Teolipt mitropolitul Filadelfiei

„Lume” nu e numită aici realitatea celor din afară, ci o stare lăuntrică de alipire pătimașă la lucrurile supuse simțurilor și la trup. Monahul le folosește pe acestea într-o mare libertate și detașare spirituală. De aceea le folosește în limitele strict necesare vieții pământești, „neavând nimic, deși toate sânt în stăpânirea lor” (2 Cor. VI, 10). Monahul se leapădă de lume numai în sensul că nu se alipește ei ca singurei sau ultimei realități. Dezlipirea aceasta de lume se face pentru Hristos, întrucât monahul știe că în Hristos are asigurată o viață netrecătoare și infinit mai bogată decât cea pe care i-o poate da lumea. În sensul acesta dezlipirea de lume e dezlipirea întru cunoștința adevărului. Cel ce se dezlipește de lume pentru Hristos e ca cel ce a aflat mărgăritarul de mult preț, infinit mai prețios decât toată lumea și decât orice avuție. Dar în Hristos lumea nu e pur și simplu negată, ci regăsită în strălucirea ei adevărată, care îi vine din El.

Ascultă ce-ți spune David: „Pe Cel Preaînalt L-ai pus scăpare ție” (Psalm XC, 8). și dacă ți-ai ales viața după Hristos, cea plină de asprimi, nu vor veni la tine relele din vița lumească; nu se va ține de tine, care ți-ai ales să te pocăiești, dragostea de bani, desfătarea, cinstirea, podoaba, neînfrânarea simțurilor; nu vor stărui înaintea ta înălțările nelegiuite ale cugetului, robia minții, nestatornicia gândurilor și orice altă rătăcire și zăpăceală de bună voie; nici dragostea de părinți, de frați, de prieteni, de rudenii, nu te va mai întâmpina pe tine; nu se va mai sălășlui în tine nici dorul de întâlniri și de convorbiri fără rost și fără trebuință. De vei iubi dezlipirea lăuntrică de acest trup și suflet, biciul durerii nu se va mai apropia de sufletul tău și săgeata întristării nu va mai răni inima ta, nici nu vai mai posomorî fața ta. Căci cei ce s-au desfăcut de obișnuința plăcerii și-au lepădat împătimirea față de toate cele spuse, au tocit acele întristări. Fiindcă Hristos se arată sufletului care se nevoiește și toarnă în inimă bucurie negrăită, iar bucuria duhovnicească nu o poate răpi nici una din desfătările sau necazurile lumii.

Precum te-ai însingurat cu trupul, lepădând până și gândurile lucrurilor, precum ți-ai schimbat portul, depărtează și vorbele și pe cei ce-ți sunt aproape după neam. Căci de nu vei scăpa de împrăștierea în cele dinafară, nu te vei ridica împotriva celor ce te pândesc din lăuntru. și de nu vei birui pe cei ce te războiesc în cele văzute, nu vei răpune pe viclenii cei nevăzuți. (Făcând pe om să se împrăștie în cele din afară, dușmanul pune stăpânire pe interiorul lui, de care a uitat. De aceea prin veghere călugărul trebuie să fie atent mereu la cele ce se petrec în lăuntrul său, ferindu-se de a se pierde în tot felul de gânduri necuvenite, provocate de lucrurile și de împrejurările din afară, sau de amintiri ale unor lucruri și împrejurări necuvenite.)

Iar când vei face să înceteze împrăștierile din afară și vei părăsi gândurile din lăuntru, mintea ți se va ridica la lucrurile și la cuvintele Duhului; și în loc de obișnuința cu rudeniile, vei deprinde chipurile virtuții; în loc de vorbele deșarte, născute din taifasul cu lumea, sufletul îți va fi luminat și înțelepțit de meditarea și dezvăluirea cuvintelor dumnezeiești ce se mișcă în cugetare. Descătușarea simțurilor se face lanț sufletului, iar înlănțuirea simțurilor aduce eliberarea sufletului.

