Nichifor din singurătate

Să urmăm pilda părinților noștri și să căutăm comoara din lăuntrul inimilor noastre, ca și ei. Iar aflând-o pe aceasta, să o ținem cu tărie, lucrând-o și în același timp păzind-o. Căci spre aceasta am fost rânduiți de la început. Iar dacă vreun alt Nicodim s-ar arăta nedumerit de acestea, zicând în duh de împotrivire: „Cum poate cineva intrând în inimă să lucreze sau să rămână acolo?”, cum a zis acela către Mântuitorul: „Cum poate cineva să intre în pântecele maicii sale a doua oară și să se nasc, bătrân fiind?” (Ioan III, 4), va auzi și el că „Duhul suflă unde voiește” (Ioan III, 8). Dacă ne îndoim cu necredință de faptele vieții lucrătoare, cum ne vor veni cele ale vederii? Căci făptuirea este treaptă spre contemplație (spre vederea sufletească).

Mergând odată la ava Antonie doi frați și lipsindu-le lor apa de drum, unul a murit, iar celălalt urma să moară. Deci nemaiputând să meargă, zăcea și el pe pământ, așteptând să moară. În acest timp Antonie, șezând în munte, strigă doi monahi ce se întâmplau să fie acolo și le zise: „Luați degrabă un ulcior de apă și alergați pe drumul spre Egipt; că dintre doi oameni care vin încoace, unul a murit, iar celălalt e pe cale să moară, de nu vă grăbiți. Aceasta mi s-a arătat în vreme ce mă rugam”. Deci venind cei doi monahi, a aflat pe unul zăcând mort și l-au îngropat, iar pe celălalt l-au înviorat cu apă și l-au dus la bătrân, care se afla la cale de o zi.

Dacă ar întreba cineva, pentru ce nu a grăit înainte de a muri celălalt, nu ar face bine. Căci nu era a lui Antonie hotărârea cu privire la moarte, ci a lui Dumnezeu. El a hotărât despre acela și tot El a descoperit starea cestuilalt. A lui Antonie a fost numai minunea aceasta că, șezând în munte, avea inima veghind și că Domnul i-a arătat pe acela de departe. Vezi că din pricina trezviei inimii Antonie s-a făcut văzător de Dumnezeu și înainte-văzător? Căci de fapt Dumnezeu se arată minții în inimă, la început curățind pe cel care-L iubește, cum zice Ioan Scărarul, ca un foc, apoi umlându-i mintea de strălucire ca o lumină și dându-i formă dumnezeiască. (Dumnezeu se arată minții sau puterii noastre de sesizare duhovnicească a prezenții Lui numai când aceasta este adunată înlăuntrul inimii, adică în intimitatea ultimă a ființei umane, care are totodată un caracter emoțional, o capacitate și o pornire iubitoare. Arătarea aceasta a lui Dumnezeu e o supremă lumină, e evidența supremei realități, care e totodată suportul propriei noastre existențe. Mintea ia atunci forma nehotărnicită a lui Dumnezeu și capătă lumina evidenței proprii asemenea celei a evidenței lui Dumnezeu. Lumina sau evidența aceasta se întinde peste toate. De aceea Sfântul Antonie poate vedea prin ea ceea ce se petrece departe cu cei doi călători. Pentru aceasta mintea trebuie să fie curățită de păcate, adică de tot ce o închide față de Dumnezeu și de zidirea Lui universală, într-un gând limitat, de care s-a alipit în mod pătimaș. În concluzia ce o scoate din întâmplarea aceasta a sfântului Antonie, ca și cum în concluziile din viețile sau sfaturile celorlalți părinți, Nichifor ține să accentueze importanța concentrării minții în adâncul ființei sau al inimii credinciosului, odată cu oprirea activității simțurilor îndreptată spre cele dinafară. În vederea interioară pe care o câștigă mintea astfel, i se descoperă chiar cele din afară, care sânt de folos celui ce se nevoiește sau altora.)

