice, după legile care cârmuiesc firea. (Numărul doi care stăpânește în trup arată firea lui dependentă. Căci doi sunt ochii, două urechile, etc. Dar în trupul trecător stăpânește și numărul trei și șapte, care este timpul. El are trecut, prezent și viitor și viața lui se repetă în cicluri de șapte zile. Se mai spune că toată materia trupului se schimbă în curs de șapte ani. Mișcarea timpului în cicluri de șapte unități o exprimă și Facerea, unde se spune că Dumnezeu a creat lumea în șapte zile. șapte reprezintă împlinirea a ceea ce se mișcă în timp. Numărul trei arată poate și ființa, puterile și lucrările.)

·     Legile firii sunt îmbinările felurite ale mădularelor lucrătoare, pe care cuvântul le-a numit și deosebiri, ca tot atâtea părți în care se arată însușirile trupului. Sau iarăși, legea firească este lucrarea fiecărei forme și a fiecărui mădular în baza puterii sale. Precum Dumnezeu ține în lucrare și mișcă toată zidirea, așa sufletul ține în lucrare și în mișcare mădularele trupului și îl mișcă pe fiecare spre lucrarea sa. Dar e de cercetat pentru care pricină bărbații purtători de Dumnezeu spun uneori că iuțimea și pofta sunt puteri ale trupului, iar alteori că sunt ale sufletului? Răspundem, că nu este nici o nepotrivire între cuvintele sfinților, pentru cei ce le cunosc cu de-amănuntul, ce amândouă susținerile sunt adevărate și ele pot fi schimbate între ele în chip înțelept, din pricina creării sufletului și a trupului pentru un mod de conviețuire negrăită. Căci îmbinarea lor este de așa fel, că sufletul poate să fie desăvârșit de aici, iar trupul e nedesăvârșit din pricina creșterii prin hrană. Astfel sufletul are în sine și puterea poftei doritoare și puterea iuțimii spre vigoarea dragostei, dar de la plăsmuirea lui e zidit rațional și mintal. Căci nu i s-a dat o iuțime fără rațiune și o poftă fără minte. Precum nici trupul nu le avea pe acestea astfel, mai înainte. Ci fiind zidit nestricăcios, era fără mustime, din care a urmat pofta și mânia furioasă. Căci după neascultare, căzând în stricăciune și în grosimea dobitoacelor, a răsărit ca urmare neapărată și iuțimea și pofta în el. De aceea trupul se și împotrivește voinței sufletului, prin iuțime și poftă când domină el. iar când se supune muritorul celui rațional, urmează sufletului spre săvârșirea celor bune. Deci abia când s-au amestecat cele venite pe urmă în trup cu însușirile sufletului, s-a asemănat omul dobitoacelor, supunându-se legii păcatului, pentru trebuința firii și făcându-se din ființă rațională – dobitoc și din om – fiară. (Sfântul Grigorie Sinaitul explică tot ce are trupul viu în suflet. Chiar iuțimea și pofta și le însușește trupul din suflet. Deci sufletul a fost făcut pentru conviețuirea cu trupul, putând alcătui și susține un trup viu. De aceea i s-a dat iuțimea și pofta, cu posibilitatea de a sluji nu numai unor scopuri spirituale, ci și întreținerii și creșterii trupului desigur tot în vederea spiritualizării trupului și a materiei. Adică iuțimea și pofta, având la bază un caracter spiritual, legat de minte și rațiune, primesc prin unirea sufletului cu trupul și un caracter animalic, sau o funcție în slujba trupului ca organism biologic, înrudit în privința aceasta cu cel animalic. S-ar putea spune că, prin iuțime și poftă, raționalitatea sufletului are în ea posibilitatea de a se plasticiza ca trup organizat. Desigur, aceasta nu înseamnă că sufletul există temporal înaintea trupului, ci începe să existe manifestându-se în formarea trupului prin iuțimea (energia) și pofta ce i se prelungesc în trup întrucât prin acestea începe deodată cu aducerea lui la existență să se plasticizeze în trup. De altfel în general, planul material nu e decât o raționalitate plasticizată și ca atare raționalitatea aceasta are în ea însăși o energie și un impuls spre plasticizare, care, în cazul rațiunii personale umane, echivalează cu iuțimea și cu pofta. Când acestea nu sunt conduse bine de rațiune, se nasc păcatele și însăși deformările și tendințele de descompunere a trupului, ca plasticizare a sufletului rațional. De aceea păcatul, ca dezordine, începe în rațiune, în suflet.)

·     Sufletul fiind creat rațional prin suflare și înțelegător prin insuflare dătătoare de viață, nu a fost creat de Dumnezeu deodată cu iuțimea și cu pofta dobitocească, ci cu puterea dorinței și pe ea, cu vigoarea dragostei. La fel nici trupului nu i-a sădit, prin plăsmuire, de la început iuțimea și pofta nerațională. Căci pe acestea le-a primit pe urmă prin neascultare, făcându-se muritor, stricăcios și dobitocesc. (Dar iuțimea și pofta s-au prelungit în trup la început nu ca iuțime și poftă animalică, ci ca iuțime și dorire spirituală. Pe urmă au luat, prin cădere, caracterul animalic, sau și animalic.) Căci trupul, zic cuvântătorii de Dumnezeu, a fot zidit nestricăcios, precum va și învia, deși în stare să primească și stricăciunea. Iar sufletul a fost făcut nepătimitor, dar s-au stricat amândouă și s-au amestecat, în urma legii preafirești a mișcării unuia în altul (perihorezei), și a împărtășirii unuia din celălalt. Sufletul s-a îmbibat de patimi, mai bine zis de draci, iar trupul s-a făcut asemenea dobitoacelor necuvântătoare prin lucrarea și prin stăpânirea nestricăciunii. Puterile amândurora făcându-se una, l-au făcut pe om să devină, prin mânie și poftă, un animal nerațional și fără minte. și așa s-a făcut asemenea cu dobitoacele, după Scriptură, și întocmai cu ele în tot chipul. (Prin aceasta și-a înrăit și sufletul calitatea. Iuțimea și pofta, punându-se într-o măsură mai mare în slujba creșterii și susținerii trupului, au pus prin însuși sufletul, într-o mare măsură, în slujba trupului și au luat chiar în suflet un caracter irațional, animalic. Greu se poate găsi în scrisul patristic o insistență așa de stăruitoare în explicarea complexei și tainicei legături dintre suflet și trup ca aceste capete ale Sfântul Grigorie Sinaitul. Scrierea aceasta a lui este dominată de preocuparea antropologică.)

·     Începutul și pricina virtuților este buna intenție, apoi dorința binelui. Precum Dumnezeu este pricina și izvorul a tot binele, așa începutul binelui în noi este credința, mai bine zis Hristos, piatra credinței, pe Care-L avem ca începătură și temelie a tuturor virtuților. Căci pe El am așezat și pe El clădim tot binele. El este piatra cea din capul unghiului, care ne leagă pe noi cu Sine și mărgăritarul de mare preț, pe care căutându-l monahul, care pătrunde în adâncul liniștii, vinde toate voile sale prin ascultarea poruncilor, ca să-L câștige pe El. (Este o aplicare la credinciosul individual a expresiilor: Hristos, piatra cea din capul unghiului, Hristos, piatra credinței, Hristos, începătura vieții noastre. El este în fiecare din noi izvorul binelui, al efortului spre dobândirea virtuților, pe El clădim trupul virtuților. O interpretare tot așa de interesantă a parabolei biblice despre omul care vinde toate averile sale pentru a cumpăra țarina sau ascultarea care cuprinde pe Hristos, comoara de mare preț. Averile sunt aici voile omului; omul care vrea să se mântuie renunță la voile sale, care nu-l pot mântui, pentru a-și însuși prin ascultare voia lui Hristos, pentru a face voia sau poruncile Lui, căci prin aceasta dobândește viața veșnică. Cel ce iubește renunță la voile sale pentru cel iubit și pentru iubirea aceluia căci în El are viața, cum nu o are prin împlinirea voilor sale.)

·        Virtuțile își țin cumpăna între ele și toate se adună într-una și se împlinesc într-o întocmire și într-un chip singur al virtuții. Căci sunt virtuți propriu-zise și virtuți mai mari ca virtuțile, care cuprind pe cele mai multe, sau chiar pe toate, cum e dragostea dumnezeiască, smerenia și răbdarea dumnezeiască. Fiindcă zice Domnul despre aceasta: „Prin răbdarea voastră veți câștiga sufletele voastre” (Luca 21, 19), dar nu a zis întru postirea voastră, sau întru privegherea voastră. Iar prin răbdare înțeleg pe cea după Dumnezeu. Ea este împărăteasa virtuților, temelia bunătăților bărbătești., căci ea este pacea în războaie, seninul în furtună, statornicia nestrămutată în cei ce-au dobândit-o. Pe cel ce a dobândit-o pe aceasta în Hristos Iisus nu-l vor putea vătăma nici armele, nici sulițele, nici câmpurile de bătălie, nici chiar războaiele dracilor, nici mulțimea întunecată a celor potrivnici.

·     Virtuțile, deși se nasc unele din altele, își au obârșia în cele trei puteri ale sufletului, afară de cele dumnezeiești. Căci pricina și începătura celor patru virtuți cuprinzătoare în cei firești și ale virtuților dumnezeiești, din care și prin care ființează celelalte, a chibzuinței, a bărbăției, a neprihănirii și a dreptății, este înțelepciunea dumnezeiască a cunoscătorilor de Dumnezeu, cea mișcată de Duhul. Aceasta mișcându-se în chip împătrit, le lucrează pe toate, nu deodată, ci pe fiecare deosebi la vremea ei, după cum voiește. Pe una ca lumină, pe alta ca putere ageră și ca insuflare pururi în mișcare, pe a treia ca putere sfințitoare și curățitoare, iar pe a patra ca rouă a curăției, care înveselește și curățește de arsurile patimilor. Precum s-a spus mai înainte fiecăruia dintre cei desăvârșiți îi dă fiecare lucrare desăvârșită după felul lui.

·     Tăria desăvârșită a sufletului în virtuți nu o dăruiesc destoiniciile și sârguința proprie, dacă acestea nu se înrădăcinează prin har, ca deprinderi. Căci fiecare își are darul ei (din har), ca o lucrare deosebită, așa încât îi poate atrage spre ea, prin deprinderea și firea binelui, pe cei ce se împărtășesc de ea, chiar când nu voiesc. Când ajungem la acel dar, el se menține neschimbat și neînstrăinat. Atunci avem harul Duhului, lucrând virtuțile în mădularele noastre ca un suflet viu. De aceea toată ceata virtuților este moartă fără har; și în cei ce socotesc că le au, sau că le-au dobândit desăvârșit și că sunt numai ale lor, sunt umbre și chipuri ale gândului, dar nu realități desăvârșite. (Înrădăcinarea virtuților în suflet nu se poate înfăptui prin eforturile proprii, ci numai prin har, care este lucrarea puternică a lui Dumnezeu devenită lucrarea noastră. Virtuțile, ca deschideri și relații statornice ale sufletului cu Dumnezeu, nu pot prinde putere în noi, dacă nu stă Dumnezeu Însuși deschis față de noi, sau în comunicare de iubire și de putere cu noi. În virtuți, Duhul lui Dumnezeu lucrează cu subiectul nostru ca un fel de unic subiect. Prin aceasta virtuțile reprezintă trepte ale unirii noastre cu Dumnezeu, ca Subiect iubitor. De aceea Duhul lui Dumnezeu este sufletul virtuților noastre. În cel ce socotește că virtuțile sunt ale lui, nu este deschidere adevărată nici spre Dumnezeu, nici spre oameni, căci în deschiderea adevărată trebuie să se trăiască inițiativa ambelor părți. Sunt deschis cu adevărat celuilalt pentru că și el îmi este deschis, deci virtutea mea este și opera lui. Astfel, virtutea mea este numai o intenție a virtuții dar nu o virtute împlinită. Cel ce afirmă că poate face binele numai prin el însuși, chiar prin această mândrie a lui, nesocotind contribuția celuilalt, se închide în sine și nu-l încălzește pe acela, pentru că nu-l prețuiește cum se cuvine, ca absolut al realizării sale.!

·     Deci virtuțile cuprinzătoare sunt patru: bărbăția, chibzuința, neprihănirea și dreptatea. Lor le stau aproape, prin prisosire sau prin știrbire, opt păcate numite și socotite de cei din lume virtuți: bărbăției, semeția și frica; chibzuinței, viclenia și neștiința; neprihănirii, desfrânarea și neajutorarea; dreptății, lăcomia și nedreptatea, sau îngustimea năzuinței. Dar nu numai virtuțile cuprinzătoare și firești, mai presus de orice știrbire sau umflare, ci și cele cu fapta țin mijlocul. Ele au ca împreună-lucrătoare hotărârea liberă întru dreptatea socotinței; pe când păcatele, abaterea și părerea de sine. Că virtuțile drepte țin mijlocul, e martor proverbul care zice: „Atunci vei face toate căile bune” (Proverbe 2, 9). Deci toate se întemeiază pe cele trei puteri ale sufletului, din care se nasc și pe care se zidesc, având ca temelie a clădirii lor cele patru virtuți cuprinzătoare, mai bine zis pe Hristos, prin care cele firești se curățesc prin cele cu fapta, iar cele dumnezeiești și mai presus de fire se dăruiesc întru bunătatea Duhului.