Vânturile ridică valurile mării și dacă nu încetează vânturile, nu se domolesc valurile și nu se liniștește marea. La fel duhurile răutății răscolesc în sufletul celui neatent amintirea părinților, a fraților, a rudeniilor, a celor apropiați, a ospețelor, a serbărilor, a teatrelor și a tuturor celorlalte închipuiri ale plăcerii și poruncesc vederii, limbii și trupului întâlnirea cu ele. Prin aceasta și ceasul de față se topește în deșert și cel care va veni, când vei petrece singur în chilie, se va risipi în amintirile celor văzute și grăite. și așa viața monahului trece fără folos în ocupațiile lumești, care-și sapă amintirile lor în cugetare, precum picioarele omului, urmele în zăpada pe care o calcă.

Dacă dăm fiarelor mâncare, când le vom omorî pe ele? și dacă petrecem în lucruri și gânduri de ale dragostei și obișnuinței neraționale, când vom omorî cugetul trupesc? Când vom trăi viața cea după Hristos pe care am făgăduit-o? Urma picioarelor în zăpadă se șterge când răsare soarele sau dispare când se varsă apa. Iar amintirile săpate în cuget de aplecarea și de faptele iubirii de plăcere sunt șterse de Hristos, Care răsare din inimă prin rugăciune, și de ploaia lacrimilor din umilință. Deci monahul care nu lucrează potrivit rațiunii, când va șterge închipuirile de mai înainte din cugetare? Fapta virtuților se întipărește în trup, când vei părăsi obișnuința lumească, iar amintirile bune și cuvintele dumnezeiești se întipăresc în suflet când vei șterge prin rugăciuni neîntrerupte ce se deapănă în cugetare, cu umilință fierbinte, amintirile faptelor dinainte. Căci lumina amintirii credinței în Dumnezeu și zdrobirea inimii rad ca un brici amintirile păcătoase. (Aici Teolipt vorbește nu de o singură rugăciune neîncetată, ci de rugăciuni neîntrerupte. Dar poate fi vorba de aceeași rugăciune neîncetată. El cere din nou ca rugăciunea să se facă cu simțirea fierbinte a umilinței sau a străpungerii inimii. Numai în acest caz cuvintele rugăciunii sau alte cuvinte dumnezeiești și amintirile lor și ale înțelesurilor lor se vor întipări prin repetiție, în mod lucrător, în sufletul înmuiat de ele și de umilința care le însoțește, după ce vor fi șters amintirile de caracter ispititor ale faptelor păcătoase de mai înainte. Cugetarea nu poate fi neutră și statică. În ele se întipăresc cuvintele și amintirile faptelor repetate, bune sau rele, cu forța lor care o mișcă în direcția corespunzătoare lor. Una din aceste două categorii șterge cealaltă categorie. Dar desigur că, până la predominarea deplină a uneia din cele două categorii, are loc o mișcare contradictorie, o sfâșiere în suflet. Când cuvintele dumnezeiești și înțelesurile lor se întipăresc în mod exclusiv în inima înmuiată sau zdrobită de umilință și de iubirea lui Dumnezeu, și prin aceasta ea s-a deschis total lui Dumnezeu, o lumină clară opusă întunericului în care orbecăie plină de amintirile ispititoare ale păcatelor, își face loc în ea. Lumina, care umple atunci inima nu e, după explicările lui Teolipt o lumină a cunoașterii teoretice, ci a simțirii evidente și iubitoare a prezenței lui Hristos; orizontul deschis de acea lumină e un orizont al comuniunii cu Hristos, în care inima a intrat ieșind din îngustimea închisorii în limitele eu-lui propriu, e un orizont al vieții, al curăției, al bucuriei, al păcii.)

Ia pildă de la înțelepciunea albinelor. Acelea, știind că roiul viespilor le dă târcoale, rămân înăuntru stupului și scapă de vătămarea atacurilor acelora. Socotește întâlnirile deșarte ca niște viespi și fugi de ele cu toată sârguința și rămâi în adăpostul mănăstirii și de aici încearcă iarăși să pătrunzi în cetățuia cea mai din lăuntru a sufletului, care este casa lui Hristos, în care se vede pace, bucurie și liniște. Căci Hristos, Soarele cunoscut cu inima, trimite aceste daruri ca pe niște raze și le dă sufletului care-L primește pe El cu credință și cu iubire de bunătate, ca pe o răsplată.