Dumnezeiescul Teodosie fusese așa de rănit de dulcea săgeată a dragostei și era atât de mult ținut de legăturile ei, încât împlinea cu faptele înalta și dumnezeiasca poruncă: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din tot cugetul tău” (Luca X, 27). Iar aceasta n-ar fi putut-o face altfel decât așa că toate puterile firești ale sufletului nu tindeau spre nimic altceva din cele de aici, decât numai spre dorirea Făcătorului. Prin aceste lucrări înțelegătoare ale sufletului, chiar când mângâia, era înfricoșător multora, precum, chiar când certa, era iubit și dulce în toate. Cine a fost atât de folos celor mulți, vorbindu-le. și cine a fost atât de destoinic să adune simțurile și să le facă să caute în lăuntru? El îi făcea pe cei din mijlocul zgomotului să se afle într-o liniște mai mare decât cei din pustiu și era totodată în mulțime și în singurătate. Iată că și acest mare părinte, cu numele Teodosie, a ajuns să fie rănit de dragostea Ziditorului pentru că își aduna simțurile și le mâna în lăuntru.

Minunatul Arsenie păzea aceasta: să nu dezbată întrebări în scris și cu atât mai puțin să le răspândească. Nu pentru că nu avea putere. Cum s-ar putea spune aceasta de unul care grăia așa de bine, că vorbea limpede și altora? Ci obișnuința tăcerii și neplăcerea de a se arăta erau pricinile celor zise. De aceea și în biserici și la slujbe, se silea foarte să nu vadă pe cineva și să nu fie văzut de alții și să stea îndărătul vreunui stâlp sau al altui lucru și să se ascundă, ținându-se nevăzut și la o parte de amestecarea cu alții. Aceasta pentru că vroia să ia aminte la sine și să-și adune mintea în lăuntru și așa să se înalțe ușor spre Dumnezeu. și de fapt acest bărbat dumnezeiesc, acest înger pământesc, își aduna mintea în lăuntru, ca astfel să se ridice cu ușurință la Dumnezeu.

În numele Domnului nostru Iisus Hristos, care a zis: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5), chemându-L pe el ca ajutor și împreună-lucrător, voi încerca să vă arăt ce este pe El ca ajutor și împreună-lucrător, voi încerca să vă arăt ce este luarea-aminte și cum se poate dobândi ea, cu voia lui Dumnezeu.

