Nichita Stithatul

·        Lucrările simțurilor nu se desființează, ci capătă un caracter spiritual, sau se umplu de o spiritualitate pe treptele mai înalte ale urcușului duhovnicesc. Se afirmă în aceasta unitatea de viață între spirit și trup. Nichita deosebește între minte, suflet (sau inimă, sau simțire) și rațiune sau judecată. Prin fiecare din acestea lucrând Sfântul Duh, preface gândurile și pornirile rele în bune. Dar psihologia lui Nichita e mult mai complexă, mai subtilă.

·        Precum trupul are cinci simțuri: vederea, auzul, mirosul și pipăitul, așa și sufletul are același număr de cinci simțuri: mintea, rațiunea, simțirea înțelegătoare, cunoștința și simțirea înțelegătoare, cunoștința și știința. Ele se adună în trei lucrări ale sufletului: mintea, rațiunea și simțirea. Prin minte primim înțelesurile; prin judecată tâlcuirile; iar prin simțire, chipurile cunoștinței și gândurile dumnezeiești.

·        Cel a cărui minte deosebește bine înțelesurile gândurilor și-și însusește curat cugetările dumnezeiești, a cărui rațiune tâlcuiește mișcările naturale ale întregii zidiri văzute, deslușind rațiunile făpturilor, a cărui simțire spirituală primește știința înțelepciunii și cunoștinței cerești, a ajuns mai presus de simțiri, trecând prin iluminările Soarelui dreptății dincolo de simțire. El se bucură de desfătare cu cele nevăzute.

·        Puterile cuprinzătoare ale minții sunt patru: cumințenia, agerimea, înțelegerea și destoinicia. Cel ce unește pe acestea cu cele patru virtuți cuprinzătoare ale sufletului, însoțind cu cumințenia minții, cumpătarea sufletului; cu agerimea, chibzuința; cu înțelegerea, dreptatea, cu destoinicia, bărbăția, și-a întocmit sieși, în chip îndoit, căruță de foc ce-l duce în cer (Prin virtuți nu ne deschidem numai spre ceilalți, ci ne și înălțăm spre cer. Cele patru virtuți cardinale sunt cei patru cai ai căruței cu care ne înălțăm spre cer.) și din care luptă împotriva celor trei căpetenii și puteri generale ale oștirii patimilor: iubirea de argint, iubirea de plăceri și iubirea de slavă.

·        Cel ce caută slava oamenilor, care nu e nimic, ca și când ar fi, și îmbrățișează iubirea nesăturată de plăceri a sufletului și se ține de iubirea de argint prin lăcomie, se face sau drăcesc prin închipuirea de sine și prin mândrie, sau dobitocesc prin plăcerile pântecelui și a celor de sub pântece, sau fiară celor apropiați prin iubirea lacomă și neomenoasă de argint. El cade din credința în Dumnezeu, pentru că primește slavă de la oameni, după cuvântul Scripturii; se abate de la neprihănire și curăție, pentru că-și aprinde cu lăcomia pântecelui cele de sub pântece și se supune pornirilor dobitocești; și e scos afară din dragoste, pentru că se îngrijește numai de el și nu dă din avuțiile sale aproapelui lipsit. Astfel unul ca acesta se vădește ca o fiară cu multe fețe, alcătuită din multe laturi potrivnice între ele, neîmpăcat nici cu Dumnezeu, nici cu oamenii, nici cu dobitoacele.

·        Iuțimea este la hotarul dintre poftă și puterea rațională a sufletului, fiind fiecăreia din acestea ca un fel de armă în mișcarea lor contrară firii, sau conformă firii. Pofta și rațiunea, mișcându-se potrivit cu firea spre cele dumnezeiești, iuțimea este fiecăreia din ele o armă a dreptății, împotriva șarpelui care le șoptește și le înfățișează numai împărtășirea de plăcerile trupului și bucuria de slava de la oameni. Dar abătându-se acestea de la mișcarea potrivită firii și prefăcându-și puterea în ceea ce e potrivnic firii și mutându-se de la îndeletnicirea cu lucrurile dumnezeiești spre cele omeneșta, iuțimea li se face arma nedreptății, spre păcat. Acestea se vor lupta în acest caz și se vor năpusti prin iuțime împotriva celor ce le înfrânează pornirile și poftele lor. Din această pricină iuțimea e mijlocul prin care omul se poate arăta sau făptuitor al celor bune, văzător și cunoscător de Dumnezeu, dacă se mișcă după fire, sau dobitocesc, sălbatic și drăcesc, dacă se poate spre cele potrivnice firii.

·        Cel ce n-a primit astfel înapoi frumusețea străvechii nobleți și nu-și reface neîncetat trăsăturile chipului Celui care l-a plăsmuit pe el după asemănarea Sa, cum va putea să se unească vreodată cu Acela, dacă s-a despărțit pe sine, prin neasemănarea trăsăturilor, și a ieșit din lumina Celui ce este lumină, atrăgându-și și la sine ceea ce e potrivnic? Iar neunindu-se cu Cel de la Care începutul ființării și de Care a fost adus la existență din nimic, unde va fi aruncat, odată tăiat de la Acela, ca un neasemenea cu Cel ce l-a făcut? O știu cei ce înțeleg, chiar dacă eu voi tăcea.

·        Câtă vreme avem în noi materiile patimilor și îngrijim de bunăvoie pricinile lor, nehotărându-ne să le clintim pe acestea din loc, are tărie împotriva noastră și puterea lor, luându-și această tărie din noi. Dar dacă le lepădăm din noi și ne curățim inima prin lacrimile pocăinței, urând și înșelăciunea celor văzute, ne facem părtași de venirea Mângâietorului, văzând pe Dumnezeu în lumină veșnică și fiind văzuți de Dumnezeu. 

·        Cei ce au rupt lanțurile simțirii față de toată lumea, petrec slobozi de toată robia simțurilor, viețuind numai Duhului și grăind cu El, ca unii ce sunt mișcați de El. Prin El se unesc și cu Tatăl și cu Cuvântul, cei de o ființă, și ajung un singur Duh, după Pavel. Aceștia nu numai că nu pot fi prinși de draci, ci le pricinuiesc acelora și spaimă, ca unii ce s-au împărtășit de focul dumnezeiesc și sunt ei înșiși foc.

·        Pipăitul nu-și are lucrarea numai într-o parte a trupului, ca celelalte simțuri, ci în tot trupul. Deci când atingem ceva fără trebuință, chiar din clipa simțirii moliciunii acelui lucru, mintea e cdătinată de gânduri pătimașe. Iar când ne păzim de atingerea celor moi, fără o trebuință necesară a firii, stăpânind simțirea, nu ni se tulbură simțurile sufletului. (Potrivit unei vechi tradiții patristice, se afirmă existența unor „simțuri ale sufletului”. Mintea se poate moleși ea însăși prin atingerea cu simțul pipăitului a unor lucruri noi. Există chiar o legătură între simțurile trupului și cele ale sufletului. Ultimele se pot converti în primele, sau le pot influența pe acelea.)

·        Când mintea pătrunde în cele mai presus de fire, simțurile aflându-se în starea cea după fire, intră în chip nepătimaș în legătură cu pricinile lucrurilor, cercetând numai rațiunile și firile lor și deosebind fără greșeală lucrările și însușirile lor, neîmpătimindu-se și nemișcându-se cu plăcere spre ele în mod contrar firii. (Atașarea afectivă și pătimașă de lucruri e contrară firii omului, care e făcut să stea și să înainteze, prin spiritul lui, în relația cu Dumnezeu, persoana și spiritul suprem. Omul nu e făcut pentru a se robi obiectelor, ci pentru a realiza prin ele o relație tot mai intensă cu persoanelor. Însăși simțurile intră odată cu mintea într-o relație cu rațiunile lucrurilor, nemairămânând atașată la suprafețele lor. Iar prin rațiuni cunoaște pe Dumnezeu ca persoană care le cugetă în folosul omului și a relației omului cu Sine. Are un loc un fel de intuiție spirituală a simțurilor, prin care omul se pune în relație cu Dumnezeu.)

·        Luptele și ostenelile duhovnicești nasc în suflet bucuria păcii, care pune stăpânire peste patimi. (Se produce deci în suflet o simțire contrară simțirii trupului. Simțirea durerii cu trupul poate produce o simțire de bucurie în suflet se produce o sfâșiere. Are și el pe de o parte o plăcere de pe urma plăcerii trupești, dar în el se ivește totodată o revoltă împotriva acestei plăceri care caută să-l cucerească cu totul. Aici intră rolul voinței, care se opune căderii sufletului într-o stare de robie sub pornirile trupești și într-o stare de slujire a obiectelor, în loc de a fi liber pentru relația cu Dumnezeu și cu persoanele celorlalți. În baza unității de persoană, lucrările sufletești și trupești nu pot fi despărțite, dar unele pot fi dominate de celelalte, sau poate apărea o sfâșiere trăită de unitatea persoanei.) Deci ceea ce e anevoios și neplăcut celor ce se află sub stăpânirea simțurilor, aceea este ușor și preadulce sufletului care ostenește și care a dobândit dorul de Dumnezeu prin sfințite sudori și este rănit de dragostea cunoștinței dumnezeiești. Căci acelora, ostenelile și luptele virtuții le sunt neplăcute și le par foarte aspre, ca unora ce sunt legați de tihna trupului și de veseliile plăcerilor și nu s-au străduit să spele sărătura plăcerilor cu undele lacrimilor. Iar cei ce doresc și îmbrățișează virtutea, se scârbesc de plăcerile se pricinuiesc durerea și se scutură de desfătarea și de iubirea de sine a trupului. Un lucru întristează sufletul acestora: slăbirea ostenelilor și domolirea luptelor. Deci ceea ce pricinuiește acelora veselie trupească, aceea e pricină de întristare sufletului care și-a strămutat dorința spre cele dumnezeiești. Iar ceea ce pricinuiește acestuia bucurie duhovnicească, acelora le prilejuiește suspine și durere.

·        Ostenelile par la început pricinuitoare de durere. Dar dacă începătorii stăruiesc în virtute și se întind spre treapta de mijloc, ostenelile li se descopere ca pricinuitoare de o anumită plăcere și de o liniște neînțeleasă. Iar când cugetul muritor al trupului e înghițit de viața nemuritoare, care izvorăște din sălășluirea Duhului în cei ce s-au întins cu adevărat spre sfârșiturile (țintele) virtuților prin osteneli, ei se umplu de o bucurie și de o veselie negrăită, deschizându-li-se un izvor curat de lacrimi, întrucât se ivește de sus o undă dulce de căință.

·        Dacă vrei să intri în hotarele virtuții și se afli pe cea care duce spre rătăcire la Dumnezeu, să nu dai somn ochilor tăi, nici ațipire pleoapelor tale, până nu afli, prin multe nevoințe și lacrimi, loc de nepătimire sufletului tău ostenit; și vei intra în locașul sfânt al cunoștinței de Dumnezeu. (Cunoștința de Dumnezeu, a adâncului liniștit al dragostei curate, nu poate fi aflată de sufletul pasionat și agitat de lucrurile parțiale. Nepătimirea e astfel condiția sau „locașul” adevăratei cunoștinței de Dumnezeu.) Iar prin înțelepciunea ipostatică a lui Dumnezeu vei străbate cu înțelegere până la ultimele sfârșituri ale lucrurilor omenești (Numai alipit de înțelepciunea supremă, vei putea străbate la sfârșiturile lucrurilor, care se află chiar în această înțelepciune-persoană. Înțelepciunea ca ipostas ultim al tuturor ne întărește persoana noastră în înțelepciune, căci e fundamentul ultim al persoanei noastre) și disprețuind pe cele de jos, vei alerga și tu, însetat ca cerbii, către munții înalți ai vederii sufletești.

·        Cale grabnică spre înălțarea în virtute a începătorilor este tăcerea buzelor, închiderea ochilor și surzenia urechilor. Mintea primind astfel nelucrarea acestora și închizând intrările de afară spre sine, începe să se cunoască pe sine și mișcările sale; (Nelucrarea simțurilor dă odihnă minții din partea lucrurilor din afară, Ea se pot întoarce astfel spre ea însăși și se poate cunoaște ca ceea ce e în mod deosebit de conținuturile definite pe care le are în mod succesiv, fără odihnă) ea cercetează atunci îndată care sunt conținuturile gândurilor ce plutesc pe marea cunoscută cu mintea și care sunt înțelesurile intrate prin portița cugetării sale. Sunt ele curate și neamestecate cu semințe amare și vin de la îngerul luminii, sau sunt neghine amestecate și înecate în pleavă și aruncate de potrivnicul luminii? Stând astfel ca un împărat în mijlocul gândurilor și judecând și deosebind pe cele bune de cele rele, pe unele dintre cele intrate le primește pentru depănarea și lucrarea sa și le așează în jitnițele înțelegerii pentru a fi rumenite de focul Duhului și îmbibat de apa dumnezeiască, cu care apoi hrănindu-se, se împuternicește și se umple de lumină; iar pe celelalte le leapădă în adâncul uitării, scuturându-se de amărăciunea lor. Dar acest lucru îl poate face numai mintea aceea, care a apucat calea ce o duce fără rătăcire la ceruri și la Dumnezeu și s-a dezbrăcat de haina de plâns a patimilor întunecate.

·        Sufletul care a lepădat răutatea și cugetul iscoditor al îngâmfării păcătoase și și-a îmbogățit inima cu simplitatea și nerăutate din sălășluirea Mângâitorului, (Inima simplă e în același timp bogată, indefinit de bogată, pentru că în locul multelor dar mărginitelor chipuri ale lucrurilor de care era alipită și plină astfel încât nu se mai vedea, s-a descoperit în ea însăși, având revărsată în ea nemărginirea vieții și înțelegerii Duhului, prin care le înțelege pe toate, dar nu se alipește de nici una din cele mărginite și nu se strânge în jurul nici uneia, luând chipul ei mărginit.) ajunge îndată al lui Dumnezeu și al său însuși. Cele ce le vede și le aude, el le socotește vrednice de crezut și adevărate, fără să se îndoiască, ca unul ce s-a ridicat peste prăpăstiile înfricoșătoare ale necredinței și e purtat deasupra iadului pizmei. (Neîncrederea în toți și în toate deschide un adânc prăpăstios în fața sufletului, neavând unde pune piciorul ca să se odihnească într-o realitate statornică și iubitoare și potrivită cu el, scăpat de nesiguranța și pustietatea sa, care îl mărginește în gradul suprem, despărțindu-l de relația cu orice realitate indefinită, adică cu persoanele. Pizma ce o are față de alții face ca prăpastia aceasta, care este prăpastia nimicului, să ia și un caracter de iad, care își trimite chinul în lăuntrul sufletului însuși. Necredința ține pe ins deasupra unei prăpăstii, pentru că pentru el nu e nimic, decât hăul neființei care-l înconjoară și-l amenință. Tocmai în mărginirea trăită în legăturile cu lucrurile, sau în sinea mărginită, se cască hăul nimicului.)

·        Tuturor virtuților le premerge credința din inimă, pe care o are cineva atunci când sufletul nu poartă în el o socotință îndoielnică, ci a lepădat cu desăvârșire iubirea de sine. Căci pe cel ce s-a gătit de curând spre lupte, nimic nu-l împiedică așa de mult de la lucrarea poruncilor, ca atotreaua iubire de sine. Aceasta este piedica înaintării celor ce vrea să se sârguiască. Aceasta le pune în minte boli și pătimiri ale trupului, greu de vindecat, prin care răcește căldura sufletului și-l înduplecă să se ferească de greutăți, ca fiind vătămătoare unei vieți care vrea să se simtă bine. Iubirea de sine este iubirea nerațională a trupului, care, făcând pe monah iubitor de sine sau iubitor de suflet sau de trup, îl depărtează de Dumnezeu și de Împărăția Lui, după cuvântul: „Cel ce-și iubește sufletul său, și-l va pierde” (Ioan 12,25). (Iubirea de sine îl face pe monah să fie șovăitor în credința care-l îndeamnă să pornească și să se țină pe calea nevoințelor pentru virtute. El socotește că rămâne astfel adăpostit de furtuni și de greutăți în portul comodității. În realitate, această neîncredere îi va face continuu griji și-l va lipsi de putința de a se odihni de ele la sânul ferm și atotiubitor al Părintelui Ceresc. Prin credință omul a aflat un teren solid sub picioarele lui: un teren dincolo de cele văzute, un tern dincolo de lucrurile schimbătoare, în Persoana de statornică și nesfârșită iubire a lui Dumnezeu. Acest teren devine tot mai solid prin virtuți, pentru că prin virtuți își întărește omul legătura cu Dumnezeu. Omul însuși devine tot mai tare prin ele.)

·        Cel ce a început lucrarea poruncilor cu osteneală și a luat cu dragoste fierbinte pe umerii săi jugul aspru al nevoinței nu cruță sănătatea trupului, nu se sperie de asprimea ostenelilor pentru virtute, nu se lenevește în nevoințe, nu privește la vreunul care se poartă față de nevoințe, cu nepăsare și trândăvie, ci taie cu dor fierbinte brazda virtuților, prin orice pătimiri, căutând numai la sine și la poruncile lui Dumnezeu. În fiecare zi el aruncă cu lacrimi în țarina sa vie semințele sale, până îi va răsări semănătura verde a nepătimirii și va crește până la spicul cunoștinței dumnezeiești și va rodi în grăuntele cuvântului, făcându-l să poarte roadele dreptății sale.

·        Starea din afară a feței obișnuiește să se schimbe împreună cu starea din lăuntru a sufletului. Căci chipul feței arată lucrarea pe care o are mișcarea minții lui, făcând-o cunoscută celor ce privesc starea lui lăuntrică. Acest chip al feței potrivindu-se și schimbându-se împreună cu cele ce se lucrează în gând, uneori se arată luminos, când inima se veselește de urcușurile ei spre Dumnezeu prin cugetările bune; alteori se arată posomorât și întunecat, când inima e înăsprită de gânduri necuvenite. Căci cel stăpânit de diferite gânduri nu se poate ascunde de cei ce au simțurile sufletului deprinse să vadă. În unele cazuri se petrece o schimbare a dreptei Celui Preaînalt; ea se face arătată acestora, ca una ce le este cunoscută și iubită. Căci datorită ei, aceștia, fiind născuți a doua oară de către Duhul, s-au făcut lumină și sare oamenilor. În alte cazuri se întâmplă o schimbare în starea puterilor sufletești și în tulburarea gândurilor; ea le este vădită în chip limpede ce au lepădat-o și poartă trăsăturile chipului Fiului lui Dumnezeu, luminat de darurile dumnezeiești.

·        Cel ce cultivă gândurile păcătoase își face privirile din afară întunecate și posomorâte. Limba lui e mută pentru laudele dumnezeiești și nu vine în întâmpinarea nimănui spre fericirea lui. Dar cel ce cultivă răsadurile bune și nemuritoare ale inimii are fața bucuroasă și luminoasă. Limba lui e cântătoare la rugăciune și se face pe sine întreagă preadulce la cuvânt. În felul acesta este, și se face vădit celor ce văd bine, atât cel ce se află încă în robia patimilor necurate și petrece sub puterea silnică a legii cugetului pământesc, cât și cel eliberat de o asemenea robie de către legea Duhului. Căci după înțeleptul Solomon, „când se veselește inima, se luminează fața, iar când se află în întristări aceea, se posomorăște aceasta” (Prov. 15,13)

·        Patimile săvârșite cu fapta, cu fapta sa se și tămăduiesc. Căci precum neînfrînarea, plăcerea, lăcomia pântecelui și viața nepăsătoare și fără rânduială înrădăcinează în suflet deprinderea pătimașă și îl duc la fapte necuvenite, așa strâmtoarea în înfrânare, ostenelile și nevoințele duhovnicești aduc în el despătimirea și-l strămută de la patimă la nepătimire. (În aceasta stă rostul epitimiilor date de duhovnic în taina pocăinței. N-ajunge ca păcătosul să regrete teoretic faptele rele, ci întrucât acelea au izvorât dintr-o slăbire a firii sau din niscai obișnuințe egale cu patimele, aceste obișnuințe trebuie vindecate tot prin fapte stăruitoare, prin fapte de putere a spiritului manifestat prin trup. De aceea faptele de pocăință sunt fapte tămăduitoare, întăritoare ale firii.)

·        În fața lui Dumnezeu ŗi a oamenilor care viețuiesc după Hristos, e un rău tot așa de mare a petrece cineva pătimaș în fapte de desfrânare și a se mândri în duhul părerii de sine. Căci precum cele făcute în ascuns ale celui dintâi e rușinos a le și grăi, așa și înălțările inimii celui de-al doilea sunt urâte înaintea lui Dumnezeu. și precum pe cel dintâi îl leapădă Dumnezeu de la odihnă, pentru că e numai trup, cum zice Scriptura (Facerea 6,3), așa și cel din urmă e necurat înaintea Domnului, pentru că se mândrește.

·        Nu orice patimă e și păcat cu fapta, ci altceva e păcătosul cu fapta și altceva patima. Patima e ceea ce se mișca în suflet, iar fapta păcătoasă ceea ce se vede în trup. De pildă, iubirea de plăceri, iubirea de argint, iubirea de slavă sunt patimi cumplite ale sufletului. Iar curvia, lăcomia de avere și nedreptatea sunt fapte păcătoase ale trupului. Pofta, mânia și mândria sunt patimi ale sufletului, sau puterile lui în mișcarea împotriva firii. Iar preacurvia, uciderea, furtul, beția și orice altceva care se face prin trup, sunt fapte păcătoase și cumplite ale trupului.

·        Trei sunt căpeteniile cele mai generale ale tuturor patimilor; și trei războaiele împotriva lor; și trei cei ce se războiesc cu ele și biruiesc pe balaurul cu trei capete: al iubirii de plăcere, al iubirii de argint și al iubirii de slavă. Aceștia sunt: începătorul, cel din mijloc și cel desăvârșit. (Începătorul biruiește iubirea de plăcere, cel din mijloc, iubirea de argint și cel desăvârșit, iubirea de slavă)

·        Lupta acestor trei împotriva celor trei căpetenii și puteri ale duhului stăpânitor nu e una și aceeași, ci alta și alta. Altfel se poartă lupta cu fiecare dintre aceste căpetenii, de către fiecare din cei ce se luptă împotriva lor și e înarmat în chip firesc cu dreaptă mânie.

·        Cel ce s-a pregătit de curând pentru nevoințele evlaviei și e începător în războiul cu patimile, toată bătălia și-o poartă împotriva duhului iubirii de plăcere și se oprește cu putere împotriva lui prin toată greaua pătimire. El își usucă trupul prin foame, culcare pe jos, privegheri și rugăciuni de toată noaptea. Iar sufletul și-l frânge prin amintirea pedepselor din iad și prin cugetarea la moarte; în sfârșit, inima și-o curățește de întinăciunea însoțirilor și învoirilor, prin lacrimi de pocăință.

·        Cel ce a înaintat cu nevoința de la început spre mijloc și și-a șters sudorile luptei împotriva duhului iubitor de plăcere, cu buretele primei nepătimiri, și a început de curând să privească cu ochii descoperiți esențele lucrurilor, ridică armele credinței împotriva duhului necredincioasei iubiri de argint. El își înalță mintea prin gândirea la lucruri dumnezeiești, își ascute rațiunea cu rațiunile zidirii și și-o lămurește descoperind esențele lor; iar sufletul și-l ridică prin credință de la cele văzute la înălțimea lor nevăzute și-l convinge că purtătorul de grijă al lucrurilor sale este Însuși Dumnezeu, Care a adus toate din neființă la ființă și toată nădejdea sa și-o pune în viața cea în Dumnezeu. (E demnă de remarcat legătura pe care o face Nichita Stithatul între combaterea iubirii de argint și străduința celui de pe treapta de mijloc de a contempla esențele sau rațiunile lucrurilor, după depășirea iubirii de plăceri prin post, prin priveghere și prin rugăciuni. Cel ce contemplă rațiunile lucrurilor nu se mai lăcomește spre posedarea lor, căci vede originea acestor rațiuni în Dumnezeu și vede pe Dumnezeu ca purtător de grijă al lor. Dar aceasta înseamnă a vedea lucrurile prin credința în Dumnezeu, nu ca realități de sine stătătoare. Cel ce s-a curățit de pofta de plăceri a dobândit prima nepătimire; cel ce privește fără lăcomie la esențele lucrurilor în Dumnezeu a ajuns la a doua nepătimire. Amândouă întăresc nădejdea în Dumnezeu.)