Deci, șezând în casă, pomenește pe Dumnezeu, ridicându-ți mintea de la toate și aruncând-o spre Dumnezeu fără de glas. și toată simțirea inimii vars-o înaintea Lui și lipește-te prin dragoste de El. căci pomenirea lui Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu, Care atrage privirea și dorința minții spre El și o învăluie în lumina din jurul Lui. Întorcându-se mintea spre Dumnezeu, după ce oprește toate înțelesurile care dau chip lucrurilor, Îl privește în afară  de orice chip. și în neștiința care covârșește orice cunoștință, din pricina slavei neapropiate, i se umple vederea de lumină. Fără să cunoască pe Cel văzut, din pricina neputinței de a-L cuprinde, îl cunoaște din pricina adevărului Celui ce există propriu-zis și e singur mai presus de existență. Hrănindu-și dragostea și întărindu-și sârguința cu bogăția bunătății ce izvorăște de acolo, se învrednicește de odihnă și fericire nesfârșită.

Acestea sunt semnele pomenirii cu osârdie deplină, iar rugăciunea este convorbirea cugetării cu Domnul, cuvintele rugăciunii străbătând la Dumnezeu împreună cu mintea întinsă întreagă spre El. căci înțelegerea rostind necontenit numele Domnului și mintea urmărind atentă și cu limpezime chemarea numelui dumnezeiesc, lumina cunoștinței lui Dumnezeu umbrește tot sufletul ca un nor luminos. Pomenirii lui Dumnezeu cu osârdie îi urmează dragostea și bucuria. „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice, și m-am veselit.” Iar rugăciunea curată este urmată de cunoștință și umilință. „În ziua în care Te voi chema pe Tine, iată, am cunoscut că Dumnezeul meu ești Tu”. „Jertfa lui Dumnezeu, duh umilit”, căci mintea și cugetul ce se înfățișează lui Dumnezeu printr-o simțire puternică și printr-o rugăciune fierbinte sunt urmate și de umilința sufletului. Iar dacă mintea, cuvântul și duhul aleargă și cad înaintea lui Dumnezeu, cea dintâi prin luarea aminte, cel de-al doilea prin chemare, iar cel de-al treilea prin umilință și dragoste, întreg omul din lăuntru liturghisește Domnului. „Să iubești pe Domnul din toată inima ta” (Deuteronom 6, 5).

Dar vreau să știi și aceasta: nu cumva socotind că te rogi, să umbli departe de rugăciune, să te ostenești fără câștig și să alergi în deșert. Aceasta se întâmplă la cântarea cu gura, când mintea este purtată în altă parte și este împărțită între patimi și lucruri, când se întinează și înțelesul cântării. Dar aceasta se întâmplă și cugetării căci nu o însoțește și nu se ațintește spre Dumnezeu, cu Care se face convorbirea rugăciunii, ci e abătută pe furiș de anumite gânduri. Atunci cugetarea spune din obișnuință cuvintele, iar mintea lunecă de la cunoștința lui Dumnezeu. Ca urmare și sufletul se arată fără înțelegere și fără așezare, întrucât mintea s-a împrăștiat în niscai năluciri, sau spre cele ce e furată, sau voiește. Iar nefiind de față cunoștința în rugăciune și cel ce se roagă neînfățișându-se Celui Căruia I se roagă, cum se va îndulci sufletul? Cum se va veseli inima, care se face că se roagă, dar nu face rugăciunea adevărată? „Veseli-se-va inima celor ce caută pe Domnul”, dar pe Domnul Îl caută cel ce se apropie de Dumnezeu cu tot cugetul și cu inima fierbinte își înlătură tot gândul lumii, pentru cunoștința și dragostea lui Dumnezeu, care răsare din rugăciunea neîncetată și curată.

