Sfântul Simeon Noul Teolog

·        Lepădarea de lume și retragerea desăvârșită, însoțită de înstrăinarea de toate mijloacele, obișnuințele, socotințele și de persoanele din viață, și lepădarea de trup și de voie se fac pricină de mare folos celui ce s-a lepădat în scurtă vreme așa de fierbinte.

·        Dacă fugi de lume, ia seama să nu dai sufletului mângâieri la început și să o cercetezi pe aceasta, chiar dacă te silesc să faci aceasta toate rudeniile și toți prietenii. Căci pe ei îi îndeamnă la aceasta demonii pentru a stinge căldura inimii tale. Chiar dacă nu-ți vor putea împiedica cu desăvârșire hotărârea, ei o vor face cu siguranță mai moale și mai slabă.

• Când te vei afla față de toate dulcețile vieții cu suflet bărbătesc și neînduplecat, demonii înduioșează rudeniile și le fac să plângă și să se jelească în fața ta pentru tine. Că acesta este adevărul, vei cunoaște dacă tu vei rămânea neclintit și în fața acestei ispite. Căci îi vei vedea pe aceia aprinzându-se deodată de mânie și de ură împotriva ta și depărtându-se de tine ca de un dușman, nemaivrând să te vadă.

·        Văzând supărarea ce s-a iscat pentru tine în părinți, frați și prieteni, să râzi de dracul care a pus la cale să se facă acestea împotriva ta; și cu frică și sârguință multă, retrage-te și roagă pe Dumnezeu cu stăruință ca să ajungi degrabă la limanul Bunului Părinte, la Care ajungând sufletul tău ostenit și împovărat, El îl va odihni. Căci multe pricini de primejdii și de ultimă pierzanie cuprinde marea vieții.

·        Nu vrei să mai rămâi în lume pentru pricini binecuvântate sau neîntemeiate, ci îndată ce ai fost chemat, ascultă degrabă. Căci de nimic altceva nu se veselește Dumnezeu așa de mult ca de repeziciunea noastră. Fiindcă mai mare este ascultarea imediată cu sărăcie, decât întârzierea cu mulțime de bunuri. ( Mai multă bucurie face lui Dumnezeu răspunsul imediat la chemarea Lui, chiar dacă nu ești pregătit, decât amânarea cu pretextul de a te pregăti. Fapta bună cerută de Dumnezeu trebuie săvârșită imediat. Altfel te obișnuiești cu amânările și poate n-o mai împlinești niciodată. Sau, fapta bună pe care o poți face în împrejurarea aceasta, n-o mai poți face niciodată.)

·        Dacă ai primit, frate, flacăra și alergând ai ajuns din pricina ei la chinovie, sau la un părinte duhovnicesc, de vei fi îndemnat de el, sau de frații care se nevoiesc împreună cu tine, să te folosești de băi sau de mâncăruri, sau de alte mângâieri, pentru întărire, să primești acestea. Dar fii totdeauna pregătit pentru post, pentru pătimire, pentru înfrânarea cea mai deplină. Că de vei fi îndemnat de părintele tău întru Domnul să te împărtășești de mângâieri, să te afli ascultător aceluia, ca voia ta să nu o faci nici în aceasta. Iar de nu, rabdă cu bucurie cele ce ai vrut să le faci de bunăvoie, folosindu-te sufletește. Căci păzind aceasta, vei fi pururi întru toate postind și înfrânându-te și ca unul ce te-ai lepădat cu voia întru totul. Ba nu numai atât, ci vei păstra nestinsă și flacăra aflătoare în inima ta, care te silește să disprețuiești toate.