Luarea-aminte, au spus unii dintre sfinți, este supravegherea minții; alții, paza minții; alții, iarăși, trezvia; alții, liniștea mintală și alții, alt fel. Dar toate acestea arată unul și același lucru. Gândește și despre acestea, așa cum ai gândi când ar spune unul „pâine”, altul „bucată”, altul „îmbucătură”. Dar ce este luarea-aminte și care sunt însușirile ei, află acum cu de-amănuntul. Luarea-aminte este semnul pocăinței neștirbite; luarea-aminte este reînsănătoșirea sufletului, ura lumii, întoarcerea la Dumnezeu; luarea-aminte este desființarea păcatului și recâștigarea virtuții; luarea-aminte este încredințarea neîndoielnică a iertării păcatelor; luarea-aminte este începutul vederii (al contemplației), mai bine zis este temelia contemplației, căci prin ea, aplecându-Se, Dumnezeu Se arată minții; luarea-aminte este netulburarea minții, sau mai bine zis oprirea ei, dăruită sufletului prin mila lui Dumnezeu; luarea-aminte este înlăturarea gândurilor, palatul amintirii lui Dumnezeu, vistieria răbdării necazurilor ce ne vin asupra; luarea-aminte este pricinuitoarea credinței, nădejdii și dragostei. Căci de n-ar crede cineva, n-ar primi necazurile ce vin din afară. și dacă n-ar primi cu bucurie necazurile, n-ar zice Domnului : „Sprijinitor al meu ești și loc de scăpare” (Psalm XC, 2). și dacă n-ar face pe Cel preaînalt loc de scăpare, nu și-ar umple inima de dragostea Lui. Drept aceea, rodul acesta care este cel mai mare dintre cele mai mari și-l însușesc cei mai mulți sau toți, cu deosebire prin învățătură. Căci sunt rari cei ce deprind luarea-aminte fără să fie învățați prin silința trăirii sau prin căldura credinței, dobândită de la Dumnezeu. Iar ceea ce e rar nu e lege. De aceea trebuie căutat un povățuitor neînșelător, ca din învățătura și pilda aceluia să învățăm cele ce cad la dreapta și la stânga atenției, adică ceea ce e prea puțin și ceea ce e prea mult, care vin de la cel rău, de care a pătimit el însuși, fiind ispitit. Scoțându-le pe acestea la iveală, el ne arată în chip neîndoielnic calea duhovnicească și așa o vom străbate cu ușurință. Iar de nu este povățuitor trebuie ajutat cu osteneală. și de nu se găsește, chemând pe Dumnezeu întru frângerea duhului și cu lacrimi și rugându-L întru sărăcie, fă ce-ți spun:(Urmează metoda lui Nichifor. Adunarea minții în inimă și întâlnirea ei statornică cu Dumnezeu prin pomenirea Lui continuă, sau prin rugăciunea neîncetată, am văzut-o recomandată și practicată de toți sfinții amintiți de Nichifor în introducerea metodei sale și pentru ea se pot invoca și multe alte exemple și texte din părinții duhovnicești anteriori. Ceea ce aduce nou în metoda sa Nichifor este un mod mai precis în care mintea poate fi adunată și ținută în inimă odată cu rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus. Metoda aceasta a devenit în esența ei o practică generală în secolul XIV între monahii ziși isihaști și dacă nu metoda însăși, cel puțin rugăciunea neîncetată a lui Iisus, adică partea a doua a metodei lui Nichifor, a devenit generală prin monahii răsăriteni, în tot timpul de atunci încoace. Practica uzitată de cel dintâi constă până azi într-o anumită asociere a celor două părți ale rugăciunii lui Iisus cu inspirarea și expirarea aerului. Odată cu inspirarea aerului se spun cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, iar o dată cu expirarea se spun cuvintele: „miluiește-mă pe mine păcătosul”. Ceea ce a adus nou Nichifor ca metodă de adunare a minții în inimă a fost tocmai această îmbinare a actului de trimitere a minții la inimă odată cu aerul; dar el nu vorbește și de îmbinarea celor două părți ale rugăciunii lui Iisus cu inspirarea și expirarea aerului. El vorbește numai de o continuă trimitere a minții la inimă o dată (împreună) cu inspirarea continuu repetată și cu repetarea rugăciunii neîncetate. Propriu-zis el recomandă folosirea respirației continuu repetate a aerului mai mult ca un mijloc de a menține mintea neîncetat în inimă și de a rosti neîncetat rugăciunea lui Iisus. Mintea e menținută mereu în inimă și rugăciunea la fel, numai întrucât nu se uită