·        Cel ce a trecut mijlocul prin vedere sufletească și prin nepătimire și s-a ridicat peste înțelepciunea simțirii legate de lume, și a pătruns de curând cu rațiunea cunoștinței și a înțelepciunii ipostatice a lui Dumnezeu în întunericul cunoștinței de Dumnezeu, ridică, cu puterea smeritei cugetări, armele împotriva duhului iubirii de slavă, străpungându-și (umilindu-și) sufletul prin sfințite descoperiri și făcându-l să verse lacrimi fără durere. Iar cugetul lui îl biruie prin amintirea neputinței omenești și-l înalță prin înțelesurile cunoștinței dumnezeiești. (Aici Nichita leagă combaterea slavei deșarte, sau a patimii celei mai subțiri și mai greu de biruit, prin smerita cugetare, care se dobândește pe treapta a treia, a celui desăvârșit, odată cu pătrunderea în întunericul mai presus de cunoștință al cunoașterii lui Dumnezeu prin experierea prezenței Lui, cea mai înaltă cunoaștere de Dumnezeu fiind însoțită de conștiința neputinței de a-l defini și exprima. Aceasta întreține în același timp smerita cugetare în suflet. Iar aceasta e leacul cel mai propriu împotriva slavei deșarte. Dar la această cunoștință mai presus de cunoaștere se ajunge prin experiența legăturii cu Cuvântul ipostatic sau personal al lui Dumnezeu, a Cărui prezență și revendicate e trăită într-un mod intens, deși indefinit.)

·        Prin posturi, privegheri, rugăciuni, culcare pe jos, prin ostenelile trupului și prin tăierea voilor noastre întru smerenia sufletului, facem nelucrător duhul iubirii de plăcere. Iar prin lacrimile pocăinței îl legăm și, închizându-l în temnița înfrânării, îl punem în nemișcare și în nelucrare, stăruind în lupta celor ce se sârguiesc și se nevoiesc.

·        Prin armele credinței și prin sabia Duhului, care este rațiunea lui Dumnezeu, prăbușind la pământ duhul iubirii de argint, îl junghiem, înălțându-ne spre contemplarea lucrurilor cu rațiunea înțelepciunii și, ridicându-ne deasupra micimii celor văzute, prin rațiunea cunoștinței, ne odihnim în Împărăția dragostei, cu nădejdea visteriilor preafericite ale lui Dumnezeu.

·        Plutind pe aripile nepătimirii și ale smeritei cugetări în văzduhul cunoașterii tainice de Dumnezeu și pătrunzând cu Duhul dumnezeiesc în adâncul de sus ale cunoștinței tainelor lui Dumnezeu, ardem duhul iubirii de slavă cu fulgerele dogmelor și înțelesurilor dumnezeiești. Privind apoi spre sfârșiturile lucrurilor omenești, îi înecăm în ploi de lacrimi și în râuri ale plânsului de pocăință pe cei trei draci de frunte care se oștesc împotriva noastră, prin închipuirea de sine, prin slava deșartă și prin mândrie. (În ultimele trei capete Nichita repetă mijloacele prin care sufletul se curățește de cele trei patimi: iubirea de plăceri, iubirea de argint și iubirea de slava deșartă, urcând pe cele trei trepte: a înfrânării, a contemplării rațiunilor dumnezeiești ale lucrurilor și a cunoștinței tainice de Dumnezeu. Pe a treia treaptă, pe lângă rolul atribuit plânsului și smereniei în alungarea iubirii de slavă, se mai atribuie un mare rol înțelegerii dogmelor. Dar smerenia și înțelegerea dogmelor o are numai cel ce plutește pe aripile nepătimirii, nelegate de nici o împătimire față de cele de jos și mărginite, în văzduhul infinit și indefinit al lui Dumnezeu, cunoscut prin experiență. Cele trei duhuri ale iubirii de slavă întrețin cele trei chipuri ale ei: părerea de sine, slava deșartă de la alții și mândria față de alții. Ele sunt biruite în special prin lacrimile pocăinței.)

·        Toată părăsirea ce se întâmplă celor ce se nevoiesc le vine pentru slava deșartă, pentru osândirea aproapelui și pentru fălirea cu virtuțile. Deci oricare dintre acestea, care se ivește în sufletele celor ce se nevoiesc, le pricinuiește părăsirea de la Dumnezeu. (Chiar oamenii părăsesc pe cei ce se mândresc cu virtuțile și osândesc pe alții. De aici faptul, la aparență curios, că oamenii pretinși morali, nu sunt iubiți aproape de nimeni.) și nu vor scăpa de această osândă dreaptă pentru căderi, până ce nu vor lepăda pricina de mai înainte a părăsirii și nu vor alerga spre înălțimea smeritei cugetări.

·        Necurăția inimii și întinarea trupului nu stă numai în a nu te curăța de cugetările pătimașe, ci și în a te mândri cu mulțimea isprăvilor, a te făli cu virtuțile, a te socoti lucru mare în ce privește înțelepciunea și cunoștința de Dumnezeu și în a disprețui pe frații trândavi și nepăsători. Aceasta se vădește din pilda vameșului și fariseului (Luca 18, 10).

·        Nu socoti că te-ai ridicat deasupra patimilor și ai scăpat de întinarea cugetărilor pătimașe, care se nasc din ele, câtă vreme porți încă un cuget mândru, umflându-te cu virtuțile. Căci nu vei vedea curțile păcii întru blândețea gândurilor, nici nu vei intra în locașul bisericesc al dragostei cu bucurie, întru toată bunătatea și seninătatea inimii, câtă vreme te încrezi în tine, în faptele tale.

·        Dacă sufletul tău e împătimit de înfățișările frumoase ale trupurilor și ești chinuit de gândurile pătimașe ce se nasc în tine, zice-se, din ele, nu socoti că acestea sunt pricinile tulburării și mișcările pătimașe din fire. Ci să știi că în lăuntrul sufletului tău este pricina ascunsă care atrage ca un magnet la sine, în temeiul unei deprinderi pătimașe și a unei obișnuințe rele, întinarea de la fețe, ca pilitura de fier. Fiindcă toate sunt făpturile lui Dumnezeu și bune foarte în rațiunea lor, neavând nici o rațiune care să învinovățească creația lui Dumnezeu.

·        Precum cei ce suferă de rău de mare nu pătimesc aceasta de la firea mării, ci din pricina mustimii stricate aflătoare înainte în lăuntrul lor, așa și sufletul, nu din pricina fețelor, ci din pricina deprinderii rele aflătoare de mai înainte în el, suferă clătinarea și tulburarea pătimașă. (Omul vede lumea potrivit cu starea lui. Starea omului influențează vederea ochilor, auzul urechilor, care proiectează peste lucruri înfățișări ce răspund stării lui sufletești. Dacă el se face mărginit prin preocuparea de plăceri, vede lucrurile în mărginirea lor și nu vede prin ele rațiunile lor indefinite în Dumnezeu cel infinit).

·        Însăși firea lucrurilor obișnuiește să se schimbe după starea din lăuntru a sufletului. Când deci simțurile minții lui se află în starea cea după fire și mintea se mișcă fără rătăciri în jurul rațiunilor lucrurilor, rațiunea lămurindu-i firea și mișcările lor, sufletul vede și lucrurile și persoanele și toată firea corpurilor materiale, potrivit cu firea, neavând în ele ascunsă vreo pricină de întinare sau de vătămare. Dar când puterile sufletului se mișcă împotriva firii, răzvrătindu-se împotriva lor înseși, le vede și pe acelea contrar firii lor. (Starea de suflet pătimașă și fața lucrurilor afectată și ea se de această stare sunt o strâmtare a firii omenești și a feții adevărate a lucrurilor, a feții lor curate și transparente pentru rațiunile dumnezeiești și deci cu adevărat frumoase și adânci în taina lor. Deci schimbarea subiectivă a lucrurilor e totdeauna o deformare a lor în sens rău, nu e ceva ce ține în mod fatal de raportul nostru cu lumea. Restabilirea firii noastre și a feții lumii coincide cu o trăire în legătură cu Dumnezeu. E propriu firii noastre să trăiască în ambianța luminii dumnezeiești și a lucrării lui Dumnezeu, care întărește puterile noastre spirituale, sau le ține și le dezvoltă pe linia dorinței lor intrinsece. Când puterile sufletului se mișcă împotriva firii, se mișcă și împotriva lor înseși. O rațiune care nu vede lucrurile ca avându-și cauza în Dumnezeu nu înaintează în direcția naturală spre care ea se cere. O alipire de lucruri prin plăcere nu actualizează bucuria adevărată pe care simțirea e chemată să o aibă din privirea curată a lor, care le vede nu ca obiecte de sine stătătoare, ci ca medii de comunicare cu subiectul infinit și de infinită iubire al lui Dumnezeu, și cu subiectele indefinite umane.) Ele nu ridică atunci sufletul prin frumusețea lor firească la cunoașterea Făcătorului, ci-l coboară prin deprinderea lui pătimașă în adâncul pierzaniei.

·        Dacă, părăsit fiind, ai căzut în păcatul trupului sau al limbii, sau al gândului, după ce ai dus o viață ostenitoare și aspră, să nu-ți pară acest lucru străin și ciudat. Căci căderea este a ta și din pricina ta. De nu ți-ai fi închipuit despre tine, fără folos, că ai făcut ceva nou și de mare preț, sau de nu te-ai fi înălțat cu cuget trufaș asupra altuia, sau de n-ai fi judecat pe cineva pentru neputința firii omenești, ți-ai fi cunoscut neputința ta și nu ai fi fost părăsit de judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dar a trebuit să o cunoști pe aceasta astfel, ca să înveți să nu judeci, să nu cugeți cele ce nu trebuie să le cugeți și să nu te înalți față de nimeni. (Cine judecă pe altul, datorită unor lucruri bune săvârșite, uită de neputința sa. El nu știe că prin aceasta ușor poate deveni iarăși inapt să facă binele. El nu știe că binele adevărat constă esențial în iubire, care îl vede pe oricine în libertatea lui indefinită față de care trebuie să fie deschis. Prin judecată el se închide celuilalt, sau îl reduce la un obiect pe care-l definește și-l manipulează într-un anumit fel mărginit).

·        Dacă ai căzut în adâncurile relelor, să nu deznădăjduiești nicidecum în ridicarea ta din nou, chiar dacă te-ai rostogolit până la ultimă treaptă a iadului răutății. Căci dacă ai pus mai înainte, cu căldură, temelie evlaviei prin virtuțile cu fapta, chiar dacă casa acesteia, zidită de tine din diferite pietre ale virtuții, s-a surpat până la pământul pătimaș al relelor, Dumnezeu nu va uita de vechile tale osteneli și sudori, dacă ai inima zdrobită pentru căderile tale, și-și amintește de zilele cele de odinioară și se căiește de căderea ei cu suspine înaintea Lui. Căci căutând va căuta la tine degrabă, făcând să vibreze cuvintele Sale (Isaia LXIV, 2) și-ți va atinge nevăzut ochii inimii tale îndurerate și va întări temelia virtuții, pusă de tine mai înainte cu osteneală; și-ți va da o putere mai mare și mai desăvârșită decât cea dinainte, ca, în căldura unui duh fierbinte, să dobândești iarăși, cu răbdare, faptele virtuții celei surpate din pizma celui rău și, în duh de smerenie, să ridici din nou casa evlaviei, mai strălucită decât cea dintâi, spre odihna veșnică a Lui, după cum s-a scris.

·        Toate câte ni se întâmplă spre necinstirea noastră, fie de la oameni, fie de la draci, ni se întâmplă prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, cu bun rost (prin iconomie), spre smerirea mândriei deșarte a sufletelor noastre. Căci scopul cârmuirii lui Dumnezeu, în ce privește viața noastră, e să fim pururi smeriți și să nu cugetăm despre noi ceea ce nu trebuie să cugetăm, ci să cugetăm spre a ne înțelepți prin cumpătare; nici să nu ne închipuim lucruri mari despre noi, ci să căutăm spre el și să-I urmăm, după putință, fericita smerenie. Căci a fost blând și smerit cu inima. Așa dorește să ne facem și noi. Cel ce a răbdat pentru noi moartea nedreaptă și de ocară. Căci nimic nu iubește El așa de mult și nu este atât de folositor pentru orice virtute și e în stare să se înalțe din gunoiul patimilor, ca blândețea, smerenia și dragostea către aproapele. Dacă nu le avem pe acestea când săvârșim virtutea, deșartă e toată lucrarea noastră și toată osteneala nevoinței e nefolositoare și neprimită.

·        Începătorilor în viața virtuoasă le ajută în lucrarea poruncilor și în fuga de rele, frica de chinuri. Dar celor ce au înaintat prin virtute, ajungând la vederea slavei lui Dumnezeu, li se naște o altă frică, potrivită cu starea lor. E temerea curată care îi înfricoșează foarte mult, din dragoste (Ps. 19,10). Aceasta îi ajută să stăruiască neclătinați în dragostea lui Dumnezeu, temându-se de înfricoșătoare alunecare din ea. Celor dintâi, de li se întâmplă să cadă din starea lor, dar se căiesc și iarăși se ridică, le vine din nou frica cea dintâi, cu bune nădejdii. Celor de al doilea însă, de au căzut de la înălțimea vederii lui Dumnezeu, prin pizma vrăjmașului, nu le vine îndată frica a doua, ci îi ia în primire o negură și un întuneric gros de să-l prinzi cu mâna, fiind plini de mâhnire, de dureri, de amărăciune și de frica cea dintâi a muncilor veșnice. (Aceștia sunt stăpâniți timp mai îndelungat de întristare, pentru că au căzut de la gustarea unor realități mai înalte, mai dulci, mai spirituale. Deosebirea între ceea ce au grăit și starea de acum e mult mai mare. Apoi acea cădere a trebuit să aibă pricini mai grele).

·        „Am văzut sub soare, zice înțeleptul, om socotindu-se întru sine că e înțelept” (Prov. 26,12). L-am văzut și eu pe acesta între muritori, încrezându-se în faptele lui și cugetând lucruri mari despre înțelepciunea omenească, pământească și naturală; și nu numai fălindu-se din pricina ei față de cei neînvățați, ci râzând și bătându-și joc și de învățătorii întru Hristos, ajunși la fericirea dumnezeiască, pentru cuvântul lor fără meșteșug și pentru că n-au căutat să se folosească de culegerile cuvintelor lustruite ale științei din afară, nici nu s-au apucat să împodobească, cu întocmirile lor armonioase, învățăturile lor scrise. Acestuia, care nu știe că la Dumnezeu nu lustrul cuvintelor, nici sunetul frumos al glasurilor e de preț, ci înțelesul curat și frumos al gândurilor, îi voi aduce zicătoarea aceasta: „E mai bun un câine viu, decât un leu mort” (Eccl. 9,4); și „o slugă săracă și înțeleaptă e mai bună decât un împărat bătrân care nu mai știe de el” (Eccl. 4,13).

·        Cumplită și greu de biruit e patima hulirii. Izvoarele ei sunt în cugetul trufaș al satanei; și ea supără pe toți cei ce viețuiesc după Dumnezeu în virtute, dar mai mult pe cei ce-au sporit în rugăciune și în vederea lucrurilor dumnezeiești. De aceea trebuie să-și păzească cu toată străjuirea simțurile și să fie cu sfială față de toate înfricoșătoarele taine ale lui Dumnezeu și de rânduielile și de cuvintele sfinte, și să ia aminte la apropierea acestui duh. Căci ne întinde curse când ne rugăm și cântăm și vomitează uneori prin buzele noastre, când nu suntem atenți, blesteme împotriva noastră și huliri nebunești împotriva lui Dumnezeu celui Preaînalt, furișându-le între stihurile psalmilor și între cuvintele rugăciunii. Să întoarcem împotriva lui atunci cuvântul lui Hristos, când ne aduce așa ceva pe buze, sau ne furișează în cuget, spunându-i: „Mergi înapoia mea, satano” (Matei 16,23), tu cel plin de toată duhoarea și osândit la focul cel veșnic; asupra capului tău să se întoarcă hulirea ta. și îndată să ne îndeletnicim mintea, până la robirea ei, cu un alt lucru dumnezeiesc sau omenesc, sau să o înălțăm cu lacrimi spre cer și spre Dumnezeu; și așa cu ajutorul lui Dumnezeu ne vom izbăvi de povara hulirii.

·        Întristarea e o patimă aducătoare de stricăciune în suflet și în trup, și atinge până și măduva; dar e vorba de cea a lumii, care vine asupra oamenilor din pricina celor vremelnice și care li se face adeseori chiar și pricină de moarte. Întristarea după Dumnezeu, care e mântuitoare și folositoare, lucrează răbdare în osteneli și în ispite. Ea desfundă izvorul căinței în cel ce se nevoiește și însetează după dreptatea lui Dumnezeu și hrănește inima lui cu lacrimi, încât se împlinește cuvântul lui David: „Ne vei hrăni pe noi cu pâinea lacrimilor, și ne vei adăpa cu lacrimi, peste măsură” (Ps. LXXIX,6).

·        Nu primi gândurile bănuitoare ce ți se seamănă pe furiș împotriva aproapelui; căci sunt mincinoase, pierzătoare și cu totul înșelătoare. și să știi că prin aceasta dracii încearcă să împingă în prăpastia pierzării sufletele celor ce-au sporit în virtuți. Căci nu pot să trimită pe careva dintre cei ce se nevoiesc, în adâncul osândei și al păcatului cu fapta, de nu-l vor putea prinde să-l înduplece la bănuieli rele față de aproapele, din pricina purtătorilor din afară ale lui. Aducându-l pe acesta astfel sub judecată și în căderea păcatului, îl face să fie osândit împreună cu lumea, după cuvântul Scripturii: „Dacă ne-am judeca pe noi înșine, nu am fi judecați; judecați însă, suntem povățuiți de Domnul, ca să nu fim osândiți împreună cu lumea” (1 Cor. 11,31).

·        Când din negrijă dăm dracilor putință să grăiască la urechea noastră bănuieli împotriva fraților, lăsând fără pază mișcările ochilor, suntem împinși de ei să osândim uneori chiar și pe cei desăvârșiți în virtute. Căci dacă cel ce privește bucuros, cu fața zâmbitoare și e gata să vorbească cu oricine, îți pare că s-ar învoi ușor cu plăcerile și cu patimile, îl vei socoti și pe cel ce privește grav și serios, plin de mândrie și plin de mânie. Dar nu trebuie să luăm aminte la înfățișările oamenilor. Căci judecata tuturor greșește în privința acestora. Fiindcă sunt multe deosebiri între firile, deprinderile și întocmirile trupești ale oamenilor. Numai aceia le pot pătrunde și judeca după cuviință, care au dobândit prin multă căință ochiul curat al sufletului și au sălășluit în ei lumina nemărginită a vieții în Dumnezeu. Numai lor li s-a dat să dat să vadă și tainele Împărăției lui Dumnezeu.

·        Când ne-am făcut lucrători ai faptelor păcătoase ale trupului, slujind poftei contrare firii și mâniei sufletului, ne-am întinat trupul cu urmările ce decurg din păcate, ne-am întunecat sufletul cu firea mâniei și ne-am înstrăinat de Fiul lui Dumnezeu. Drept aceea trebuie să curățim întinăciunea care a decurs din păcatul trupului, prin curgerea lacrimilor ființei noastre, ca trupul pe care l-a spurcat plăcerea prin curgerea firească, să fie curățat iarăși de durerea întristării prin curgerea firească a lacrimilor; iar întunericul sufletului, cel din amărăciunea mâniei, să-l alungăm prin lumina căinței, și prin dulceața dragostei de Dumnezeu să ne unim iarăși cu Cel de care ne-am înstrăinat prin acelea. (Păcatul face să se murdărească chiar sângele trupului nostru prin sucurile naturale exagerate ce le exală. El e curățit prin lacrimile de căință care ies tot din firea trupului nostru, dar dintr-o stare curată a lui, sau orientată spre curățire. Sunt altele sucurile puse în mișcare de simțirea plăcerii și altele cele puse în mișcare de simțirea durerii. Durerea este purificatoare, spre deosebire de voluptate, pentru că durerea e opusă plăcerii).

·        Precum întinăciunea din plăcere are ca premergătoare, dragostea satanică, spre ducerea până la capăt a stricăciunii, așa curățirea prin întristarea dureroasă are ca premergătoare căldura inimii spre deplinătatea plânsului și a lacrimilor. Iar aceasta se întâmplă prin iconomia lui Dumnezeu, ca lepădând și curățind prin ostenelile durerii osteneala plăcerii, și prin curgeri de lacrimi curgerea preaînaltă a trupului, să ștergem întipăririle urâte din minte și chipurile necuvenite din suflet și să-l facem mai strălucitor prin frumusețea cea firească. (Eliminarea necurăției din trup, prin osteneli dureroase și prin lacrimi, are ca efect ștergerea chipurilor întinate din minte. Căci necurăția din sânge întreține acele chipuri întinate din minte. Ele redau strălucirea frumuseții naturale a minții. Căci mintea e prin natură luminată de lumina dumnezeiască, în a cărei infinitate se mișcă. Nichita se dovedește prin importanța ce o dă întristării și lacrimilor, ca mijloc de curățire, ucenic fidel al dascălului său, sfântul Simeon Noul Teolog).

·        Două sunt în noi curgerile naturale care pornesc din ea însăși ființa noastră: a seminței și a lacrimilor. Prin cea dintâi ne întinăm haina sufletului, prin lacrimi o curățim iarăși. De aceea e neapărat de trebuință să spălăm întinăciunea care vine din ființa noastră, prin lacrimile care vin din aceeași ființă. Căci altfel este cu neputință să curățim întinăciunea care vine din fire.

·        Toată aplecarea sufletului care păcătuiește, mișcată în chip necuvenit, nimicește rodul ostenelii lui printr-o plăcere scurtă. Dar tot sufletul care se curățește de obișnuința și de aplecarea rea își prelungește ostenelile într-o plăcere și bucurie îndelungată. și e de mirare cum o plăcere, înăbușind altă plăcere, îndulcește durerea născută din plăcere.

·        Uneori, din curgerea lacrimilor, vine în simțirea înțelegătoare a inimii, amărăciune și durere; alteori, veselie și bucurie. Când ne curățim prin pocăință de veninul și de întinăciunea păcatului prin căldura focului din care ies după cuviință lacrimi învăpăiate de focul dumnezeiesc și suntem loviți în cuget ca de niște ciocane grele de suspinele pornite din adâncul inimii, simțim cu mintea și cu simțirea amărăciune și durere. Dar când, curățiți îndeajuns prin astfel de lacrimi, ajungem la eliberarea de patimi, atunci, mângâiați de Duhul dumnezeiesc ca unii ce am dobândit inima senină și curată, lacrimile pricinuitoare de bucurie ale umilinței ne umplu de o bucurie și de o dulceață de negrăit.

·        Altele sunt lacrimile din pocăință și altele cele din umilința inimii. Cele dintâi sunt ca un râu care dărâmă și duce toate întăriturile păcatului. Cele de-al doilea vin ca o ploaie pe pajiștea sufletului și ca o rouă pe plante, hrănind spicul cunoștinței, înmulțindu-l și făcându-l plin de rod.

·        Cel ce, în mijlocul taberei împărătești, sprijinit de generali și de căpetenii de oaste, și îmbărbătat de ei, nu poate să dovedească vreo vigoare și vreo vitejie în lupta împotriva vrăjmașilor, său să răpună măcar pe vreunul dintre ei, cum va lupta singur și în mijlocul multor zeci de mii de vrăjmași și cum va putea arăta vreo ispravă ostășească, lipsit fiind de experiența războiului? Iar dacă aceasta este cu neputință în cele omenești, cu atât mai mult în cele dumnezeiești. Căci cum va cunoaște, fugind în pustiu, năvălirile dracilor și tăbărârile nevăzute și nearătate ale patimilor? Sau cum va porni război împotriva lor, de nu se va fi deprins mai înainte cu tăierea voii, în mijlocul obștii de frați, sub un povățuitor încercat într-un astfel de război nevăzut și mintal? Iar dacă aceasta este cu neputință, cu neputință este fără îndoială unuia ca acesta și să lupte pentru alții și să învețe pe alții meșteșugurile luptei împotriva vrăjmașilor nevăzuți.