·        Când dracii vor face toate din partea lor și nu ne vor putea clinti sau împiedica de la ținta noastră cea după Dumnezeu, se vor furișa în cei ce fățăresc evlavia și vor încerca să împiedice prin aceia pe cei ce se nevoiesc. Mai întâi mișcați, chipurile, de dragoste și de compătimire, aceștia îi vor îndemna pe cei ce se nevoiesc, să se odihnească spre a nu slăbi trupul și a cădea în lâncezeală. Pe urmă îi atrag la întâlniri fără folos, făcându-i să-și piardă zilele în ele. De va asculta vreunul dintre cei ce se nevoiesc și se va potrivi lor, se vor întoarce și vor râde de pierderea lui. Iar de nu va asculta de cuvintele lor, ci se va păzi pe sine străin de toate, cu mintea adunată și înfrânată în toate, se vor aprinde de pizmă și vor face totul până ce îl vor alunga și din obște. Căci nu suferă slava deșartă cea necinstită să vadă în fața ei smerenia, lăudată.

·        Cel ce a cercat folosul duhovnicesc și a dobândit credință nemincinoasă, luând pe Dumnezeu ca martor al adevărului, și-a zis: „Mi-am pus în mine gândul să nu cer părintelui meu nici să mănânc, nici să beau, sau să mă împărtășesc de ceva fără el, până ce nu-i va da de știre Dumnezeu și îmi va porunci mie. și făcând așa, niciodată, zice, n-am fost împiedicat de la scopul meu”.

·        Credință neîndoielnică dovedește cel ce cinstește cu evlavie ca sfânt până și locul în care viețuiește călăuzitorul și părintele său. El ia praful de pe picioarele aceluia cu dragoste fierbinte în mâini să-l pună pe capul său și unge cu el pieptul său, ca și un leac curățitor al patimilor și al păcatelor sale. Iar de el nu îndrăznește să se apropie, nici să atingă vreo haină sau vreun acoperământ al lui fără voia sa; dar atingând ceva din ceea ce-i aparține aceluia, o face aceasta cu frică și cu respect, socotindu-se pe sine nevrednic nu numai de vederea și de slujirea lui, ci și de intrarea în chilia lui.

·        Nimeni nu poate cunoaște cum se cuvine, cu ochii sensibili, mărimea cerului și lățimea pământului și rațiunile tuturor celorlalte. Căci cum va putea cineva înțelege cu ochii trupului cele ce întrec mintea și înțelegerea? Numai mintea curățită de gânduri și eliberată de prejudecăți și luminată de mintea și de harul lui Dumnezeu va putea încerca cum se cuvine, după măsura luminării primite, să contemple făpturile.

·        Precum noaptea nu vedem cu ochii sensibili decât în locul acela unde aprindem lumina unui sfeșnic, iar toată lumea cealaltă rămâne pentru noi o noapte întunecoasă, la fel celor ce dorm în noaptea păcatelor, Bunul Stăpân li se face o lumină mică, măcar că, Dumnezeu fiind, rămâne tuturor necuprins, cruțând neputința noastră. și atunci deschizându-și omul ochii minții și privind firea celor ce sunt, cum n-a mai privit niciodată, se umple de uimire, și-l podidesc, fără să vrea și fără durere, lacrimile, prin care se curățește cu al doilea botez, cu botezul acela de care zice Domnul în Evanghelie: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va intra în împărăția cerurilor” (Ioan III, 5); și iarăși: „De nu se va naște cineva de sus” (Ioan III, 7). Spunând „de sus”, a dat să se înțeleagă nașterea din Duh.

·        Primul Botez are apa care preînchipuiește lacrimile, are mirul ungerii care e semnul premergător al mirului spiritual al Duhului, iar al doilea botez nu mai este chip al adevărului, ci este însuși adevărul.

·        Precum flacăra focului se ridică neîncetat spre înălțime, mai ales dacă întorci materia care întreține focul, așa și inima celui iubitor de slavă deșartă nu se poate smeri, ci când îi spui cele de folos pentru el, se înalță și mai mult. Căci mustrat sau sfătuit, el se împotrivește cu mânie, iar lăudat și lingușit, se înalță în chip păcătos.