Ia aminte la modul rugăciunii cu cugetul: convorbirea cu Dumnezeu depărtează gândurile pătimașe; căutarea minții la Dumnezeu alungă înțelesurile lumii; umilința sufletului izgonește dragostea de trup. Rugăciunea, rostind neîncetat dumnezeiescul nume, se vădește ca o conglăsuire și unire a minții cu rațiunea și cu sufletul, „căci unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Astfel, deci, rugăciunea, adunând din învrăjbirea prin patimi și legând între ele și cu sine cele trei părți ale sufletului, unește sufletul cu Dumnezeu, Cel în trei ipostasuri. Întâi șterge din suflet rușinea păcatului prin chipurile virtuții, apoi, zugrăvind iarăși frumusețea trăsăturilor dumnezeiești prin sfânta cunoștință dobândită la vremea ei, înfățișează sufletul lui Dumnezeu. Iar sufletul îndată cunoaște pe Făcătorul său căci „în ziua în care Te voi chema, iată am cunoscut că Dumnezeul meu ești Tu”. Dar e și cunoscut de Dumnezeu căci zice: „A cunoscut Domnul pe cei ce sunt ai Lui” (II Timotei 2, 9). Cunoaște pe Dumnezeu pentru curăția chipului, căci tot chipul tinde spre model și este legat de el; și e cunoscut pentru asemănarea prin virtuți, căci prin aceasta are și cunoștința lui Dumnezeu și este cunoscut de Dumnezeu. (Rugăciunea unifică cele trei puteri ale sufletului sfâșiate prin patimi. Ea nu e numai a minții, sau numai a rațiunii care definește în intuiția totală a prezenței lui Dumnezeu proprie minții, sau numai a inimii care trăiește cu simțirea această prezență. Având un caracter complex, rugăciunea e singurul mijloc de unificare a sufletului. și numai astfel unificat și devenit capabil să trăiască realitatea de bogăție complexă a lui Dumnezeu, sufletul poate sesiza prezența lui Dumnezeu și se poate uni cu El. Sau invers: rugăciunea are puterea să unifice sufletul, pentru că se unește cu Dumnezeu Cel atotcomplex, dar unul în această bogăție complexă, cu Dumnezeu, Care e o unitate întreită: Mintea, Logosul, și Duhul vieții sau Tatăl, Fiul (Cuvântul) în care Tatăl sau Mintea se revelează, și Duhul Sfânt, în care Tatăl și Fiul se unesc în iubire. Sufletul se unește cu Dumnezeu prin rugăciune, fără să părăsească complexitatea lui, întrucât în el se imprimă complexitatea unitară a lui Dumnezeu. Iar această imprimare se face prin rugăciune, când sufletul se apropie la maximum de Dumnezeu și se deschide Lui. Rugăciunea este astfel o comunicare vie între suflet și Dumnezeu și viceversa. Prin ea vin în suflet și se imprimă și virtuțile care își au originea în bunătatea iradiantă a lui Dumnezeu. și tot prin ea vine în suflet cunoștința de Dumnezeu, experiat în diferite grade de intensitate. Căci prin rugăciune vede și simte sufletul pe Dumnezeu în bogăția Lui spirituală și vie. Iar cunoștința e din amândouă părțile. Căci prin rugăciune se înfăptuiește o mișcare atât din partea sufletului spre Dumnezeu, cât și din partea lui Dumnezeu spre suflet, dat fiind că nici sufletul nici Dumnezeu nu sunt obiect, ci fiecare se mișcă în libertate și cu mare interes spre celălalt. Sufletul cunoaște pe Dumnezeu prin rugăciune, întrucât prin ea se activează relația lui, ca fiind chip al lui Dumnezeu, cu modelul său. Dar și Dumnezeu cunoaște sufletul, întrucât acesta s-a deschis prin virtuți și în mod culminant prin rugăciune lui Dumnezeu, întrucât Dumnezeu însuși S-a imprimat, iradiind în suflet, prin virtuți și prin rugăciune. Propriu-zis virtuțile ca deschideri statornicite, dar mereu în acțiune, prin fapte și prin rugăciune, animate de pomenirea lui Dumnezeu, sunt atât chipuri de cunoaștere a lui Dumnezeu de către suflet, cât și de cunoaștere a sufletului de către Dumnezeu, fiind mereu și tot mai mult deschis lui Dumnezeu.