·        A te face monah nu înseamnă a ieși dintre oameni și din lume, ci a te părăsi pe tine, ieșind din voile trupului și plecând în pustiul patimilor. Căci dacă s-a spus către acel mare bărbat: „Fugi de oameni și te vei mântui” (lui Avva Arsenie), i s-a spus în acest înțeles. Căci și după ce a fugit, el locuia între oameni și petrecea în cetăți și viețuia împreună cu ucenici. Căci fugind cu mintea cu toată sârguința, nu se vătăma câtuși de puțin de petrecerea cu oamenii. Un altul dintre cei mari striga ieșind din adunare: „Fugiți fraților!”. Dar întrebat de cine să fugă, arăta gura.

·        Când acest drac necurat și foarte viclean te va momi pe tine, care ai sporit în virtute, cu înălțime de scaune, aducându-ți în amintire și înălțându-ți lucrarea, ca pe una mai presus de a altora, ba șoptindu-ți că ești destoinic să călăuzești și suflete, prinde-l pe el cu mintea și nu-l lăsa să scape, dacă ai luat putere de sus să faci aceasta. și prinzându-l, du-te cu gândul la vreun lucru netrebnic pe care l-ai făcut și dezvăluindu-l pe acesta înaintea lui, zi către el: „Oare cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici să urce la un asemenea scaun de conducere și ți se pare destoinic să povățuiască suflete și să le aducă mântuite lui Hristos? Dacă tu zic acestea, am tăcut”. Deci neavând acela ce să-ți răspundă, se va mistui ca fumul de rușine și nu te va mai supăra cu atâta putere. Iar dacă nu este în viața ta mai presus de lume vreo faptă sau vreo lenevie netrebnică, pune-te față în față cu poruncile și cu patimile Domnului și vei afla că-ți lipsește atât de mult din desăvârșire, cât îi lipsește unui lac ca să fie mare. Căci dreptatea oamenilor e atât de mult mai prejos decât dreptatea lui Dumnezeu, pe cât e de mult pământul în privința măririi mai prejos de cer și țânțarul mai prejos de leu.

·        Cel rănit în adânc de dragostea lui Dumnezeu are puterea trupului cu mult mai prejos de voința lui. Căci voința lui nu se poate sătura de ostenelile și de sudorile nevoinței, fiind asemenea celor foarte însetați, care nu-și pot astâmpăra setea arzătoare, ci toată ziua și toată noaptea însetează să ostenească, dar e biruit de lipsa de putere a trupului. Socotesc că și mucenicii lui Hristos, stăpâniți de această putere (patos) mai presus de fire, n-au simțit chinurile și nu se puteau sătura alipindu-se de ele, ci biruindu-se pe ei înșiși prin dragostea fierbinte de Dumnezeu, se vedeau totdeauna rămași în urmă față de dorința arzătoare de a pătimi.

·        Cel ce a slujit până la săturare plăcerilor trupului și faptelor lui, are trebuință și de săturarea cu ostenelile nevoinței, în sudorile grelei pătimiri. În felul acesta vei alunga săturarea prin săturare, plăcerea prin durere, tihna prin ostenelile trupului și vei afla săturarea veseliei și a bucuriei spre odihnă. Prin aceasta te vei desfăta și de curăția bunei miresme și a nevinovăției și te vei bucura de plăcerea de negrăit a roadelor nemuritoare ale duhului. Căci și în cazul petelor de pe haine obișnuim să folosim mijloace potrivite cu ele pentru curățirea lor, când sunt stricate rău de pete.

·        Bolile sunt folositoare celor începători în viața virtuoasă. Ele fac trupul neputincios, ca să-l ajute în vestejirea și în slăbirea aprinderii aflătoare în el; iar cugetul pământesc al sufletului îl subțiază, în vreme ce-i întăresc și îi împuternicesc curajul, de poate spune după dumnezeiescul apostol: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor. 12, 10). Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora, pe atât de vătămătoare sunt ele celor ce au sporit în ostenelile virtuților și s-au ridicat deasupra simțurilor și au ajuns la vederi cerești. Căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeiești, le îngroapă prin dureri și greutăți înțelegătoare a sufletului, o tulbură cu norul descurajării și usucă lacrimile umilinței cu seceta durerilor. Aceasta o știa și Pavel, care cultivând cu înțelepciune darul dreptei socoteli, zice: „Îmi asupresc trupul cu deprinderile durerilor și-l cârmuiesc ca pe un rob, având grijă de el, ca nu cumva, după ce am vestit altora, să ajung eu însumi de lepădat” (1 Cor. 9-27).

·        Bolile se nasc în mulți adeseori din pricina hrănirii fără rânduială și mereu schimbate. Căci aceștia aici întind înfrânarea până la flămânzirea cea mai de pe urmă și se predau unor osteneli virtuoase fără măsură și fără dreaptă socoteală, aici trec la mâncare fără măsură și la săturarea care e dușmanul firii. Deci e de trebuință înfrânarea celor începători în virtute și celor ce și-au adus nevoințele până dincolo de mijloc, ajungând la treapta cea mai înaltă a vederii. Căci ea e maica sănătății, e prietena curăției și însoțitoarea cea bună a smeritei cugetări.

·        Cunoaște că nepătimirea este îndoită și se naște în chip îndoit în cei ce se sârguiesc. Nepătimirea primă se ivește în cei sârguincioși la sfârșitul înțelepciunii prin fapte. Ea sporind în chip felurit prin ostenelile nevoinței celei după lege, omoară patimile și oprește pornirile păcătoase ale trupului și mișcă puterile sufletului spre ceea ce e potrivit cu firea, iar mintea o readuce la cugetarea cu înțelepciunile la cele dumnezeiești. A doua nepătimire, care e mai desăvârșită, se ivește în chip înțelept în aceia la începutul contemplației naturale. Aceasta, înălțându-se de la liniștea duhovnicească a gândurilor din minte la starea de pace a minții, o face pe aceasta atot-străvăzătoare și atot-înainte-văzătoare: atot-străvăzătoare în lucrurile dumnezeiești, în vederile celor mai bune și în descoperirea tainelor lui Dumnezeu; atot-înainte-văzătoare în lucrurile omenești, care vin de departe și au să se întâmple în viitor. Dar în aceste două nepătimiri este unul și același Duh care lucrează, înfrânând și stăpânind în cea dintâi, și eliberând spre viața veșnică în cea de-a doua, cum zice Pavel (1 Cor. 12, 11).

·        Cel ce s-a apropiat de hotarele nepătimirii, dobândind vederi drepte despre Dumnezeu și despre firile lucrurilor, și înălțându-se de la frumusețea făpturilor, pe măsura curăției lui, spre Făcător, primește revărsările de lumină ale Duhului. și având păreri bune despre toți, cugetă pururi cele bune despre toți. El îi vede pe toți sfinți și curați și rostește judecata cea dreaptă despre lucrurile dumnezeiești și omenești. Nu iubește nimic din cele pământești ale lumii, atât de căutare de oameni. Dezbrăcat cu mintea de simțirea a toată lumea, se înalță spre ceruri și spre Dumnezeu, curățit de tot noroiul și liber de toată robia. El e dăruit întreg bunătăților lui Dumnezeu cunoscute cu mintea, aflându-se numai în Duh, și vede frumusețea dumnezeiască și pătrunde în chip dumnezeiesc, într-o negrăită tăcere și  bucurie, în locurile dumnezeiești ale fericitei slave a lui Dumnezeu. Schimbat în toate simțirile, petrece printre oameni în chip nematerial ca un înger, deși se află în trup material.

·        Scriptura cunoaște și pentru nevoință cinci simțuri: privegherea, cugetarea, rugăciunea, înfrânarea și liniștirea. Cel ce și-a unit cu acestea simțurile trupului, împreunându-și vederea cu privegherea, auzul cu cugetarea, mirosul cu rugăciunea, gustul cu înfrânarea și pipăitul cu liniștea, își curățește repede mintea sufletului său și, subțiind-o prin acestea, o face nepătimitoare și străvăzătoare. (Simțurile sufletului se unesc cum se cuvine ca cele ale trupului mai mult pentru a le înfrâna pe cele din urmă, decât pentru a le potența. Dar cu vremea energia simțurilor trupului înduhovnicită întărește simțurile sufletului: privegherea vede, meditația aude, înfrânarea gustă cele spirituale. Prin toate acestea mintea, subțiindu-se, întrucât s-a eliberat de gândurile pământești care o îngroșau și o tulburau, devine liniștită și transparentă. E liniștită pentru că vede pe Cel Unul, infinit și liniștit, nemaiavând lipsă să treacă de la un lucru la altul, nemaifiind îngrijorată de mărginirea lucrurilor pe care trebuie să le depășească pentru a-și înmulți cunoștința și satisface poftele. Dar nu numai energia simțurilor trupului se adaugă la energia simțirii minții, ci și invers; energia simțirii minții sau a simțurilor sufletului se adaugă la energia simțurilor trupului, întărind-o și curățind-o, încât prin aceste simțuri mintea poate străbate la Dumnezeu cel străveziu prin lucruri sau prezent în rațiunile lucrurilor).

·        Mintea pătimitoare este acea care stăpânește patimile sale și s-a ridicat mai presus de întristare și de bucurie, încât nu se mai întristează nici de supărările din necazuri, și nu se mai revarsă nici în bucuria mulțumirii; ci în necazuri își ține sufletul în bucurie, iar în clipele de fericire și-l ține înfrânat și nu-l lasă să iasă din dreapta măsură. (Deci starea aceea nu e una de nesimțire, ci de echilibru, care de aceea poate dura continuu).

·        Furia dracilor e mare împotriva celor ce-au făcut mari sporuri în contemplație. Ei stau la pândă ziua și noaptea împotriva acelora. Ei le stârnesc prin ei înșiși le prilejuiesc lovituri spre înfricoșare. Sau se năpustesc împotriva lor c`iar prin cei ce-i laudă. Căci îi pizmuiesc pentru liniștirea lor și îi supără în felurite chipuri, măcar că nu pot să-i întoarcă la nedreptate pe cei ce sa-u predat pe ei lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi îngerul Domnului Atotțiitorul, care să-i păzească pe ei, nu ar putea de uneltirile lor și de cursele morții.

·        Dacă te nevoiești pentru înțelepciunea lucrătoare a virtuții, ia seama cu grijă la uneltirile dracilor pierzători. Căci cu cât înaintezi pe treptele virtuților înalte și cu cât îți crește lumina dumnezeiască în rugăciune și ajungi la descoperiri și vederi de negrăit prin Duhul, cu atât aceia, văzându-te că te ridici spre cer, scrâșnesc din dinți și-și întind cu mai multă siguranță mrejele mult-împletite ale răutății lor în văzduhul minții. Căci atunci nu mai suflă împotriva ta numai dracii poftei și ai mâniei, iubitori de trup și asemenea fiarelor sălbatice , ci se vor ridica împotriva ta și cei ai hulirii prin pizma amarnică. Pe lângă aceștia se vor ridica, în chip arătat și nearătat, și cei din văzduh (Duhurile rele lucrează din „văzduh”, adică dintr-un „loc” care nu ține nici de lume, nici de Dumnezeu, ci se intercalează între lume și Dumnezeu, voind să ne despartă descurajați și de lume și de Dumnezeu. E un „loc” al nestatorniciei, al inconsistenței, al nălucirilor, al nemulțumirii cu orice. În acel „loc” caută duhurile rele să ne atragă și pe noi.) într-aripând începătoriile și stăpâniile, și luând, prin imaginația lor nematerială, chipul unor vedenii străine și înfricoșătoare, spre chinuirea ta, cât le este îngăduit. Dar prin lucrarea rugăciunii făcută cu mintea, folosindu-te de privirea trează a minții și cugetând la Dumnezeu, cu ajutorul înțelesurilor contemplației naturale a făpturilor, nu te vei teme de săgeata lor care zboară ziua, nici nu vor izbuti să se apropie de cortul tău, fiind izgoniți de lumina din tine, asemenea întunericului, și fiind arși de focul dumnezeiesc.

·        Duhurile răutății se înspăimântă cumplit de harul Duhului dumnezeiesc, mai ales când vine cu îmbelșugare, sau când ne curățim prin cugetare și rugăciune curată. Necutezând să se apropie de cortul celor ce sunt luminați prin har, încearcă să-i înspăimânte și să-i tulbure numai prin năluciri și zgomote înfricoșătoare și prin glasuri fără înțeles, căutând să-i depărteze de la fapta privegherii și a rugăciunii. Iar când dorm aceștia, ei stau la pândă, aducându-le visuri mincinoase, necruțându-le nici cea mai scurtă odihnă din ostenelile lor și le ia somnul de la gene prin smucituri, făcându-le, prin aceste meșteșugiri, viața mai ostenitoare și mai plină de durere.

·        Duhurile întunericului ne apar în trupuri subțiri, cum învățăm din experiență, fie că ne produc nălucirea acestora, furându-ne simțirea, fie că sunt osândite la aceasta prin căderea lor de odinioară. Dar se sârguiesc să se împletească cu sufletul care se nevoiește, când trupul slujitor al sufletului se întoarce spre somn. De aceea mi se pare că este o probă pentru sufletul ridicat deasupra purității trupului, ca să se arate cum se ridică împotriva lor, cu mânie și pornire multă, iuțimea și bărbăția lui, când aceia îl amenință cu lucruri înfricoșătoare. Sufletul pătruns de dragostea lui Dumnezeu și întărit în virtuțile generale nu numai că stă împotriva lor cu mânie dreaptă, ci le și lovește, întrucât aceasta par să aibă o oarecare simțire, odată ce s-au făcut pământești prin căderea de la prima și dumnezeiasca lumină.

·        Scriptura cunoaște trei stări ale vieții: trupească, sufletească și duhovnicească. Fiecare din acestea are dispoziția ei deosebită și e cu totul neasemenea celorlalte.

·        Starea trupească a vieții e aplecată întreagă cu totul spre plăcerile și bucuriile vieții de aici, neavând în sine nimic nici din starea sufletească, nici din starea duhovnicească, chiar dacă ar vrea să aibă ceva din acelea. Cea sufletească, fiind oarecum la mijloc între păcat și virtute, caută la grija și întărirea trupului și la lauda de la oameni; ea leapădă, de asemenea, ostenelile virtuții și aleargă la faptele trupului, nealipindu-se nici păcatului, nici virtuții, pentru pricini opuse. Nu se alipește virtuții, pentru asprimea și osteneala ei și nu se opune păcatului, pentru a nu pierde laudele oamenilor. Iar starea duhovnicească a vieții nu vrea să aibă nimic din cele două amintite și nu vrea să se coboare spre nici una din ele, amândouă rele. Ea e întreagă cu totul liberă și de una și de alta. Fiind argintată de aripile dragostei și ale nepătimirii, zboară deasupra amândurora, nefăcând nimic din cele oprite și fugind de lucrarea celor lăudate doar ca bune.

·        Cei ce viețuiesc sufletește și de aceea sunt numiți sufletești, sunt ca unii pe jumătate lipsiți de minte și cu mădularele slăbănogite. Ei nu vor să ostenească pentru virtute și pentru porunca lui Dumnezeu, dar fug și de faptele de ocară, pentru slava oamenilor. Fiind stăpâniți însă de iubirea de sine, care hrănește patimile stricăcioase, toată grija lor și-o îndreaptă spre sănătatea și plăcerea trupului. Ei ocolesc tot necazul, toată osteneala și toată neplăcuta pătimire pentru virtute, îngrijindu-și peste trebuință trupul care-i războiește. Aceasta fiindu-le viața și purtarea, își fac mintea pământească, îngroșată de patimi și sunt neprimitori de conținuturi ale minții și duhovnicești, care răpesc sufletul de la cele văzute și-l fac să tindă întreg spre ceruri. Iar aceasta o pătimesc, fiind stăpâniți încă de duhul alipirii la cele văzute, ca unii ce-și iubesc sufletele lor și aleg să facă voile lor. Căci fiind deșerți de Duhul Sfânt, nu se împărtășesc nici de darurile Lui. De aceea nu se poate vedea în ei nici roadă dumnezeiască, iubire de Dumnezeu sau de aproapele, sau bucuria în sărăcie și necazuri sau pacea sufletului sau credința din inimă sau înfrânarea cuprinzătoare sau umilința inimii, sau lacrimile sau smerenia și mila. și toate sunt pline la ei de umflare și de mândrie. Din pricina aceasta nu au putere să coboare în adâncimile Duhului, deoarece nu este în ei nici o lumină care să-i călăuzească și care să le deschidă mintea spre a înțelege Scripturile. (Ei n-au adâncime în înțelegere, nu descoperă dimensiunile nesfârșite ale vieții și iubirii dumnezeiești îndreptată spre oameni. Nu văd nici în Scriptură aceste dimensiuni.) Ba nu sufăr să asculte nici pe alții povestind despre ele. Cu dreptate a spus și despre unii ca aceștia apostolul: „Omul sufletesc nu primește cele ale Duhului, căci nebunie îi sunt lui și nu știe că legea este duhovnicească și duhovnicește se judecă.” (1 Cor. 2,14).

·        Veninul păcatului adunat în noi fiind mult, e nevoie și de foc mult care să-l curețe prin lacrimile pocăinței și prin durerile fără de voie ale căinței și prin cele de bunăvoie ale nevoinței. Fiindcă de petele păcatului ne curățim prin osteneli de bunăvoie sau prin necazuri fără de voie. Dar dacă nu lucrează cele de bunăvoie curățirea părții din lăuntru a paharului și a blidului, împlinesc, în chip mai aspru, cele fără de voie readucere noastră la starea străveche. Așa a rânduit Făcătorul.

·        Își râd de evlavie, dar își râd lucrurile de cei ce nu s-au lepădat în chip rațional de ei înșiși și nu vor să se folosească de învățător și de povățuitor de la început, ci urmează socotinței lor și se arată știutori în fața lui.

·        Precum nu poate cunoaște cineva întocmai pricinile aducătoare de boli trupești și leacurile lor, fără multă experiență a științei doftoricești, așa nici pricinile bolilor sufletești nu le poate cunoaște fără multă nevoință în privința lor. Căci precum poate greși judecata cu privire la bolile trupești și puținora le este cunoscută în chip desăvârșit natura lor, cu care se ocupă știința doctorilor, cu atât mai mult poate greși cea cu privire la bolile sufletești. Căci cu cât e mai mare sufletul decât trupul, cu atât sunt mai mari și mai greu de pătruns patimile lui, decât ale trupului văzut de toți prin simțiri.

·        Scurtă e viața, lung e veacul viitor și mic e răstimpul vieții de aici. Iar omul, viețuitoarea aceasta mare și de scurtă vreme, căreia i s-a dat vremea îngustă de acum, e neputincios. Vremea e îngustă, iar omul e slab. Dar cununa care-l așteaptă, ca răsplată a luptelor, e mare, deoarece are nenumărate țepușe care-i primejduiesc viața cea atotscurtă.

·        Dumnezeu nu vrea ca lucrarea celor sârguincioși să fie nechinuită, ci foarte încercată. De aceea îngăduie focul ispitelor și retrage puțin harul dat lor de sus și lasă ca pacea gândurilor să fie tulburată de duhurile răutății pentru o vreme, ca să vadă aplecarea sufletului, cui se dăruiește el mai mult; Lui, Făcătorului și Binefăcătorului lui, sau simțirii lumii și lunecușului în plăceri? Pe urmă, sau le dă har îndoit, celor ce sporesc în dragostea Lui, sau îi biciuiește cu aceste ispite și necazuri de cei lipiți de lucruri, până ce vor câștiga neplăcerea față de lucrurile văzute și nestatornice și vor spăla din lacrimi amărăciunea de pe urma plăcerilor venite de la ele. (Duhurile răutății sunt duhuri neliniștite și aduc neliniște, pentru că n-au tăria unei existențe nesfârșite și plenare în ele însele. Omule e expus și el aceste neliniști, echivalentă cu frica, dacă nu se întâlnește în duhul său cu Dumnezeu, viața nesfârșită, care i se comunică.)

·        Când pacea gândurilor e tulburată de duhurile răutății îndată sunt trimise fără încetare și săgețile aprinse ale poftei împotriva minții, care aleargă sprinten spre înălțimi, de către dracii vânători și iubitori de trup. Iar mintea fiind oprită astfel din mișcarea de cele de sus, cade în mișcări necuvenite și amestecate. și așa trupul începe să se răzvrătească fără rânduială împotriva duhului, trăgând mintea cu gâdilături și cu aprinderi și dorind s-o înmormânteze în groapa plăcerilor. și dacă n-ar scurta Domnul Savaot zilele acelea și dacă n-ar dărui slugilor Sale puterea răbdării, nu s-ar mântui nici un trup. (Matei. 24,22)

·        Dracul mult iscusit și preaviclean al curviei(se face unora cădere și groapă de noroi, altora bici și ciomag drept, și iarăși altora, cercare și chin sufletului. Cel dintâi lucru poate fi văzut la începătorii care-și poată încă jugul nevoinței cu trândăviei și fără grijă. Cel de-al doilea, la cei ce se află în mijlocul sporirii în virtute și se întind spre ea încă cu oarecare lenevire. Iar al treilea, la cei ce și-au întins aripa minții până la contemplare și s-au săltat bine spre nepătimirea mai desăvârșită. Deci fiecăruia i s-a rânduit de sus după folosul lui.

·        Cădere și groapă de noroi se face dracul curviei celor ce străbat viața călugărească cu nepăsare totală. Mădularele acestora sunt aprinse de el în văpaia și-n pofta curviei și le aduce prilejuri pentru împlinirea voii trupului, chiar fără unirea cu alt trup. Despre acestea este rușine a și gândi și a și grăi. Aceștia sunt nebuni cu trupul, după cum s-a spus, și mănâncă roadele plăcerii sărate și ochii lor sunt plini de întuneric, iar la cele mai înalte, pe drept cuvânt, nu ajung. Tămăduirea lor, dacă o voiesc, stă în focul pocăinței și în zdrobirea inimii curate. Aceasta aduce scăparea de cel rău și curăță sufletul de pete și-l face moștenitor al milei lui Dumnezeu. Înțeleptul Solomon, dându-ne să înțelegem aceasta, a zis: „Leacul oprește păcate multe” (Eccl. 10,4).

·        Bici și ciomag se face, cu dreptate, acest duh, celor desăvârșiți în cea dintâi nepătimire prin înțelepciunea lucrătoare și celor ce-au sporit spre cele mai de sus și mai desăvârșite. Când slăbește încordarea nevoinței lor prin lenevire și se abat spre privirea fără pază a celor supuse simțurilor și deschid intrarea poftei pentru lucrurile omenești, atunci e trimis biciuitorul acesta împotriva lor, din bunătatea cea mai mare a lui Dumnezeu față de ei. Acesta începe să lovească pe cei ce cugetă astfel, cu gânduri de-ale poftei trupești. Nerăbdând ei aceasta, se întorc cu sârguință iarăși spre cetățuia lor, spre lucrarea și atenția încordată, și se apucă cu și mai multă râvnă de lucrurile care mântuiesc, printr-o silință și mai ostenitoare. Căci nu vrea Dumnezeu cel Preabun ca sufletul care a ajuns până aici să se întoarcă cu totul la simțirea lumească, ci voiește să pășească neîncetat spre cele dinainte și să purceadă cu sârguință spre lucrurile mai desăvârșite, ca să nu se apropie biciul răutății de cortul lui.

·        Cercare, ghimpe și chin li se face, după orânduirea de sus, acest duh, acelora a căror primă nepătimire s-a săltat spre cea de a doua. Aceasta, pentru ca supărați de el, să-și aducă aminte de neputința firească și să nu se mândrească, cum zice Scriptura, pentru mărimea descoperirilor prin vedere (2 Cor. 12, 7); ci văzând legea trupului care se oștește împotriva legii minții lor (Rom. 7, 23), să se scuture chiar și de amintirea simplă a păcatului, de teamă să nu primească simțirea spurcăciunii de la amintirea ei și să nu slăbească puterea văzătoare a minții lor  și să cadă de la înălțimea contemplației.

·        De sufletele care s-au curățit de curând, obișnuiește să se apropie mai mult duhul poftei și al mâniei. Din ce pricină? Ca să scuture roadele Duhului care au odrăslit în ele. Deoarece bucuria eliberării aduce o oarecare slăbire și împrăștiere în aceste suflete. Înțelepciunea care le cârmuiește cu folos, voiește să atragă pururi spre sine, prin darurile sale, cugetarea lor și să rămână neclintite în smerita cugetare, ca nu cumva din multa libertate și din bogăția darurilor să se înalțe față de alții, sau să li se pară că au câștigat acest palat al păcii din puterea și înțelegerea lor. De aceea dă voie acestor duhuri să sară asupra sufletelor amintite, în vreme ce ea se retrage. Cuprins în felul acesta de teama căderii, sufletele se pironesc în păzirea fericitei smeritei cugetări. Aflând că sunt înjugate cu trupul și sângele, caută în chip firesc cetățuia lor, în care sunt păzite nevătămate prin puterea Duhului.