·        Scriptura numește virtuțile fecioare, pentru amestecarea și unirea lor cu sufletul, fiind privite ca un singur trup și duh cu sufletul. Căci chipul fecioarei este simbolul dragostei, iar înfățișarea acestor sfinte fecioare este dovada nevinovăției și a curăției. Căci harul obișnuiește să dea chip dumnezeiesc celui în care se întipăresc acestea și să-i facă pe cei ce-L primesc înrudiți cu Dumnezeu.

·     Deci căpeteniile patimilor celor mai mari sunt trei: lăcomia pântecelui, iubirea de argint și slava deșartă. Iar cele ce urmează acestora sunt cinci: curvia, mânia, întristarea, trândăvia și mândria. Dar tot așa sunt și trei virtuți cuprinzătoare care se împotrivesc acelora: înfrânarea, sărăcia și smerenia. Iar după ele sunt cele ce le urmează: curăția, blândețea, bucuria, bărbăția și umilința. Dar cunoașterea întregii cete a virtuților, după puterea, lucrarea și mireasma fiecărei virtuți și a fiecărui păcat, nu e un lucru pe care îl poate avea oricine voiește, ci al celui ce le-a săvârșit și pătimit cu fapta și cuvântul și a primit de la Duhul darurile cunoștinței și deosebirii.

·     Dintre virtuți, unele lucrează, iar altele sunt lucrate. Lucrează, venind în noi când trebuie și cât și precum voiesc. și lucrăm noi după hotărârea liberă și după deprinderea morală a destoiniciei noastre. Dar acelea lucrează ființial, pe când noi lucrăm povățuindu-ne de vreun chip și modelându-ne după el, dacă chipul este potrivirea tuturor lucrărilor noastre după arhietipurile de sus. Dar foarte puțini se împărtășesc ființial de cele cunoscute cu mintea înainte de viitoarea primire a nestricăciunii. Aici lucrăm și primim ostenelile și chipurile, nu virtuțile cu adevărat. (Împărtășirea ființială de virtuți e împărtășirea nemijlocită de Cel în Care își au izvorul puterile binelui. Aceste puteri lucrează ele înseși în noi, pentru că lucrează Dumnezeu izvorul lor ființial. Dar trebuie să dăm și noi contribuția noastră. De aceea în parte ele lucrează în noi, în parte sunt lucrate ele de noi. Unde nu are loc împărtășirea ființială de virtuțile dumnezeiești, nu reușim să înfăptuim virtuțile, ci dăm doar ostenelile noastre.)

·     Slujește lucrul sfânt al Evangheliei, după Pavel (Romani 15, 16), cel ce primește și dă prin lucrare și altora luminarea lui Hristos, sădind ca pe o sămânță dumnezeiască cuvântul în țarinile sufletești ale ascultătorilor. Cuvântul vostru să fie așa ca prin har (Coloseni 4, 6), cu bunătate dumnezeiască, spre a da har celor ce ascultă cu credință. Numind apoi pe învățători plugari, iar pe cei învățați de ei, ogor, îi arată foarte înțelepțește pe cei dintâi ca arători și semănători ai cuvântului dumnezeiesc, iar pe ceilalți ca pământ îngrășat, semănat cu virtuți și aducător de roadă multă și bogată. Căci slujba sfântă (ierurghisirea) cu adevărat nu e numai lucrarea celor dumnezeiești, ci și împărtășirea și dăruirea bunătăților către alții.

·        Cuvântul care pornește prin rostire la învățătură e felurit și se alcătuiește, în felurite chipuri din patru feluri: cuvântul din învățătură, cel din citire, altul din faptă și altul din har. Apoi, precum apa este una prin fire, dar se preface și se schimbă, după însușirea felurită a pământului din care vine, într-o calitate sau alta, încât e simțită la gust odată ca amară, altădată ca dulce, altădată ca sărată, iar altădată ca mirositoare, așa și cuvântul rostit, schimbându-se după starea morală a fiecăruia, se cunoaște din lucrarea lui și din folosul ce-l dă.

·     Deoarece cuvântul s-a dat spre bucuria fiecărei firi raționale, asemenea unor mâncăruri felurite, sufletul simte plăcerea cuvintelor, primindu-le în chip felurit. Cuvântul cunoștinței îl are ca pe un pedagog, care-i modelează purtările, pe al citirii, ca pe unul care-l adapă ca o apă a odihnei (Psalmi 22, 3); pe al faptei, ca pe un loc de verdeață (Psalmi 22, 2), care-l îngrașă; pe al harului, ca pe un pahar care-l îmbată (Psalmi 22, 5) și-l veselește; iar bucuria negrăită a harului, ca pe un untdelemn care veselește fața și o face strălucitoare.

·     Dar sufletul nu are acestea numai în sine ca viață, ci uneori le aude și la alții și le simte spre învățătura sa; și anume atunci când îi stăpânește pe amândoi dragostea și credința, unul ascultând cu credință, iar celălalt învățând cu dragoste, împlinind fără înfumurare și fără slavă cuvintele virtuților. Cel dintâi primește cuvântul învățăturii ca pedagog, pe al citirii, ca hrănitor; pe al faptei, ca o călăuză lăuntrică și preadulce la Mire; pe cel luminător al Duhului, ca pe unul care unește pe Cuvântul-Mire cu el și-l veselește (Precum există o istorie externă a Revelației, ca apropiere treptată a lui Dumnezeu de oameni, așa există și o istorie a apropierii Lui de insul personal. Sufletul primește cuvântul de învățătură de la altul prin care află despre Hristos ca Cel ce va veni la el, apoi cuvântul care îl hrănește și-l crește prin proprie citire,  pe urmă cuvântul stadiului de lucrare a virtuților. Căci faptele sunt și ele cuvinte prin care învață și e învățat. Acesta îl conduce înăuntru la Mirele Hristos și e dulce și pentru el și pentru cei asupra cărora faptele sale se răsfrâng cu bunătatea lor. În sfârșit e Hristos însuși trăit în unirea cu El ca fiind Cuvântul personal și ca izvorul cuvintelor și ca Mire, sau ca partenerul deplinei iubiri. Căci sufletul e în grecește de genul feminin.) Căci dacă cuvântul iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4), înseamnă că cuvintele care ies din Duh prin gura sfinților sunt cuvinte care ies din gura lui Dumnezeu, sau din suflarea preadulce a Duhului pentru lucrare. (Noi vorbim pentru că a vorbit și continuă să vorbească Dumnezeu. Dar în mod deosebit de intim vorbește Dumnezeu prin sfinți, care s-au unit cu Dumnezeu în Duh.) De aceea nu se bucură de ele toți ci numai cei vrednici. Cei ce se veselesc, prin urmare, aici cu Duhul sunt foarte puțini. Iar cei ce se desfată cu Cuvântul sunt cu adevărat cuvântători (Toți oamenii sunt cuvântători, pentru că sunt după chipul lui Dumnezeu-Cuvântul. Dar cuvântători în sensul plin al cuvântului sunt cei ce simt cu toată intensitatea Cuvântul lui Dumnezeu adresându-li-se și vorbind prin ei, însușindu-și Cuvântul lui Dumnezeu, care se face cuvântul lor.) Cei mulți cunosc și se împărtășesc numai de chipurile cuvintelor duhovnicești prin amintirile, neîmpărtășindu-se încă prin simțire de pâinea cea adevărată a viitorului, sau de Cuvântul lui Dumnezeu. (Numai cei ce se desfată ca o mireasă cu Mirele, prin unirea cu Cuvântul dumnezeiesc cel personal, ca izvor al cuvintelor, sunt și ei cu adevărat cuvântători sau cuvinte personale cuvântătoare. Numai cuvintele lor sunt cuvinte cu adevărat mângâietoare, întăritoare și luminătoare, precum sunt și ei înșiși așa, ca persoane. numai ei au adică cuvintele Duhului lui Hristos, pentru că au pe Hristos Cuvântul întrupat în ei. Iar la această stare ajung puțini în viața de aici.) Căci numai Acesta se dăruiește acolo celor vrednici spre desăvârșită îndulcire, fără să se mănânce, fără să se sfârșească și fără să se jertfească vreodată.

·     Este cu neputință a gusta dulceața celor dumnezeiești fără simțirea înțelegătoare (a minții). Căci, precum cel ce și-a tocit simțurile le-a făcut nelucrătoare față de cele supuse lor, și nici nu vede, nici nu aude, nici nu miroase, fiind amorțit, mai bine zis pe jumătate mort, așa și cel ce și-a amorțit puterile sufletești cele după fire, prin patimi, le-a făcut nesimțitoare față de lucrarea și împărtășirea tainelor Duhului. Căci cel ce nu vede, nu aude și nu simte duhovnicește, este mort, fiindcă nu este Hristos viind în el, nici el mișcându-se și lucrând în Hristos. ( Cât timp avem numai cuvintele lui Hristos, avem numai chipurile Cuvântului personal. Pentru a-L avea pe El trebuie să avem «simțirea înțelegătoare» a prezenței Lui. Dar această simțire nu o putem avea câtă vreme puterile sufletului ne sunt tocite prin păcat, sau întoarse spre interesele noastre egoiste. Numai când Hristos Însuși viază în noi, întărește puterile noastre de simțire a prezenței Lui. «Simțirea minții» sau «simțirea înțelegătoare» a fost folosită de Sfântul Grigorie de Nyssa și de Diadoh, pentru a indica o sesizare spirituală a prezenței lui Dumnezeu, nu numai o deducție teoretică a Lui prin rațiune. Prin «simțirea» aceasta ne sesizează nu numai prezența lui Dumnezeu, ci și bunătățile variate ce iradiază din El. Cuvântul «simțirea minții» se folosește pentru a indica un contact cu realitatea spirituală a lui Dumnezeu, analog cu contactul pe care-l avem prin simțirile trupului cu realitățile sensibile.)

·     Simțurile au o lucrare egală și la fel cu puterile sufletului, ca să nu zic una și aceeași. Mai ales când sunt sănătoase. Căci prin acelea sunt vii și lucrează acestea și în amândouă este amestecat Duhul de viață făcător. Omul se îmbolnăvește când poartă în el neputința generală a patimilor, zăcând pururi în bolnița trândăviei. Căci simțurile privesc cele supuse lor, iar puterile sufletești văd limpede cele cunoscute prin înțelegere, mai ales când nu este vreo luptă drăcească în ele, care se împotrivește legii minții și a duhului. Dar când se unesc împreună, făcându-se unitare prin Duhul, atunci cunosc cele dumnezeiești și cele omenești nemijlocit și ființial, așa cum de este firea; și rațiunile lor privesc limpede și curat pricina cea una a tuturor, adică Sfânta Treime, pe cât este cu putință. (Lucrarea simțurilor nu e despărțită de cea a puterilor sufletului, când sunt sănătoase și unele și altele. Omul vede deodată cele sensibile și cele inteligibile prin simțurile trupului pline de puterile de sesizare ale sufletului. Dar unitatea deplină a lucrării lor și extinderea sesizării realităților spirituale până la Dumnezeu, prin mijlocirea lucrării simțurilor trupești, se realizează prin Duhul Sfânt. Așa au văzut apostolii lumina dumnezeiască pe Tabor, chiar prin simțul văzului trupului plin de puterea Duhului Sfânt.)

·     Cel ce se liniștește este dator mai întâi să aibă ca temelie aceste cinci virtuți pe care să ridice clădirea lucrărilor sale: tăcerea, înfrânarea, privegherea, smerenia și răbdarea. Iar ca lucrări bine plăcute lui Dumnezeu trebuie să le aibă pe acestea trei: cântarea, rugăciunea și citirea; și lucrul mâinilor, dacă este neputincios (la cele dintâi). Căci virtuțile pomenite, nu numai că le cuprind pe toate, ci se și susțin una pe alta. El trebuie să se îndeletnicească de dimineață cu pomenirea lui Dumnezeu, prin rugăciune, și cu liniștea inimii. În ceasul dintâi să se roage cu dinadinsul, într-al doilea să citească; într-al treilea, să cânte; într-al patrulea, să se roage; într-al cincilea să citească; într-al șaselea, să cânte; într-al șaptelea, să se roage; într-al optulea, să citească; într-al nouălea, să cânte, într-al zecelea, să mănânce; într-al unsprezecelea, să doarmă dacă are trebuință; într-al doisprezecelea, să cânte cele de seară. și așa străbătând bine stadia zilei, va plăcea lui Dumnezeu. (Ceasul întâi e ora șase dimineața. Se cere o repetare de trei ori a rugăciunii, a citirii, a cântării. La ora 16 monahul are să mănânce, la 17 să doarmă, la 18 să facă rugăciunile de seară. Acesta trebuie să fie pentru călugăr programul zilnic.)