de a face mereu efortul concentrării ei în inimă și efortul de a repeta mereu rugăciunea. Nichifor spune că prin aceasta mintea e obișnuită „să nu iasă repede din inimă”. Mintea nu rămâne fixată în inimă în mod static și nici rugăciunea. Persistarea minții și a rugăciunii în inimă e un fapt neîntrerupt, dar în același timp un fapt viu, dinamic, un fapt de voință de a repeta adunarea ei în inimă și repetarea rugăciunii. La urma urmelor și cu aerul se întâmplă același lucru: el e mereu în inimă, adică nu iese total de acolo, dar e și trimis mereu acolo. Sfântul Grigorie Palama aduce în plus explicarea că ceea ce se trimite în inimă nu e mintea ca esență, ci lucrarea ei (Al doilea cuvânt din triada I și II contra lui Varlaam). Iar în practica monahală generalizată, de asemenea, ieșirea aerului din piept nu înseamnă și ieșirea rugăciunii lui Iisus, ci numai mutarea atenției de la o parte a ei la alta. Propriu-zis inspirarea și expirarea aerului formează un întreg dual, între ale cărui părți nu se produce nici o separare, nici o întrerupere. Dar dacă mintea trebuie să rămână mereu în inimă și rugăciunea lui Iisus la fel, de ce mai recomandă Nichifor în metoda sa trimiterea minții în inimă odată cu inspirarea aerului? De ce recomandă adică un lucru care a scandalizat pa Varlaam și pe alți adversari ai sihaștrilor? Acești adversari nu au înțeles că e vorba nu de o legare a trimiterii minții la inimă de inspirarea aerului, ci de folosire a ritmicității inspirației aerului ca o ocazie pentru ritmicitatea neîntreruptă a efortului de menținere a minții sau a atenției în inimă și odată cu aceasta în pomenirea lui Dumnezeu. Ritmicitatea neîntreruptă a respirației este un mijloc sau un prilej de reînnoire neîncetată a amintirii lui Dumnezeu și prin aceasta de adunare a gândului de la cele dinafară la cele din lăuntru, iar prin aceasta de evitare a oricărei întreruperi în gândirea îndreptată spre Dumnezeu. Un teolog occidental, Herrigel, într-una din cărțile sale, spune același lucru când declară că trebuie să mulțumim lui Dumnezeu pentru orice nouă respirație, că am mai putut, sau mai putem respira odată, deci mai putem prelungi încă o clipă viața noastră. Isihie Sinaitul, trăitor în secolul IV, spusese: „Unește cu răsuflarea nării trezvia și numele lui Iisus, sau gândul neuitat la moarte, și smerenie. Căci amândouă sunt de mare folos”. S-ar putea spune că avem aici o paralelă între un act corporal și unul spiritual: inspirarea aerului și trimiterea în lăuntru a minții. E o paralelă în care un act de gândire voluntar se repetă paralel cu săvârșirea involuntară a unui act de repetiție neîntreruptă, luând prilej de la săvârșirea regulată a acestuia, dar nu este numai o paralelă. Respirația este un act care întreține nu numai viața trupului ca o unitate separată de suflet și de gândire, ci dă putință și vieții spirituale. Este un act care condiționează viața totală a ființei umane, care face posibilă gândirea. Ca atare gândirea este legată de respirație și de aceea poate face din inspirație un act conștient. Aceasta înseamnă pe de o parte că inima prin care se întreține viața corpului, datorită aerului inspirat și expirat, întreține și cugetarea; iar cugetarea, la rândul ei, poate face respirația conștientă, o poate pătrunde, o poate face să nu fie străină nici o clipă de conștiință. În aceasta poate să constea unul din aspectele strânsei legături dintre inimă și minte. Când mintea se împrăștie în gânduri variate, nu mai e unită conștient, nu mai este unită conștient cu respirația și cu inima, ca centru al vieții întreținut ca respirație, adică nu le mai spiritualizează pe acestea. În acest caz pierde și mintea, pierde și inima. Când mintea, adică gândirea ei, se concentrează în inimă prin ritmicitatea respirației, amândouă câștigă: respirația ritmică (și bătaia inimii am putea zice), aduce aminte cugetării să pomenească pe Dumnezeu, iar, pomenirea lui Dumnezeu repetată ritmic odată cu respirația, ține atentă gândirea la respirație și la inimă și le încadrează pe acestea în conștiința ocupată cu pomenirea lui Dumnezeu, le sfințește.