·        Omul care este obișnuit să se împotrivească își este sieși o sabie cu două tăișuri, ucigându-și sufletul fără să știe și înstrăinându-l de viața veșnică.

·        Cel ce se împotrivește în cuvânt, este asemenea celui ce se predă pe sine cu voia dușmanilor împăratului. Căci contrazicerea este o cursă și are ca momeală apărarea, prin care fiind amăgiți, înghițim undița păcatului. Prin aceasta e prins de obicei nenorocitul suflet, fiind apucat de limbă și de gâtlej de către duhurile răutății, care aici îl ridică la culmea mândriei, aici îl prăvălesc în prăpastia păcatului, ca să fie apoi dus la judecată cu cei căzuți din cer.

·        Cel ce e disprețuit și batjocorit și sufere din cauza aceasta mult în inima sa, să cunoască din aceasta că poartă la sân șarpele cel vechi. De va răbda deci în tăcere, sau va răspunde cu multă smerenie, l-a făcut pe acesta neputincios și i-a slăbit strânsoarea. Iar de va răspunde împotrivă și cu acreală, sau va grăi cu semeție, a dat putere șarpelui să-și verse veninul în inima sa și să-i roadă cu cruzime cele dinăuntru ale sale. Prin aceasta îl face de fiecare dată mai puternic, dându-i spre mâncare, îndreptarea sa spre cele bune și puterea nenorocitului său suflet. Aceasta îl va face să trăiască de aici înainte în păcat, și să fie mort cu totul pentru dreptate.

·        De voiești să te lepezi toate și să te deprinzi cu viețuirea evanghelică, să nu te dai în seama unui învățător neîncercat sau pătimaș, ca nu cumva în loc de petrecerea evanghelică, să o înveți pe cea drăcească. Fiindcă învățăturile bune sunt de la învățătorii buni; iar cele rele, de la cei răi. Căci, desigur, din semințe rele, ies roade rele.

·        Înduplecă pe Dumnezeu cu rugăciuni și cu lacrimi, ca să-ți trimită un călăuzitor nepătimaș și sfânt. Dar cercetează și tu dumnezeieștile Scripturi și mai ales scrierile cu învățături despre lucrare ale sfinților părinți, ca punându-le alături de cele învățate și făptuite de învățătorul și înaintestătătorul tău, să le poți vedea și înțelege pe acestea ca într-o oglindă, și pe cele ce conglăsuiesc cu Scripturile să le iei în inimă și să le stăpânești cu cugetarea, iar pe cele mincinoase și străine să le dai la o parte și să le lepezi, ca să nu rătăcești. Căci să știi că în zilele acestea mulți s-au făcut dascăli mincinoși și înșelători.

·        Orbul, față de Cel Unu, e orb în întregime față de toate. Iar cel ce vede pe Unul are vederea tuturor. El se reține de la vederea tuturor, dar are vederea tuturor, fiind în afară de cele văzute. Fiind astfel în Unul, le vede pe toate. și fiind în toate, nu vede nimic din toate. (Sfântul Maxim Mărturisitorul declară că în Cel Unul sunt rațiunile tuturor. Deci cel ce-l vede pe Cel Unul, vede rațiunile tuturor în El. Sfântul Simeon Noul Teolog plasează încă în viața această putința vederii tuturor în Dumnezeu, simultană cu ridicarea peste toate. Aceasta e o contemplare atotcuprinzătoare în simplitatea ei. Cine are intuiția întregului, le vede pe toate ale lui, fără să se piardă în privirea unei părți sau a alteia.)

·        Cel ce vede pe Unul, prin Unul se vede și pe sine și pe toți și pe toate. Dar fiind ascuns în toate, nu privește la nimic din toate.

·        Cel ce privește la învățătorul și povățuitorul său, ca la Dumnezeu, nu poate să-l contrazică. Iar dacă își închipuie și zice că le poate împăca pe amândouă acestea, să știe că s-a rătăcit. Căci nu știe ce simțământ au cei de la Dumnezeu față de Dumnezeu.