·     El trebuie să culeagă ca o albină din toate virtuțile cele ce sunt mai de folos. și așa, împărtășindu-se din toate câte puțin, să facă mare îmbinare a lucrărilor poruncilor, din care se câștigă mierea înțelepciunii spre înveselirea sufletelor.

·     Iar dacă vrei să străbați și vremea nopții mai ușor, ascultă: Privegherea nopții este de trei feluri: pentru începători, pentru mijlocii și pentru cei desăvârșiți. Începătorii să doarmă jumătate de noapte și jumătate să privegheze, fie de seara până la miezul nopții, fie de la miezul nopții până dimineața; cei de la mijloc să privegheze de cu seara un ceas sau două, apoi să doarmă patru ceasuri și apoi să se scoale la utrenie și să se roage șase ceasuri până dimineața; pe urmă să cânte ceasul întâi și să șadă și să se liniștească, cum s-a spus mai înainte; apoi fie să păzească rânduiala lucrurilor după ceasuri, fie să țină într-o urmare necontenită rugăciunea, după deprinderea fiecăruia. Iar cei desăvârșiți să stea toată noaptea în picioare și să privegheze. (Aici se dă pravila de noapte. Ea e diferită pentru începători, pentru cei de la mijlocul drumului spre desăvârșire și pentru cei desăvârșiți. Începătorii trebuie să privegheze de la ora 18 până la ora 00, sau invers, de la miezul nopții până dimineața. Cei de la mijloc au să privegheze de la 18 până la 19-20, apoi să doarmă până la miezul nopții (la utrenie), apoi să privegheze toată noaptea. Cei desăvârșiți au să privegheze toată noaptea în picioare într-o rugăciune neîncetată.)

·        Iată spunem și despre mâncare, că ajunge o litră de pâine celui ce se nevoiește pentru liniștire, iar vin să bea două pahare din cel neamestecat și apă trei pahare. Să hrănească din cele ce se găsesc. Să nu umble după cele ce le caută pofta, ci să se folosească cu înfrânare de cele ce le rânduiește pururi de grijă a lui Dumnezeu. Dar învățătura cea mai bună și mai scurtă, pentru cei ce vor să viețuiască cu luare aminte, este să păzească cele trei virtuți mai cuprinzătoare: postul, privegherea și rugăciunea, întărind cu cea mai mare putere pe cea din urmă, care este reazimul tuturor.

·     Liniștirea (isihia) are trebuință înainte de toate de credință, de răbdare și de dragoste din toată inima, de tărie, de putere și de nădejde. Că cel ce crede, chiar dacă nu va dobândi aici ceea ce caută, poate din negrijă sau din altă pricină, în ceasul ieșirii este cu neputință să nu se umple de rodul credinței și al nevoinței și să nu vadă slobozirea, care este Iisus Hristos, răscumpărarea și mântuirea sufletelor, Cuvântul Dumnezeu - Omul. (Iisus este eliberarea, căci El este liber și izvorul din care emană toată puterea libertății, sau a puterii asupra patimilor înrobitoare.) Iar cel ce nu crede se va osândi cu siguranță în ceasul ieșirii. Ba s-a și osândit, zice Domnul (Ioan 3, 18). Căci cel ce slujește plăcerilor și caută slava de la oameni și nu cea de la Dumnezeu (Ioan 5, 45) este necredincios, zice. Chiar dacă pare, după cuvânt, credincios, unul ca acesta s-a amăgit pe sine, fără să bage de seamă. Acesta va auzi atunci: ”Fiindcă nu M-ai luat pe mine in inima ta și M-ai aruncat înapoi în spatele tău, te voi lepăda și Eu”(Iez. 5, 11). Credinciosul trebuie să fie cu bună nădejde și să creadă în adevărul lui Dumnezeu mărturisit în toate Scripturile, dar să-și mărturisească neputința sa ca să nu-și primească osândă îndoită și de neocolit.

·      Nimic nu face așa de mult inima zdrobită si sufletul smerit, ca singurătatea întru cunoștința și tăcerea despre toate. (Singurătatea îi deprimă pe mulți. Li se pare că nu au nici ajutor, nici o atenție de la nimeni. Pe nevoitori îi face să se simtă cu inima zdrobită. Simt mai accentuat că nu sunt prin ei înșiși și nu au viața adevărată prin ei înșiși. Îi face să nu se mai încreadă în ei înșiși. Ajung la adevărata conștiință a ceea ce sunt prin ei înșiși la conștiința unită totdeauna cu smerenia.) și nimic nu păgubește așa de mult starea de liniștire si nu răpește puterea ei dumnezeiască ca aceste șase patimi cuprinzătoare: îndrăzneala, lăcomia pântecelui, vorba multă, împrăștierea, înfumurarea și doamna patimilor, care e părerea de sine. Cel ce s-a deprins de bunăvoie în chip deplin cu ele, se întunecă tot mai mult pe măsură ce sporește în ele și se face nesimțitor. Dacă se ridică iarăși, punând un nou început cu credință și cu râvnă, va dobândi iarăși ceea ce caută, mai ales dacă se umilește și caută. dar dacă stăpânește în el, prin nepăsare, una din cele pomenite mai sus, atunci toate celelalte rele, năvălind împreună cu necredința pierzătoare, îl fac pustiu, ca pe o altă cetate a Babilonului, ajungând stăpânit de tulburările și zăpăcelile dracilor (Isaia 13, 21). Astfel cele din urmă se fac mai rele ca cele dintâi (Matei 12, 45), și unul ca acesta ajunge un dușman furios și un pârâș al celor ce se îndeletnicesc cu liniștirea, ascuțindu-și pururi limba împotriva lor ca pe o sabie tăioasă și cu două guri (Avem poate aici o aluzie la atacurile lui Varlaam împotriva isihaștilor.)

·        Apele patimilor, din care crește marea tulbure și amestecată, care se revarsă peste sufletul ce vrea să se liniștească, nu pot fi trecute altfel decât în corabia ușoară a neagonisirii și a înfrânării atotcuprinzătoare. Căci din neînfrînare și din iubirea de materiale izvorăsc torentele patimilor, care se revarsă peste pământul inimii și aduc în ea toată putreziciunea și materia gândurilor, pricinuind zăpăceala minții, tulburare cugetării și greutate trupului, și descurajând, întunecând si amorțind sufletul și inima și scoțându-le din deprinderea și simțirea lor cea după fire.

·     Nimic nu face sufletul celor ce se sârguiesc, așa de moleșit, de descurajat și de fără minte, ca iubirea de sine, maica patimilor. Căci când unul din aceștia prețuiește mai mult odihna trupului decât ostenelile pentru virtute și socotește ca o cunoștință folositoare să nu se ostenească de bună voie cu lucrarea, ci să se îndeletnicească mai bine cu poruncile ușoare care aduc sudori puține, atunci dușmanii nevăzuți sădesc în suflet lipsa de curaj față de lucrarea liniștirii și din tare și nebiruit îl fac slăbănog în lucrare (Luarea aminte la sine, împreunată cu lupta împotriva patimilor de plăcere și a împrăștierii gândurilor și cu ținerea continuă a pomenirii lui Dumnezeu este un exercițiu care cere un mare efort și aduce o uriașă tărie de voință celui ce le practică).

·     Nu este doctorie mai bună și mai de frunte celor ce se simt slabi față de porunci și au văzut că nu este ușor să se lepede de întunericul tulbure, ca ascultarea cu credință și fără deosebire în toate. Căci aceasta este celor ce o beau un leac de viață dătător, alcătuit din multe virtuți și un cuțit care curățește dintr-odată puroiul rănilor. Cel ce o alege dintre toate, ca să o împlinească cu credință și simplitate, a tăiat dintr-odată toate patimile. Acesta nu numai că a ajuns la liniște ci a și dobândit-o întreagă prin ascultare, aflând pe Hristos însuși, iar el făcându-se și numindu-se slujitor al Lui.

·        Fără lucrarea plânsului și viețuirea în el, este cu neputință să rabde cineva arșița liniștirii. (Liniștirea este ca arșița, căci este lipsită de distracțiile din afară. Dar la urmă, după obișnuirea cu ea, devine dulce, căci se ajunge la descoperirea bunătăților spirituale din unirea cu Dumnezeu.) Dar cel ce plânge și cugetă la lucrurile înfricoșătoare dinainte de moarte și de după moarte, înainte de a veni, va avea și răbdare și smerenie, cele două temelii ale liniștii. Iar cel ce se îndeletnicește cu liniștirea, fără cele pomenite mai sus, are ca însoțitoare totdeauna lipsa de curaj a sufletului și părerea de sine. Iar din acestea se înmulțesc robirile și rătăcirile care ne împing spre moleșire. De aici vine neînfrânarea, fiica nepăsării, care face trupul moleșit și slab iar mintea întunecată și înțelenită. Atunci se ascunde și Iisus, locul minții fiind ocupat de mulțime de chipuri și gânduri.

·     Felul cunoștinței de acum sau din viitor nu-l pot gusta toți cu simțirea. Căci îl simt numai aceia se lipsesc de slavă și de glorie, aici sau acolo. El este ca un zbir înfricoșător, care chinuiește în multe chipuri pe cei vinovați și-și pururea râvna sau mustrarea, dezvăluind-o cu urgie ca pe o sabie cumplită. Iar așa numita râvnă, sau mânie cerească se mișcă întreit : spre cele potrivnice, spre fire și spre suflet, fiind mișcată de conștiință ; ea ne poruncește să o repezim spre vrăjmași ca pe o sabie mânioasă, făcându-ne să ne oțărâm. Dacă biruie, supunând pe cele două unuia (sufletului), se preface în bărbăție, îndreptându-se spre Dumnezeu (Râvna sau mânia naturală o pornim ca pe o sabie împotriva pornirilor naturale sau păcătoase ale trupului și ale sufletului. Cu ajutorul ei izbutim adeseori să le eliberăm pe acestea de asemenea porniri. Aceasta echivalează cu supunerea lor lui Dumnezeu. În acest caz râvna se îndreaptă spre Dumnezeu, pentru a-l sluji Lui. Dar dacă nu va birui și sufletul va rămâne supus trupului (firii) și păcatului, râvna sau mânia s-a petrecut într-un chin nemilos sufletului, căci s-a prefăcut într-un chin nemilos sufletului, căci s-a prefăcut în ajutoare a patimilor împotriva sufletului, care nu se simte bine în această robie.)Dar dacă sufletul se va supune celor două, adică păcatului și trupului, i se face la sfârșit un chip nemilos, căci s-a făcut rob de bunăvoie celor potrivnice. De aici înainte săvârșește cele de rușine. Căci pierzând starea virtuoasă a căzut, despărțindu-se de Dumnezeu.

·     Dintre toate patimile, două sunt mai grele: curvia și trândăvia, care zăpăcesc și slăbănogesc amărâtul  suflet, fiind în atârnare una de alta și întocmai ca o pereche. Ele sunt greu de combătut și cu neputință de biruit, neputând fi înfrînate cu desăvârșire de către noi. Una crește mai mult în partea poftitoare, dar cuprinde prin fire, fără deosebire, materia amândurora, a sufletului și a trupului ; căci plăcerea ei e amestecată întreagă în toate mădularele. Cealaltă, stăpânind la început cugetarea, cuprinde ca o iederă tot sufletul și trupul, făcând firea leneșă, și lăsătoare. Ele nu pot fi scoase și biruite cu desăvârșire, înainte de nepărtinirea fericită, când sufletul primește puterea de la Sfântul Duh în rugăciune, care-i dă slobozire, putere și pace adâncă în inimă, făcându-l să se veselească în liniștire. Deci, curvia este începătura, împărăteasa, stăpâna și care cuprinde toate plăcerile, având ca soață trândăvia care poartă ca o căruță greu de biruit pe căpeteniile lui satan. Prin ele au lucrat prilejurile patimilor în viața amărâților de noi.