Varlaam a fost susținătorul unui spiritualism abstract, dezlegat de trup, și prin aceasta a contribuit la formarea unei atitudini neînțelegătoare a efortului de spiritualizare sau de sfințire a trupului, devenită proprie Occidentului. În Răsărit, în afară de Evagrie, este greu de găsit vreun părinte care n-ar fi urmărit sfințirea ființei totale a credinciosului și care n-ar fi cerut, de aceea, unirea minții cu inima. E drept că unii părinți vorbind de adunarea minții în inimă, spun totodată că prin aceasta mintea se adună în ea însăși. Dar prin aceasta ei înțeleg inima ca centru al întregii vieți, deci și al cugetării.

Poate în acest sens socoteau unii, cum spunea Palama, ca vehicul al cugetării «punctul cel mai din mijloc și cel mai curățit al duhului sufletesc», în vreme ce alții așezau înțelegerea în encefal. și poate așa trebuie să înțelegem adeziunea lui Palama la prima opinie. «Noi încă, deși nu socotim sufletul înăuntru ca într-un vas, fiindcă e netrupesc, nici în afară, fiindcă este unit cu trupul, totuși știm sigur că puterea noastră cugetătoare stă în inimă ca într-un organ». Căci chiar în acest loc, Palama spune totodată că cugetarea are inima nu ca organul exclusiv, ci ca primul organ și aceasta întrucât inima este punctul cel mai central al duhului sufletesc, deci un fel de centru al vieții sufletului care întreține și trupul. Deci nu este la el opoziție față de opinia altor părinți, că mintea este și în creier. El nu separă strict între creier și inimă ca loc al sufletului și recunoaște inimii rolul de centru vital și ca atare de centru sufletesc, de care cugetarea nu poate fi despărțită. Legând cugetarea mai strâns de centrul vital al ființei umane, isihaștii dădeau posibilitatea rugăciunii, care ține și de cugetare, să influențeze și trupul. Astfel s-a evitat intelectualismul fără influență asupra trupului, așa cum s-a dezvoltat în Apus.

Nichifor spune însă că cugetarea este în piept. Vasile de la Poiana Mărului, stareț trăitor în Ţara Românească în secolul XVII, va spune la fel. Dar se pare că prin aceasta ei nu se deosebesc prea mult de opinia celor ce susțineau că și cugetarea își are sediul în inimă. Dar prin precizarea că ea este în piept parcă ar vrea să arate că ea este în centrul ființei, unde se unesc cugetarea și simțirea. Nichifor, spunând că mintea adunându-se în inimă este ca bărbatul care revine acasă dintr-o călătorie, vrea să spună că inima nu este un loc străin pentru minte, ar mintea poate să și călătorească. Însă deplin fericită se simte numai când revine în inimă, sau acasă. Mintea în sens de pură cugetare nu este minte întreagă și nici inima în sens de pur izvor al sentimentelor sau al vitalității nu e inima întreagă. Plasarea cugetării în inimă sau în piept nu înseamnă însă că mintea ca izvor al cugetării exclusive nu e în creier.

În orice caz, cugetarea fiind încadrată în viața integrală a ființei umane, deci în fundamentul ei care este inima, trebuie să se întipărească cu conștiința ei în toate actele trupului, dar cu o conștiință preocupată permanent de amintirea lui Dumnezeu. Atunci însuși actul respirației este imprimat de amintirea lui Dumnezeu, cum poate fi imprimată îngenunchierea, ca și orice faptă și cuvânt. Așa se sfințește tot trupul și toate actele lui, toată viața care e întreținută de inimă și izvorăște din ea, pentru că s-a sfințit cugetarea însăși care prin pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu s-a adâncit în intimitatea ființei umane și a imprimat amintirea lui Dumnezeu în izvorul vieții integrale a ei. În felul acesta nu mai apare fără sens faptul că Nichifor Monahul vorbește despre importanța respirației ca act de întreținere a inimii, și prin ea a vieții, și de trebuința de a lega actul concentrării minții în inimă de acest ritm al respirației. Cugetarea devine prin aceasta conștientă de respirație ca o condiție a vieții totale a subiectului ei și de faptul că ea trebuie să o sfințească pe aceasta și să se sfințească prin ea însăși prin pomenirea numelui lui Dumnezeu, sau să se sfințească inima, ca fundament al vieții. Cugetarea, devenind conștientă de acest fundament al vieții, va deveni conștientă că nu e de la sine, ci are ca fundament ultim, corespunzător lui, pe Dumnezeu. Inima celui ce se roagă neîncetat va deveni transparentă. Pentru Dumnezeu, sau cer al lui Dumnezeu, sau locul lui Dumnezeu, cum zic unii părinți.

Legătura aceasta strânsă dintre gândirea plină de pomenirea lui Dumnezeu și actele trupești, în primul rând al respirației, o va socoti Sfântul Grigorie Palama o legătură simbolică, dat fiind că simbolul este ceva în același timp deosebit de ceea ce simbolizează și unit cu el. respirația, îngenunchierea, semnul crucii, cuvântul curat, devin simboluri ale vieții spirituale. Desigur, când aceste acte sunt săvârșite fără pomenirea lui Dumnezeu, ele nu se sfințesc, ele își slăbesc caracterul de simboluri. Palama zice: „Unii ca aceștia vor numi om cu sufletul în buric pe cel ce zice: «Legea lui Dumnezeu în mijlocul pântecelui meu» (Psalmi 39, 8) și pe cel ce zice către Dumnezeu: «Pântecele meu va răsuna ca o chitară și cele din lăuntru ale mele ca un zid de aramă pe care l-ai înnoit» (Isaia 16, 11) cum vor calomnia pe toți cei ce exprimă și numesc prin simboluri cele ale lumii gândite, cele dumnezeiești și duhovnicești”.