·        Cel ce crede că viața și moartea sa este în mâna păstorului său, nu-l va contrazice niciodată. Iar necunoașterea acestui lucru naște contrazicerea, care pricinuiește moartea spirituală și veșnică.

·        Înainte ca cel osândit să primească sentința, i se dă putința de apărare, ca să spună judecătorului despre cele ce a făcut. Dar după arătarea celor făcute și după sentința judecătorului, nu mai poate contrazice în nici un lucru mic sau mare pe cei rânduiți să aplice osânda.

·        Înainte de a se înfățișa monahul la această judecată și de a se descoperi cele din lăuntrul său, poate îi mai este îngăduit să ridice contraziceri în unele lucruri, pentru că nu sunt cunoscute, iar în altele cu închipuirea că le poate ascunde. Dar după descoperirea gândurilor și după arătarea vădită a lor, nu-i mai este îngăduit să contrazică pe judecătorul și stăpânitorul său după Dumnezeu, până la moarte. Căci monahul, înfățișându-se la început la această judecată și dezvăluindu-și cele ascunse ale inimii sale, s-a convins de la început, dacă a dobândit oarecare cunoștință, că e vrednic de nenumărate morți; dar crede că prin ascultare și smerenia sa, se va izbăvi de toate pedepsele și chinurile, dacă cunoaște cu adevărat puterea tainei.

·        Cel ce păzește aceasta neșterse în cugetul său nu se va împotrivi niciodată în inima sa când va fi certat, sau sfătuit, sau mustrat. Fiindcă cel ce cade în asemenea rele, adică în contrazicere și necredință față de părintele și învățătorul său duhovnicesc, se rostogolește jalnic în fundul și în prăpastia iadului (Prov. IX, 18), încă trăind; ca un fiu al neascultării și al pierzaniei (Efes. II, 2; Ioan XVII, 12).

·        Frământarea multă și la vreme nepotrivită întunecă și tulbură cugetarea și scoate din suflet rugăciunea curată și căința. Pe de altă parte, aduce oboseală în inimă și prin aceasta, înăsprire și învârtoșare. Iar prin acestea caută dracii să ducă la deznădejde pe cei duhovnicești.

·        Trândăvia și greutatea trupului, născute în suflet din lene și negrijă, ne depărtează de la canonul obișnuit și aduc în cugetare întuneric și descurajare. Prin aceasta se ivesc în inimă gânduri de frică și de hulire, încât cel ispitit de dracul trândăviei nu mai poate nici măcar să mai intre în locul obișnuit al rugăciunii, ci îi este lene și pregetă și gândește lucruri nebunești împotriva Făcătorului a toate. Cunoscând deci pricina și izvorul de unde ți-au venit acestea, intră cu sârguință în locul obișnuit al rugăciunii tale și căzând la iubitorul de oameni Dumnezeu, roagă-te din inimă cu suspine, întru durere și lacrimi, cerând izbăvirea de povara trândăviei și a gândurilor rele; și ți se va da degrabă ție, celui ce bați și stăruiești cu osteneală, izbăvirea de acestea.

·        Cel ce a dobândit inima curată, a biruit frica. Iar cel ce se curățește încă, aici o biruie, aici e biruit de ea. Dar cel ce nu luptă nicidecum, sau nu simte deloc că e prieten al patimilor și al dracilor și boala închipuirii de sine, socotind că este ceva fără să fie nimic, sau e robul și prada fricii, tremurând ca un prunc cu cugetul și având frică acolo unde nu este frică pentru cei ce se tem de Domnul.

·        Cel ce umblă în frica de Dumnezeu, chiar dacă petrece în mijlocul oamenilor răi, nu se teme. El are în lăuntrul său frica de Dumnezeu și poartă arma nebiruită a credinței, cu care poate să le împlinească pe toate, chiar și pe cele ce par grele și cu neputință celor mulți. El petrece ca un uriaș în mijlocul piticilor, sau ca un leu mugind în mijlocul câinilor și al vulpilor, încrezându-se în Domnul. Cu tăria cugetului său îi lovește pe ei și înspăimântă inimile lor, învârtind cuvântul înțelepciunii, ca pe un toiag de fier.