·     Ierurgia (slujba sfântă) duhovnicească, înainte de bucuria viitoare mai presus de minte, este lucrarea minții care jertfește tainic și se împărtășește din Mielul lui Dumnezeu în altarul sufletului. Iar a mânca Mielul lui Dumnezeu în altarul înțelegător al sufletului, înseamnă nu numai a-L înțelege sau a ne împărtăși de El, ci și a ne face ca Mielul, luând chipul Lui în viitor. Căci aici luăm rațiunile, dar acolo nădăjduim să luăm însăși realitățile tainelor. (Propriu-zis unirea minții cu Dumnezeu în acest extaz sau în această jertfire a sa este și o unire cu Hristos, Care se jertfește. Mintea este în același timp nu numai jertfă, ci și altar, ca locul cel mai înalt al sufletului, dar și jertfitor, ca una ce reprezintă subiectul uman ce se aduce jertfă. Mintea jertfește Mielul împreună cu sine, sau Mielul jertfește mintea împreună cu sine, sau Mielul jertfește mintea împreună cu Sine, pentru că unele dintre cele două e așa de mare, că lucrările lor sunt întipărite una în alta, iar subiectele se acoperă. Mielul este în minte, mintea este în Mielul Hristos. Mintea Îl mănâncă apoi, nu numai întrucât Îl înțelege, ci și întrucât Îl asimilează, făcându-se ca El, una cu El, fără confundare. Dar unirea de aici nu e numai un chip al unirii depline eshatologice, având în ea dinamismul care ne duce spre aceea. Aici ne însușim oarecum numai rațiunile Lui, totuși în aceste rațiuni (încorporate rezumativ în chipurile pâinii și vinului), nu sunt numai idei despre El, ci energii în care e prezent El însuși.)

·     Cei ce zic sau fac ceva fără smerenie se aseamănă celor ce clădesc iarna, sau fără cărămizi. Iar pe aceasta foarte puțini o află și o cunosc prin cercare și prin cunoștință. Cei ce îndrugă despre ea cuvinte, sunt asemenea celor ce vor să măsoare adâncul fără fund. Noi însă, ca niște orbi, ajutându-ne puțin, în chip tineresc, și de închipuire, vom zice despre această mare lumină : smerenia nu este nici vorbire smerită și nu înfățișează nici chip de smerenie ; cel smerit nu se forțează să cugete smerit, nici nu se disprețuiește pe sine smerindu-se chiar dacă acestea sunt prilejuri și chipuri ale smereniei, ca înfățișări deosebite ale ei. Ea este har și dar de sus. Cum zic părinții, două sunt elementele smereniei : să te ai pe tine mai prejos de toți și să pui în seama lui Dumnezeu isprăvile tale. Cel dintâi este începutul, iar cel de-al doilea sfârșitul. Ea vine în cei ce o caută după ce cunosc și socotesc acestea trei în ei : că sunt mai păcătoși decât toți, că sunt mai răi decât toate făpturile, și că sunt mai de plâns decât dracii fiindcă sunt slugi acestora. Aceștia se simt datori să zică : de unde știu eu întocmai păcatele oamenilor, ce fel și câte sunt ? De unde știu eu că aceia întrec sau ajung păcatele mele ? și din pricina neștiinței, o, suflete, suntem mai jos decât toți oamenii, și sub picioarele lor fiind pământ și cenușă(Facere 18, 27). și cum  nu sunt eu mai rău decât toate, odată ce toate făpturile se găsesc în starea cea după fire, precum au fost făcute, iar eu, pentru fărădelegile nemăsurate, sunt într-o stare potrivnică firii ? Cu adevărat și fiarele și dobitoacele sunt mai curate decât mine păcătosul și de aceea eu sunt dedesubtul tuturor, ca unul ce am căzut în iad și sunt acolo încă dinaintea morții și acolo zac. Dar cine nu știe, din simțire, că păcătosul este mai rău și decât dracii, ca rob și ca supus al lor, închis încă de aici împreună cu ei în întuneric ? Cu adevărat, cel stăpânit de draci este mai rău decât aceia. De aceia umpli adâncul împreună cu ei, nenorocitule ! Iar dacă sălășluiești în iad și în adâncul fără fund, împreună cu ei, încă înainte de moarte, de ce te amăgești nebunește să te numești pe tine drept după ce te-ai făcut păcătos și spurcat prin faptele tale cele rele ? Vai de rătăcirea și de amăgirea ta, cinstitorule al demonilor, câine necurat, aruncat pentru acestea în foc și în întuneric !

·     Puterea rugăciunii mintale, curate și îngerești este, după cuvântătorii lui Dumnezeu, înțelepciune mișcată de Sfântul Duh. Semnul ei este ca mintea să se privească, în vremea rugăciunii, cu totul fără chip și să nu se vadă nici pe sine, nici altceva întru grosime, ci să se oprească adeseori și simțurile sub lumina ei. Căci mintea se face nematerială și luminoasă, lipindu-se de Dumnezeu intr-un chip negrăit, ca să fie un singur Duh cu El(1 Cor 7, 17). (Aceasta este lumina pe care spuneau isihaștii că o văd în vremea rugăciunii minții. Sfântul Grigore Sinaitul afirmă că ea înseamnă în același timp și lipsa oricărui chip. Nici Dumnezeu nu e văzut ca chip, nici mintea nu primește „chip” cum primește de la lucruri, sau de la gândurile mărginite(un chip intelectual sau moral mărginit).Mintea a devenit o lumină fără margini, sau și-a găsit caracterul indefinit, pentru că s-a unit cu lumina nemărginită a lui Dumnezeu Coincidența paradoxală între lumina și lipsa de chip constă și în faptul că mintea se trăiește acum ca subiect pur și indefinibil, dar tocmai prin aceasta se cunoaște acum ca ceea ce este cu adevărat, nestrâmtorată obiectual. Iar la starea aceasta a putut pentru că s-a întâlnit cu Dumnezeu în calitatea Lui de Subiect pur și indefinibil, model de izvor de putere al calității minții, de a fi un astfel de subiect. Mintea devine, așa zicând, cooextensivă și cointensivă cu Dumnezeu, dar din harul Lui. Cele două subiecte sunt unite în iubire atât de mult încât nu mai cunosc nici o separație între ele. Dar mintea trăindu-se astfel, se trăiește unită cu El într-o supremă evidență.)

·     Sunt șapte unelte deosebite care duc și călăuzesc la smerenia dăruită de Dumnezeu. Ele se susțin și se nasc una pe alta. Acestea sunt: tăcerea, smerita cugetare, vorbirea smerită, purtarea smerită, ocărârea de sine, zdrobirea inimii, rămânerea totdeauna la urmă. Tăcerea întru cunoștință naște smerita cugetare iar din smerita cugetare se nasc cele trei înfățișări ale smereniei: grăirea cu smerenie, purtarea smerită și ocărârea de sine. Aceste trei înfățișări nasc zdrobirea inimii, care vine din îngăduirea de sus a ispitelor, pe care părinții o numesc și pedepsire cu bun rost (din iconomie) și smerire de la draci. Iar zdrobirea inimii face cu ușurință sufletul să se simtă, cu lucrul, mai prejos de toți și în urma tuturor și stăpânit de toți. Aceste două chipuri din urmă aduc smerenia desăvârșită și dăruită de Dumnezeu, care este puterea pe care o numesc (părinții) desăvârșirea tuturor virtuților. Ea pune isprăvile în seama lui Dumnezeu. Deci înainte de toate este tăcerea, din care se naște smerita cugetare, iar aceasta naște cele trei înfățișări ale smereniei. Cele trei înfățișări nasc apoi chipul cel unul al ei, sau zdrobirea inimii. Iar acest chip al smereniei naște pe al șaptelea, care e dedesubtul tuturor celor ale primei smerenii. Pe el îl numesc (părinții) și smerenia din iconomie. Iar smerenia din iconomie aduce smerenia dăruită de Dumnezeu, pe cea desăvârșită, necăutată și adevărată. Cea dintâi (zdrobirea inimii) se naște când omul e părăsit și biruit, zdrobit și stăpânit de toată patima, încât, învins cu gândul și cu duhul, nu mai află nici un ajutor de la fapte și de la Dumnezeu, sau peste tot de la cineva, în așa măsură că puțin îi mai trebuie să ajungă la deznădejde. De nu va fi smerit cineva astfel în toate, nu se va putea frânge pe sine și socoti mai prejos de toți și sluga tuturor si mai rău chiar decât dracii, ca unul ce e asuprit și biruit de ei. Aceasta este smerenia adusă de purtarea de grijă a lui Dumnezeu din iconomie. Prin ea se dă a doua și cea mai înaltă smerenie de la Dumnezeu, care este puterea dumneziască ce lucrează și face toate. Prin aceasta se vede pe sine totdeauna instrumentul ei și prin ea lucrează cele minunate ale lui Dumnezeu.

·     Este cu neputință de aflat în vremea noastră vedere duhovnicească a vederii ipostatice, minte fără năluciri și fără împrăștiere, lucrare adevărată a rugăciunii, izvorând pururi din adâncul inimii, înviere și întindere a sufletului, uimire dumnezeiască și plecare în zbor din toate cele de aici, extaz deplin al înțelegerii din simțuri întru Duhul, răpirea minții din puterile sale, mișcare îngerească a sufletului, îndreptată și călăuzită de Dumnezeu spre nemărginire și înălțime. Pentru că astăzi împărățesc în noi cu silnicie patimile, pentru mulțimea ispitelor. Mintea petrece în cele mai ușoare, iar pentru acestea și le nălucește înainte de vreme. În felul acesta, pierzând și puțina putere dată ei de Dumnezeu, se face moartă în toate privințele. De aceea, folosindu-se de multă dreaptă socoteală, nu trebuie să caute cele ale vremii, înainte de vreme, nici să arunce cele din mână nici să nălucească altele. Căci mintea tinde prin fire să alcătuiască cu ușurință năluciri, cu privire la cele spuse mai înainte și să alcătuiască plăsmuiri despre cele la care n-a ajuns. De aceea nu mică este temerea, ca unul ca acesta să se lipsească și de cele ce i s-au dat și să-și piardă adesea mintea, lăsându-se amăgit și făcându-se un făuritor de năluci și nu un isihast (un trăitor al liniștii).

·     O cale mai scurtă spre împărățiile de sus, prin scara cea mică a virtuților, nu este decât omorârea celor cinci patimi ce se împotrivesc ascultării, adică omorârea neascultării, a împotrivirii în cuvânt, a voinței de a-și plăcea lui însuși, a îndreptării de sine și a părerii stricăcioase de sine. Căci acestea sunt mădulare și părți ale dracului răzvrătit care înghite pe cei mincinoși dintre ascultători și-i trimite balaurului din adânc. Neascultarea este gura iadului, împotrivirea în cuvânt este limba lui, subțire ca o sabie ; plăcerea de sine sunt dinții lui ascuțiți pe tocilă ; îndreptățirea de sine este pieptul lui ; iar părerea de sine, care trimite în iad, este duhnirea pântecelui lui a toate mișcător.(Sunt de remarcat legăturile interioare ce le află sfântul Grigorie Sinaitul între patimi și treptele iadului, ca o scară inversă a virtuților ce duc la cer. Neascultarea e gura iadului, pentru că de la ea începe iadul ruperii legăturii omului cu Dumnezeu și cu semenii, sau iadul însingurării. Contrazicerea în cuvânt este limba subțire, inventivă, rafinată în găsirea motivelor de contrazicere și de ceartă ; cel ce se îndreptățește el însuși pe sine, își umflă pieptul de mândrie etc . Treptele iadului sunt încorporate în mădularele subiectului de căpetenie ale demonilor. El însuși încorporează tot iadul. Propriu-zis n-ar fi iad dacă n-ar fi el. El suflă răutatea lui în tot cuprinsul iadului. Răul iradiază în primul rând din centrele personale ale demonilor și apoi ale oamenilor răi. Toată această țâșnire a răului din ei constituie iadul. Iadul are astfel un caracter personal.) Cel ce biruie pe cea dintâi, prin ascultare le-a tăiat pe celelalte dintr-odată și urcă degrabă la ceruri printr-o singură treaptă. Lucru cu adevărat minunat și dintre cele mai negrăite și mai neînțelese este că Domnul ne-a dăruit prin iubirea Sa de oameni ca, printr-o singură virtute, adică prin ascultare, să urcăm înainte de vreme la ceruri, precum printr-o singură neascultare am coborât în iad.