·        După boala patimii care stăpânește în noi și după putreziciunea păcatului aflătoare în noi, sunt și încercările care vin asupra noastră. Iar paharul amărăciunii judecăților lui Dumnezeu ni se dă mai aspru sau mai milos. Dacă materia păcatudui aflătoare în noi poate fi ușor tămăduită și înlăturată, fiind alcătuită din gânduri iubitoare de plăcere sau de viață, paharul încercărilor care ni se dă de către Doctorul sufletelor noastre este amestecat cu milă, ca unora ce suntem ispitiți de gânduri omenești și suferim încă cele omenești. Dar dacă este o materie greu de vindecat și zace în adânc și lucrează putreziciunea spre moarte, fiind alcătuită din gânduri de trufie și de mândria cea mai mare, ni se dă paharul în toată asprimea mâniei, ca boala mistuită și subțiată în focul ispitelor ce vin una după alta să se depărteze din sufletele noastre, prin smerenia ce o aduc. Spălând astfel sărăturile gândurilor prin lacrimi, ne vor arăta curați, în lumina smerefiei, Doctorului sufletelor noastre. (Mândria e încăpățânare în propria izolare, e învârtitoare; de aceea trebuie înmuiată prin încercări mai grele, pe când pofta de plăceri e slăbiciune și, nefiind susținută de încăpățânare, e mai ușor de tămăduit. Mândria e tămăduită numai de smerenie. Iar smerenia se câștigă cel mai greu. Dar ea e împreunată cu adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, sau cu vederea luminii Lui, care nu poate fi dobândită până ce cineva e preocupat prea mult de sine.)

·        Cei ce se nevoiesc nu pot scăpa de valurile necontenite ale ispitelor, dacă nu-și recunosc neputința lor și nu se socotesc pe ei înșiși străini de toată dreptatea și nevrednici de toată mângâierea, de toată cinstea și de toată odihna. (Un alt paradox al ființei umane: în eforturile nevoinței celei mai încordate, credanciosul își trăiește în modul cel mai accentuat neputința sa. De aceea caută să ajungă prin rugăciune la puterea lui Dumnezeu.) Căci ținta lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor noastre, este să fim pururi smeriți și întristați pentru nevrednicia noastră, străini de tot omul și următori ai patimilor Domnului. Căci El era blând și smerit cu inima și vrea să umblăm și noi în blândețea și smerenia inimii, pe calea poruncilor Lui.

·        Smerenia nu se dobândește prin încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei, sau prin haina neîngrijită, aspră și soioasă, în care mulți scot că stă toată virtutea; ci ea vine din inimă zdrobită și stă în duh de smerenie, după David: „Duhul umilit, inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu le va urgisi” (Ps. L,19).

·        Altceva este vorbirea smerită, altceva smerenia și altceva smerita cugetare. Vorbirea smerită și altceva smerita cugetare. Vorbirea smerită și smerenia le dobândesc nevoitorii prin toată neplăcuta pătimire și prin ostenelile din afară ale virtuții; căci ele sunt îndreptate numai spre lucrarea și spre nevoința trupească. De aceea, aflându-se sufletul în starea smereniei, când vine ispita, se tulbură. Dar smerita cugetare, fiind un lucru dumnezeiesc și înalt, vine numai în cei ce au trecut de mijloc, prin sălășluirea Mângâietorului, adică în cei ce au sporit prin toată smerenia pe calea atotaspră a virtuții.

·        Smerita cugetare, pătrunzând în adâncurile sufletului și căzând ca un bolovan greu într-însul, îl apasă și îl frânge cu atâta putere, încât îl apasă și îl frânge cu atâta putere, încât îi stoarce toată tăria într-un pârâu nereținut de lacrimi; (Lacrimile sânt semnul că sufletul și-a înmuiat învârtoșarea închisorii în sine, că s-a eliberat pe sine, că s-a deschis Duhului dumnezeiesc. Relația intimă cu altă persoană, dar mai ales cu Dumnezeu, se manifestă într-o stare de simțire, opusă rigidității. Acum e simțit Dumnezeu. Smerenia e simțită într-adevăr ca un bolovan greu, care apăsându-i nevoitorului propria ființă îi înmoaie tăria învârtoșată, prefăcând-o în șiroaie de lacrimi. Numai așa sufletul se deschide lui Dumnezeu.) iar mintea i-o curăță de toată întinăciunea gândurilor, făcând-o să ajungă la vederea lui Dumnezeu, ca Isaia, și sub lucrarea Lui. Căci zice Isaia: „Vai mie că sunt pierdut. Căci era fiind și având buze spurcate, locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. și am văzut pe Domnul Savaot cu ochii mei” (Isaia 6,5).

·        Când vorbirea smerită coboară în adâncul tău, atunci vorbirea înaltă se înrădăcinează în adâncul inimii tale, atunci vorbirea smerită de la suprafață sau din lăuntru e lepădată de la tine. (Când smerenia se sălășluiește în suflet, nu te mai interesează vorbirea smerită din afară, prin care vrei încă să pari că ești smerit; dar nici vorbirea smerită din adânc. Vrei mai bine să taci, pentru că simți că orice cuvânt te-ar putea pune în relief.) Când însă te îmbogățești de sus cu smerita cugetare, atunci încetează atât smerenia din afară, cât și vorbirea smerită a limbii, după cuvântul lui Pavel: „Când va veni ceea ce e desăvârșit, va înceta ceea ce e din parte” (1 Cor 13,10).

·        Să nu socotești cu ușurință că este smerit cu inima nici cel ce spune lucruri smerite într-o înfățișare de smerenie și modestie; nici cel ce spune lucruri înalte și mărețe să nu-l socotești că e plin de toată trufia și îngâmfarea și nechinuit lăuntric de ele. Din roadele lor să-i cunoști pe ei.

·        Roadă Duhului Sfânt este dragostea, bucuria, pacea, bunătatea, îndelungă-răbdarea, credința, blândețea, înfrânarea. Iar roadă duhului potrivnic este ura, întristarea lumească, nestatornicia sufletului, tulburarea inimii, răutatea, cugetul iscoditor, descurajarea, mânia, necredința, pizma, multa mâncare, beția, bârfirea, osândirea, pofta ochilor, îngâmfarea și trufia sufletului. Deci din aceste roade să-ți fie cunoscut pomul. și în felul acesta vei cunoaște neîndoielnic al cărui duh este cel ce te întâmpină. Semnele acestora sunt vădite și de glasul Domnului: „Omul bun, zice, din visteria bună a inimii sale scoate cele bune” (Matei 12,35), fiindcă după cum e pomul așa e și roada.

·        În cei în care sunt și se văd roadele Sfântului Duh, în aceia este și sălășluirea lui Dumnezeu. În aceștia este și un izvor netulburat al cuvântului împreunat cu înțelepciune și cu cunoștință, fie că sunt auziți vorbind smerit, fie că grăiesc cele înalte. Dar în cei în care nu se văd roadele și darurile acestui Duh, ci ale celui dimpotrivă, în aceștia este întunerecul cunoștinței de Dumnezeu, roi de patimi și sălășluirea duhurilor vrăjmașe, fie că sunt văzuți grăind și purtându-se cu smerenie, fie grăind cele înalte și purtând haine de preț și înfățișare aleasă.

·        Adevărul nu stă în fețe, înfățișări și cuvinte, nici nu se odihnește Dumnezeu în acestea, ci în inimi înfrânte, în duh de smerenie și în suflete luminate de cunoștința lui Dumnezeu. Căci se întâmplă să vedem uneori pe cineva acoperindu-se în afară sub cuvinte și folosindu-se de vorbe smerite față de alții, pentru a vâna lauda de la oameni, iar în lăuntru e plin de viclenie și de răutate și de ținerea de minte a răului aproapelui; precum se întâmplă uneori să vedem pe cineva luptându-se în afară pentru dreptate prin cuvinte înalte de înțelepciune, și ridicându-se împotriva minciunii sau a călcării legilor dumnezeiești, iar în lăuntru e plin de cuviință, de smerenie și de dragoste față de aproapele; ba uneori se și laudă în Domnul, după cuvântul lui Pavel: „Lăudându-mă, în Domnul mă voi lăuda, întru neputințele mele” (2 Cor. 12,9). (Smerenia nu trebuie să oprească pe cineva de a lupta pentru dreptatea altora cu cuvinte înțelepte și cu multă iscusință și putere, dar să nu pretindă pentru sine nimic și să nu se socotească lucru mare pentru ceea ce face, ci ca împlinind o slujire obligatorie în fața lui Dumnezeu. Cu atât mai puțin trebuie să împiedice smerenia, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu cu putere.)

·        Dumnezeu a judecat că trebuie să-și pregătească prin Duhul Său din neam în neam prooroci și prieteni pentru clădirea Bisericii Sale. Dacă șarpele cel vechi și-a vărsat veninul păcatului în urechile oamenilor, iar prin el se pricinuiește pierirea sufletelor, cum nu va ridica Cel ce a zidit inimile noastre una câte una, câte un sărac din puținătatea pământului? El ridică din gunoiul patimilor câte un sărac, care poartă sabia Duhului, adică cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 7,17), spre ajutorarea moștenirii Lui. Deci pe drept cuvânt cei ce au început să se smerească, lepădându-se de ei înșiși, se ridică spre înălțimea cunoștinței și primesc de sus cuvânt de înțelepciune, ca să binevestească, cu putere de la Dumnezeu, mântuire Bisericii Sale.

·        Cunoaște-te pe tine însuți! Iar aceasta este adevărata smerenie, care ne învață să cugetăm smerit, ne frânge inima și ne învață să lucrăm și să păzim această stare. (Creștinismul a legat dictonul acesta al filozofiei eline, cu smerenia în fața lui Dumnezeu. Numai cel smerit în fața infinității lui Dumnezeu se cunoaște pe sine cu adevărat, sau vice-versa.) Iar dacă nu te-ai cunoscut încă pe tine, nu știi încă nici ce este smerenia, nici nu te-ai atins de adevărata lucrare și pază. Căci a te cunoaște pe tine este sfârșitul lucrării virtuților. (Virtuțile sunt drumul spre cunoașterea de sine, pentru că sunt drumul spre cunoașterea și trăirea infinității iubitoare a lui Dumnezeu. Vârful virtuților este smerita cugetare, iar în ea se arată adevărata cunoaștere de sine. Se identifică astfel făptuirea morală cu progresul în cunoașterea de sine. În afară de această făptuire, nu se poate cunoaște cineva pe sine. Cunoașterea de sine nu e o chestiune intelectuală. Numai în fapte poți cunoaște ce poți și ce nu poți și numai în faptele împlinite cu credința în Dumnezeu, prin Dumnezeu și cu ajutorul Lui, poți cunoaște înaintarea în Dumnezeu și te poți cunoaște nu ca o realitate mărginită, ci indefinită. Cel ce vorbește cu laudă de sine și de faptele sale e străin de sine, nu se cunoaște în toată adâncimea sa indefinită, legată de infinitatea lui Dumnezeu.)

·        Cel ce s-a săltat de la curăție la cunoștința lucrurilor, s-a cunoscut pe sine, după cuvântul: cunoaște-te pe tine însuți! Iar cel ce a ajuns la cunoștința rațiunilor zidirii și a lucrurilor dumnezeiești și omenești a cunoscut cele din jurul lui și cele din afară pe el, dar pe sine însuși încă nu. (Cunoașterea de sine, fiind însoțită de smerita cugetare, este îmbinată și cu cunoașterea rațiunilor lucrurilor. Căci credinciosul nu se cunoaște pe sine și nu cugetă smerit despre sine, dacă nu vede în fața sa rațiunile duhovnicești ale creaturilor. Cunoașterea de sine e legată astfel cu cunoașterea rațiunilor lucrurilor, care devin lăuntrice credinciosului îmbogățindu-l și deschizându-i sinea sa infinității dumnezeiești.)

·        Altceva sunt eu și altceva cele ce țin de mine. De asemenea altceva sunt cele ce țin de mine și altceva cele privitoare la mine. Apoi altceva sunt cele privitoare la mine și altceva cele din afară de mine. Eu sunt cel ce zic: sunt al lui Dumnezeu și sunt văzut ca suflet înțelegător, nemuritor și cuvântător, ca unul ce am minte care naște cuvântul și care e nedespărțită și de-o ființă cu sufletul. Cele ce țin de mine sunt vrednicia împărătească, stăpânitoare, cuvântătoare și libertatea voinței. Iar cele privitoare la mine sunt toate câte le aleg prin hotărârea liberă: îndeletnicirea agricolă, comercială sau filozofică. În sfârșit cele din afară de mine sunt toate câte dau cinste și noblețe pământească vieții: bogăția, slava, cinstea, bunăstarea, mărimea slujbelor, sau cele dimpotrivă: sărăcia, lipsa de slavă, lipsa de cinste și insuccesele.

·        Tot cele ce s-a cunoscut pe sine s-a odihnit de la toate lucrurile sale cea după Dumnezeu și a intrat în locul sfânt al lui Dumnezeu și al smereniei. (Cunoașterea de sine și smerita cugetare coincid nu numai cu contemplarea rațiunilor lucrurilor, ci și cu lucrarea conștientă la locul cel sfânt unde este Dumnezeu sau infinitatea Lui, în inimă. În conștiința neîntreruptă de a se afla în fața lui Dumnezeu, sufletul săvârșește liturghia înțelegătoare sau conștientă, căci nu poate sta în fața lui Dumnezeu fără a-i jertfi Lui toate și chiar pe sine însuși, din puterea jertfei lui Hristos, pentru a-L cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu și pe sine însuși și a se uni cu El.) Iar cel ce s-a cunoscut încă pe sine, prin smerită cugetare și cunoștință, călătorește încă cu osteneală și sudoare în viață. Aceasta dorind și David să o înțelegem, a zis: „Aceasta este osteneala înaintea mea, până ce voi intra în locul cel sfânt al lui Dumnezeu” (Ps. L22, 16,17).

·        Când ajunge cineva de se cunoaște pe sine însuși (iar pentru aceasta are trebuință de multă pază din afară și de oprire de la lucrurile lumești și de cercetarea conștiinței), îndată vine în suflet oarecare smerenie dumnezeiască mai presus de cuvânt, aducând în inimă zdrobire și lacrimi de umilință fierbinte, încât cel ce stă în lucrarea ei se socotește pe sine: pământ, cenușă, vierme și nu om; ba încă nevrednic chiar de viața duhovnicească. Aceasta din pricina covârșirii acestui dar al lui Dumnezeu. Iar învrednicindu-se cineva să petreacă multă vreme în acest dar, se umple de altă beție negrăită: de umilința inimii și pătrunde în adâncul smeritei cugetări. Acesta, ieșind din sine, nesocotește toate mâncările din afară, ca și băutura și veșmintele trupului, necăutând cele peste trebuință, ca unul ce s-a schimbat cu schimbarea dreptei celui Preaînalt.

·        Cel mai mare bun dintre virtuți este smerenia. Pe cei în care se sădește aceasta prin pocăință curată, având însoțitoare și rugăciunea cu înfrânare, îi face îndată slobozi de robie și dăruiește puterilor lor pace. Aflându-se aceștia într-o asemenea stare, cuvântul lor se umple de limpezimea cunoștinței lui Dumnezeu și ajung la vederea tainelor Împărăției lui Dumnezeu și a rațiunilor zidirii. Dar pe măsură ce pătrund în adâncurile Duhului, străbat și în adâncul smeritei cugetări. (Înaintarea în smerita cugetare, fiind o înaintare în cunoaștere de sine, în cunoașterea neputinței proprii, e și o înaintare în adâncurile puterii Duhului. Sinea cunoscută întru smerenia sau în puținătatea ei e o sine din ce în ce mai transparentă, o inimă curățită de orice pată sau de orice învârtoșare, care o face nestrăvezie și nesimțitoare la prezența lui Dumnezeu cel infinit, pentru că se menține ea însăși îngroșată la mărginirea ei exclusivă.) Iar din aceasta le crește cunoștința măsurilor proprii. Cunosc neputința firii omenești și li se înmulțește dragostea de Dumnezeu și de aproapele, încât socotesc că este un lucru sfânt să se izbăvească chiar și de simpla îmbrățișare și de apropierea petrecerii împreună. (Dragostea de aproapele poate să fie intensă și vibrantă și totuși să evite atingerile trupești, îmbrățișările, apropierile. O dovedește aceasta suferința pătrunzătoare pentru necazurile altora, pentru neputințele lui. Această dragoste a devenit cu totul duhovnicească, fără să fie mai puțin intensă, mai puțin duioasă. În această dragoste poate avea loc o comunicare, o interpenetrare lăuntrică cu mult mai adâncă decât cea prilejuită de îmbrățișările trupești, care pot rămânea simplu exterioare.)

·        Nimic nu întraripează așa de mult sufletul oamenilor către dragostea lui Dumnezeu și către iubirea de oameni, ca smerita cugetare, umilința și rugăciunea curată. Cea dintâi le frânge duhul, îi face să le izvorască pâraie de lacrimi și, aducând puținătatea omenească sub ochi, îi învață să-și cunoască măsurile lor. A doua curățește mintea de cele materiale și luminează ochii inimii și face sufletul întreg luminos. Iar cea din urmă unește pe omul întreg cu Dumnezeu și-l face să petreacă împreună cu îngerii, să guste dulceața bunătăților veșnice ale lui Dumnezeu, să guste dulceața bunătăților veșnice ale lui Dumnezeu, îi dă visterii de taine mari și, aprinzându-l de iubire, îl înduplecă să îndrăznească să-și pună sufletul pentru prietenii săi, ca unul ce s-a ridicat mai presus de hotarele puținătății trupești.

·        Umilința se deosebește de smerenie, prin simțirea micimii tale până aproape de topirea ta, până la o extremă înmuiere a ființei în fața măreției nesfârșite a lui Dumnezeu. Ea e „o străpungere” a inimii care produce lacrimi, pentru că această străpungere merge până la măduva ființei, făcând străveziu pe Dumnezeu prin subțirimea ființei noastre.

·        Cel ce a cucerit această cetățuie de pe vârf nu poate fi ținut de lanțurile simțirii lucrurilor, nu vede nici una din desfătările vieții; nu deosebește pe cel evlavios de cel neevlavios; ci precum Dumnezeu face să plouă și face să răsară soarele peste drepți și nedrepți, peste răi și buni (Matei 5,45), așa și el își trimite și-și întinde razele dragostei către toți și nu-și îngustează inima, ci și-o lărgește în iubirea tuturor. El se simte strâmtorat și chinuit că nu poate atâta bine cât vrea. Din aceasta pornește ca din Eden un fel de alt izvor al umilinței spre smerită cugetare, spre nepătimire și spre înălțarea la rugăciunea neîmprăștiată; un izvor care adapă fața întregii zidiri gândite a lui Dumnezeu.

·        Lumina Duhului dumnezeiesc, sălășluită în suflet, obișnuiește să se depărteze din pricina trândăviei, a nepurtării de grijă și a nepăsării arătată în cuvinte și mâncări. (Sălășluirea Duhului Sfânt împreună cu umilința este una cu o delicatețe extremă a sufletului, contrară grosolăniei manifestată în nepăsare, lăcomie și trufie. În cazul din urmă sufletul se umple de fiare și devine asemenea lor.) Negrija la mâncări și mustul hranei, ca și neînfrânarea limbii și nepaza ochilor, obișnuiesc să alunge din suflet lumina și să ne facă întunecați. Iar umplându-ne noi de întuneric, îndată încep să umble prin sufletul nostru toate fiarele câmpului inimii noastre și toți leii sau gândurile patimilor, căutând cu răcnet hrana pentru patimi și să răpească comoara așezată în noi de Duhul. Iar înfrânarea care ne este prietenă cu adevărat și rugăciunea care ne face îngeri, nu numai că nu lasă nimic din acestea să intre în suflet, ci păstrează și lumina Duhului nestinsă în jurul minții, iar inima o face liniștită și curată și izvor de dumnezeiască umilință, pe când sufletul îl lărgește spre dragostea lui Dumnezeu și-l unește întreg cu Hristos întreg, prin bucurie și feciorie.

·        Să nu zici în inima ta: îmi este cu neputință să dobândesc de aici înainte curăția fecioriei, după ce am căzut în stricăciunea și nebunia trupului în multe chinuri. Căci unde se stăruie cu ostenelile pocăinței și cu căldura inimii în greau pătimire și curg râuri de lacrimi din umilința inimii, acolo se dărâmă toate întăriturile, se stinge tot focul patimilor și se săvârșește renașterea de sus, prin venirea Mângâietorului; și sufletul se face iarăși palat al curăției și al fecioriei. Coborându-se apoi Dumnezeu în acesta, printr-o lumină și bucurie negrăită, și șezând pe înălțimea minții lui ca pe un tron de slavă, dă pacea Sa puterilor lui, zicând: „Pace vouă”, din partea patimilor care vă războiesc; „pacea Mea dau vouă”, ca să vă mișcați potrivit cu firea; „pacea Mea o las vouă”, (Ioan 14,27), ca să vă desăvârșiți mai presus de fire. Deci tămăduind cele trei părți ale sufletului prin întreitul dar al păcii și ridicându-l pe acesta la desăvârșirea întreită și unindu-l cu Sine, îl face întreg feciorelnic și frumos, învăluindu-l în buna mireasmă a mirului curăției. și zice către el: „Scoală-te și apropie-te de Mine, frumoasa Mea porumbiță”, prin înțelepciunea cu fapta, că iată iarna patimilor a trecut; furtuna gândurilor de plăcere s-a dus odată cu ea; florile virtuților s-au arătat cu buna mireasmă a cugetărilor în pământul inimii tale. Ridică-te și vino aproape de Mine, în cunoștința contemplării naturale. Vino porumbița Mea, sub acoperământul și în întunericul teologiei tainice și al credinței tale tare ca piatra, în Mine, Dumnezeul tău (Cânt. cânt. 2,10-14).

·        Bine este a muri lumii și a viețui lui Hristos. Căci altfel nu poate cineva să se nască de sus, după cuvântul Domnului. Iar dacă nu se naște de sus, nu poate nici intra în Împărăția cerurilor (Ioan 3,5). Această naștere însă vine din ascultarea de părinții duhovnicești. Căci de nu vom da întâi chip în noi seminției cuvântului prin învățătura părinților și nu ne vom face fii ai lui Dumnezeu prin ei, nu vom putea să ne naștem de sus. Așa s-au născut cei doisprezece din Hristos cel Unul, iar cei șaptezeci s-au născut din cei doisprezece și s-au făcut fii ai lui Dumnezeu și Tatălui, după cuvântul Domnului: „Voi sunteți fiii Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 5,45). De aceea și Pavel zice către noi: „Măcar că aveți mulți învățători, dar nu mulți părinți. Eu v-am născut pe voi, fiți următorii mei” (1 Cor. 4,15).

·        A nu asculta de părintele duhovnicesc după pilda Fiului, Care s-a făcut ascultător Tatălui până la moarte și cruce (Filip. 2,8), înseamnă a nu te naște de sus. Iar cel ce nu s-a făcut fiu iubit al unui părinte bun, cum va fi părinte, dacă nu s-a născut prin cuvânt și Duh de sus? Cum va fi și el părinte bun al unor fii buni și cum va naște copii buni, după chipul bunătății părintelui lor? Iar dacă nu e așa, fără îndoială cum e pomul, așa va fi și roada.

·        Lipsa evlaviei este puiul atotrău al iubirii celei rele de argint al pizmei. Iar dacă nu e rea, cu atât mai mult cea care-l naște. Căci ea face pe fiii oamenilor să prețuiască mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos și înfățișează pe Făcătorul materiei mai mic decât materia. Căci îi înduplecă să slujească mai mult materiei decât lui Dumnezeu, pe cei ce aduc închinare făpturii în locul Făcătorului și schimbă adevărul lui Dumnezeu în minciună. Iar dacă această boală e un rău așa de mare, încât primește ca un al doilea nume pe cel de slujire la idoli, nu întrece orice răutate sufletul care bolește de bună voie de aceasta?

·        Dacă iubești aurul, nu iubești pe Hristos. Iar dacă nu iubești pe Hristos și iubești aurul, ia seama cui te face asemenea acest tiran? Aceluia care era ucenic, dar fără credință, care era prieten, dar s-a arătat vânzător și și-a bătut joc de Stăpânul tuturor și a căzut ca un nevrednic din credința și din dragostea față de El și s-a rostogolit în adâncul deznădejdii. Teme-te de pilda aceluia și ascultă de mine și fugi de aur și de dragostea lui, ca să poți câștiga pe Hristos, dacă te iubești pe tine. Căci știi locul unde a ajuns cel ce a căzut.