Iar dacă alte organe ale trupului se pot bucura de lucrarea lui Dumnezeu în ele, deci pot fi simboluri, cum n-ar putea fi cu mult mai mult inima, centru vital al ființei umane?

Mai e de remarcat că traducerea neogreacă a metodei atribuite lui Simeon publicată în Filocalia greacă, nu cuprinde recomandarea îndreptării privirii în pântece. Forma aceasta a textului trimite poate la unele manuscrise care nu cuprindeau acest amănunt. În plus, trebuie ținut seama de faptul că în practica generală a monahismului răsăritean de după acel timp, niciodată nu s-a folosit rugăciunea lui Iisus după această metodă, decât poate cu totul excepțional de vreun călugăr nepriceput.

Dintr-o practică cu totul rară din acea vreme a luat probabil Varlaam afirmarea că isihaștii își închipuiau că sufletul se află în buric și-i eticheta cu numele de omfalopsichi. Palama respinge cu indignare acest nume și afirmația că isihaștii ar fi avut o asemenea credință. Niscai cazuri excepționale ale unei astfel de practici, care au putut dura și după aceea, sau faptul rarei ei existențe în secolul XIV l-a făcut și pe Vasile de la Poiana Mărului să combată în secolul XVIII, credința unora că inima s-ar fi aflat în mijlocul pântecelui. De altfel, până de curând exista în popor părerea că inima este în pântece.

Mai existau printre monahi și unii care își făceau o regulă proprie pentru a pute ține rugăciunea neîncetată. Grigorie Sinaitul dezaprobă această idioritmie. O astfel de idioritmie a putut fi și întoarcerea privirii în mijlocul pântecelui.

În forma care cuprinde amănuntul întoarcerii privării spre mijlocul pântecelui, metoda atribuită Sfântului Simeon a fost publicată de J. Hausherr, dar e curios că privind acest text, se constată în el o contrazicere: pe de o parte se cere ca privirea să fie îndreptată spre ombilic, ca imediat după aceea să se adauge: „pentru ca să se caute cu mintea interiorul și să se găsească locul inimii”. S-ar părea că prima recomandare este interpolată. Căci nu este firesc ca prin privirea spre ombilic să se mai caute pe urmă locul inimii. și această recomandare este logică, prin faptul că nu se cere de la început unde să se caute cu privirea. În acest text se spune direct: „adună-ți mintea de la tot ce e trecător și deșert și apleacă-ți partea de jos a feței, sau bărbia spre piept, ca în acest fel să iei aminte la sinea ta cu mintea și cu ochii tăi; și ține-ți puțin respirația ca să ai acolo și mintea și să afli locul unde este inima ta și acolo să fie cu totul și mintea ta.”

Cel mai interesant amănunt pozitiv, adăugat în această metodă, este recomandarea răririi inspirației și expirației, pentru a nu respira prea comod. Acest amănunt a avut o oarecare aplicare practică la unii monahi. Dar aceasta nu înseamnă altceva decât o anumită ritmicizare negrăbită a respirației, pentru a nu se produce în mod neregulat, inegal, căci aceasta tulbură ritmicitatea pomenirii lui Dumnezeu, sau ar fi expresia unor stări inegale, neliniștite, speriate, confuze, mânioase, pasionale, în suflet.