·     Omul este numit o altă lume, îndoită și nouă, după dumnezeiescul apostol care zice „Dacă este cineva în Hristos, este zidire nouă” (2 Cor. 5, 17). De fapt omul se face prin virtute și se numește cer și pământ și toate câte este lumea. Pentru el este tot cuvântul și toată taina cum zice Teologul. Deoarece lupta noastră nu este împotriva sângelui și a trupului ci împotriva începătoriilor, a stăpânului întunericului veacului acesta, a duhurilor răutății în cele cerești, a stăpânitorului văzduhului (Efes, 2 ,2 ; 6 , 12), cum zice apostolul, e potrivit ca cei ce ne războiesc puterile noastre sufletești întru ascuns să fie văzuți ca o altă lume a firii. Căci cele trei căpetenii care se împotrivesc celor ce se nevoiesc se războiesc împotriva celor trei părți ale omului. Fiecare este războit de ele din partea în care înaintează și lucrează. Balaurul, căpetenia adâncurilor, se ridică cu război împotriva celor care au luarea aminte din inimă, ca unul ce își are puterea îndreptată spre pofta de la brâu și de la buric. El ascute împotriva lor, prin uriașul uitării plăcute, puterile arzătoare ale săgeților aprinse (Efes, 6 , 10) ; și având pofta din om ca din altă mare și ca un alt adânc, pătrunde și se târăște în ea, o tulbură și o umple de zoaie, făcând-o să fiarbă (Iov, XLI , 29). (Aici se afirmă, contrar acuzei că isihaștii socoteau că locul inimii este în buric și trebuie să-și îndrepte privirea spre el, că acolo este centrul poftei. Vasile de la Poiana Mărului va respinge și el aceste acuze rău voitoare în Cuvânt înainte la scrierile Sfântului Grigore Sinaitul și Filotei Sinaitul. Ceea ce se spune aici despre balaurul care aruncă torente de plăceri în marea poftei exprimă în semne de spiritualitate teme din pictura bizantină a iadului(în pridvorul bisericii ortodoxe). Adâncului și mocirlei poftei iadului îi corespunde abisul nesăturat al poftei iar acestuia îi corespunde balaurul care varsă torente de apă mocirloasă în poftă. Mâniei sau iuțimii îi corespunde stăpânitorul lumii acesteia pământești(deosebit de stăpânitorul mării poftei), care injectează patimi de stăpânire lumească în cei ce se lasă înrâuriți de el, dar care pot să-l biruiască prin puterea bărbătească întoarsă împotriva lui și a oricărei frici de el. Îngerii, stând gata să răsplătească cu cununi pe cei ce luptă suferind de la cei ce se fac instrumentele acestui stăpânitor, apar mai ales în icoanele mucenicilor. În sfârșit stăpânitorul văzduhului își îndreaptă atacurile asupra minții ce se îndeletnicește cu cunoașterea, îndemnând-o la făurire de idei contrare lui Dumnezeu, cu filosofii înalte, cu imaginații, căci înseși momentele lor iau forma de gânduri „înalte” sau de năluciri luminoase în sensul național sau material al cuvântului. El comandă duhurile intelectuale, ale văzduhului, ale pretinselor înălțimi, detașate de cele pământești. Astfel duhurile stăpânesc sau vor să stăpânească marea, pământul și văzduhul sau pofta, iuțimea și mintea. Mai sus de acolo nu pot ajunge, căci mai sus de acolo e cerul liber de toate acestea : cerul curăției, al smereniei, al bunătății și al adevăratei lumini sau cunoașteri dumnezeiești, trascendente creațiunii care poate fi robită păcatului prin despărțirea omului de Dumnezeu.) Apoi o aprinde spre împreunări și o inundă prin torente de plăceri, sau nu o umple niciodată, fiind nesaturată. Iar stăpânitorul lumii acesteia se împotrivește celor ce se îndeletnicesc cu virtutea prin fapte, dând lupta împotriva iuțimii. Pregătindu-și prin uriașul lenii și al nepăsării, toate farmecele patimilor, poartă război de gând cu iuțimea ca și cu o altă lume ca într-un teatru sau loc de întrecere, biruind sau fiind biruit de cei ce luptă cu el pururi bărbătește și pricinuindu-le cununi sau rușine înaintea îngerilor. El își mână neîncetat rândurile împotriva noastră, războindu-se cu noi. În sfârșit, stăpânitorul văzduhului năvălește asupra celor a căror înțelegere se îndeletnicește cu vederea sau contemplația, făurind năluciri, ca unul ce este aproape de latura rațională și înțelegătoare, împreună cu duhurile răutății din văzduh. Prin uriașul neștiinței, tulbură cugetarea îndreptată în sus, ca pe un alt cer rațional și punând înaintea ei plăsmuirile și nălucirile cețoase ale duhurilor, pe care le înfățișează amăgitor ca pe niște fulgere, trăsnete, furtuni și bubuituri, vâră spaima în ei. Deci fiecare se împotrivește alteia, războindu-i prin una din cele trei părți ale sufletului. și prin ceea ce poartă cineva război, prin aceea câștigă.(Așa cum demonii pot câștiga prin cele trei puteri ale sufletului ca să le slujească, desfigurându-le, tot așa ei pot fi biruiți prin acestea trei, când se mențin la întrebuințarea lor cea de după fire, sau sunt reduse la această stare prin har sau chiar întărindu-se prin biruință.)

·     Fiind odinioară și ei minți și căzând din nematerialitatea și subțirimea lor, a dobândit fiecare o oarecare grosime materială , primind un trup potrivit cu rostul și cu lucrarea sa, de care este îmbibat, lucrând prin el. Pierzând și ei ca și omul bucuria îngerească și lipsindu-se de desfătarea dumnezeiască, pătimesc și ei ca și noi voluptatea pământeană, ajunși și ei oarecum materiali, prin deprinderile patimilor trupești. Nu trebuie deci să ne mirăm dacă și sufletul nostru zidit după chipul lui Dumnezeu, rațional și înțelegător, s-a făcut dobitocesc și nesimțitor, aproape fără minte, prin plăcerile de lucrurile materiale, nemaicunoscând pe Dumnezeu. Căci deprinderea preface firea și schimbă lucrarea liberei alegeri. Astfel unele duhuri sunt materiale și greoaie, greu de potolit, mânioase și răzbunătoare, ca niște fiare mâncătoare de trupuri, cu guri căscate spre plăcere și voluptate, ca niște câini care ling sânge și se hrănesc cu putreziciuni ce duhnesc. Ele au drept locuință și desfătare iubită trupurile groase și materiale. Altele sunt desfrânate și băloase, ca niște lipitori din mocirla poftei, ca niște broaște și șerpi, preschimbându-se uneori și în pești și târându-se spre sărătura plăcerii desfrânate, care este bucuria lor. Plutind în oceanul băuturii ca unele ce sunt lunecoase prin fire și se bucură de umezeala plăcerilor neraționale, ridică în suflete pururi valuri de gânduri, de întinăciuni și de furtuni. Altele iarăși sunt ușoare și subțiri ca niște duhuri aeriene. Ele suflă din partea complentativă a sufletului, aducând în ea vânturi puternice și năluciri. Uneori iau și chipuri de păsări sau de îngeri, ca să amăgească sufletul. De asemenea dau chip amintirilor despre unele persoane și lucruri cunoscute, prefăcând și abătând toată vederea duhovnicească mai ales în cei ce se luptă încă și nu au ajuns la curăție și la discernământul duhovnicesc. Nu este lucru duhovnicesc al cărui chip să nu-l ia pe nebăgate de seamă prin nălucire. Căci și aceștia se înarmează potrivit cu starea și cu măsura sporirii celor atacați, aducând rătăcire în loc de adevăr și nălucire în loc de vedere și prin acestea sălășluindu-se în suflete. Despre aceștia mărturisește Scriptura când vorbește despre fiarele câmpului, despre păsările cerului și despre târâtoarele pământului (Osea 2, 14). Prin acestea a arătat duhurile răutății.

·        În cinci feluri se naște în noi răscoala patimilor și se stârnește războiul trupului împotriva sufletului. Uneori prin aceea că trupul face o rea întrebuințare a de făpturi (abuzează de ele) ; alteori prin aceea că încearcă să lucreze cele contrare firii, ca fiind potrivite cu firea ; alteori iarăși e înarmat cu draci împotriva sufletului, aflându-se într-o dulce prietenie cu aceștia. Se întâmplă uneori că și trupul însuși prin sine se dedă la neorânduieli, fiind străbătut de patimi. La urma tuturor, războiul e stârnit și din pizma dracilor, care au îngăduință să ni se împotrivească pentru a ne smeri, când nu au izbutit prin nici una din cele amintite.

·     Dar pricinile războiului sunt cu deosebire trei și ele se nasc din toate și prin toate : deprinderea, reaua întrebuințare a lucrurilor și pizma și războiul dracilor, în urma îngăduinței. Iar răscoala sau pofta trupului împotriva sufletului și a sufletului împotriva trupului (Galat, 5, 17), înfățișează același chip în ce privește lucrarea și deprinderea, fie că e vorba de patimile trupului împotriva sufletului, fie că e vorba de virtuțile sufletului împotriva trupului. Iar uneori se luptă împotriva noastră cu cutezanță însuși vrăjmașul, fără să ție seama de nimic și fără nici o pricină, ca un nerușinat ce este. Deci, prietene, nu da lipitorii hămesite de sânge putința să-ți sugă vinele. De asculți acest sfat, nu va putea niciodată să vomeze sânge. Nici nu ceda șarpelui și balaurului pământ până la săturare și vei călca cu ușurință peste trufia leului și a balaurului (Ps. XC, 17). Suspină până ce, dezbrăcându-te, te vei îmbrăca cu locuința de sus (2 Cor. 5, 2) și cu înfățișarea Celui ce te-a făcut pe tine după chipul lui Iisus Hristos.(Colos 3, 10).

·      Cei ce s-au făcut cu totul trup și au îmbrățișat iubirea de sine, robesc plăcerii și slavei deșarte. În ei s-a înrădăcinat pizma. Căci topindu-se de invidie și privind cu amărăciune la faptele bune ale aproapelui, bârfesc cele bune ca și când ar fi rele și roade ale rătăcirii. Ei nu privesc și nu cred nici cele ale Duhului și nu pot vedea sau cunoaște nici pe  Dumnezeu, din pricina puținei lor credințe. Unii ca aceștia, după orbirea și puțina lor credință, vor auzi vor auzi acolo cu dreptate spunându-li-se „Nu vă știu pe voi”  (Matei 25, 12). Credinciosul care întreabă trebuie sau să creadă, auzind cele ce nu le știe, sau să le învețe pe cele pe care le crede sau să învețe pe alții cele ce le-a cunoscut și să înmulțească fără pizmă talantul în cei ce-l primesc cu credință. Dacă nu crede cele ce nu le știe și disprețuiește pe cele pe care nu le cunoaște și învață pe alții cele ce nu le-a învățat el însuși, pizmuind pe cei ce le învață cu fapta, partea lui va fi, fără îndoială, cu cei ce au mult venin de amărăciune, fiind împreună certat cu aceia (Fapte 8, 28).

·     Orator este, după cei cu adevărat înțelepți în cuvânt, cel ce cuprinde pe scurt lucrurile din știința generală și le deosebește și le unește ca pe un trup, arătându-le de aceeași putere, după deosebirea și unitatea lor. Acesta este oratorul care demonstrează. Iar cuvântător duhovnicesc este cel ce deosebește și unește cele cinci însușiri generale distincte ale lucrurilor, pe care le-a unit Cuvântul, întrupându-Se, prin cuvântul cuprinzător, printr-o anumită calitate a glasului, cuprinzând, ca fiind cuvântător, toate. El le arată altora nu numai prin simplul cuvânt doveditor ca cei din afară, ci din vederile descoperite lui despre lucruri, putând să și lumineze pe alții. (Aici Sfântul Grigore Sinaitul folosește ideea sfântului Maxim Mărturisitorul despre cinci aspecte distincte și unite în credință și unite în creațiune și reîntărite în unitatea lor în Hristos: substanță, timp, loc, putere, mișcare. Dar sfântul Grigorie leagă această idee de distincția pe care o face între oratorul care demonstrează distincția și unitatea aspectelor lumii, față de cuvântătorul duhovnicesc care trăiește distincția și unitatea lor întru Hristos. . El contemplă sau vede duhovnicește ceea ce comunică. Cuvântarea lui e cuprinzătoare nu prin legătura logică între cuvinte, care redă legătura rațională între lucruri, ci prin însăși calitatea glasului care se resimte de experiența unirii cu Hristos și de unitatea tuturor în Hristos.)