·        Nu te grăbi niciodată să ajungi în scaun de întâistătător prin aur sau prin ajutorul oamenilor și prin rugăminți, fără chemare de sus, chiar dacă te știi în stare să folosești sufletelor. Căci acestea trei te vor urmări și una din ele te va ajunge: sau îți va veni asupra nemulțumirea și mânia lui Dumnezeu prin felurite greutăți și necazuri, căci nu vor lupta împotriva ta numai oameni, ci și aproape toată zidirea și-ți va fi viața plină de suspin; sau vei fi scos de multă necinste de cei mai tari ca tine; sau vei muri fără vreme, fiind tăiat de la viața aceasta.

·        Nu poate să disprețuiască cineva slava și necinstea și să ajungă deasupra plăcerii și durerii, de nu se va hotărî să privească spre sfârșiturile lucrurilor. Căci când va vedea toată slava, plăcerea, desfătarea, bogăția și bunăstarea că sfârșesc în nimic și tuturor le urmează și pe toate le strică moartea, atunci, disprețuind deșertăciunea vădită a tuturor lucrurilor omenești, își va întoarce simțurile (sufletului) spre sfârșiturile lucrurilor dumnezeiești și se va prinde de ele. Căci ele sunt cu adevărat și nu se pot strica nicidecum. Iar prinzându-se de acestea, se ridică deasupra durerii și plăcerii: a durerii, ca unul ce a biruit iubirea de plăcere, de slavă și de bani a sufletului; a plăcerii, ca unul ce a lepădat simțirea lumii și, drept urmare, fie că e slăvit, fie că e disprețuit, rămâne același. Căci fie că se află în dureri, fie în odihna trupului, pentru toate mulțumește lui Dumnezeu și nu se coboară cu gândul la cele de jos.

·        Cel ce se nevoiește trebuie să-și cunoască mișcările și preocupările sufletului chiar și din visurile lui și să aibă grijă de starea lui. Căci după preocuparea omului din lăuntru și după grijile lui sunt și mișcările trupului și nălucirile minții. Dacă cineva are sufletul iubitor de cele materiale și de plăceri, își nălucește câștiguri de lucruri și de bani, sau chipuri de femei și împreunări pătimașe, din care vine îmbrăcămintea pătată și întinăciunea trupului. Iar dacă are sufletul lacom și iubitor de argint, vede totdeauna aur și pe acesta îl dorește, se lăcomește după dobânzi și le așază în visterii și e osândit ca un om fără milă. Dacă are un suflet înclinat spre mânie și dușmănie, este urmărit de fiare și de șerpi veninoși și e năpădit de temeri și de spaime. Iar dacă își are sufletul îngâmfat de slavă deșartă, își nălucește laude și primiri din partea mulțimii, scaune de stăpânire și de conducere și le socotește, chiar când e treaz, pe ce încă nu le are, ca și când le are sau le va avea cu siguranță. Dacă e cu sufletul plin de mândrie și de trufie, se vede pe sine purtat în trăsuri strălucitoare și uneori zburând în văzduh și pe toți îi vede tremurând de covârșirea puterii lui. La fel și omul iubitor de Dumnezeu, fiind sârguincios întru lucrarea virtuții și drept în nevoințele pentru evlavie și cu sufletul curat de pofta celor materiale, vede în visuri sfârșiturile înfricoșătoare. Rugându-se pururi, el se ține în stare de umilință și de pace cu sufletul și cu trupul și când se trezește, vede pe obrajii săi lacrimi, iar pe buzele lui are cuvinte către Dumnezeu.

·        Dintre cele ce ni se nălucesc în somn, unele sunt simple visuri, altele vederi, iar altele descoperiri. Visurile sunt toate cele care nu rămân neschimbate în închipuirea minții, ci se amestecă, se alungă și se schimbă des dintr-unul într-altul. Din ele nu vine nici un folos pentru cei ce și le nălucesc, și după trezire se destramă. Pe acestea trebuie să și le disprețuiască cei ce se nevoiesc. Vederile sunt cele care rămân neschimbate și nu se prefac dintr-una într-alta, ci rămân întipărite în minte și neuitate timp îndelungat; de asemenea, cele care arată sfârșituri ale lucrurilor viitoare și aduc sufletului folos prin umilință și din vedenii înfricoșătoare, făcând pe cel ce are să-și adune mintea și să tremure de vederea înfricoșătoare și neschimbată a celor ce i se arată. La acestea trebuie să fie cu luare-aminte cei ce se nevoiesc. Iar descoperirile sunt vederile sufletului curat și luminat, în afară de toată simțirea, care au ca cuprins lucruri și înțelesuri dumnezeiești minunate, deslușirea unor taine ascunse ale lui Dumnezeu și dezlegarea unor mari întrebări ce ni se pun, precum și schimbarea obștească a unor lucruri lumești și omenești.

·        Dintre cele pomenite, cele dintâi sunt ale oamenilor iubitori de cele materiale și de trup, al căror dumnezeu e pântecele și săturarea fără măsură, a căror întunecime de minte vine dintr-o viață fără de grijă și tocită de patimi și cărora le stârnesc dracii năluciri, bătându-și joc de ei. Cele de al doilea sunt ale căror sârguincioși și curățiți în simțirile sufletului, care prin cele ce li se arată sunt dăruiți cu înțelegerea lucrurilor dumnezeiești și cu sporirea în oricare. Iar cele din urmă sunt ale celor desăvârșiți, care stau sub lucrarea Duhului dumnezeiesc și sunt uniți cu Dumnezeu datorită sufletului lor ajuns la cunoașterea lui Dumnezeu (datorită sufletului teolog). (Cele trei trepte ale vieții duhovnicești se cunosc și după cele trei feluri de arătări din somn: visuri, vederi și descoperiri. În cele din urmă are loc o inițiativă accentuată a Duhului Sfânt).

·        Nu toți au vederi adevărate în somn, nici nu se întipăresc acestea în mintea tuturor, ci numai aceia care sunt curați cu mintea și limpeziți în simțurile sufletului și care aleargă spre contemplarea naturală; numai aceia care nu au nici o preocupare de lucrurile vieții și nici o grijă pentru viața de aici; aceia ale căror îndelungate flămânziri i-au dus la înfrânarea cuprinzătoare și ale căror sudori și osteneli după Dumnezeu au aflat, în locul cel sfânt al lui Dumnezeu, cunoștința lucrurilor și odihna înțelepciunii celei mai înalte; aceia a căror viață îngerească e ascunsă la Dumnezeu și a căror înaintare s-a suit de la sfânta liniște la treapta proorocilor Bisericii lui Dumnezeu. Despre acestea a vorbit Dumnezeu și lui Moisi: „De va fi proroc între voi, Mă voi arăta lui în somn, și în vedere voi grăi către el” (Numeri 12,6). Iar către Ioil: „și va fi după acestea că voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri și fiicele voastre vor prooroci și bătrânii voștri vor avea visuri și tinerii voștri vor avea vedenii” (Ioil 2,28).

·        Câtă vreme sufletul e dezbinat în el însuși și puterile lui se mișcă fără rânduială, câtă vreme n-a primit în sine razele dumnezeiești, nu s-a învrednicit nici de eliberarea din robia cugetului trupesc și nu s-a bucurat nici de pace. Dacă a încetat de curând războiul patimilor neastâmpărate, sufletul are nevoie de multă tăcere a buzelor, încât să zică asemenea lui David: „Eu ca un surd n-am auzit și ca un mut nu mi-am deschis gura mea” (Ps.37,14). Trebuie să fie pururi trist și să umble mâhnit pe calea poruncilor lui Hristos, cât e supărat de vrăjmași, și să aștepte venirea Mângâietorului, prin care primind umilința și lacrimile care-l spală, va dobândi cununa libertății.

·        Mintea curățită de tot noroiul se face sufletului cer înstelat de înțelesuri strălucitoare și atotluminoase și Soarele dreptății luminează în ea, trimițând în lume razele luminoase ale cunoștinței de Dumnezeu (ale teologiei). Iar rațiunea acestei minți, făcându-se curată, scoate din adâncul Înțelepciunii rațiunile simple și neamestecate ale lucrurilor și descoperirile lămurite ale celor ascunse, înfățișând-le minții, pentru a cunoaște care este adâncul, înălțimea și lărgimea cunoștinței lui Dumnezeu. și mintea, primindu-le pe acestea la sânul ei în chip firesc, face cunoscute adâncurile Duhului, prin cuvânt, tuturor celor ce au Duh dumnezeiesc în cele din lăuntru și dă pe față vicleniile dracilor și povestește tainele Împărăția cerurilor (Ps. 29, 12-13).

·        Dorințele și imboldurile trupești le oprește înfrânarea și aprinderile inimii le răcește citirea dumnezeieștilor Scripturi, le smerește rugăciunea neîncetată și le potolește, ca un untdelemn, umilința.

·        Nimic nu face pe om așa de mult împreună-vorbitor cu Dumnezeu ca rugăciunea curată și nematerială. (E rugăciunea fără gânduri și chipuri împrumutate de la lucruri. Această rugăciune nu mai are nimic care să se intercaleze între minte și Dumnezeu, care să întrerupă dialogul Ei cu El, care să facă mintea să se mărginească după chipul lucrurilor și să nu mai vadă prin infidelul ei infinitatea dumnezeiască.) Pe cel ce se roagă cu gândul, ea îl știe unit fără împărtășire cu Cuvântul, atunci când sufletul și l-a spălat cu lacrimi și l-a îndulcit cu dulceața umilinței și l-a luminat cu lumina Duhului.

·        E bună și cantitatea în cântarea rugăciunilor, atunci când e stăpânită de stăruință și luare-aminte. Dar ceea ce dă viață sufletului este calitatea; aceasta pricinuiește și roada. Iar calitatea cântării și rugăciunii stă în a se ruga cineva cu duhul și cu mintea. și se roagă cineva cu mintea când, rugându-se și cântând, privește la înțelesul ce se află în dumnezeiasca Scriptură și primește prin aceste urcușuri de înțelesuri în inima sa, prin cugetări vrednice de Dumnezeu. Sufletul, fiind răpit de acestea în chip înțelegător în văzduhul luminii, e luminat și curățit tot mai mult și se ridică întreg spre ceruri, unde vede frumusețile bunătăților rânduite sfințite. Aprinzându-se de dorința acestora, îndată sloboade din ochi rodul rugăciunii și lacrimile încep să-i curgă sub lucrarea de lumină făcătoare a Duhului. (Cunoașterea cea mai înaltă de Dumnezeu și lacrimile fac casă bună. Căci e o cunoaștere prin „vedere” a bunătății iubirii lui Dumnezeu ce ne așteaptă, sau ni se dăruiesc în parte încă de acum. Mai bine zis e o cunoaștere și o simțire a iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu, care nu se poate să nu stoarcă lacrimi. Iar această cunoaștere prin vedere și prin trăire are loc în starea rugăciunii mintale sau înțelegătoare, a rugăciunii care reprezintă starea de dialog direct a minții cu Dumnezeu, de adunare a minții în indefinitul ei în fața infinității iubirii lui Dumnezeu. Ca și sfântul Simeon, dascălul său, Nichita unește strâns lumina Duhului, sau vederea nesfârșitului dumnezeiesc, cu lacrimile, și pe amândouă cu rugăciunea, ca nemijlocită convorbire a sufletului cu Dumnezeu cel preadulce în manifestarea iubirii Lui nesfârșite.) Gustul acestora e atât de dulce, încât cel ce s-a făcut părtaș de ele uită uneori și de hrana trupească. Acesta este rodul rugăciunii, care răsare în sufletele celor ce se roagă, din calitatea gândită a cântării.

·        Unde se vede roada Duhului, acolo este și calitatea gândită a rugăciunii. și unde e calitatea aceasta, acolo e foarte bună și cantitatea cântării. Iar unde nu se arată rodul, e seacă și calitatea. și dacă aceasta este uscată, de prisos este și cantitatea, care deși înseamnă deprinderea trupului, totuși nu aduce celor mai mulți nici un câștig.

·        Rugându-te și cântând psalmi Domnului, ia aminte la viclenie. Căci dracii sau ne înșală, furișându-ne în simțirea sufletului să spunem unele în locul altora, abătând stihurile psalmilor spre hulire, ca să zicem cu gura cele ce nu se cuvin; sau, făcând noi începutul psalmilor, pun sfârșit cuvântului nostru, risipindu-le pe celelalte din minte; sau ne întorc mereu la același stih, nelăsându-ne, din pricina uitării, să găsim stihul următor al psalmului; sau, aflându-ne la mijlocul psalmului, iau deodată din mintea noastră toată amintirea stihurilor rostite, încât nici nu ne mai aducem aminte de stihuri am avut în gură și nu mai putem să le aflăm și să le aducem iarăși pe limbă. Iar aceasta o fac ca să ne arunce în negrijă și în trândăvie și ca să zădărnicească roadele rugăciunii noastre, punându-ne în minte că s-a făcut târziu. Tu însă stăruiește cu putere și urmărește psalmul cu și mai multă liniște, ca să culegi folosul rugăciunii din stihuri, prin vedere (contemplare), și să te îmbogățești cu luminarea Duhului, care se ivește în sufletele celor ce se roagă. (Se stăruie asupra rugăciunii prin cuvinte și psalmodiere și asupra legăturii ei cu contemplația, care se ivește din aprofundarea în înțelesul cuvintelor. E necesară rostirea stăruitoare a cuvintelor rugăciunii, căci prin aceasta se face un efort și se ține cugetarea la înțelesurile din ele, al căror cuprins niciodată nu se epuizează. Altfel, sub pretextul unei contemplări nemijlocită de cuvintele rugăciunii rostite, se produce o împrăștiere neglijentă a cugetării și nu se dobândește o adâncire în aceleași înțelesuri inepuizabile exprimate prin rugăciune. Nu trebuie să rostim nici cuvintele rugăciunii fără concentrarea minții, dar nu trebuie să neglijăm, sub pretextul contemplării, nici rostirea cuvintelor rugăciunilor.)

·        Când ți s-ar întâmpla una ca aceasta în vreme ce te rogi cu luare-aminte, să nu te lenevești și să cazi în nepăsare, nici să nu prețuiești mai mult odihna trupului decât folosul sufletului, luând seama că e ceasul târziu. Ci unde ți se va întâmpla robirea minții, acolo să stai pe loc. Dacă ți s-ar întâmpla spre sfârșitul psalmului, revino din nou cu toată râvna la început și, pornind de la început, urmărește iarăși psalmul pe calea lui, chiar dacă ți s-ar întâmpla de mai multe ori într-un ceas robirea minții. Făcând tu aceasta, dracii nu vor putea suferi răbdarea stăruinței și încordarea râvnei tale, ŗi umplându-se de rușine, se vor depărta de la tine.

·        Să cunoști fără greșeală că rugăciunea neîncetată este aceea care nu se isprăvește din suflet toată ziua și toată noaptea. Ea nu se arată privitorilor în întinderea mâinilor, sau în înfățișarea trupului și în sunetul limbii, ci se face cunoscută celor ce știu să înțeleagă, în meditația cugetării, în lucrarea minții și în pomenirea lui Dumnezeu cu umilință stăruitoare.

·        Cineva poate să stăruie pururi în rugăciune, când își are gândurile adunate în minte întru pace și evlavie multă, săpând în ele adâncurile lui Dumnezeu și căutând să guste de acolo preadulcea băutură a vederii (contemplării). Dacă lipsește această pace, nu poate. Căci rugăciunea neîncetată a dobândit-o numai acela ale cărui puteri sufletești înaintează prin cunoștință.

·        De cânți rugăciune lui Dumnezeu și un frate stă la ușa chiliei tale și bate, să nu pui mai presus fapta rugăciunii decât fapta dragostei și să treci cu vederea pe fratele tău. Căci acest lucru nu e plăcut lui Dumnezeu. El vrea untdelemnul iubirii și nu jertfa rugăciunii. Lăsând deci darul rugăciunii, dă cuvânt de iubire fratelui, slujindu-l pe el. Apoi, întorcându-te, adu darul tău Tatălui duhurilor, cu lacrimi și cu inimă zdrobită și duh drept se va înnoi în cele din lăuntru ale tale.

·        Taina rugăciunii nu se săvârșește în vreme și în loc hotărât. Căci de hotărăști cele ale rugăciunii în ceasuri și timpuri și locuri, timpul rămas în afară își varsă veninul în alte lucruri ale deșertăciunii. (Timpul este prilejul unui dialog necontenit cu Dumnezeu. Altfel nu înaintăm prin el spre Dumnezeu, nu e legat de veșnicie, ci devine fără rost. Desigur că dialogul acesta, fiind un dialog al iubirii, toată fapta de iubire dă timpului un rost, îl scapă de deșertăciune. Altfel timpul rămâne deșert și-și varsă veninul deșertăciunii în toate preocupările noastre.) Rugăciunea înseamnă mișcarea necontenită a minții în jurul lui Dumnezeu; fapta ei stă în învârtirea sufletului în jurul lucrărilor dumnezeiești; iar sfârșitul ei e lipirea cugetării de Dumnezeu și înălțarea la un singur duh cu El, după regula și cuvântul apostolului.

·        Chiar dacă ți-ai omorât mădularele și ți-ai înviat sufletul prin duh și te-ai învrednicit de daruri mai presus de fire de la Dumnezeu, să nu-ți lași puterea cugetătoare a sufletului să lenevească, ci obișnuiește-o să-și miște pururi amintirea în jurul păcatelor ce le-ai săvârșit și a chinurilor iadului și socotește-te cu mintea vrednic de osândă. Învârtindu-ți astfel mintea în acestea și socotindu-se așa, îți vei păstra duhul înfrânt și vei avea în tine izvorul umilinței, izvorând râurile harului dumnezeiesc, iar pe Dumnezeu căutând la tine și dându-ți din Duhul Său pentru sporirea inimii tale.

·        Postul cu dreaptă socoteală, având ca însoțitoare privegherea împreunată cu cugetarea și cu rugăciunea, face pe cel ce se nevoiește cu el să ajungă repede la hotarul nepătimirii, când acesta își are sufletul inundat de lacrimi pentru prisosința smereniei și când arde de dragostea lui Dumnezeu. Pe cel ajuns aici, postul îl duce la pacea duhului care este mai presus de orice minte slobodă și-l unește prin dragoste cu Dumnezeu.

·        Cel ce s-a predat pe sine de bunăvoie ostenelilor pentru virtute și străbate cu căldură calea nevoinței se învrednicește de mari daruri de la Dumnezeu. De aceea, înaintând spre mijloc, ajunge la descoperiri și vederi dumnezeiești. și se face întreg cu atât mai luminat și mai înțelept, cu cât își întinde mai mult osteneala nevoințelor. Dar cu cât urcă spre înălțimea vederii, cu atât stârnește mai mult și pizma cea mare a dracilor pierzători împotriva sa. Căci nu rabdă aceștia să vadă om strămutat în fire de înger. Din pricina aceasta întind împotriva lui, când acesta nu bagă de seamă, săgeata ascuțită a părerii de sine. Dacă va descoperi viclenia și va fugi în cetatea smereniei, disprețuindu-se pe sine, va scăpa de pierzania mândriei și va intra la limanurile mântuirii. De nu se va întâmpla așa, ci va fi părăsit de sus, va fi dat duhurilor care-l cer spre pedepsirea fără de voie, fiindcă nu s-a lăsat cercat de cea de bunăvoie. Iar aceste duhuri sunt iubitoare de plăcere, iubitoare de trup, viclene și pline de mânie. Ele îl umilesc cumplit prin necazurile pe care le aduc, până ce-și va cunoaște neputința sa, și plângând va scăpa de încercări și va zice și el cu David: „Bine este că m-ai smerit pe mine, ca să văd dreptățile Tale” (Ps. CXVIII,71).

·        Dumnezeu nu vrea ca noi să fim pururi înjosiți de patimi, ci, urmăriți de ele ca de niște iepuri, să-l socotim numai pe El stâncă de scăpare. Căci altfel n-ar fi zis: „Eu am zis: dumnezei sunteți și toți fii ai Celui preaînalt” (Ps. LXXXI, 6). El mai vrea să fim și ca niște cerbi care aleargă pe munții înalți ai poruncilor Sale și însetează după apele de viață făcătoare ale Duhului. În felul acesta, precum aceia mâncând prin fire șerpii, prefac în chip ciudat prin căldura din multa alergare firea veninoasă a lor în colț de iarbă, fără să se vatăme, așa și noi, primind în pântecele cugetării orice gând pătimaș, să-l prefacem prin alergarea însetată pe calea poruncilor lui Dumnezeu și cu puterea Duhului și prin predarea noastră lui Dumnezeu, în faptă bine mirositoare și mântuitoare a virtuții, ca să ne arătăm ca unii ce ne robim tot cugetul, prin faptă, ascultării lui Hristos. Căci lumea de sus are trebuință, pentru a se umple, nu de oameni pământești și nedesăvârșiți, ci de cei duhovnicești și desăvârșiți, care aleargă spre bărbatul desăvârșit al plinătății lui Hristos.

·        Cel ce se învârtește pururi în loc și nu vrea să se miște mai departe, se aseamănă catârului ce se mișcă pe același loc în jurul mașinii de treierat. Căci cel ce se nevoiește pururi cu trupul și se îndeletnicește numai cu deprinderea trupului, prin toată greaua pătimire, se păgubește cât se poate de mult fără să bage de seamă, neînțelegînd scopul voii dumnezeiești. Deprinderea trupească, după Pavel (1Tim. 4,8), spre puține folosește, până ce nu e înghițit cugetul trupesc de pâraiele pocăinței și nu vine în trup omorârea de viață făcătoare a Duhului și nu împărățește legea Duhului în trupul nostru cel muritor. Dar evlavia sufletului, care se vede prin cunoștința lucrurilor și a ramurilor nemuritoare, adică a cugetărilor dumnezeiești, ca un pom al vieții în lucrarea înțelegătoare a minții, curăția trupului, neprihănirea, înfrânarea cuprinzătoare, smerita cugetare, umilința, dragostea, sfințenia, cunoștința cerească, înțelepciunea cuvântului și vederea lui Dumnezeu. Deci cel ce a înaintat de la multa deprindere la o astfel de desăvârșire a evlaviei, a trecut Marea Roșie a patimilor și a intrat în pământul făgăduinței, în care curge laptele și mierea cunoștinței lui Dumnezeu, desfătarea nesecată a sfinților.

·        Cel ce nu s-a hotărât să se ridice din cele din parte și spre puțin folositoare și să se suie spre cele întru totul folositoare, mănâncă încă pâinea de orz întru sudoarea feței sale, după orânduirea de sus a lui Dumnezeu. De aceea sufletul lui nu simte dorul manei cunoscute cu mintea și a apei care curge din piatra lovită pe seama lui Israel. Dar cel ce a auzit cuvintele: „Sculați să mergem de aici” (1 Ioan 14,31) și trezit, de glasul Învățătorului, s-a sculat de la lucrarea ostenitoare și a încetat să mai mănânce din pâine durerii, acela, lepădându-se de simțire, și, gustând din paharul înțelepciunii lui Dumnezeu, a cunoscut că bun e Domnul, ca unul care, după ce a împlinit legea poruncilor în slujirea Cuvântului, s-a urcat în foișor, așteptând pogorârea Mângâietorului.

·        Trebuie să pășim spre cele ce ne stau înainte după rândurile și treptele vieții înțelepte. Trebuie să urcăm cu sârguință spre ceea ce e așezat mai sus, ca unii să ne mișcăm neîncetat în jurul lui Dumnezeu și nu cunoaștem niciodată vreo oprire în mersul spre mai bine. De la nevoința cu fapta să înaintăm la contemplația naturală a zidirii. De la aceasta trebuie să urcăm la cunoașterea tainică a lui Dumnezeu și să ne odihnim în ea de toate faptele deprinderii trupești, ca unii ce ne-am ridicat încă cunoștința acestei drepte socoteli (discernământ) și încă nu știm să pășim spre cele ce ne stau înainte și să ne întindem spre ceea ce e mai desăvârșit, suntem încă mai răi decât cei din lume, care nu cunosc regula înaintării de la vrednicia pe care o au, nici statornici urcușului până ce se vor urca ce e deasupra celorlalte vrednicii (trepte) și-și vor odihni acolo dorul lor.