·        Să nu te miri dacă, stăpânit de frică, tremuri temându-te de toate. Căci ești încă nedesăvârșit și lipsit de tărie și te temi ca de un prunc de mormoloci. Căci frica este o boală copilărească și vrednică de râs a sufletului iubitor de slava deșartă. Față de acest drac să nu cauți să te folosești de cuvinte și de contraziceri. Căci cuvintele nu folosesc nimic sufletului care tremură și se clatină. Lăsându-le pe acestea, smerește cu toată puterea gândirea ta și vei vedea cum dispare frica. (E demnă de remarcat această conviețuire între frică și slava deșartă. Iubitorul de slavă deșartă tremură de părerile tuturor, chiar de ale celor mai neînsemnați oameni. De frica unor păreri care nu-ți cultivă slava deșartă, nu vei putea scăpa contrazicând pe cei ce nu recunosc meritele tale, ci acceptând simțirea smereniei. În smerenie stă adevăratul curaj față de alții)

·        Odată, cuprins fiind cineva de trândăvie, avea mintea slăbită și întunecată și sufletul moleșit, încât puțin mai trebuia ca să fie lipsit de întristarea inimii și să stingă în el flacăra duhului și să se umple toată casa trupului său de fum. Ba mai mult, se ivi în el o amorțeală a tuturor mădularelor, care-i ducea, din cauza moleșelii, la un somn fără măsură, încât era silit să lipsească și de la slujbele obișnuite. El încearcă să se împotrivească acestora prin înfrânare și veghere. Dar biruind somnul, inima lui se înăspri din mândrie și lipsindu-i de aici înainte întristarea, se strecură în el frica. Când o simți pe aceasta în sine, ieși din chilia sa la vreme nepotrivită și plecând la un loc retras și întunecat, stătu acolo și ridică mâinile și se înseamnă cu semnul crucii, iar ochiul sufletului și-l înalță spre Dumnezeu. Umilindu-și astfel puțin gândirea, îndată dracul fricii se despartă puțin de la el. Dar dracul cumplit al slavei deșarte, mai puternic decât el, îi fură gândul, vrând să-l atragă și să-l predea iarăși dracului fricii. Înțelegând el aceasta, se miră și rugă fierbinte pe Dumnezeu să izbăvească sufletul lui din asemenea curse ale diavolului.

·        Mare și anevoie de înțeles socotesc că este pentru toți această împreună-lucrare, răutate și uneltire a dracilor. Căci am cunoscut pe dracul fricii însoțindu-se și lucrând împreună cu dracul trândăviei și pe acesta din urmă ajutându-l pe cei dintâi și întărind lucrarea lui; de asemenea, pe cel dintâi și întărind lucrarea lui; de asemenea, pe cel dintâi sădind în  suflet frica împreunată cu învârtoșarea, iar pe al doilea întărind întunecarea, moleșeala, învârtoșarea și deznădejdea sufletului și a minții. Trândăvia le este nevoitorilor o încercare menită să le pricinuiască smerenie.

·        Dracul trândăviei obișnuiește să războiască, de cele mai multe ori, mai ales pe cei ce au înaintat în rugăciune, sau pe cei ce se sârguiesc cu ea. Căci nici un altul dintre ceilalți draci nu are putere împotriva acestora. Acesta își are puterea fie dintr-o îngăduință de sus și bun rost, fie, cum socotesc mai degrabă, își iau puterea împotriva noastră din niscai stări necuvenite ale trupului. Iar ceea ce vreau să spun este aceasta: mâncând mult și încărcându-mi stomacul și adormind astfel prea sătul, această patimă a pus stăpânire pe mine și am fost biruit; apoi înfrânându-mă iarăși peste măsură, mi-am făcut mintea întunecată și anevoie de mâncat și iarăși am căzut în aceeași patimă. Câteodată se întâmplă însă aceasta celor ce se nevoiesc și din amestecarea aerului, despre care nu știu să spun ceva sigur, sau din grosimea vântului de miazăzi.