·     Iar filozof este cel care, din făpturi, cunoaște pricina făpturilor, sau dan cauză – făpturile, în temeiul unirii mai presus de minte și al credinței nemijlocite, în urma căreia nu numai învață, ci și pătimește cele dumnezeiești. Sau iarăși filozof este cu deosebire cel a cărui minte a ajuns la făptuirea, la vederea și la petrecerea cea după Dumnezeu. Dar filozof desăvârșit este cel a cărui minte a dobândit filozofia, sau mai bine zis filotheia morală, naturală și teologică, învățând din cea morală, faptele, din cea naturală rațiunile, iar din cea teologică vederea și exactitatea dogmelor.(Filozof adevărat este cel ce nu rămâne numai la făpturi, ci se înalță la cauză prin unirea mai presus de minte cu acea cauză și prin credință nemijlocită, adică bazată sau verificată prin experiența nemijlocită a Celui crezut. Acela e filozof adevărat, pentru că s-a unit prin experiență cu Persoana din Care izvorăște toată înțelepciunea, dar Care e mai presus de toată înțelegerea. El nu e numai învățat de altcineva despre cele dumnezeiești, ci le și pătimește prin experiență, adică i se impun. Filozof adevărat este cel ce a dobândit înțelepciunea atât în fapte, cât și în contemplare și în viețuire.) Sau iarăși cuvântător dumnezeiesc din cele dumnezeiești este cel ce deosebește în chip existent (cele necreate) de cele ce simplu sunt (cele create) și de cele ce nu sunt și arată rațiunile celor dintâi și arată rațiunile celor din urmă. și din rațiunile acestora vede rațiunile acelora prin insuflarea dumnezeiască ; iar lumea cunoscută cu mintea și nevăzută, o cunoaște din cea supusă simțurilor și văzută, precum cea supusă simțurilor și văzută din cea nevăzută și nesupusă simțurilor, asemănându-le între ele, pe cea văzută ca chip al celei nevăzute și pe cea nevăzută ca arhetip al celei văzute. Alăturatu-s-au, zice, chipurile celor fără chip și formele fără formă. (Cele cu chipuri pot fi mijloace prin care se pot cunoaște ca arhetipuri ale celor fără chip căci în cele fără chip sunt date potențial chipurile celor create. De aceea privind la cele cu chipuri trebuie să străbatem în ele până la ceea ce este în ele dincolo de chip, ca fundament al chipului. În chipul unei persoane trebuie să trăim ceea ce este mai presus de chip în ea, dar are virtualitatea chipului ei. Numai așa putem urca la Cel care e dincolo de nechipul legat organic legat organic de chipul persoanei create.) Căci prin aceea se cunoaște duhovnicește aceasta și prin aceasta aceea, și fiecare din ele poate fi văzută limpede în cealaltă și se poate exprima prin cuvântul adevărului. Nu este trebuință de a da chip cunoștinței adevărului, care luminează ca soarele, prin cuvinte mai depărtat sau alegorice, și rațiunile adevărului amândurora pot fi dovedite și lămurite în modul cel mai clar prin știință și putere duhovnicească, întrucât una din aceste lumi ne este pedagog, iar cealaltă, casă veșnică, dumnezeiască, devenită pentru noi vădită. Iar filosof dumnezeiesc este cel ce s-a unit prin fapte și vedere nemijlocit cu Dumnezeu, ajungând și numindu-se prieten al Lui, ca unul ce iubește Înțelepciunea primă, făcătoare și adevărată, mai mult decât orice altă prietenie, înțelepciune și cunoștință. (A iubi înțelepciunea înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu, Înțelepciunea cu față de Persoană, Înțelepciunea ipostasiată, sau ipostatică. Numai o Persoană are în ea concentrată înțelepciunea nesfârșită, vie și activă, iubitoare și binefăcătoare. Numai o astfel de Înțelepciune o poți iubi ca pe un prieten, pentru că și ea te iubește ca prieten. Prietenia ei depășește orice prietenie, dar și prietenia noastră față de ea. Din ea izvorăște toată înțelepciunea și prietenia noastră) Iar filolog (iubitor de cuvânt) și filozof propriu-zis (chiar dacă părerea obștească, furând numele filozofiei a uitat aceasta, cum zice marele Grigorie) e cel ce iubește și cercetează înțelepciunea de aici a zidirii lui Dumnezeu, ca ultimul ei ecou, dar nu se îndeletnicește cu această filozofie cu mândrie, pentru lauda și slava omenească, ca să nu fie iubitor de cele materiale, ci e un iubitor al înțelepciunii lui Dumnezeu, arătată în natură și în mișcarea ei. Iar cărturar este cel ce a învățat cele ale Împărăției lui Dumnezeu, adică tot cel ce prin faptă se îndeletnicește cu vederea (contemplarea) lui Dumnezeu și stăruiește în liniște (isihie). Aceasta scoate din vistieria inimii sale noi și vechi (Matei 13, 52), adică învățături evanghelice și proorocești, sau din Noul și Vechiul Testament, fie lucruri de învățătură și lucruri de făptuire, fie învățături ale Legii și învățături apostolice. Căci acestea sunt tainele cele noi și vechi, pe care cărturarul făptuitor le scoate la iveală, învățându-se viețuirea cea plăcută lui Dumnezeu. Cărturar este tot cel ce se îndeletnicește cu lucrarea, cel ce se ocupă încă trupește cu faptele. Iar cuvântător dumnezeiesc este tot cel ce se îndeletnicește cu cunoașterea firii, care stă în mijlocul cunoștințelor și al rațiunilor lui lucrurilor și dovedește toate în Duh prin puterea deosebitoare a rațiunii. În sfârșit, filozof adevărat este cel ce are în sine nemijlocit și întru cunoștință unirea cea mai presus de fire cu Dumnezeu. (În ultimele rânduri se face o gradație între cărturar, cuvântător și filozof dumnezeiesc. Este gradația obișnuită vieții duhovnicești: făptuitorul, cunoscătorul rațiunilor dumnezeiești din natură și cel ce se unește nemijlocit și mai presus de fire cu Dumnezeu. La cunoașterea reală a rațiunilor dumnezeiești ale naturii nu se poate ajunge înainte de curățirea prin fapte, căci omul pătimaș nu vede rațiunile dumnezeiești de loc, sau le strâmbă cu patimă; iar la unirea nemijlocită cu Dumnezeu nu se poate ajunge fără curățirea prin fapte și fără cunoașterea distinctă a rațiunilor Lui din făpturi.)

·     Cei ce scriu și grăiesc fără Duh, voind să zidească Biserica, sunt sufletești, cum zice undeva dumnezeiescul apostol, neavând Duh (Iuda 19). Unii ca aceștia sunt supuși blestemului care zice: „Vai celor cuminți în ochii lor și învățați înaintea lor!” (Isaia 5, 21). Căci „grăiesc de la ei și nu Duhul lui Dumnezeu  este cel ce grăiește în ei”, după cuvântul Domnului (Matei 10, 20). Cei ce vorbesc din gândurile lor, înainte de a le curăți, au fost amăgiți de duhul părerii de sine. Despre aceștia zice proverbul: „Am văzut om socotindu-se în sine că este înțelept, însă mai multă nădejde are nebunul decât acesta” (Pilde 36, 12). Iar Înțelepciunea ne spune: „Nu fiți înțelepți întru voi înșivă” (Pilde 3, 7). Dar și dumnezeiescul apostol, cel plin de Duh, mărturisește zicând: „Nu suntem destoinici de la noi, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu, întru Hristos” (II Cor. 2, 17). Iar cuvintele acelora sunt neplăcute și neluminate căci nu grăiesc din izvorul viu al Duhului, ci dintr-o inimă asemenea unei bălți puturoase, în care se hrănesc lipitorile, șerpii și broaștele poftelor, înfumurării și neînfrânării. Apa cunoștinței lor este tulbure, rău mirositoare și stătută. Cei care beau din ea se îmbolnăvesc, se umplu de greață și varsă.

·     Sunt opt vederi generale. Cea dintâi zicem că este cea privitoare la Dumnezeu, Cel fără formă, fără de început, necreat, pricinuitor al tuturor, Dumnezeirea cea întreit-una și mai presus de ființă; a doua e cea privitoare la lumea puterilor cerești; a treia se îndreaptă spre alcătuirea lucrurilor; a patra spre coborârea din iconomie a Cuvântului; a cincea se îndreaptă spre învierea cea de obște; a șasea spre înfricoșătoarea a doua venire a lui Hristos; a șaptea spre chinurile veșnice, a opta spre Împărăția cerurilor. Cele patru dintâi sunt ale celor trecute și împlinite. Iar celelalte patru, ale celor viitoare și încă nearătate. Acestea se văd într-o lumină îndepărtată și se află în cei ce-au dobândit prin har multă curăție a minții. Iar cel ce se apropie de ele fără lumină, să știe că va plăsmui năluciri și nu vederi, înșelat de duhul nălucirii și nălucind prin acela.

·     E de trebuință să vorbim, după putere, și despre amăgire, care este multora o cursă foarte vicleană și născocitoare, greu de cunoscut și de pătruns. Amăgirea, zice, se arată, mai bine zis vine asupra omului în două feluri: prin nălucire și prin luare în stăpânire, deși își are un singur început și o singură pricină: mândria. Cea dintâi este începutul celei de-a doua iar cea de-a doua este începutul celei de-a treia, prin ieșirea din minți. Căci începutul vederii prin nălucire este părere de sine, care face să fie închipuit Dumnezeu ca o anumită formă. Din aceasta urmează amăgirea prin nălucire spre înșelare, iar din aceasta se naște hula. Deodată cu aceasta, amăgirea prin nălucire naște frica de arătări ciudate în vreme de veghe și în somn, pe care unii o numesc spaimă și tremurare a sufletelor. Deci mândriei îi urmează amăgirea; amăgirii, hula; hulirii, frica; fricii, tremurarea, iar tremurării, ieșirea din minți (nebunia). (Aceștia sunt un fel de precursori ai spiritismului de azi. Totul provine din mândria omului că poate cunoaște nepurificat și fără smerenie tainele lui Dumnezeu și ale vieții viitoare, dând chip celor ce nu au chip. La început le dă chip cu voia, pe urmă asemenea chipuri li se impun fără voie, ca niște halucinații) Felul acesta al amăgirii prin nălucire este cel dintâi, iar al doilea, cel prin lucrare, este acesta: el își are începutul în iubirea de plăcere născută din pofta, zice-se, firească. Din plăcere se naște desfrânarea necurățiilor negrăite. Aceasta, aprinzând toată firea și tulburând cugetarea cu împreunarea cu chipurile celor dorite, scoate mintea din sine făcând-o prin beția lucrării arzătoare să aiureze și să facă proorocii mincinoase, susținând că s-a împărtășit de vederile unor sfinți și de cuvintele acelora, ca și când acestea s-ar descoperi printr-o minte care e beată până la săturare de patimă și și-a schimbat felul de a fi, îndrăcindu-se. Pe unii ca aceștia ducându-i de nas cei din lume, prin înșelăciunea amăgirii, îi numesc „suflete” (spirite?). Ei șed lângă mormintele unor sfinți și se socotesc insuflați și mișcați de ei și siliți să vestească oamenilor cele privitoare la ei. Dar trebuie să-i numim mai degrabă îndrăciți și rătăciți, robiți amăgirii, și nu prooroci și prevestitori ale celor prezente și viitoare, căci însuși dracul desfrânării, întunecându-le cugetarea prin văpaia voluptății, îi scoate din minți, nălucindu-le pe anumiți sfinți vorbind cu ei și arătându-le vederi. Uneori înșiși dracii li se arată ca să-i tulbure, înfricoșându-i. Căci legându-i la jugul lui Veliar, se grăbește să-i împingă spre aiureală, ca să-i aibă predați lui până la moarte și să-i trimită la osânda veșnică. (E de remarcat că Sfântul Grigorie vede cauza nălucirilor cu voia și a halucinațiilor fără voie nu numai în mândrie, ci și în împătimirea trupească de plăceri. Căci aceasta împinge de obicei spre a da chip celor spirituale, neputându-se desprinde de chipuri.)

·        Trebuie știut că amăgirea are trei pricini de obște prin care vine asupra oamenilor: mândria, pizma dracilor și îngăduința povățuitoare a lui Dumnezeu. Iar pricinile primelor sunt: mândria ușurătatea, pizma, sporirea; iar a îngăduinței povățuitoare, viețuirea păcătoasă. Amăgirea din pizmă și din părerea de sine își află grabnică tămăduire, mai ales când omul se smerește, dar lăsarea pe mâna satanei spre pedeapsă povățuitoare din pricina păcatului, adeseori o îngăduie Dumnezeu până la moarte spre curățire. Uneori îi lasă să fie chinuiți spre mântuire chiar și pe cei fără vină, dar trebuie știut că însuși dracul părerii de sine face preziceri în cei ce nu sunt cu luare-aminte la inima lor.

·     Toți binecredincioșii se ung preoți și împărați întru adevăr prin înnoire, precum se ungeau și cei de odinioară prin preînchipuire. Căci aceia erau chipuri ale adevărului nostru, care ne preînchipuiau nu în parte, ci toți pe toți. Dar împărăția și preoția noastră nu e de același chip și de același fel cu a acelora, deși simbolurile sunt aceleași. Nici nu e la noi deosebită firea, harul și chemarea la ungere, ca să facă deosebiți pe cei unși, ci noi avem una și aceeași chemare, credință și întipărire. Ele arată și descoperire, după cuvântul adevărului, că trebuie să ne facem curați, nepătimitori și cu totul închinați lui Dumnezeu, acum și în veacul viitor.

·     Înțelepciunea îi izvorăște din gură și înțelegerea din cugetarea inimii (Ps. XLIII, 4) aceluia care face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu. Iar aceasta e Înțelepciunea ipostatică a lui Dumnezeu și Tatăl, care se face cunoscută din lucruri, celui ce privește rațiunile lucrurilor. Acela grăiește cu gura înțelepciunii din Înțelepciune, prin cuvântul cel viu și lucrător, fiind luminat în inimă de puterea înțelegerii care-l preface prin Duhul. Ca urmare, el poate lumina și pe credincioșii care-l ascultă cu înțelegere. (Înțelepciunea dumnezeiască ce grăiește prin gura celui ce soarbe din ea este însăși Înțelepciunea ipostatică supremă, sau Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul. De aceea ea este vie și lucrătoare și cuvântul ei, devenit cuvântul celui prin care grăiește, este și el viu și lucrător. Înțelepciunea aceasta ipostatică luminează în inima celui ce s-a unit cu ea.)