Iar când te vezi slăbind în rugăciune, folosește o carte și, luând aminte la citire, primește cunoștința. Nu trece peste cuvinte grăbit. Descoase-le cu cugetarea și adună-le în vistieria minții. Pe urmă gândește la cele citite, ca să ți se îndulcească cugetarea din înțelegere și să-ți rămână neuitate cele citite. Prin aceasta ți se va aprinde inima de cugetările dumnezeiești . „În cugetarea mea, zice, se va aprinde foc” (Psalmi 38, 4). Căci precum mâncarea îndulcește gustul când e subțiată prin dinți, așa și cuvintele dumnezeiești, întorcându-se mereu în suflet, îmbogățesc înțelegerea și o înveselesc. „Cât de dulci sunt cuvintele Tale pentru gâtlejul meu”. Ia în inima ta cuvintele evanghelice și povețele fericiților părinți, cercetează viețile lor, ca să poți cugeta la ele în timpul nopții. În felul acesta, când cugetarea ți se va osteni de rugăciune, o vei reînnoi prin citire și gândire la cuvintele dumnezeiești și o vei face și mai sârguincioasă la rugăciune.

Psalmodiază cu gura. Dar cu glas liniștit și cu supravegherea minții, nerăbdând să lași ceva necugetat din cele spuse. și dacă îi scapă ceva minții, repetă stihul ori de câte ori se întâmplă așa ceva, până-ți vei avea mintea însoțind cele spuse. Căci mintea poate să și cânte cu gura și să țină și amintirea lui Dumnezeu. Aceasta poți s-o afli din experiența firească. Căci precum cel ce se întâlnește cu cineva, poate să și vorbească, dar să și caute la el cu ochii, așa și cel ce cântă cu buzele poate să stea și ațintit la Dumnezeu prin atenție.

Nu ocoli plecările genunchilor. Căci plecarea genunchilor închipuie căderea păcatului de la noi și prilejuiește mărturisirea lui; iar ridicarea înseamnă pocăința, închipuind făgăduința unei vieți întru virtute. Dar fiecare îngenunchiere să se săvârșească cu chemarea înțelegătoare a lui Hristos, ca prinzându-ne cu sufletul și cu trupul de Domnul, să ni-L facem milostiv pe Dumnezeul sufletelor și al trupurilor.

Iar dacă dai mâinilor și o lucrare liniștită în vremea rugăciunii făcută cu cugetarea, ca să alungi somnul și trândăvia, aceasta înviorează și ea lupta nevoinței. Căci toate lucrurile arătate, săvârșite împreună cu rugăciunea, ascut mintea, izgonesc trândăvia, fac sufletul mai vioi, iar înțelegerea mai ageră și mai fierbinte în lucrarea rugăciunii din cugetare.

Când bate toaca, ieși din chilie, fiind atent cu ochii trupului la pământ, dar lucrarea din cugetare rezemând-o pe amintirea lui Dumnezeu; intrând apoi în Biserică și întregind obștea, nu vorbi cu cel de lângă tine, nici nu rătăci cu minte în deșertăciuni, ci limba să ți se ocupe numai cu cântarea, iar cugetarea fixeaz-o prin rugăciune. Iar făcându-se sfârșitul slujbei, du-te în chilie și apucă-te de canonul rânduit ție.

Mergând la trapeză, nu căuta la porțiile fraților, nici nu-ți împărți sufletul în bănuieli urâte. Ci văzând cele puse înaintea ta, dă gurii mâncare, iar urechii ascultarea celor ce se citesc și sufletului rugăciunea, ca hrănindu-te cu trupul și cu duhul, să lauzi în întregime pe Cel ce satură pofta ta cu cele bune.