·        „Descoperă ochii mei și voi înțelege minunile legii Tale” (Ps. CXVIII, 18), strigă către Dumnezeu cel acoperit de ceața cugetului pământesc. Căci neștiința minții pământești, fiind o ceață și un întuneric adânc ce acoperă vederea sufletului, îl face pe acesta întunecat și înnegurat de nu poate înțelege cele dumnezeiești și omenești, nefiind în stare să privească spre razele luminii dumnezeiești, sau să se bucure de bunătățile acelea pe care „ochiul nu ne-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit” (1 Cor. 2,9). Dezvăluindu-i-se ochii prin pocăință, sufletul vede acestea în chip curat, le aude întru cunoștință și le pricepe cu înțelegerea. (Pocăința dă sufletului de a se cunoaște și de a cunoaște tot mai bine și pe Dumnezeu însuși. Pocăința e descoperirea adâncurilor sale în legătură cu adâncurile lui Dumnezeu, de care depinde adâncimea sa și din care se hrănește.) Dar nu numai atât, ci pune și trepte ale acestor înțelesuri în inima sa și, gustând din dulceața lor, își limpezește cunoștința. Iar prin cuvânt de înțelepciune de la Dumnezeu, descrie tuturor bunătățile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le-a gătit celor ce-L iubesc pe El și îndeamnă pe toți să vină la împărtășirea de ele, prin multe nevoințe și lacrimi.

·        Darurile Duhului Sfânt fiind șapte, Scriptura începând de la cel dintâi, le numără de la înțelepciune și coboară spre sfârșit până la frica dumnezeiască a Duhului. Deci zice: „Duhul înțelepciunii, duhul înțelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoștinței, duhul evlaviei și duhul temerii de la Dumnezeu” (Isaia 11,2). Noi însă trebuie să începem de la temerea care curățește, adică de la frica de chinuri, ca prin acestea, depărtându-ne mai întâi de rău și curățindu-se prin pocăință de petele păcatului, să ajungem la frica duhului cea curată, mergând pe calea ce duce la ea și odihnindu-ne în ea în toată lucrarea virtuții.

·        Astfel citesc Scripturile cei începători în viața de evlavie, astfel cei ce au înaintat până la mijloc și astfel cei ce au alergat până la desăvârșire. Celor dintâi citirea le este pâinea de la masa lui Dumnezeu, care susține inimile lor în sfintele nevoințe ale virtuții și le dă vigoarea tăriei pentru lupta cu duhurile care pricinuiesc patimile, și-i face luptări viteji împotriva dracilor, ca să poată zice: „Gătit-ai înaintea mea masă împotriva celor ce mă necăjesc pe mine” (Ps. 22,5). Celor de-al doilea, le este vin din potirul dumnezeiesc învelind inimile lor și scoțându-i din ei înșiși prin puterea înțelesurilor și ridicându-le mintea de la litera care-i ca să cerceteze adâncurile duhului ei și să le fie întreagă născătoare și descoperite de înțelesuri, încât să poată spune și aceștia, cu drept cuvânt: „Paharul Tău mă îmbată cu tăria lui” (Ps. 22,5). Iar celor din urmă, le este untdelemn al Duhului dumnezeiesc, înfrăgezindu-le sufletul, îmblânzindu-l și smerindu-l prin covârșirea iluminărilor dumnezeiești și ridicându-l mai presus de slăbiciunea trupului, ca să poată striga și ei, bucurându-se: „Vărsat-ai untdelemnul peste capul meu și mila Ta mă va urma în toate zilele vieții mele” (Ps. 22,5,6).

·        Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-se trup și dând subzistență firii noastre în Sine și aflându-se om desăvârșit, afară de păcat, a îndumnezeit-o, zidind-o pe aceasta din nou, ca Dumnezeu desăvârșit. și fiind Rațiune a primei Minți și Dumnezeu, s-a unit cu partea rațională a firii omenești, dându-i aripi ca să zboare la înălțime și să cugete și să gândească la cele dumnezeiești. (Rațiunii omenești i se deschid prin faptul că e personalizată în Rațiunea ipostatică dumnezeiască, înălțimile nesfârșite ale vieții lui Dumnezeu și înțelesurile adâncite în Dumnezeu ale tuturor lucrurilor create și susținute de El și în El.) Dar fiind și foc, a întărit puternic cu focul ființial și dumnezeiesc iuțimea firii omenești, împotriva patimilor și a dracilor. În sfârșit, fiind ținta dorinței întregii firi raționale și odihna poftei ei, a lărgit partea poftitoare a firii noastre, ca să se poată împărtăși de bunătățile vieții veșnice cu dragoste plină de simțire. și așa, înnoind omul întreg în Sine, l-a făcut din vechi nou, ca să nu mai poarte în starea reînnoită nici un motiv de învinovățire a Cuvântului ziditor. (În Fiul lui Dumnezeu întrupat nu e numai ceea ce corespunde rațiunii noastre, ca să o readucă pe aceasta, prin întrupare, la dreapta ei folosire, ci și ceea ce corespunde mâniei și poftei firii omenești. De aceea El a readus și mânia firii noastre la dreapta ei folosire împotriva păcatului și a readus și pofta noastră la poftirea a ceea ce merită să fie poftit și a lărgit și a adâncit această poftă ca să poată dori și să se poată desfăta de infinitatea vieții și iubirii dumnezeiești.)

·        Liturghisind Cuvântul în Sine rezidirea noastră, s-a jertfit El însuși pe Sine pentru noi prin cruce și moarte și dă pururi trupul Său neprihănit să fie jertfit și ni-L îmbie în fiecare zi spre hrană susținătoare de suflet. Astfel, mâncând trupul și bând sângele preacinstit al Său, putem să ajungem, întru simțirea sufletului, prin împărtășire, mai buni decât suntem. Amestecați cu acestea, suntem prefăcuți din ceea ce e mai mic în ceea ce e mai mare și uniți în chip îndoit cu Cuvântul îndoit, adică prin trup și suflet rațional, cu Dumnezeu cel întrupat și de-o ființă cu noi după trup, ca să nu mai fim ai noștri, ci ai Celui ce ne-a unit pe noi cu Sine, prin masa nemuritoare, și ne-a făcut să fim prin lucrare ceea ce este El prin fire.

·        Drept aceea, dacă ne vom apropia să mâncăm din pâinea aceasta și să bem din potirul acesta prin cele două puteri ale firii, după ce ne-am făcut cercați întru ostenelile virtuților și ne-am curățit prin lacrimi, Cuvântul îndoit se amestecă cu noi întreg, întru blândețe, prefăcându-ne în ai Săi, ca unul ce e întrupat și de-o ființă cu noi, după omenitate; și îndumnezeindu-ne întregi prin rațiunea cunoștinței, și făcându-ne ai Săi, ca pe unii ajunși de un chip cu Sine și frați cu El, Care e Dumnezeu și de-o ființă cu Tatăl. Dar dacă se apropie de noi, aflându-ne amestecați cu conținutul patimilor și pătați de întinăciunea păcatului, ne arde și ne topește întregi care mistuie în chip firesc păcatul și taie viața noastră nu cu voia bunătății Sale, ci silit de disprețul nesimțirii noastre.

·        Domnul, apropiindu-se în chip nevăzut, călătorind împreună cu toți cei ce-au început să umble pe calea poruncilor Sale prin iubirea de înțelepciune cea lucrătoare, ajutându-le ca unora ce au cugetul nedesăvârșit, iar sufletul le șovăie în cele ale virtuții. Iar cât privește pe cei ai căror ochi sufletești sunt ținuți încă de nu văd sporirea lor, pentru că nu văd că Domnul călătorește cu ei și lucrează împreună cu ei să se izbăvească de patimi, și le întinde o mână de ajutor spre dobândirea a toată virtutea, dar înaintează în nevoințele evlaviei și ajung prin smerenie la nepătimire, Cuvântul nu voiește ca ei să se oprească aici, slăbiți de ostenelile virtuților, ci să meargă mai departe și să urce la contemplație. De aceea, hrănindu-i cu măsură, cu pâinea lacrimilor, îi binecuvântează cu lumina umilinței și le deschide mintea ca să înțeleagă adâncul Scripturilor dumnezeiești și prin aceasta să cunoască firile și rațiunile lucrurilor. Apoi se retrage îndată de la ei, ca ei să se ridice și să caute cu și mai multă sârguință să afle care este cunoștința lucrurilor și înălțarea ce le vine din ea. și căutând-o ei aceasta cu sârguință, se ridică la o slujire mai înaltă a Cuvântului, și vestesc tuturor învierea Cuvântului, pe care au cunoscut-o prin lucrare și contemplație.

·        Cu dreptate osândește Cuvântul zăbava celor ce întârzie multă vreme în ostenelile deprinderii și nu vor să se strămute de la ea și să urce la treapta mai înaltă a vederii, zicându-le: „O, voi nepricepuților și zăbavnici cu inima a crede” (Luca 24,25) în Cuvântul, Care poate să descopere contemplația naturală celor ce umblă cu duhul în adâncurile Duhului. Căci a nu voii să treci de la nevoințele începătoare la cele mai desăvârșite și de la trupul literei dumnezeieștii Scripturi, la înțelesul Cuvântului, e semnul unui suflet leneș și care n-a gustat Cuvântul dumnezeiesc, ci cugetă lucru mare despre sporirea sa. Acestui suflet nu i va spune numai, ca unuia ce-și poartă stinsă candela sa: „Du-te și cumpără untdelemn de la cei ce vând” (Matei 25,9), ci i se va închide ușa de la cămara de nuntă, zicându-i-se: „Du-te, nu știu de unde ești” (Matei 25,12).

·        Când Cuvântul lui Dumnezeu vine la sufletul căzut, ca în cetatea Betaniei, ca să învie mintea lui omorâtă de păcat și îngropată sub stricăciunea patimilor, atunci înțelepciunea și dreptatea, scufundate în întristare de moartea minții, vin plângând înaintea Lui și zic: „Dacă erai aici la noi, păzind și supraveghind, fratele nostru nu ar fi murit” (Ioan 11,21), adică n-ar fi murit fratele nostru mintea, din pricina păcatelor. Apoi dreptatea se grăbește să hrănească Cuvântul cu multă grijă și cu lucrarea poruncilor, și întinde masa felurită și bogată a grelei pătimiri. Iar înțelepciunea, nesocotind toate celelalte griji și greaua pătimire ostenitoare, și-a ales lucrarea minții și voiește să șadă să asculte mișcările cuvântului cunoscute cu mintea și înțelesurile lui descoperite prin contemplație. De acea, pe cea dintâi Cuvântul o primește să se nevoiască pentru a-l hrăni la masa iubirii de înțelepciune lucrătoare și felurită, dar o mustră totdeauna că se îngrijește de multe chipuri ale grelei pătimiri și se îndeletnicește cu ceea de la puține folosește; și îi spune că un lucru e de trebuință să fie căutat pentru slujirea Cuvântului: să supună ceea ce e rău, gândului bun și să prefacă cugetul pământesc al trupului în cuget duhovnicesc, prin sudorile virtuții. Pe cealaltă o laudă și și-o apropie în chip firesc, ca pe una ce și-a ales partea cea bună a cunoștinței Duhului, prin care, zburând deasupra lucrurilor omenești, pătrunde la adâncurile lui Dumnezeu (1 Cor. 2,10) și scoate de acolo mărgăritarul Cuvântului și privește visteriile ascunse ale Duhului, fapt din care i se naște o bucurie negrăită, care nu se va lua de la dânsa.

·        Sufletul rațional se împarte, cum s-a spus, în trei, dar se vede în două. Căci o latură a lui e rațională, iar alta pătimitoare. Latura rațională a lui, fiind după chipul Ziditorului, nu poate fi ținută, văzută și hotărnicită de simțuri, fiind în afara și în lăuntrul lor. Prin ea sufletul este în comunicare cu puterile înțelegătoare și dumnezeiești și tinde prin fire spre Dumnezeu, ca spre modelul său prin sfințita cunoștință a lucrurilor și se ridică la împărtășirea de frica dumnezeiască. Iar latura pătimitoare a sufletului se amestecă cu simțurile, fiind supusă patimilor și plăcerilor. Prin ea este în comuniune cu firea supusă simțurilor, care se hrănește și crește, se împărtășește de aer, de răceală, de căldură și de mâncare spre dăinuire, viață, creștere și sănătate. De aceea, schimbându-se împreună cu acestea, e cucerită uneori de pofte neraționale, abătându-se de la mișcarea cea după fire, alteori se înfurie și e dusă de mânia nerațională, care-l face pe om să nu mănânce, să nu bea, să se supere și iarăși să se bucure, îndulcindu-se de desfătări și întristându-se de necazuri. Pe drept cuvânt, latura aceasta a sufletului se numește pătimitoare, fiind pusă la încercare de patimi. Deci „când muritorul acesta va fi înghițit de viață” (1 Cor. 15,54) Cuvântului, biruind cel mai bun, atunci și viața lui Iisus se va arăta în trupul nostru muritor, așezând în noi moartea de viață făcătoare a nepătimirii și dăruindu-ne nestricăciunea nemuririi întru dorirea Duhului.

·        Precum Ziditorul tuturor a avut în Sine, înainte de a face toate din cele ce nu sunt, cunoștința, firile și rațiunile tuturor lucrurilor, ca un Împărat al veacurilor și ca un mai înainte știutor, așa a făcut și pe omul plăsmuit după chipul Său ca împărat al zidirii, să aibă rațiunile, firile și cunoștința tuturor lucrurilor în sine. Calitatea uscată și rece a cărnii o are din pământ prin plăsmuirea ei, căldura sângelui și starea lui lichidă o are din aer și din foc. Iar starea lichidă și răcoroasă a sucurilor o are din apă. De la plante are puterea de creștere, iar de la toate cele vii are puterea hrănitoare. De la dobitoacele necuvântătoare, are latura pătimitoare. De la îngeri, mintea și rațiunea. De la Dumnezeu are suflarea nematerială, sufletul netrupesc și nemuritor, văzut în minte, în rațiune și în puterea Duhului Sfânt spre a fi și a viețui.

·        Mintea noastră, fiind chip al lui Dumnezeu, are ce-i al său întru sine, când rămâne întru ale sale și nu se mișcă departe de vrednicia și de firea sa. De aceea iubește să petreacă în cele din jurul lui Dumnezeu și caută să se unească cu El, de la Care-și are începutul și prin Care se mișcă și spre Care aleargă, prin însușirile firești și dorește să-I urmeze în simplitate și iubirea de oameni. Din aceeași pricină, născând și ea cuvântul, rezidește ca alte ceruri sufletele oamenilor de același neam cu sine și le face tari prin răbdare și prin virtuțile cu fapta. De asemenea le face vii prin duhul gurii sale, dându-le putere împotriva patimilor stricăcioase. și așa se vădește și ea ziditoare a lumii înțelegătoare, imitând pe Dumnezeu Ziditorul lumii mari. (Omul este un creator în ordinea cunoscută prin gândire, dar nu mai puțin reală decât cea cunoscută cu simțurile. El este creator prin cuvânt ca expresie a iubirii sale. El recrează sufletele semenilor săi, le insuflă viață, le dă putere să se rețină de la rău, adică de la înaintarea spre nimic, să se dezvolte în bine sau în existență. Dar aceasta o poate face numai în conlucrare cu Duhul dumnezeiesc și conducând sufletele spre Dumnezeu, izvorul vieții.) De aceea aude limpede de sus: „Cel ce face vrednic din nevrednic este ca gura Mea” (Iov 14,4). (Duhul legat de cuvântul omului, adresat semenilor săi, îi face de fapt vii pe aceștia. Iar viața aceasta e tărie împotriva patimilor egoiste, împotriva robiei și slăbiciunii lor și e relație cu Persoana lui Hristos și a semenilor, relație întru care este viață. E o căldură care ne este comunicată prin cuvântul de atenție și de îmbărbătare al semenilor noștri. Chiar în acest cuvânt se activează comuniunea lor cu noi și iradierea vieții lor în noi, care, când este puternică, este din puterea Duhului.)

·        Cumplit lucru este neștiința și dincolo de toate cele cumplite, fiind un întuneric de să-l pipăi cu mâna. Ea face sufletele în care intră, întunecate; ea dezbină puterea lui cugetătoare în multe și desparte sufletul din unirea cu Dumnezeu. Tot ce adună ea este lipsit de rațiune. Căci ne face în întregime neraționali și nesimțitori, precum neștiința îngroșată se face sufletului covârșit de ea, adânc prăpăstios de iad, în care e adunată toată osânda, durerea, întristarea și suspinul. Dimpotrivă, cunoștința dumnezeiască îi este bucurie și revărsare nesfârșită de lumină, făcând sufletele în care se sălășluiește prin curăție, luminoase într-un chip dumnezeiesc. Ea le umple de pace, de liniște, de bucurie, de înțelepciune negrăită și de dragoste desăvârșită.

·        Stau și se mișcă în jurul lui Dumnezeu sufletele care și-au despovărat cugetarea de cele materiale, iar doimea care se războiește în toate cu sine însăși și-au făcut-o căruță ușor de mânat care aleargă spre ceruri. („Doimea” e alcătuirea omului din suflet și trup. Când cineva a reușit să înlăture războiul dintre ele, a făcut-o căruță care aleargă ca o unitate în sus, purtată de doi cai spre ceruri. Ideea aceasta e de la sfântul Maxim (Ambiqua). Se accentuează prin aceasta apartenența mișcării spre Dumnezeu la natura umană.) Ele se mișcă în jurul lui Dumnezeu fără sfârșit, ca în jurul unui centru și a pricinii mișcării în cerc. În același timp stau neclintite și fără aplecare într-o parte sau alta, neputînd să se  împrăștie din concentrarea lor, spre cele ale simțurilor și spre amăgirea de jos a lucrurilor omenești. Acesta este sfârșitul desăvârșit al liniștirii. Spre acesta îl duce ea pe cei ce se liniștesc cu adevărat. Astfel mișcându-se, stau, și stând neclintit, se mișcă în jurul celor dumnezeiești. Până ce nu se întâmplă aceasta, ne este cu neputință nouă celor ce ni se pare că ne liniștim, să avem mintea în afară de cele materiale și de rătăcire.

·        Când ajungem la străvechea frumusețe a rațiunii, prin toată silința și stăruința, și ne împărtășim de cunoștința și de înțelepciunea dată nouă de sus prin venirea Duhului, atunci ni se face cunoscută nouă, celor ce putem să vedem în chip firesc, primul izvor și prima pricină înțeleaptă și bună a aducerii tuturor la existență. Căci nu mai e în noi nimic care s-o învinovățească din pricina păcatului care chinuiește făptura prin abaterea ei spre cele rele, când făptura, desfăcându-se de Dumnezeu, s-a surpat și, căzând de la frumusețea cea străveche, a căzut de la îndumnezeire, iar păcatul, furișat în ea, i-a dat forma lui nerațională.

·        Prima treaptă a celor ce se întind spre propășiri este cunoștința lucrurilor, venită din iubirea de înțelepciune lucrătoare, a doua e cunoștința tainelor ascunse de la Dumnezeu, în care sunt introduși tainic prin contemplarea naturală (a firii). A treia e legătura și unirea cu Prima lumină, în care se află odihna a toată înaintarea prin înțelepciunea lucrătoare și prin contemplare.

·        Păstrarea neschimbată a asemănării cu Dumnezeu, care vine din curățirea cea mai deplină și din multa dragoste a lui Dumnezeu, nu o poate face decât tinderea neîncetată a minții atotvăzătoare spre Dumnezeu. Iar aceasta se naște din suflet din liniștea stăruitoare dobândită prin virtuți, din rugăciunea fără gânduri materiale, neîmprăștiată și neîncetată, din înfrânarea cuprinzătoare și din citirea încordată a Scripturilor.

·        Dumnezeu este înțelepciune și pe cei ce umblă în cuvânt și înțelepciune, îi unește cu Sine prin lumină și-i face dumnezei prin lucrare. și precum El a făcut toate prin înțelepciune din lucrare de nimic și conduce și ocârmuiește cu înțelepciune toate ale lumii și tot cu înțelepciune lucrează pururi mântuirea tuturor celor ce se apropie de El prin întoarcere, așa și cel ce s-a învrednicit să se împărtășească de înțelepciunea cea de sus prin curăție, face și lucrează pururi, ca chip al lui Dumnezeu, cu înțelepciune, cele ale voii dumnezeiești. Ele se adună pe sine de la cele din afară și împărțite în multe și-și înalță în fiecare zi cugetarea sa, prin cunoștința celor negrăite, spre viețile cu adevărat îngerești. și unificându-și după putință viața sa, se unește pe sine cu puterile de sus, care se mișcă în chip unitar în jurul lui Dumnezeu; și prin ele se înalță, ca prin niște bune covârșitoare, spre prima obârșie și cauză.

·        Domnul nostru Iisus Hristos crește împreună cu vârstele duhovnicești ale celor ce se nevoiesc. Când sunt prunci și au nevoie de lapte, se zice că se alăptează El însuși cu laptele virtuților începătoare ale deprinderii trupești, al cărui folos e prea puțin celor ce au crescut cu virtutea și leapădă pe încetul pruncia. Când au ajuns la tinerețe și mănâncă mâncarea tare a contemplației făpturilor, ca unii ce și-au exercitat simțurile sufletului, se zice că sporește și Hristos cu vârsta și cu harul și șade în mijlocul bătrânilor și le descoperă adâncuri acoperite de întuneric. Iar când au ajuns la bărbatul desăvârșit (Efeseni 4,13), la măsura vârstei plinătății lui Hristos, se zice că vestește El însuși tuturor cuvântul pocăinței și învață popoarele cele ale Împărăției cerurilor și se grăbește spre patimi. Căci acesta este sfârșitul oricăruia din cei ce s-au desăvârșit în virtuți, ca după ce a străbătut toate vârstele lui Hristos, să ajungă la pătimirea încercărilor (ispitelor), asemenea crucii Aceluia.

·        Câtă vreme ne aflăm sub stihiile nevoinței trupești, păzindu-ne să nu ne atingem de mâncări, să nu pipăim ceva, să nu privim la frumuseți, să nu ascultăm cântări, să nu mirosim miresme,  ne aflăm sub pedagogi ca niște prunci, măcar că suntem moștenitori și stăpâni peste toate cele ale Tatălui. Dar când vine plinirea vremii nevoinței și ea se împlinește prin nepătimire, atunci se naște în noi Cuvântul din înțelegere curată. (Cuvântul dumnezeiesc ca Persoană apere în noi și se face vădit înțelegerii noastre când ne-am curățit de patimi, căci patimile ne țin legați cu deosebire de lucruri ca obiecte și ne împiedică să intrăm în relație adevărată cu persoanele semenilor, dar mai ales cu persoana supremă a lui Hristos. Dar Hristos își impune stăpânirea în noi ca rațiune și cuvânt al Său, întărind rațiunea noastră și limpezind cuvântul nostru, când am scăpat de patimi. Iar aceasta înseamnă înstăpânirea Duhului în noi, cu puterea și cu libertatea Lui. În baza acestei libertăți simțim porunca să-I spunem lui Dumnezeu: „Avva, Părinte”, ca unii ce ne simțim frați cu Hristos.) și aceasta se face sub legea Duhului, ca pe noi cei ce suntem sub lege să ne răscumpere din cugetul trupesc și să ne facă iarăși fii. Iar înfăptuindu-se aceasta, Duhul strigă în inimile noastre: „Avva, Părinte”, arătându-se și făcându-ne cunoscută înfierea și îndrăznirea cea către Dumnezeu și Tatăl. De aici înainte Duhul rămâne și vorbește cu noi ca și cu niște fii și moștenitori ai lui Dumnezeu prin Hristos, deoarece nu mai suntem  ținuți în robia simțurilor (Gal. 4,37).

·        Celor ce au sporit în credință ca Petru, au ajuns la nădejde că Iacob și s-au desăvârșit în iubire ca Ioan, Domnul li se schimbă la față urcându-se pe muntele înalt al cunoștinței lui Dumnezeu (al teologiei). și îi luminează, arătându-li-se și înfățișându-li-se ca Cel ce e Cuvântul curat, asemenea soarelui, iar prin înțelesurile înțelepciunii tainice li se face strălucitor ca lumina. și Cuvântul se arată în aceștia stând în mijlocul legii și al prorociei, unele legiuindu-le și învățându-le, iar altele descoperindu-le din visteriile adânci și ascunse ale înțelepciunii, ba uneori mai înainte văzând și mai înainte vestind. Pe aceștia îi și umbrește Duhul ca un nor luminos și un glas de tainică cunoștință a lui Dumnezeu vine din acel nor la ei, învățându-i taina dumnezeirii în trei ipostasuri și spunându-le: „Acesta este vârful Meu cel iubit al Cuvântului desăvârșirii, întru care bine am voit; fiți Mie fii desăvârșiți în Duh desăvârșit” (Matei 17,5).