·     Amăgirea, marea dușmană a adevărului, atrage azi pe oameni spre pierzanie. Ea naște neștiința întunericului, care s-a întipărit în sufletele celor leneși, înstrăindu-i de Dumnezeu. Aceștia susțin că nu este Dumnezeu, cel ce ne-a născut pe noi din nou și ne-a luminat, sau Îl cred și ăl cunosc numai prin cuvântul simplu și nu cu lucrare, sau spun că S-a arătat numai celor de demult, nu și nouă ei hulesc credința în Dumnezeu, socotind mărturiile Scripturii despre Dumnezeu simplă părere și tăgăduiesc evlavia ce urmează din cunoștința Lui. Scripturile numai trupește, ca să nu zic iudaicește, și de aceea tăgăduiesc învierea sufletului, dorind să locuiască în chip inconștient în morminte. Amăgirea aceasta are ca pricini aceste trei patimi: necredința, viclenia și trândăvia. Acestea se nasc și se susțin, de altfel, una pe alta. Căci necredința este învățătoarea viclenie, iar viclenia e însoțitoarea trândăviei. Sau întors: trândăvia e mama vicleniei, cum zice Domnul: „sluga vicleană și leneșă” (Matei XXV, 16); iar viclenia e mama necredinței. Iar cel ce nu crede e și netemător de Dumnezeu. și aceasta naște trândăvia, maica disprețului, prin care se nesocotește tot binele și se săvârșește tot răul.

·        Credința adevărată despre Dumnezeu și cunoștința nemincinoasă despre făpturi alcătuiesc ortodoxia desăvârșită  a dogmelor. De aceea unul ca acesta este dator să slăvească așa: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie; că pentru noi s-a întrupat Cuvântul, cel mai presus de ființă. De aceea mare este taina iconomiei Tale, Mântuitorule al nostru, slavă Ţie !”

·     După marele Maxim sunt trei feluri neosândite și nedisprețuite de cuvinte scrise: cel dintâi e al celor scrise pentru propria aducere aminte; al doilea, pentru folosul altora; și al treilea, pentru ascultare. Pentru pricinile acestea s-au alcătuit cele mai multe scrieri de cei ce au căutat cu smerenie cuvântul. Iar cel ce scrie despre virtuți pentru a plăcea, pentru a fi văzut și pentru a primi slavă, își va lua plata sa, neavând nici n folos aici și nici o răsplată în veacul viitor, ci se va osândi ca unul care a scos la vânzare pe tarabă cuvântul lui Dumnezeu, ca să câștige în chip viclean plăcerea de la oameni.

·        A pătimi pentru Hristos înseamnă a răbda cele ce ne întâmplă. Căci celor nevinovați pizma le este spre folos; iar certarea ni se face povățuire a lui Dumnezeu spre întoarcere, deschizându-ne urechile nouă, celor vinovați (Isaia IV, 5). De aceea Domnul a făgăduit cunună în vecii vecilor celor ce rabdă (Iacob I, 12). Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie, Treime Sfântă, pentru toate, slavă Ţie !

·     Trândăvia, fiind o patimă greu de biruit, moleșește trupul,. Iar moleșindu-se trupul, se moleșește împreună cu el și sufletul. Slăbănogindu-se amândouă, preface amestecarea sucurilor trupului prin împătimirea de plăceri. Iar împătimirea de plăceri stârnește pofta; pofta naște arderea; arderea produce răscolirea; răscolirea mișcă amintirea; amintirea produce nălucirea; nălucirea aduce momeala; momeala, însoțirea (cu gândul); însoțirea dă loc la încuviințare; iar încuviințarea săvârșește fapta, fie pe cea prin trup, fie pe cea prin atingerile de multe feluri. și astfel omul biruit cade.

·     Răbdarea în tot lucrul naște bărbăția; bărbăția, hotărâre; hotărârea, stăruința; stăruința, prelungirea lucrului sau adăugirea lui; prelungirea potolește neânfrânarea trupului și domolește împătimirea poftei de plăcere. Iar pofta trezește acum dorul; dorul, dragostea; dragostea, râvna; râvna, căldura; căldura, mișcarea la lucru; mișcarea, sârguința; sârguința, rugăciunea; rugăciunea, liniștirea; liniștirea naște vederea; vederea, cunoștința; cunoștința, pătrunderea tainelor; și sfârșitul tainelor e cunoașterea lui Dumnezeu (teologia). Iar rodul cunoașterii lui Dumnezeu este dragostea desăvârșită; al dragostei, smerenia; al smereniei, nepătimirea; al nepătimirii, vederea înainte, proorocia și preștiința. Dar încă nu are cineva de aici virtuțile desăvârșite, nici nu micșorează dintr-odată păcatul. Ci sporind pe încetul virtutea, ajunge și păcatul câte puțin la neființă.

·     Ar trebui să spunem, cinstite Longhin, după marele Învățător, că nici nu avem nevoie de ajutorul Scripturilor (1Tes. IV, 4), sau de al celorlalți părinți, ci suntem învățați de Dumnezeu. „Căci vor fi, zice, toți învățați de Dumnezeu” (Isaia LIV, 13;Ioan VII, 45 ). Suntem învățați astfel, încât să cunoaștem de la El cele de folos. și nu numai noi, ci și fiecare dintre credincioși, ca unii ce purtăm scrisă în tablele inimilor noastre legea Duhului (2Cor. III, 3 ) cea sfântă și ne-am învrednicit să grăim nemijlocit și neobișnuit, asemenea heruvimilor, cu Iisus, prin rugăciunea curată. Dar fiindcă suntem prunci în vremea nașterii noastre din nou, necunoscând nici harul și nevăzând nici înnoirea noastră, ba neștiind  ‚nici mărimea covârșitoare a cinstei și a slavei de care ne-am împărtășit, și fiindcă suntem datori să creștem prin porunci sufletește și duhovnicește și să vedem cu mintea ceea ce am primit, cădem mulți, prin lipsa de grijă și prin deprinderea cea prea pătimașe, în nesimțire și întuneric. Așa încât nu mai cunoaștem nici măcar de mai este Dumnezeu, nici cine suntem, nici ce am ajuns, după ce am fost făcuți fii ai lui Dumnezeu și fii ai luminii, copii și mădulare ale lui Hristos. Chiar dacă ne botezăm ca bărbați, dar ne simțim botezați numai în apă, nu și în Duh. și deși ne înnoim în Duh, o credem aceasta numai prin credința simplă cea moartă și nu prin cea lucrătoare; și o credem numai cu îndoială. Astfel fiind cu totul trupuri, viețuim și umblăm trupește. și chiar dacă ne pocăim, cunoaștem și împlinim poruncile numai trupește, nu și duhovnicește. Iar dacă după osteneli, harul învrednicește pe unii să li se arate cu iubire de oameni, îl nesocotim înșelăciune. Iar dacă auzim despre el că lucrează în alții, din pricina pizmei în nesocotim amăgire. și așa rămânem morți până la moarte, neviețuind și nelucrând în Hristos.

·     De aceea potrivit Scripturii, în vremea ieșirii, sau a judecății, se va lua de la ni și ceea ce avem, din pricina necredinței și a deznădejdii (Matei XXV, 29). Nu înțelegem că fiii trebuie să fie cu Tatăl, dumnezei din Dumnezeu și duhovnicești din Duh. Căci „ceea ce este născut din Duh, duh este” (Ioan III, 6). Dar noi suntem trupuri, deși ne-am făcut credincioși și cerești; de aceea Duhul lui Dumnezeu nu rămâne întru noi (Facere VII, 3). De aceea a lăsat Domnul să se înmulțească nenorocirile, robirile și măcelurile, ca, poate prin ele, să îndrepte, sau să taie, sau să se tămăduiască, ca prin niște leacuri mai puternice.

·     Întâi trebuie să se spună, prin cu vântul dat lui Dumnezeu celor ce propovăduiesc Evanghelia, cum află cineva (mai bine zis cum află ceea ce are), că a primit pe Hristos prin Botezul în Duh. Căci apostolul Pavel zice: „oare nu știți că Hristos Iisus locuiește în inimile voastre?” (2 Cor. XIII, 15). Pe urmă trebuie să se spună cum înaintează și cum păstrează ceea ce a aflat. Căci mulți au purtat lupta până ce au aflat ceea ce căutau, și apoi și-au oprit lupta aici. Mai departe nu sporesc și nu mai grijă, îndestulându-se numai cu începutul pe care l-au aflat. Iar fiind împiedicați și oprindu-se din drumul lor, își închipuie că umblă încă pe calea cea bună, deși sunt purtați fără câștig în afară de aceasta. Alții ajung la mijlocul lumânării, și-au slăbit înaintarea spre țintă, lenevindu-se sau întorcându-se spre cele dinapoi, printr-o viețuire nepăsătoare și făcându-se iarăși începători. În sfârșit, alții, ajungând la desăvârșire, cad, prin neluare aminte, din pricina părerii de sine, și se întorc spre cele dinapoi și se fac deopotrivă cu cei de la mijloc, sau cu cei începători în lucrare. Căci începătorii au lucrarea, cei de la mijloc, luminarea, iar cei desăvârșiți, curăția sufletului, sau învierea.

·  În două feluri poate fi aflată lucrarea Duhului, pe care am primit-o mai înainte în chip tainic prin Botez. Întâi, cum zice sfântul Marcu, darul se descoperă, vorbind în general, prin lucrarea poruncilor, cu multă osteneală, și cu vremea. Cu cât lucrăm mai mult poruncile cu atât harul își face mai luminoase razele sale în noi. Apoi, se arată prin chemarea neîncetată și cu conștiință a Domnului Iisus, adică prin pomenirea lui Dumnezeu, întru ascultare. Prin viețuirea cea dintâi se arată mai cu întârziere; prin cea de a doua, mai curând. E așa cum află cineva aurul, dacă sapă scormonind pământul cu osteneală și cu stăruință, dacă voim deci să aflăm și să cunoaștem adevărul fără amăgire, să căutăm să avem numai lucrarea din inimă cu totul fără chip și fără formă și să nu oglindim în noi, prin nălucire, nici o formă și nici un chip socotite ale sfinților, nici să privim lumini (căci amăgirea obișnuiește mai ales la început să înșele mintea celor necercați cu asemenea năluciri mincinoase). Ci să ne sârguim să avem în inimă numai lucrarea rugăciunii ,care încălzește mintea și o veselește și aprinde sufletul spre dragostea negrăită a lui Dumnezeu și a oamenilor. De aceea rămâne cum este dacă rugăciunea este la începători, lucrarea înțelegătoare pururi în mișcare a Sfântului Duh, născându-se din rugăciune, smerenie și nu puțină zdrobire de inimă, răsărind la început din inimă ca un foc al veseliei, iar la sfârșit ca o lumină bine mirositoare.

·  Iar la cei ce caută lumina cu adevărat și nu la cei ce o ispitesc numai, potrivit cu aceeași înțelepciune care zice că „e aflată de cei ce nu o ispitesc pe ea” (Înțel. Sir. I, 2), semnele începutului sunt acestea: în unii se arată ca o lumină ce răsare; în alții ca veselie plină de cutremur; în alții iarăși ca bucurie; iar în alții, ca bucurie amestecată cu frică; în alții ca un cutremur și bucurie; uneori, la alții, ca lacrimi și frică. Fiindcă sufletul se bucură de cercetarea și de mila lui Dumnezeu, dar se teme și tremură de venirea Lui, ca un vinovat de păcate multe. Altora li se ivește la început o zdrobire negrăită a inimii și o durere nespusă a sufletului, care suferă dureri ca o femeie ce naște, cum zice Scriptura (Apoc. XII, 2). Căci „Cuvântul viu și lucrător”, adică Iisus, „străbate, cum zice apostolul, până la despărțitura sufletului și a trupului, a încheieturilor și a măduvei”(Evr. III, 12), ca să topească cu putere ceea ce e patimă, din toate părțile sufletului și a trupului, în alții se arată ca o iubire și ca o pace față de toți. În alții ca o veselie, pe care adeseori părinții Bisericii o numesc săltare, fiind o putere a Duhului și o mișcare a inimii vii. Aceasta e numită și tresărire și suspin al Duhului ce se roagă pentru noi în chip negrăit lui Dumnezeu (Rom. VIII, 26). Isaia a numit aceasta, sarcină a dreptății dumnezeiești (Isaia XLV, 8), iar marele Efrem, străpungere. Domnul a numit-o izvor de viață săltând spre viață veșnică (Ioan IV, 14), (iar prin apă a înțeles Duhul), ce saltă în inimă și fierbe cu mare putere.