Într-o formă puțin deosebită apare metoda acestei rugăciuni în scrisul rămas de la Grigorie Sinaitul. Ea se resimte și de metoda lui Nichifor și de detaliul răririi respirației din forma ei de sub numele lui Simeon Noul Teolog. El întemeiază rărirea respirației pe motiv că ieșirea aerului de la inimă întunecă mintea despărțind-o de inimă odată cu expirarea, sau răpește cugetarea spre alte gânduri. El a observat poate faptul că expirarea aerului produce oarece slăbire a concentrării minții, o relaxare a atenției. Dar amănuntul cel mai important și cel mai prețios în forma în care metoda ne-a rămas de la Grigorie Sinaitul este recomandarea de a uni cugetarea când cu prima jumătate a rugăciunii lui Iisus, când cu a doua jumătate. În această recomandare s-ar putea implica poate unirea primei jumătăți a rugăciunii cu inspirarea aerului și a celei de-a doua jumătăți cu respirarea aerului. Dar el nu o spune aceasta explicit. El cere, dimpotrivă, să se repete de mai multe ori prima jumătate și iarăși de mai multe ori a doua jumătate, ca să nu se mute ușor cugetarea de la o jumătate la alta.

știi că răsuflarea pe care o răsuflăm este aerul acesta. și îl respirăm nu pentru altceva, ci pentru inimă, căci ea este o pricină a vieții și a căldurii trupului. Deci inima trage aerul ca să-și împingă căldura ei afară prin expirare, iar ei să-și procure o temperatură mai bună. Iar pricinuitorul acestei lucrări, sau mai bine zis slujitor al ei, este plămânul, care fiind zidit de Făcător fără desime, ca niște foi, primește și scoate ușor conținutul său. Astfel inima, trăgând prin aerul respirat răcoarea la sine și împingând de la sine căldura, păzește fără abatere rânduiala pentru care a fost zidită spre susținerea vieții. Tu deci șezând și adunându-ți mintea, împinge-o și silește-o pe calea nărilor pe care intră aerul în inimă, să coboare împreună cu aerul respirat în inimă. și intrând acolo, nu-ți vor mai fi fără veselie și fără bucurie cele de după aceea. și precum un bărbat oarecare fiind plecat în călătorie departe de casa sa, când se întoarce nu mai știe ce să facă de bucurie că s-a învrednicit a se întâlni cu copiii și cu nevasta, așa și mintea când se întâlnește cu sufletul se umple de o bucurie și veselie de negrăit. Drept aceea, frate, obișnuiește-ți mintea să nu iasă degrabă de acolo. Căci la început este nepăsătoare poate, din pricina închiderii înăuntru și a strâmtorării, dar după ce se obișnuiește, nu-i mai plac rătăcirile în afară pentru că „Împărăția Cerurilor este în lăuntru vostru” (Luca XII, 21). Pe aceasta privind-o acolo și cerând-o prin rugăciune curată, toate cele din afară le socotește urâte și neplăcute.

Dacă deci, cum s-a zis, poți intra de la prima încercare în locul inimii pe care ți l-am arătat, mulțumește lui Dumnezeu, și slăvește-L, saltă și te ține de lucrarea aceasta pururi. Aceasta te va învăța pe tine cele ce nu le știi. Dar cunoaște că ajungând mintea acolo, nu trebuie să tacă și să stea după aceea degeaba, ci să aibă ca lucru și îndeletnicire neîncetată rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Să nu contenească niciodată din aceasta, căci astfel, ținând mintea neîmprăștiată, o face să nu poată fi prinsă și atinsă de momelile vrăjmașului și o ridică la dragostea și dorul dumnezeiesc în fiecare zi.

Iar dacă, ostenindu-te mult, o, frate, nu poți totuși intra în părțile inimii, precum ți-am arătat, fă ceea ce-ți spun și cu ajutorul lui Dumnezeu vei afla ceea ce cauți. știi că partea cugetătoare a fiecărui om este în piept, căci în lăuntrul pieptului, tăcând noi cu buzele, vorbim, ne sfătuim cu noi înșine, dăm curs rugăciunilor, psalmilor și altora. Dă-i deci acestei cugetări, depărtând de la ea orice gând – și aceasta o poți dacă vrei – dă-i deci pe: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!” și silește-te ca în loc de orice alt gând să strigi pururi în lăuntru aceste cuvinte. Iar ținând aceasta mai multă vreme, și se va deschide astfel și intrarea inimii, precum ți-am scris, fără nici o îndoială, cum am cunoscut și noi prin cercare. Îți va veni atunci împreună cu luarea-aminte mult dorită și plăcută, și toată ceata virtuților: dragostea, bucuria, pacea și celelalte.