Sculându-te de acolo, intră cu cuviință și în tăcere în chilia ta și, ca o albină harnică, ostenește-te întru virtuțile tale. Când împlinești o ascultare cu frații, mâinile să lucreze, dar buzele să tacă, iar mintea să pomenească pe Dumnezeu. și dacă cineva s-ar mișca vorbind fără rost, ca să oprești neorânduiala, scoală-te și fă metanie.

Precum când apare lumina, întunericul se împrăștie, așa lumina mărturisirii șterge gândurile patimilor fiind și ele întuneric. Căci slava deșartă și trândăvia pe care gândurile le-au avut ca culcuș au fost nimicite, rușinate de mărturisire și de greaua pătimire a împlinirii canonului. De aceea, văzând cugetarea slobozită de patimi prin rugăciunea neîncetată și cu bună umilință, fug cu rușine. Dar când cel ce se nevoiește încearcă să taie cu rugăciunea gândurile care-l tulbură le taie pentru scurtă vreme și oprește lucrarea lor prin lupta cu ele, dar nu se izbăvește pentru totdeauna dacă mai îngăduie pricinile care-l supără, adică odihna trupului și odihna lumească de cinstiri, din pricina cărora nu se mișcă spre mărturisire. Ca urmare, nu dobândește nici pace, deoarece ține la sine lucrurile potrivnicilor. Iar ținând la sine vase străine, nu i se vor cere de stăpânii lor? și cerându-i-se și neslobozind lucrurile pe care le ține pe nedrept, cum se va putea izbăvi de vrăjmașii săi? Dar când cel ce se nevoiește, întărit prin pomenirea lui Dumnezeu, va iubi disprețuirea și chinuirea trupului și își va mărturisi gândurile fără să se rușineze, îndată se vor îndepărta vrăjmașii, iar cugetarea eliberându-se va avea rugăciunea neîncetată și gândul la cele dumnezeiești neîntrerupt. (Mărturisind gândurile rele, le țintuim la stâlp și le luăm puterea, căci le facem de rușine, cum ne facem pe noi înșine dacă le-am da sălaș în noi mai departe. De aceea, prin mărturisire, ne detașăm de ele. Lumina în care sunt puse prin mărturisire le arată în urâciunea lor și le ia puterea ispititoare. A le ține în noi, înseamnă a ne ascunde într-un întuneric; a le mărturisi înseamnă a voi să fim deschiși și a nu mai ocroti în noi gânduri pe care, din rușine, le ținem ascunse.)

Teolipt este mereu preocupat de raportul minții cu cugetarea și cu cuvântul. Cugetarea este lucrarea prin care mintea intră în relație specială cu diferite obiecte sau subiecte. În acest rol cugetarea descoperă înțelesurile lucrurilor și aceste înțelesuri exprimate sunt cuvinte. Astfel cuvintele sunt implicate virtual în cugetare și deci în minte, dar și îmbogățesc mintea și cugetarea, prin specificarea exprimată a înțelesurilor lucrurilor reale. Cuvintele sunt relații exprimate ale minții cu realitățile specificate prin cugetare. Propriu-zis ele indică realitățile, deci țin de realități, dar întrucât înțelesurile realităților sunt descoperite de minte prin cugetare, cuvintele se pot socoti ca ținând ființial de minte sau de cugetarea ei, îndreptată spre realitățile specificate, sau cu voința de a le specifica. Căci așa cum nu pot fi lucruri care să nu poată fi înțelese de cugetarea minții, așa nu e cugetarea minții fără capacitatea și necesitatea de a se actualiza prin descoperirea și exprimarea lucrurilor și persoanelor. Astfel se poate spune că rădăcinile potențiale ale realităților sunt în minte ca chip al Minții supreme, Care le are potențial ca ultima origine a lor, și al Logosului sau Cuvântului suprem Care le cugetă specificat din eternitate și le exprimă de când le creează și apoi în mod concret omenesc, de când S-a întrupat.