·  Trebuie să se știe că săltarea sau veselia e de două feluri: cea liniștită, care e numită tresărire și suspin și rugăciune a Duhului, și cea mare, care e numită și săltare și săritură, sau salt, care e un zbor întins al inimii spre văzduhul dumnezeiesc. Căci sufletul, întraripat cu dragoste de Duhul dumnezeiesc. și eliberat de legăturile patimilor, încearcă să zboare spre cele de sus încă înainte de ieșire, dorind să se despartă de povară. Această stare e numită și zguduire și fierbere a Duhului, și tulburare, după cuvântul: „Iisus S-a tulburat în Duh, zguduit cu putere și a zis: unde l-ați pus?” (Ioan XI,34). Deosebirea între săltarea mare și mică o arată dumnezeiescul David zicând: (Ps. CXIII, 4). El vorbește de cei desăvârșiți și despre cei începători, căci ar fi fost nepotrivit să spună despre munți și dealuri că saltă, aceștia fiind fără viață.

·  Dar trebuie să se știe că frica dumnezeiască nu are cutremurare, dacă prin cutremurare se înțelege nu frica din bucurie, ci aceea din mânie, sau cea a certării povățuitoare, ori cea a părăsirii; ci ea e o veselie cu cutremurare care vine din rugăciunea făcută în focul temerii de Dumnezeu. Iar prin frică nu înțeleg aici pe cea cu cutremurarea venită din mânie sau din osândirea veșnică, ci pe aceea a înțelepciunii, care se și numește începutul înțelepciunii (Pilde I, 7). Iar frica se împarte în trei (deși părinții Bisericii au împărțit-o în două): cea începătoare, cea desăvârșită și apoi cea din mânie, care trebuie numită și cutremurare propriu-zisă, sau tulburare, sau zdrobire.

·  Iar cutremurare e de multe feluri: una e cea din mânie și alta cea din bucurie; și iarăși una cea din iuțime (când se naște o fierbere covârșitoare a sângelui în jurul inimii, cum zic unii), alta, cea din obișnuința învechită și alta cea a păcatului și a rătăcirii; și iarăși alta cea din blestemul venit prin Cain asupra neamului omenesc. Pe cel ce se nevoiește îl războiește la început cutremurarea din bucurie și cea din păcat. Dar nu tuturor li se întâmplă așa. Semnele acestora sunt următoarele: a celei dintâi, o veselie cu cutremur și cu multe lacrimi. Când harul mângâie sufletul; a celei de a doua, o căldură dezordonată, o înfumurare și o învârtoșare de inimă, care aprinde sufletul și mădularele spre împreunare, îndemnând la încuviințarea unor fapte de rușine, prin nălucirea din lăuntru.

·  În orice începător este o lucrare îndoită, săvârșindu-se în inimă în chip îndoit și neamestecat: una din har și alta din amăgire. Aceasta o mărturisește marele Marcu Pusnicul, zicând: „este o lucrare duhovnicească și alta drăcească, necunoscută de prunc”. Sau iarăși: „Este o căldură întreită a lucrării, aprinsă în oameni: una din har, alta din amăgire sau din păcat și alta din prisosul sângelui”. Pe aceasta Talasie Africanul a numit-o amestecarea sucurilor și ea poate fi potolită și adusă la rânduială prin înfrânarea măsurată.

·  Lucrarea harului este puterea focului Duhului, care se mișcă întru bucuria și veselia inimii, sprijinind, încălzind și curățind sufletul. Ea oprește gândurile pentru o vreme și omoară mișcarea poftitoare din trup. Semnele ei și roadele care arată adevărul ei sunt lacrimile, săltare smerenia, înfrânarea, tăcerea răbdarea, ascunderea și toate cele asemenea acestora, prin care câștigăm o încredințare neîndoielnică.

·  Lucrarea amăgirii este aprinderea păcatului, care încălzește sufletul cu voluptate și trezește cu furie în mișcarea trupului pofta spre împreunare a trupurilor. Ea este lipsită de orice calitate bună și de orice rânduială, după sfântul Diadoh, aducând o bucurie dobitocească, părere de sine, tulburare, veselie josnică nesăturată, sporind pofta spre plăcere. Ea caută materia pentru arderea plăcerilor având pântecele nesăturat împreună-lucrător, căci de acolo se aprinde și se întinează starea mustului trupului. Acolo e pricina aprinderii sufletului, pe care acea lucrare îl trage spre ea ca, scufundând pe om în obișnuința și plăcerea ei, să alunge din el treptat harul și să-l facă să preacurvească pe ascuns, înfierbântând și aprinzând mădularele sale prin împătimirea de plăcere. Dar i se pare că ceea ce mișcă mintea și o încălzește este harul necunoscut și nu lucrarea înfierbântată a păcatului, sau mai bine zis a amăgirii și a împătimirii de plăcere (a dulcii împătimirii). Pe aceasta cunoscând-o și sfântul Ioan Scărarul zice: „Am întrebat-o pe aceasta și a răspuns: eu mi-am câștigat ajutor aprinderea cea sin afară și mișcarea poftei naturale, pricinuitoare de împrăștiere ca să aprindă pe om spre lucrare amăgitoare”.

·  Se cade a ști că aprinderea păcatului este înșelăciune. Iar lucrarea păcatului este din duhul cel iubitor de plăceri, care începe să se miște din pofta trupului, prin dulceața bucatelor. Dar Domnul, fiind foc, a arătat că diavolul este rece nu prin fire, ci prin răzvrătirea păcatului. Căci prin aceasta a pierdut căldura dumnezeiască, cea care face pe slugile Sale foc arzător. Deci păcatul fiind răceală, din cauza lipsirii de Dumnezeu, iar dracul fiind după fire foc, aprinde pe om, și prin umezeala împătimirii de plăcere rănește pofta, făcând-o să primească cele ce pricinuiesc plăcerea. Astfel ca urmare a căldurii pierdute, își agonisește lucrarea rușinoasă a îndulcirii.(Dacă am redat sensul corect al stângacei traduceri românești de odinioară, diavolul pierzând căldura lui firească prin despărțirea de Dumnezeu, dar firea lui năzuind-o, pentru că a avut-o la început în calitate de duh creat de Dumnezeu, produce o falsă căldură (o căldură neiubitoare, egoistă) în sine și în cei ispitiți, ca să scape întru câtva de răceala egoistă în care a căzut și să poată să înșele pe cei ispitiți. Avem aici o interesantă explicare a coexistenței răcelii egoiste și a căldurii fără durată și consistență, a căldurii superficiale, convulsive și artificiale, a păcatului, a patimii, a ispitirii. E o explicare a amestecului de fierbințeală a patimii și de plănuire rece a faptelor ei rele. Păcatul este, pe de o parte, căldură, pe de alta, un cinism rece. Sfântul Grigore Palama va apăra în tratatul doi al celei de a doua triade căldura cea bună a rugăciunii, împotriva lui Varlaam care critica orice arătare a efectelor rugăciunii în trup, ridiculizând pe isihaști care vorbeau de o astfel de căldură.).

·  Sunt două feluri de războaie în vremea rugăciunii: al înșelăciunii și al harului. Amândouă se produc cu voia, nu prin împărtășire. Precum soarele, strălucind în locurile cele murdare, nu se amestecă cu murdăria, și nu se vatămă de ea, ci mai vârtos le usucă pe acelea și alungă murdăria, așa nici harul nu se amestecă cu înșelăciunea, ci rămâne curat. Ba mai vârtos o topește pe aceasta. Dar nu voiește să o facă pe aceasta să dispară cu totul, ca să poată exista împreună cu harul și voința noastră și să ne facem și noi cercați. Căci voiește să o depărteze pe aceasta treptat prin împreună-lucrarea voinței noastre, voind să ne nevoim și noi. Pentru că voiește ca purtând, după lege, lupta cea bună a minții noastre, să putem lua cununa și să fim mucenici adevărați, biruind nu pe păgâni, ci pe satana însuși, care în tot ceasul aduce în noi atacurile sale ca pe niște aprinderi învăpăiate. Înfierbântând aceasta cuptorul trupului cu dulceața patimilor, își trimite slugile sale, adică pe draci, ca să ne chinuiască prin gânduri și să ne silească să jertfim idolului poftelor, adică momelilor și să ne lăsăm mintea să se împărtășească de ele. Iar semnele acestei înșelăciuni se văd când se pun în lucrare: împietrirea inimii cea lipsită de umilință, iar în unii împreună cu lacrimi întunecate, înălțarea semeață, îmbuibarea pântecelui, multa vorbire, trândăvia, închipuirea de sine și lauda pentru lucrare, căldura cea fără dulceață, îngreunare sufletului, moleșirea mădularelor, dulceața umedă, stârnirea sălbatica a trupului, nălucirea chipurilor care împing la împreunarea trupurilor. În unii ca aceștia nu este liniște și nu le înflorește fața, ci sunt totdeauna uscați și arși de văpaia împătimirii de plăcere. Descriindu-le pe acestea marele Macarie, după ce le-a înșirat semnele, a spus: „oțetul se aseamănă vinului la vedere și rapița e asemenea muștarului. Dar gustarea le deosebește pe cele două”. Daci fiecare din ele poate fi înțeleasă și aflată din semnele mai sus arătate.

·  Căldura harului este focul Duhului, pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ (Luca XII, 49), adică în inimile oamenilor. și El vrea să se aprindă degrabă în noi, ca să ardă păcatul și să curețe sufletul și să-l aline și să-l atragă în chip negrăit spre dragostea de Dumnezeu și de oameni. Căci e neamestecat cu firea, căruia îi dăruiește din cea ce are deosebit de ea. Iar când marele Macarie zice că amândouă persoanele lucrează în una și aceeași minte, el înțelege că lucrarea Duhului se mișcă în ea neamestecată cu păcatul în vremea rugăciunii, ci ele rămân deosebite și fiecare singură. Se întâmplă câteodată că harul lucrează și se mișcă singur. Dar câteodată e împreună cu înșelăciunea, însă, precum am zis, în chip neamestecat. Pentru că de Dumnezeu cel curat nu se atinge prihană. Se întâmplă însă că uneori să lucreze păcatul singur (adică înșelăciunea), încălzind voința noastră, întrucât o stăpânește. Iar alteori omul se luptă după har, văzându-și sufletul muncit înăuntru, rău pătimind. De mai cade să știm și aceasta: înșelăciunea pentru noii începători este căldura păcatului. Iar înșelăciunea celor de mijloc și a celor desăvârșiți constă în nălucirea minții. Căci căldura înșelăciunii sau a păcatului este aprinderea poftei de dulceață. Sau mai bine zis, ea e răul miros al îndulcirii de patimă, care e îmbibat în cei ce sunt încă necercați și na-u gustat mai vârtos prea-dulcele și prea binemirositorul mir vărsat în noi prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, care mai întâi este arzător pentru curățire, iar pe urmă este bun și cu bună mireasmă, prin sfințenia Duhului, care sfințește sufletul și trupul. Căci el este puterea sfințitoare, cum zice marele Macarie. Iar înșelăciunea, făcându-se stăpână prin zăbovire, dă putere lucrării păcatului și mintea pătimește rău de la momeli și de pofta spre împreunare, aprinzându-se prin nălucire. și amestecându-se în căldura rugăciunii, produce schimbare în ea. (Căldura păcătoasă atacă direct simțurile la cei începători, pe când la cei de pe treapta din mijloc sau de pe cea desăvârșită începe cu năluciri ale părerii de sine, ca pe urmă să atragă și ea sufletul spre pofte. Dacă în scrisul ascetic anterior se afirma simplu intrarea sufletului în dialog cu momeala, aici se face o descriere mai amănunțită a acestui fapt: se descrie cum se trece de la oarecare împreună-prezență a unui gând amăgitor în suflet cu hotărârea cea bună. Sfântul Grigorie descrie cum se face amestecarea lor, sau cum se face amestecarea căldurii păcătoase cu căldura curată a rugăciunii. Ea se produce prin zăbovirea poftei în suflet. Este de remarcat descrierea analoagă a raportului între dulceața rău mirositoare a împătimirii de plăcere și între dulceața curată a mirului de taină al lucrării Duhului Sfânt.). Adus sufletul aici, se zice că el preacurvește prin amăgire cu vrăjmașul și nu se împărtășește tainic de Mirele Hristos. De aceea și apostolul îi numește pe aceștia desfrânați și desfrânate, ca pe unii ce zice, după Ioan Scărarul, prin poftirea păcatului se împărtășesc în ascuns cu satana. Cum zice acesta: „M-am cunoscut ispitit de lucrul acesta, care mă înșela, amestecând bucuria cea dobitocească cu lacrimi și cu mângâierea sufletului și mi se părea că primesc rod, iar nu stricăciune”. și iarăși: „I-a seama ca bucuria care-ți vine să nu fie de la doctorii cei răi și de ispititori”.