·        Sufletul care disprețuiește toate cele de jos și e rănit în întregime de dragostea lui Dumnezeu, încearcă o ieșire străină și dumnezeiască (extaz). Căci după ce a văzut limpede firile făpturilor și rațiunile lor și a înțeles sfârșiturile lucrurilor omenești, nu mai rabdă să fie înăuntrul zidirii și să fie mai hotărnicit de ceea ce-l mărginește. Ci ieșind din hotarele sale și biruind legăturile simțurilor și trecând peste firile tuturor, pătrunde, într-o tăcere de negrăit, în întunericul cunoștinței lui Dumnezeu și privește frumusețea Celui ce este, în lumina Înțelepciunii negrăite, atât cât i se dăruiește de ea prin har. Adâncindu-se apoi în chip vrednic de Dumnezeu prin aceste înțelesuri în vederea Lui, se bucură cu frică și cu dragoste de roadele pomilor nemuritori, adică de cugetările înțelesurilor dumnezeiești, a căror măreție și slavă nu o poate tălmăci niciodată în chip desăvârșit când se întoarce la sine însuși. Căci stând în chip minunat sub lucrarea Duhului, își dă seama, în bucurie și tăcere de negrăit, de această pătimire vrednică de laudă, dar nu poate tălmăci cum se săvârșește această lucrare, sau ce este ceea ce i s-a împărtășit, i s-a arătat și i s-a spus; nu poate tălmăci cele negrăite, pe care le-a cunoscut în chip tainic.

·        Cel ce-și seamănă sieși spre dreptate lacrimi de umilință culege ca rod al vieții o bucurie negrăită. Iar cel ce caută și așteaptă pe Domnul până ce vin roadele dreptății Lui va secera înmulțit spicul cunoștinței de Dumnezeu. și-l va lumina și pe el lumina înțelepciunii și se va face sfeșnic al luminii veșnice ca să lumineze pe toți oamenii. Acela nu se va lipsi pe sine și pe alții de lumina înțelepciunii dăruite lui, ascunzând-o sub obrocul pizmei, ci va semăna cuvinte bune în Biserica credincioșilor, spre folosul celor mulți și va împărtăși toate învățăturile câte le-a auzit de sus, încredințate de Duhul dumnezeiesc, și câte le-a cunoscut îndeletnicindu-se cu contemplarea făpturilor, ca și câte i-au spus lui părinții.

·        Fiecăruia dintre cei ce se nevoiesc îi vor fi și i se vor topi, în ziua desăvârșirii sale întru virtute, munții lucrării poruncilor lui Dumnezeu într-o dulceață a veseliei. Căci va împărăți în Sionul înțelegerii curate. Iar dealurile, adică rațiunile virtuțile, vor izvorî ape, adică dogme, pilde și simboluri ale lucrurilor dumnezeiești. Din inima lui va ieși izvor de înțelepciune negrăită și va adăpa uscăciunea pârâiașelor, adică pe oamenii uscați de seceta și de arșița patimilor. Atunci va cunoaște rodul adevărat al cuvintelor Domnului în sine. Căci zice: „Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor izvorî din pântecele lui” (Ioan 7,38).

·        Cine este Cel ce potolește marea patimilor și oprește valurile ei? Domnul Savaot, Cel ce scapă din primejdia păcatului pe Cei ce-L iubesc pe El, și liniștește furtuna gândurilor; Cel ce pune cuvintele Sale în gura lor și-i acopere cu umbra mâinilor Sale, cu care a întărit cerul și a întemeiat pământul. El dăruiește celor ce se tem de El limbă de învățătură și ureche de înțelegere, ca să audă glasul Lui de sus și să vestească în casa lui Iacob, în Biserica credincioșilor, poruncile Lui. Iar cei ce n-au ochi să vadă razele Soarelui dreptății și ureche să audă cele slăvite ale lui Dumnezeu acu ca parte întunericul neștiinței și nădejdea lor este deșartă. Nici unul dintre aceștia nu grăiește cele drepte, nici nu este întru ei judecată adevărată. Căci au ascultat de cei deșerți și de cei ce grăiesc sunete goale. Ei zămislesc pizmă și nasc bârfire, căci urechile lor sunt netăiate împrejur și nu pot să audă. De aceea cuvântul cunoștinței lui Dumnezeu li s-a făcut lor spre osândă și nu vor să audă pe El.

·        Zeciuiala adevărată adusă lui Dumnezeu este Paștele sufletesc, sau trecerea peste toată deprinderea pătimașă și peste toată simțirea nerațională. (Paștele înseamnă trecerea prin Marea Roșie și deci ieșirea din robia Egiptului, spre libertate și spre țara făgăduinței. Simbolic ea înseamnă trecerea peste ceea ce ne închide în robia patimilor, la largul infinității lui Dumnezeu și a libertății în ea, din strâmtoarea robiei celor văzute, în care nu se simte bine sufletul.) În vremea acestui Paște se jertfește Cuvântul în contemplarea lucrurilor și se mănâncă în pâinea cunoștinței și se bea preacinstitul Lui sânge în paharul înțelepciunii tainice. Deci cel ce serbează acest Paști, și-a jertfit sieși Mielul care ridică păcatele lumii și nu va mai muri, ci, după glasul Domnului, va trăi în veac (Ioan 6,52). (Mielul se dă ca jertfă omului credincios în contemplarea lucrărilor; mai bine zis omul însuși îi jertfește sieși în această contemplare, sau îl coboară la sine în stare de mâncare și băutură spre sfințirea lui, prin eliberarea de patimi, prin cunoștință și înțelepciune, care nu-i o cunoștință și o înțelepciune în izolare individuală și strâmtorată, ci în comunicare cu Cuvântul sau cu Izvorâtorul personal al cunoștinței, al înțelepciunii și al libertății.)

·        Dumnezeiasca Scriptură, înțelegându-se duhovnicește, și comorile din ea descoperindu-se prin Sfântul Duh numai celor duhovnicești, nu poate face vreun om sufletesc să primească descoperirea lor. Căci acesta nu primește să cugete sau să asculte, afară de înlănțuirea gândurilor lui, nimic din ceea ce zic alții. Fiindcă el nu are în sine Duhul lui Dumnezeu, care cercetează adâncurile lui Dumnezeu (1 Cor. 2,10) și cunoaște cele ale lui Dumnezeu, ci duhul lumii cel pământesc și plin de dușmănie și de pizmă, de ceartă și de vrajbă. Din această pricină pentru el este nebunie să cerceteze și să urmărească înțelesul dinăuntru al literei. Căci el nu poate să-l cunoască, fiindcă toate ale dumnezeieștii Scripturi se înțeleg duhovnicește. El își bate joc de lucrurile omenești și dumnezeiești și de cei ce le înțeleg pe acestea duhovnicește. și nu-i socotește pe aceștia duhovnicești, nici călăuziți de Duhul dumnezeiesc, ci născocitori de înțelesuri închipuite. El strică și răstoarnă cuvintele Scripturilor și înțelesurile dumnezeiești ca Dima acela (2 Tim. 4,10). Nu așa face încă cel duhovnicesc, ci judecă toate sub lucrarea Duhului dumnezeiesc, dar el însuși nu poate fi judecat de nimeni. Căci în el este mintea lui Hristos, pe care nimeni nu poate să o înțeleagă (1 Cor. 2,14-15).

·        Cunoștința lui Dumnezeu înseamnă că cel întărit în aceasta, prin smerită cugetare și rugăciune, a fost cunoscut de Dumnezeu și s-a îmbogățit de la Dumnezeu ca cunoștința tainelor Lui mai presus de fire. Iar dacă se vede mândrie în jurul Lui, nu a fost zidit prin acestea în ea, ci e purtat de duhul cel pământesc al lumii acesteia. De aceea unul ca acesta, chiar dacă pare că știe ceva, nu cunoaște nimic din lucrurile dumnezeiești precum trebuie să cunoască. Dar cel ce iubește pe Dumnezeu și nu socotește nimic mai de preț decât iubirea de Dumnezeu și a aproapelui, a cunoscut și adâncurile dumnezeiești și tainele Împărăției Lui, cum trebuie să le cunoască cel mișcat de Duhul dumnezeiesc; și a fost cunoscut de Dumnezeu ca lucrător adevărat al raiului, adică al Bisericii Lui, care împlinește prin iubire voia lui Dumnezeu, întorcând suflete și scoțând vrednici din nevrednici, cu cuvântul dat lui prin Sfântul Duh, și păzind lucrul lui nerăpit, prin smerită cugetare și umilință.

·        Cuvântul nu-i duce cu Sine pe toți slujitorii și ucenicii Săi la descoperirea tainelor ascunse și mai mari ale Sale, ci numai pe aceia cărora le-a dat ureche și le-a deschis ochi de vedere și le-a limpezit limbă nouă. Pe aceștia luându-i cu Sine și despărțindu-i pe ceilalți, care și ei erau ucenici, urcă pe Muntele Tabor al contemplației și se schimbă la față înaintea lor. Nu-i mai învață acum tainic cele ale Împărăției cerurilor, ci le arată slava și strălucirea dumnezeirii, și lasă să lumineze din El, ca din Soarele dreptății, temelia vieții și a cuvântului lor în mijlocul Bisericii credincioșilor; iar înțelesurile lor le face albe și curate ca o lumină prea strălucitoare; și așază mintea Sa în ei și-i trimite să scoată din gură lucruri noi și vechi spre zidirea Bisericii Sale.

·        Tot cel ce scoate cuvinte de folos din gura sa, spre zidirea aproapelui, le scoate din visteriile bune ale inimii sale, fiind el însuși bun, după cuvântul Domnului. Dar nimeni nu poate fi mișcat să cuvânteze despre Dumnezeu, decât în Duhul Sfânt. și nimeni, grăind în Duhul lui Dumnezeu, nu vorbește cele potrivnice credinței în Hristos, ci cele care zidesc și duc la Dumnezeu și în Împărăția Lui și refac străvechea noblețe și unesc cu Dumnezeu pe unii care se mântuiesc. Dacă fiecare i se dă arătarea Duhului spre folos, cel ce s-a îmbogățit cu cuvântul înțelepciunii lui Dumnezeu și al cunoștinței stă sub lucrarea Duhului Dumnezeiesc și este casă a visteriilor necesare ale lui Dumnezeu.

·        Nici unul dintre cei ce s-au și cred în Hristos nu rămâne nepărtaș de harul Duhului, dacă nu s-a predat pe sine la toată lucrarea duhului potrivnic și nu și-a întinat credința prin fapte necuvenite, sau nu conviețuiește cu trândăvia și cu nepăsarea. Dar cel ce a păzit pârga Sfântului Duh, pe care a primit-o din Sfântul Botez, nestinsă, sau dacă s-a stins a înviorat-o prin faptele dreptății, nu se poate să nu primească și plinirea ei de sus. Iar prin buna sa nevoință se învrednicește, primind plinătatea Duhului, sau de cuvântul înțelepciunii lui Dumnezeu spre învățătura Bisericii; sau de cuvântul cunoștinței tainele Împărăției cerurilor; sau de credința din inimă, prin același Duh, spre a crede în făgăduințele lui Dumnezeu ca Avraam; sau de darul vindecărilor, în același Duh, spre tămăduirea bolilor; sau de lucrarea puterilor, spre a alunga draci și a face semne; sau de proorocie, spre a vedea înainte și a spune cele viitoare; sau de deosebirea duhurilor, spre a cunoaște cine grăiește în Duhul lui Dumnezeu și cine nu; sau de tălmăcirea diferitelor limbi; sau de darul mângâierii celor întristați; sau de darul cârmuirii turmei și a poporului lui Dumnezeu; sau de dragostea față de toți și de darurile ei, de îndelungă-răbdare, de bunătate și de toate celelalte. Iar dacă nu va fi cineva părtaș de nici unul din acestea, nu pot să spun că unul ca acesta e credincios, sau să facă parte din rândul celor ce-au îmbrăcat pe Hristos de la dumnezeiescul Botez.

·        Cel ce din râvnirea darurilor duhovnicești urmărește dragostea și o primește nu sufere să vorbească numai cu sine însuși prin rugăciune și citire, spre zidirea sa. Căci cel ce vorbește numai cu gura cu Dumnezeu, prin rugăciune și psalmi, se zidește pe sine, cum zice Pavel. Ci se silește să și proorocească spre zidirea Bisericii lui Dumnezeu și felul cum trebuie să se silească ei spre a bine-plăcea lui Dumnezeu. Căci cu ce ar și putea să folosească pe alții Întîistătătorul care grăiește totdeauna numai cu sine și cu Dumnezeu prin rugăciune și cântare, dacă n-ar grăi și celor de sub el, fie întru descoperirea Duhului Sfânt, fie întru darul înainte-văzător al proorociei, fie întru învățătura cuvântului de înțelepciune? Care dintre cei de sub ascultare se va pregăti spre lupta cu patimile și cu dracii, de nu-i va da acela cuvânt lămurit de învățătură prin scris, sau prin grai viu? Cu adevărat, de nu va căuta păstorul, spre zidirea turmei sale, să prisosească în cuvântul învățăturii și în cunoștința Duhului, nu va fi râvnitor al darurilor lui Dumnezeu. Căci prin multa rugăciune și cântare cu gura în Duh sau cu sufletul, se zidește pe sine, dar mintea sa este neroditoare, neproorocind prin cuvântul învățăturii și nezidind Biserica lui Dumnezeu. Iar dacă Pavel, care s-a unit cu Dumnezeu prin rugăciune mai mult decât toți oamenii, voia mai bine să spună cinci cuvinte prin mintea roditoare în Biserică, ca să-i învețe și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte ale cântării cu gura, de bună seamă că s-au rătăcit de la dragoste cei ce stau în fruntea altora și-și împlinesc slujba de păstor numai cu cântarea și cu citirea.

·        În noi sunt trei puteri de căpetenie. Una stăpânește, dar nu e stăpânită. Una stăpânește și e stăpânită. Iar una nu stăpânește, dar e stăpânită. Deci când cea care stăpânește ajunge sub stăpânirea uneia din cele ce sunt stăpânite, cea roabă prin fire se arată liberă celor roabe prin fire și iese de sub stăpânire și din firea sa, și de aici se naște o mare răzvrătire. Aflându-se între acestea o asemenea răzvrătire, nu le mai vedem pe toate supuse rațiunii. Dar când cea stăpânitoare domnește peste toate și le aduce sub ascultarea și stăpânirea sa, atunci cele ce sunt dezbinate, adunându-se la un loc și conglăsuind între ele, au pace cu Dumnezeu. și tuturor celor ce s-au supus rațiunii, li se împărtășește prin ea Împărăția lui Dumnezeu și Tatăl. (Când toate sunt supuse subiectului nostru făcut să fie liber și acesta nu e supus nici unei patimi, el trăiește liber legătura cu Dumnezeu, izvorul libertății în calitatea Lui de subiect suprem. și toate în noi sunt unite.)

·        Cele cinci simțuri, supunându-se celor patru stăpâniri ale virtuților cuprinzătoare și păzind buna ascultare, pregătesc firea trupului plăsmuită din patru stihii, să se miște fără tulburare pe roata vieții. Mișcându-se cele cinci simțuri astfel, puterile nu se răzvrătesc întreolaltă, ci partea pătimitoare a poftei și a iuțimii se unește cu rațiunea, iar mintea își impune stăpânirea sa firească. Prin aceasta ea își face din cele patru stăpâniri o căruță de război cu patru cai, iar din cele cinci roabe, scaun, și oștindu-se împotriva trupului tiran, e ridicată, prin răpire, la ceruri, unde, înfățișându-se Împăratului veacurilor, primește cununa biruinței și se odihnește în El de tot drumul său.

·        și ia seama la înțelesul tainic. Omul a fost așezat în acest rai sensibil al creației, „ca să-l lucreze și să-l păzească”. Iar lucrarea și păzirea încredințată omului se arată în porunca dată lui: „Din tot pomul din rai să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați”. Fiindcă deci „tot pomul” și așadar și cel „al vieții” este Dumnezeu—căci El este „tot”, El Care a și adus la existență totul din nimic și Care este în afara și înăuntrul totului—iar pomul cunoștinței e alcătuirea omului, în care este cunoștința binelui și răului, tot cele ce împlinește lucrarea aceasta în sine, cum cere porunca, rămâne într-o desfătare care nu se isprăvește și stăruie neclintit în păzirea sa.

·        Dar fiindcă suntem dintr-o fire schimbăcioasă și ostenim în acest fel de viețuire, pățim ceea ce a pățit și Adam. Căci gândirea omului se apleacă din tinerețe spre cele rele și primește ca și Eva ispita șarpelui din ea, pe care o socotește folositoare. Lăsând această ispită să urce în mintea omului, ea convinge pe om să guste din rodul pe care-l socotește bun, și îndată rodul acesta se face pricină căderii lui (Facere 3,6).

·        Dar să vedem și felul lucrării și cum se hrănește omul din toate cele din raiul acesta. Cel ce cercetează rațiunile și mișcările întregii zidiri cu o minte netulburată și cu o cutare liberă de împătimirea de cele văzute și se hrănește cu înțelegerea mai dumnezeiască din toate rațiunile ce răsar din cele supuse simțurilor, îndată ce și-a împuținat grija și preocuparea de viață și s-a ridicat mai presus de toată pofta dulceților lumii, urcă prin ele la Făcătorul și Cauza tuturor, cum spune dumnezeiescul Pavel (Rom. 1,20; Înțel. 13,5). Căci Acesta este pomul deplin și neîmpărțit, care nu odrăslește decât rodul binelui, dăruindu-le împărtășirea de el celor vrednici. Așa ne-a voit Dumnezeu să fim: nepătimitori, fără griji și având numai lucrarea îngerilor, ne-a voit adică să lăudăm fără sfârșit și veșnic pe Făcătorul și să ne desfătăm numai de privirea Lui din singura cercetare a făpturilor Lui, precum ni se spune prin proorocul David: „Predă grija ta Domnului și El te va hrăni” (Ps. LIV, 23); și prin Evangheliile Lui: „Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru, ce veți mânca și pentru trupul vostru, cu ce vă veți îmbrăca” (Matei 6,25); și iarăși: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și acestea toate se vor adăuga vouă” (Matei 6,23); și către Marta: „Marto, Marto, de multe te îngrijești și spre multe te silești, dar un lucru trebuie. Iar Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 41-42).

·        Deci pomul vieții este Dumnezeu, a Cărui lucrare este să procure viață și Care dă rod bun de mâncat numai celor vrednici de viață, ca unii ce nu sunt supuși morții. El produce o dulceață negrăită celor ce se împărtășesc de El și le dăruiește o viață nemuritoare. De aceea, pe drept cuvânt s-a numit „pomul vieții” și „tot pomul”. Căci El este totul, în Care și prin Care e totul.

·        Iar pomul cunoștinței binelui și răului este deosebirea privirii, precum au spus și au gândit și alții înainte de noi. El e descoperirea alcătuirii firii noastre, care e bună celor ce au urcat la bărbatul desăvârșit și la măsura vârstei lui Hristos (Efeseni 4,13) prin toată nepătimirea și înțelepciunea Duhului, înălțându-se prin contemplarea și frumusețea ei la măreția lucrării Făcătorului (Înțel. 13,5); căci celor ce au ajuns cu timpul la deprinderea statornică a virtuții, ea nu le este și nu li se face abatere de la bine, ca unora ce au pășit cu tărie în contemplația dumnezeiască. Dar celor tineri încă și mai șovăitori în dorință, nu le este bună; căci celor nu s-au statornicit cu neclintire în pășirea stăruitoare și neabătută a virtuții, pe drumul faptelor bune, nu le este de folos contemplarea și privirea trupului propriu, din pricina lipsei lor de tărie în stăruirea în bine; această contemplare poate atrage și răpi spre ea pe cel lipsit de tărie și-l poate împinge la gânduri, mișcări și preocupări necuviincioase.

·        Acesta e momentul opreliștii lui Dumnezeu, Care a zis: „Dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați, căci în ziua în care veți mânca, cu moarte veți muri”. Fiindcă privirea trupului nostru și contemplarea alcătuirii lui duce în mod natural pe cele nedesăvârșit la cunoștința dulceții plăcerii, chiar fără să vrea. Ba nu numai la aceasta, ci, cum s-a spus, și la mișcări și gânduri necuviincioase, motiv pentru care ni se spune totdeauna cuvântului dumnezeiesc: „Ușile, ușile, să luăm aminte!” Prin repetare, cuvântul poruncește pentru cei nevrednici, păzirea porților simțitoare și înțelegătoare, adică a simțurilor, prin care obișnuiește să intre moartea în sufletul omului.

·        și pe drept cuvânt. Căci cel ce stăruie, fără deprinderea în bine și fără luare-aminte, în privirea alcătuirii firii noastre, e înduplecat de cugetarea lui, ca de o Evă amăgită de șarpele cel vechi, să se gândească la dulceața plăcerii ca Adam și să se împărtășească de ea ca bună, și astfel se va vedea pe sine, întocmai ca acela, gol de harul lui Dumnezeu și depărtat de la bucuria nemuritoare de Dumnezeu; se va afla șezând afară de raiul acesta și plângând, ca unul ce nu mai are mintea acoperită decât de frunze de smochin. Acesta este, în câteva cuvinte, după judecata noastră, înțelesul raiului sensibil al creației, care este același cu înțelesul arătat de alți părinți dinaintea noastră.

·        Pomul vieții este Sfântul Duh, Care sălășluiește în omul credincios, cum spune Pavel: „Nu știți că trupurile voastre sunt templul Sfântului Duh, Care locuiește în voi? (1 Cor. 6,19; Rom.8,11). Iar pomul cunoștinței binelui și răului este simțirea, care produce două roade contrare între ele, îndoite la rândul lor ele înseși prin fire.

·        Care sunt rodurile celor două feluri de pomi ai raiului cunoscut cu mintea (inteligibil)?

·        Care sunt acestea? Plăcerea și durerea. Dintre acestea, fiecare se împarte iarăși în două. Prima e fie din trebuință naturală și necesară, fie din voluptate și trecerea măsurii. A doua e fie din temere și întristare, fie din nevoințe și osteneli duhovnicești. Dintre acestea, plăcerea e bună când ne împărtășim de ea la creme potrivită dintr-o trebuință naturală și necesară. Căci nu s-a sădit în noi simțirea în chip rău, nici nu ne-a zis Dumnezeu din pizmă: „Din tot pomul din rai să mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați”. Ci simțirea e un pom bun și dumnezeiesc, când ne împărtășim de ea, cum v-a spus, la vremea cuvenită, pentru o trebuință naturală și necesară. Căci produce în noi și cunoștința binelui. Pentru că s-a sădit în noi pentru o cunoaștere, o cercare și o deprindere a putinței omului de a asculta și de a nu asculta. De aceea s-a și numit postul cunoștinței binelui și răului. Căci dă prilej de cunoaștere celor ce se împărtășesc de firea proprie, care e bună pentru cei desăvârșiți și rea celor încă nedesăvârșiți și lacomi la simțire, precum e rea hrana tare celor ce au încă nevoie de lapte. Fiindcă în acest caz împărtășirea de ea le e prilej de voluptate și de trecerea măsurii și printr-o astfel de împărtășire se naște în ei cunoștința răului. Iar aceasta este durerea, care pricinuiește sufletului frică și întristare. De fapt, plăcerea produce în suflet cunoștința binelui, când ne împărtășim de ea printr-o trebuință naturală și necesară; iar durerea, dimpotrivă, cunoștința răului, când împărtășirea de plăcere nu are loc dintr-o trebuință naturală. Căci oricărei plăceri îi urmează durerea.