Dar mintea care este îndreptată prin cugetare numai spre lucruri este oarecum în afară de sine. Numai mintea a cărei cugetare este îndreptată spre Dumnezeu și exprimă prin cuvinte relația cu El, specificând înțelesurile  Lui într-un mod oarecum impropriu și analogic cu lucrurile create de El, dar mereu într-un efort de depășire a acestei specificări, e o minte adunată în sine, care prin această concentrare și reunificare a sa, care prin aceasta se unește în mod superior de Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu e sesizat propriu-zis în afară de minte, în lucrările ei, ci în interiorul unificat al minții, care prin aceasta se unește în mod superior cu El, neputând ca ea să fie singură. De fapt, mintea este sau cu lucrurile, adică unită ramificat cu ele, sau cu Dumnezeu, obârșia lor și a ei. Însăși necesitatea de a fi măcar cu lucrurile, dar nemulțumirea de a fi numai cu ele, sau sentimentul că nu află în ele tot adevărul, sau împlinirea pe care o caută, arată că mintea este făcută pentru Dumnezeu. De aceea nu este bine să fie mintea singură, adică nu se simte bine singură, sau chiar nu poate să fie singură. Dar numai din mintea care s-a uitat pe sine, care a adormit față de lucrurile specificate din afară și față de ea singură, se ivește dragostea față de adevărata realitate complementară a sa și față de Mintea supremă Care o cuprinde și pe ea împreună cu celelalte și în Care se regăsește. În unirea aceasta cu Dumnezeu, cuvântul ce ține în mod ființial de cugetarea minții este cuvânt de rugăciune. Căci Dumnezeu sesizat în măreția Lui milostivă inspiră ca atare rugăciunea și slăvirea. În felul acesta rugăciunea este modul prin care cugetarea minții urcă la cunoștința lui Dumnezeu și în aceasta se actualizează puterea și dispoziția ei iubitoare, care în relație cu alte persoane nu se actualizează decât în parte. Iubirea de Dumnezeu este așa de puternică, încât copleșește sau oprește simțirea plăcerilor trupului și pofta trupului după ele. Sufletul este atras neîncetat de frumusețea lui Hristos și o caută pe ea. De aceea Îl cheamă neîncetat pe El – aceasta este rugăciunea neîncetată a lui Iisus.

Fugi de simțuri și ai oprit plăcerea pentru cele supuse simțurilor. Fugi și de nălucirile celor plăcute din cugetare și ai oprit gândurile împătimite de plăcere. Iar mintea, rămânând fără năluciri, ca una ce nu primește nici întipăririle diferitelor plăceri, nici gândurile poftei, se află în simplitate. (Prezența a două sau mai multe gânduri în minte împarte mintea între ele. Eliberarea minții de ele și concentrarea ei întreagă spre Dumnezeu îi reface unitatea și simplitatea. Dar în simplitatea aceasta este o nesfârșită bogăție și lărgime de înțelegere și o negrăit de dulce simțire. Căci în simplitatea ei se află simplitatea de ocean a lui Dumnezeu.) și ajungând deasupra tuturor celor simțite și a celor gândite, își urcă înțelegerea la Dumnezeu, nemaifăcând altceva decât să strige din adânc numele Domnului prin pomenire neîncetată, ca un prunc pe tatăl său, „Căci voi chema numele Tău, pe Domnul înaintea mea.” (Ieșire 32, 19).