·         De aceea pomul simțirii s-a numit pomul cunoștinței binelui și răului și pe drept cuvânt Dumnezeu a oprit reaua întrebuințare a lui. Căci zice: „Din tot pomul din rai să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați; în ziua în care veți mânca din el, cu moarte veți muri”. „Din tot pomul din rai să mănânci”, adică din toată firea făpturilor văzute, din toată mișcarea lor, sau a rațiunilor lor, adică a cunoștinței Mele adevărate, a măreției creatoare a Împărăției și cauzei creatoare să te împărtășești și să-ți întinzi prin contemplație aceste rațiuni ca pe o masă a unui ospăț nemuritor; și prin ele să intri la cunoștința celor nevăzute ale Mele, ca într-o Împărăție și să-Mi dai cu mulțumire închinarea cuvenită. „Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci”. Ce e deci acest altceva în noi, asemenea unui pom, care ne procură prin împărtășire cunoștința binelui și răului, dacă nu simțirea? Căci prin ea vine în mine cunoștința tuturor celor ce sunt bune și nu sunt bune. Fiindcă precum ne procură cunoștința căldurii și a frigului, a ceea ce e moale și aspru, a bunei miresme și a răului miros, a acrelii și a dulceții, a albului și a negrului, a greutății și a ușorului, așa și a plăcerii și a durerii. Căci cu dreptate ne ferește Scriptura de întrebuințarea ei, nu pentru că ar fi contrară firii, căci Dumnezeu nu a făcut nimic rău, ci pentru că ne dă prilejul cunoștinței răului prin ceea ce pare că e bun.

·        și ca să facem mai clară explicarea acesteia, pentru a cunoaște întocmai rodul amăgitor al și purtător de moarte al ei, sau cum se ascunde el în folosirea binelui, vom porni de la cele ce se întâmplă în noi. Urmând părinților dinainte de noi, vom face înfățișarea acestora astfel: Unele dintre plăceri sunt sufletești, altele trupești. Cele sufletești sunt cele ce se nasc din contemplație și din învățături; iar cele trupești sunt cele ce se nasc din unirea sufletului cu trupul, cele legate de mâncări și de uniri trupești și de cele asemănătoare. Dintre plăceri iarăși unele sunt adevărate, iar altele mincinoase. Cele dintâi sunt proprii cugetătorii ce se ocupă cu contemplarea și cu știința; cele de al doilea, ale trupului, fiind prilejuite de simțire. Iar dintre plăcerile trupului, unele sunt naturale și necesare, căci fără ele omul nu poate trăi, cum sunt mâncările și veșmintele; altele sunt naturale, dar nu necesare, ca împreunările potrivit legi și firii, fără de care cel ce voiește poate trăi în feciorie. Altele nu sunt nici naturale, nici necesare, ca voluptățile, bețiile și excesele care întrec trebuințele.

·        Omul care a ales să viețuiască după Dumnezeu, căutând să folosească plăcerile necesare și naturale, care sunt potrivite și folositoare și foarte bune pentru menținerea și păstrarea naturii omenești și neamestecate cu durerea și cu supărarea, cade de multe ori, fără să știe și fără să vrea, în cunoștința răului, aflând durerea ascunsă în însăși împărtășirea de bine. Așa se întâmplă cu prilejul întrebuințării mâncărilor și veșmintelor. Căci pentru cumpărarea acestora e nevoie de bani. Iar folosirea lor e necesară; căci e naturală. Dar ajungând la o abundență de bani pentru trebuința aceasta necesară și naturală, cădem în lăcomie și nesăturate, iar uneori într-o folosire peste trebuință. Căci putând să ne mulțumim cu lucruri puține și modeste, nu ne oprim trebuința la acestea, ci căutând luxul și ceea ce este peste măsură, cădem prin întrebuințarea binelui în cunoștința răului. Dar legea cunoștinței noastre, respingând această rea întrebuințare și arătându-ne-o, face chiar prin aceasta celui atent cunoscut binele și răul simțirii și îndată se ivește în el tristețea răului, prin părere de rău.

·        Trecerea de la această explicare la o alta.

·        Dar mai e și  o altă explicație: toată mișcarea sufletului e pusă în lucrare spre poftirea unui lucru trebuincios și necesar printr-o plăcere bună și necesară firii, căutând poate hrană pentru trup și veșminte, sau împreunare naturală și legiuită. Aceasta e cunoștința binelui . Dar în mâncări se ascunde săturarea și nesăturarea, în veșminte lăcomia și reaua întrebuințare, în împreunările legiuite și naturale, cele contrare firii și destrăbălările. Aceasta e cunoștința răului. Iar cunoștința amândoura vine în noi prin simțire. Cum? Ia aminte! Amăgit de plăcere și târât în săturare și nesăturare, sau în reaua întrebuințare și lăcomie, sau în destrăbălări și în plăcerile de sub pântece din unirea cu Dumnezeu și din împărtășirea cu Duhul Sfânt. De aceea zice: „Iar în ziua în care veți mânca, cu moarte veți muri”. Căci cunoștința răului, născându-se în om din împărtășirea prin simțuri și plină de voluptate, îl duce spre căderea în robia patimilor celor mai generale, sau a pricinilor lor. Astfel de pricini sunt: salva, dorința, nepăsarea, care, străbătând prin toată simțirea omului, se fac pricinuitoare ale morții veșnice a lui. În acestea se află deci cunoștința îmbinată a binelui și a răului prin simțire, cunoștință prin care moare omul când se împărtășește de ele. Căci prin ele ajunge fie la trufia vieții pentru iubirea de slavă, fie la pofta ochilor pentru năravul iubirii de argint, fie la pofta trupului (1 Ioan 2,16), pentru iubirea de voluptate și pentru bucuria de plăcerile sufletului. Pe drept cuvânt a oprit deci Scriptura împărtășirea de pomul simțirii, zicând: „Din tot pomul din rai să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați”.

·        Alt înțeles mai înalt al poruncii lui Dumnezeu către Adam.

·        Dar Scriptura înfățișează gândirii mele și un alt înțeles al acestor cuvinte. și trebuie să adaug la cuvântul meu și acest înțeles. Căci el se potrivește cu acest cuvânt și cu scopul lui. Am văzut că Dumnezeu se adresează mai întâi lui Adam ca unuia, zicând: „Din tot pomul din rai să mâncați”. Prin aceasta mi se pare că cuvântul arată caracterul îndoit al alcătuirii și firii omului; și la fel, al puterii sufletului lui.

·        De aceea adresându-se părții raționale a sufletului lui, ca singurei părți mai bune, Dumnezeu îi încredințează ținutul contemplării lucrurilor dumnezeiești și îi pune înainte masa încărcată de mâncările dumnezeiești ale înțelesurilor, zicând: „Din tot pomul cel din rai să mănânci”; adică să te împărtășești din toată firea celor ce sunt, sau din cunoștința Mea și din desfătarea de Mine, prin contemplare curată, cercetând rațiunile lucrărilor și mișcările lor. Iar părții mai neraționale, sau doimii mai trupești a mâniei și a poftei, care atrage ușor cugetarea spre cele rele, îi poruncește, cum spune limpede, să fugă de cercarea și de cunoștința prin simțire a acestor roade ale pomului simțirii. De care adică? De plăcere și de durere, precum am spus mai înainte. Căci zice: „Dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați”. și pe drept cuvânt. Căci plăcerea sădește cunoștința ei în partea poftitoare, când omul se împărtășește de ea fără trebuință; iar durerea sădește cunoștința ei în mânie. și astfel împărtășirea din ele trimite aceste două puteri, către care se adresează cuvântul, la moartea veșnică. Căci zice: „În ziua în care veți mânca din el, cu moarte veți muri”.

·        De aceea, omul fiind îndoit și având sufletul compus din fire rațională și nerațională, Dumnezeu îi dă și El o poruncă îndoită. Pe de o parte îi poruncește să se împărtășească de o hrană mai bună și nemuritoare să nu se îngrijească în primul rând de cele trebuitoare trupului, așa cum ne îndeamnă și Cuvântul întrupat: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6,33), întărind oarecum prima sa poruncă. Pe de altă parte, îl ferește de amintitul pom al simțirii, ca nu cumva gustând prin el din cele dulci ale vieții acesteia, să se umple de durere, căzând printr-o astfel de gustare de la ospățul și bucuria dumnezeiască.

·        Dar, folosindu-se de cuvânt mai desăvârșit, să gândim și să vorbim și altfel despre rai și despre tema cercetată de mulți. De aceea ridică-te de la cuvântul auzit, care îi învăluie cu sunetul lui pe cei ce sunt amăgiți de înțelesul lui de la suprafață, dacă dorești să te înalți prin înțelegerea celor spuse la înțelesurile cuvântului cunoscute cu mintea. Ascultă de cel ce zice: „Sculați-vă, să plecăm de aici” (Ioan 14,31; Matei 26,46). Treci la înțelesul și la duhul cuvântului, deschizându-ți auzul față de el și căutând să înțelegi din el cele dumnezeiești și omenești. Iată care sunt acestea.

·        Alt înțeles preaînțelept și înalt al raiului cunoscut cu mintea. Care e poarta prin care se intră în el și care cea prin care se iese? și care sunt pomii dumnezeiești din el?

·        Raiul este, din alt punct de vedere, marele câmp al iubirii de înțelepciune (al filozofiei) cu fapta, împodobit de pante nemuritoare de tot felul și de felurite virtuți, în care s-a sădit de Dumnezeu pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și al răului. Căci iubirea de înțelepciune (filozofia) lucrătoare e ca un rai luminos și bine mirositor plantat de Dumnezeu la răsăritul Bisericii Lui, acoperit de plantele frumoase de tot felul ale virtuților, care hrănesc cu îmbelșugare pe cei ce lucrează în el poruncile lui Dumnezeu și le păzesc ca o hrană nepieritoare și nemuritoare.

·        În acest rai dumnezeiesc au fost așezate spre pază două porți al  marginile opuse, ca niște heruvimi. Una introduce fără greutate pe cei ce doresc și bat cu dorul sufletului, la desfătarea și bucuria de plantele ei nemuritoare; cealaltă îi trece pe cei ce s-au săturat de bunătățile din el, la alte pășuni nemuritoare despre care se va vorbi puți mai încolo. Una e smerenia duhovnicească, care introduce pe cei ce intră prin ea la desfătarea și odihna de împărăția cerurilor; cealaltă e iubirea desăvârșită, care îi trece, pe cei ce ies de-acolo, la pășunile Împărăției lui Dumnezeu. Fără aceste porți nu se va putea nici intra în rai, nici ieși spre Împărăția lui Dumnezeu, măcar că sunt multe căi care duc spre Împărăția cerurilor. Căci toate căile evlaviei duc pe cel ce pășește pe ea spre poarta de apus a smereniei și așa îl introduc prin aceasta în rai.

·        Dar de ce au fost făcute numai două și nu mai multe porți, așa cum sunt mai multe locașuri la Dumnezeu și Tatăl (Ioan 14,2), ca fiecare dintre cei ce intră să-și facă intrarea în el prin poarta care voiește? Pentru că omul e din două firi: din suflet și trup. O parte a lui e smerită, cealaltă înaltă și dumnezeiască. Sau altfel: pentru doimea mai trupească a părții neraționale a sufletului lui, din care una, adică mânia, intră în cutea blândeții, iar cealaltă, pofta,  iese prin iubire din împătimirea de cele lumești și de cele văzute și află pășune în Dumnezeu prin împărtășirea de Duhul. Căci potrivit cu alcătuirea omului, a fost zidit de Dumnezeu și raiul cunoscut cu simțurile cât și cel cunoscut cu mintea, și nu este altă poartă decât cele spuse, care să introducă sau să scoată din aceasta.

·        Din pricina amintită au și fost plantate de Dumnezeu în mijlocul raiului acesta dumnezeiesc doi pomi minunați: pomul vieții și pomul cunoștinței, care se numește și cunoștința binelui și răului. Care sunt aceștia? Contemplația naturală, cum socotește și dumnezeiescul Grigorie, și teologia tainică. Cea dintâi, contemplația, având ca roade judecata și cunoștința lucrurilor dumnezeiești și omenești, este pomul cunoștinței binelui și răului. Căci prin cunoașterea lucrurilor, cunoaștem rațiunile proniei, iar prin judecată facem deosebirea clară a lucrurilor, deosebind fără greșeală ce e bun și ce e rău, care e cauza făcătoare și care e lucrul făcut. Iar teologia tainică este pomul vieții. Căci are ca rod dătător de viață și de nemurire, credința în Sfânta Treime, care se naște în suflet în afară de orice rațiune și simțire; căci Sfânta Treime nu se cunoaște nici prin simțire, nici prin rațiune, ci numai prin credința neîndoielnică și din inimă. Un alt rod al ei este înțelegerea drept credincioasă a întrupării Celui Unuia-Născut.

·        Care este lucrarea și păzirea raiului cunoscut cu mintea și ce bunătăți aduce împărtășirea de roadele lui, celor ce lucrează în el în diferite feluri?

·        Din pricina acestor plante nemuritoare și dumnezeiești, a fost dată de Dumnezeu, tot celui ce săvârșește în câmpul raiului cu mintea și cu simțirea lucrarea înțelepciunii lucrătoare, porunca să mănânce din tot pomul raiului, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânce. Căci cel dintâi pricinuiește viața și nemurirea, iar cel de-al doilea, binele, celor mai desăvârșiți în deprinderi, și primejdia, celor încă tineri și mai nestatornici în dorință. De fapt, contemplația fiind plantată în mijlocul raiului înțelepciunii lucrătoare ca un pom nemuritor și pururi înverzit („pentru că pomul era contemplația, după înțelegerea mea, și avea ca rod puterea dată celor ce se împărtășeau de el, de a-și cunoaște firea proprie”), celor ce se împărtășesc de ea la timp potrivit, de pildă după o perioadă de ani mulți de deprindere în virtuți și în nevoințe și după curățirea deplină a ochilor sufletului de toate urdorile, li se face foarte bună și mântuitoare. Aceasta pentru că ei nu se mai tem de o cădere care să vină după aceea, că unii ce au ajuns cu timpul la o deprindere a acestei contemplații, care face vădită măreția Făcătorului.

·        Dar celor încă tineri și neajunși, printr-o deprindere îndelungată, la o statornicie în lucrarea virtuților, sau celor ce nu și-au curățit ochiul sufletului de toate urdorile, din cauza nestatorniciei ce o mai au în viețuirea virtuoasă, pomul contemplației li se face pricină de mândria cea mai mare și de hulă, de moarte veșnică și de pieire, cum s-a făcut odinioară lui Origen, Didim, Evagrie și celorlalte căpetenii de eresuri. De aceea, ferind pe unii ca aceștia, Scriptura oprește împărtășirea de pomul acesta, zicând: „Din tot pomul din rai să mâncați, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați, căci în ziua în care veți mânca cu moarte veți muri”.

·        Împărtășirea de acest pom al contemplației se numește cunoștința binelui și a răului în înțelesul următor. Întâi, pentru că celor desăvârșiți le dăruiește puterea cunoașterii tuturor lucrurilor văzute și nevăzute, omenești și dumnezeiești. Căci e o putere «ce robește toată mintea ascultării lui Hristos» (II Corinteni 10, 5); și aceștia pot culege cu evlavie rod bun nu numai din contemplarea celor bune, ci și a celor contrarii. Dar în gustarea acestui rod se ascunde pentru cei ce se împărtășesc din el o putere îndoită, adică un folos și o pagubă, după deprinderea lăuntrică ce stăpânește în fiecare. Celui ce se împărtășește i se face pricină de viață când se supune legii care-l robește (lui Hristos). Așa de pildă, dacă vede cineva chipul frumos al unei femei desfrânate și de moravuri ușoare, iar văzând-o preamărește îndată pe Dumnezeu și dă slavă Lui, el a cunoscut în ființa ei coruptă frumusețea întocmită de El, în așa fel că contemplarea ei îl duce până la străpungerea inimi și-l face să înainteze până la iubirea lui Dumnezeu care a zidit-o pe ea, ba chiar intră în convorbire cu ea. Iar prin aceasta preschimbă reaua ei deprindere în deprinderea virtuții și prin pocăință o aduce la Hristos, făcând-o din necurată curată prin pocăința cuvântului și unind-o ca pe o mireasă fecioară cu Hristos pe cea care era înainte o desfrânată (II Corinteni 11, 1). Așa a făcut acel dumnezeiesc părinte Nonu, care a înfățișat lui Hristos pe fericita Pelaghia, mai înainte desfrânată, ca pe o fecioară curată.

·        Deci celor desăvârșiți împărtășirea de acest pom dumnezeiesc al contemplației le dăruiește, cum s-a spus, o astfel de putere, când se împărtășesc de ea la vremea potrivită pornind de la lucrurile dumnezeiești și omenești, ba chiar de la cele contrare acestora. Dar celor mai nedesăvârșiți și nedeprinși în cele dumnezeiești și lipsiți de cercarea trebuincioasă pentru împărtășirea de ea, li se face pricină a cunoștinței contrare a răului, chiar când pornesc de la cauzele dumnezeiești și bune. O astfel de pricină li s-a făcut acelor preoți și judecători de odinioară contemplarea Suzanei (Daniel 13), deoarece nu erau încă deprinși cu această contemplare. Ceea ce, așadar, dumnezeiescului părinte Nonu i s-a făcut pricină de viață în har, aceea li s-a făcut acelor preoți de odinioară pricină de moarte.

·        și nu numai atunci s-au întâmplat acestea dintr-o contemplare a pomului acesta potrivit cu starea fiecăruia, ci și acum se întâmplă în fiecare zi fiecăruia din cei ce purced la contemplarea acestui pom, fie după ce s-au deprins la aceasta, fie înainte de a se fi deprins. Iar aceasta se întâmplă nu pentru că așa este pomul din fire. Nu se poate spune aceasta. Căci n-a fost sădit în chip rău, ca un pom pricinuitor de necaz. Dumnezeu n-a făcut nimic rău, nici n-a interzis ceva din pizmă, ci pentru că e nevoie de mădularele curate ale simțurilor pentru privirea și vederea lui, cum zice apostolul chiar despre trupul și sângele Domnului nostru Iisus Hristos: „Să se cerceteze cineva mai întâi pe sine și așa să mănânce din pâinea aceasta și să bea din potirul acesta. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, judecată sieși mănâncă și bea. De aceea sunt mulți neputincioși și bolnavi și mulți mor între noi” (I Corinteni 10, 28.30). în felul acesta părinților cuvântători de Dumnezeu, pentru că erau curați și se aflau sub lucrarea Duhului Sfânt, contemplarea lucrurilor omenești și a însușirilor firii dumnezeiești le-a fost bună, fără de greșeală, neprimejdioasă și mântuitoare. Căci aveau mădularele simțurilor deprinse pentru contemplarea dumnezeiască.

·        Astfel dumnezeieștii părinți, purcezând la contemplarea pomului vieții cu un ochi curat și netulburat, au cules din el fără greșeală rodul teologiei și împărtășindu-se din el s-au împărtășit și de viața îndumnezeită și ca niște credincioși iconomi ni le-au trecut și nouă ca să ne hrănim și noi din El spre viața veșnică. Tot așa purcezând la contemplarea pomului cunoștinței cu un ochi dumnezeiesc și luminat, au dobândit cunoștința lui nepătată și curată și nu s-au vătămat de rodul lui, cum s-a spus mai înainte. Dar nu tot așa s-a întâmplat cu ei ce au purces cu necurăție și în stare nedesăvârșită la contemplarea acestora, ci unii au căzut în robia plăcerilor și a neînfrânărilor, iar ceilalți în hule și trufii.

·        Căci spune-mi, cum a căzut Arie, cel care are numele de la furie, și dușmanul evlaviei, Manes, și Nestorie cel stricat la minte și celelalte căpetenii ale ereticilor, în hula lor împotriva lui Dumnezeu și a dreptelor dogme ale Bisericii lui Hristos? Nu pentru că au fost necurați în simțurile sufletului și cumplit învârtoșați la inimă din cauza cumplitei boli a mândriei, au purces la explicarea Sfintei Scripturi, având înțelegerea întunecată de patimi și de închipuirea de sine? Căci unul a auzit dumnezeiasca Scriptură zicând: „Domnul M-a zidit pe mine început al căilor Sale spre lucrurile Sale și Mă naște înaintea tuturor munților” (Proverbe 8, 22-25); celălalt: „Vine stăpânitorul acestei lumi și nu va afla în Mine nimic” (Ioan 14, 30); iar al treilea, despre Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit. Dar neputând afla înțelesul sau sensul celor spuse, nici pătrunde în chip curat în adâncurile Duhului, fiind cu totul lipsiți de Duhul Sfânt, unul a tăiat pe Fiul și Dumnezeu Cuvântul de la deoființimea cu Dumnezeu Tatăl, declarându-L făptură; celălalt a născocit două începuturi, unul bun, sus, și altul cu totul rău, jos, căpetenia întunericului, și, învățând astfel, a trimis la pierzanie pe cei ce au primit învățătura lui; al treilea, întunecat și cu nume urât, a despărțit pe Hristos în doi fii, socotind că altul este Fiul și Cuvântul din Dumnezeu și Tatăl și altul cel din Fecioara Maria; și astfel a numit pe preacurata Maică a Fiului și a Cuvântului lui Dumnezeu, Născătoare de Hristos și nu Născătoare de Dumnezeu.

·        Astfel, deci, pe cei desăvârșiți în cunoștință, rațiune și virtute, pe cei ce a u ajuns adică la măsura vârstei plinătății lui Hristos și au dobândit mintea Lui prin cea mai deplină curăție, nu-i poată vătăma nici gustarea oprită a acestui pom, măcar că se numește cunoștință a binelui și a răului. Ci mai degrabă se aseamănă aceștia celor ce culeg struguri din rug și încă struguri copți, fapt cu totul minunat, și rodii din mărăcini. Dar celor încă tineri, necercați și neluminați, chiar și împărtășirea de bine li se face adeseori pricină de moarte, așa cum li se face copiilor neînțărcați de lapte mâncarea pâinii, și celor cu ochii plini de urdori, razele soarelui.

·        Smerenia și iubirea fiind deci începutul și sfârșitul urcușului spre Dumnezeu și spre Împărăția Lui, cu dreptate cuvântul le-a înțeles ca porți așezate la marginile opuse ale raiului înțelepciunii făptuitoare. Aceasta, pentru că una introduce pe cel ce bate și cere să intre în Eden, adică la însăși desfătarea de plantele nemuritoare ale lucrării și pazei minții; iar a doua scoate de acolo la Împărăția Cerurilor și la unirea cu Dumnezeu și la pășunile veșnice și preacurate ale îngerilor. Căci așa ne făgăduiește în mod limpede și Domnul Iisus nouă tuturor, zicând: „Eu sunt ușa, de va intra cineva prin Mine, se va mântui și va intra și va ieși și pășune va afla”. (Ioan 10, 9). Pentru că el este cu adevărat ușa raiului Împărăției Cerurilor, iar portar este Duhul Sfânt.

·        Celui ce s-a apropiat de poarta dreptei credințe, după ce a părăsit de curând lumea, ți bate la poarta poruncilor lui Hristos prin smerenie, portarul, adică Însuși Sfântul Duh, îi deschide intrarea, deschizându-i mintea ca să înțeleagă „care este voia lui Dumnezeu cea bună și desăvârșită și bineplăcută” (Romani 12, 2). Iar după ce a intrat și s-a desfătat prin făptuire și prin multe nevoințe ale virtuții de acele bunătăți veșnice, îl scoate iarăși de acolo la pășunile contemplației naturale ale făpturilor lui Dumnezeu. Astfel portarul îl face să se odihnească de toate lucrurile lui (Facere 2, 3) și să se unească cu Dumnezeu pe înălțimile teologiei (cunoașterii) Treimii neîmpărțite și de o ființă, în odihna iubirii dumnezeiești, potrivit lui Hristos și Dumnezeul nostru care zice: „Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).

·        Altfel nu poate intra cineva în palatele împărătești ale lui Hristos și în ținuturile dumnezeiești și pururi înverzite ale raiului cunoscut cu mintea, unde sunt locuri luminoase, răcoritoare, corturile drepților, apa odihnei, bucurie, veselie și fericire; și nu poate afla odihnă sufletului său, decât prin poarta cea dintâi de la apus, care e ascunsă în Hristos însuși, care este sfânta smerenie. și pe drept cuvânt. Căci cel ce s-a rupt pe sine de lume și de toată prietenia și de împătimirea de prieteni, de cei ai săi, de rudenii, și a răstignit lumea în sine prin tăierea voii sale, disprețuind toată tihna trupească, și bate prin durerile pocăinței și nevoințelor pentru virtute, cu răbdare multă, la poarta poruncilor lui Hristos, intră prin smerenie în tinda înțelepciunii lucrătoare a raiului, care este supunerea, slujirea prin orice lucru de mai puțină cinstire, răbdarea necazurilor și a încercărilor, greaua pătimire, culcarea pe jos, statul în picioare toată noaptea, privegherea, psalmodierea neîncetată, rugăciunea și postul, citirea dumnezeieștilor Scripturi, ascultarea și supunerea față de toți.