De vei ieși din poftirea celor pământești prin rugăciune neîncetată și curată și în loc de somn te vei odihni de orice gândire la cele de după Dumnezeu și te vei rezema în întregime numai de pomenirea lui Dumnezeu, se va zidi în tine ca o altă ajutătoare dragostea de Dumnezeu. Căci strigarea din inimă a rugăciunii face să răsară dragostea dumnezeiască, iar dragostea dumnezeiască trezește mintea spre descoperirea celor ascunse. Atunci mintea, unindu-se cu dragostea, rodește înțelepciunea și prin înțelepciune dă rostire celor tainice. (Dragostea premerge cunoașterea lui Dumnezeu; dar ultima o și sporește pe prima. N-ar putea cunoaște mintea pe Dumnezeu, dacă nu L-ar iubi, așa cum nu poți cunoaște cu adevărat o persoană omenească, dacă nu o iubești. Dar de ce cunoști mai mult pe Dumnezeu, Îl iubești mai mult.) Căci Dumnezeu-Cuvântul numit prin strigarea simțită a rugăciunii, luând înțelegerea minții ca pe o coastă, îi hărăzește cunoștința și umplând locul ei cu simțire, îi dăruiește virtutea. Astfel zidește dragostea făcătoare de lumină și o aduce la mintea ce și-a ieșit din sine (ce a intrat în extaz) și doarme și se odihnește de toată pofta pământească. Iar dragostea se află ca o altă ajutătoare a minții, care s-a odihnit de împătimirea nerațională după cele ale simțurilor. Ca urmare, trezește mintea cea curată pentru cuvintele înțelepciunii. Atunci mintea, căutând la ea și desfătându-se, vestește altora simțirile ascunse ale virtuților și lucrările ascunse ale cunoștinței, ieșind ea prin cuvinte (prin extazul cuvintelor). (Este o explicare simbolică a zidirii Evei din coasta lui Adam. Mintea primește ca ajutătoare iubirea, dar în iubire este implicată o altă persoană, întregitoare, cu care se unește deplin. În sensul acesta nu este bine ca mintea să fie singură, dar, cum am spus, numai din mintea care s-a uitat pe sine, sau din subiectul care s-a uitat pe sine, care a adormit față de toate celelalte și chiar față de sine, se poate naște dragostea. Dragostea este zidită în același timp din adevărata înțelegere a minții, ca dintr-o coastă a ei, umplută cu simțire, cum ar fi cu un fel de carne. Iar aceasta o face Dumnezeu-Cuvântul, Care ne vorbește când Ăl chemăm numai pe El, după ce am uitat de toate și de noi înșine, intrând cu noi în dialogul ziditor de dragoste. Dragostea cauzează dialogul și simțirea ei este sporită de dialog prin simțire. Dialogul realizându-se prin cuvinte, acestea reprezintă extazul trăit de minte în relație cu cel iubit, în primul rând cu Dumnezeu-Cuvântul, Care i-a dat ei capacitatea și pornirea spre cuvânt, sau spre celălalt prin cuvânt, în primul rând spre Dumnezeu Cuvântul. Mintea este în limba greacă la masculin.)

De cunoști cele ce cânți, primești cunoștința; din cunoștință câștigi înțelegere; din înțelegere odrăslește lucrarea celor cunoscute; din lucrare rodește cunoștința din deprindere; cunoștința prin cercare naște vederea adevărată. Iar din aceasta răsare înțelepciunea arătată în cuvintele harului, ce răspândesc lumină, căci înțelepciunea umple văzduhul cugetării și tâlcuiește celor din afară cele din lăuntru.

Mintea caută întâi și află; apoi se unește cu ceea ce a aflat. Căutarea o face prin rațiune, iar unirea, prin dragoste. și căutarea prin rațiune se face pentru adevăr, iar unirea prin iubire, pentru bine. (Există și o dragoste care susține căutarea lui Dumnezeu prin rațiune dar pe măsură ce s-a aflat Cel căutat prin rațiune, ca adevăr, El trezește o nouă dragoste. Aceasta este o dragoste care unește cu Cel căutat căci El este descoperit ca bine. Binele nu este deosebit de adevăr, ci este chipul arătat de adevărul mai adânc cunoscut.)

Să nu părăsești rugăciunea din grija neputinței nici măcar pentru o singură zi până ce mai răsufli, ci auzi cele spuse: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10). Căci făcând așa te vei folosi mai mult și rugăciunea te va ridica îndată, cu împreuna-lucrare a harului. Fiindcă unde este mângâierea Duhului, neputința și trândăvia nu rămân.