·        Trândăvia este moartea sufletului și a minții. Dacă Dumnezeu i-ar îngădui să lucreze împotriva noastră după puterea ei, nici unul dintre nevoitori nu s-ar mântui vreodată. Datoria noastră este să i ne împotrivim cu toată puterea ce ne este dată, dar stă în puterea lui Dumnezeu să ne trezească în chip tainic și să ne arate în chip vădit biruitori ai ei. Căci e cu neputință ca, murind cineva, să învie fără ajutorul Celui ce s-a înviat pe Sine din morți.

·        Când mintea e furată de mândrie și se înfundă în ea însăși și-și închipuie că este cava prin sine însăși fiindcă se nevoiește, harul care o luminează în chip nevăzut se depărtează de la ea și, lăsând-o îndată goală, ea își dă seama repede de neputința ei. Căci patimile năvălesc asupra ei ca niște câini turbați și caută să o sfâșie. Atunci neștiind ce să facă și neavând unde să alerge ca să se izbăvească, aleargă, prin smerenie, la Domnul care poate să se mântuiască.

·        Cel ce a ieșit deplin din lume se socotește pe sine ca fiind într-un pustiu neumblat ( Ps. LXI, 1) și plin de fiare. De aceea, cuprins de o frică negrăită și de un cutremur de nedescris, strigă către Dumnezeu, ca Iona din chit și de marea vieții; ca Daniil din groapa leilor și a patimilor furioase; ca cei trei tineri din cuptorul focului lăuntric al poftei arzătoare; ca Manase din statuia de aramă a trupului acesta pământesc și muritor. Iar Domnul auzindu-l îl izvăbește pe el din prăpastia neștiinței și a dragostei de lume, ca pe proorocul din chit, pentru ca să nu le mai dăruiască pe acestea; îl izbăvește din groapa gândurilor rele ale poftei, care răpesc și rod sufletele oamenilor, ca pe Daniil; din atacurile pătimașe ale focului care-i arde și îi slăbește sufletul și-l împinge cu sila spre fapte necuvenite, răcorindu-i sufletul cu roua Sfântului Duh, ca pe israeliții aceia; și de trupul acesta pământesc și greu și prea pătimaș, păstrându-l neînjosit și nedoborât și făcându-l fiu al luminii și al zilei (1 Tes. 5, 5) și învrednicindu-l să guste învierea încă de aici.

·        Nu numai cel ce se liniștește singur (sihastrul), sau cel ce se află sub ascultare (în obște), ci și egumenul și întâistătătorul celor mulți și chiar cel ce slujește, trebuie să fie numaidecât fără griji, sau liberi de toate lucrurile vieții. Căci dacă ne prădăm grijilor, călcăm porunca lui Dumnezeu care zice: „Nu vă îngrijiți de sufletul vostru, ce veți mânca sau ce veți bea și cu ce vă veți îmbrăca. Căci toate acestea le caută păgânii” ( Matei 6, 25); și iarăși: „Vedeți să nu se îngreuneze inimile voastre de multă mâncare și de beție și de grijile vieții” (Luca 21, 34).

·        Cel ce are gândirea îngrijorată de lucrurile vieții nu este liber. Căci e stăpânit și robit de grija acestora, fie că se îngrijește de acestea pentru sine, fie pentru alții. Iar cel liber de acestea nu se îngrijește în chip lumesc nici pentru sine și nu se va îngriji nici pentru alții, fie că e episcop, fie că e egumen, fie diacon. Cu toate acestea, nu va sta niciodată fără lucru și nu va disprețui nici pe cei mai umiliți și mai mici, ci făcând toate în chip bineplăcut lui Dumnezeu, va rămâne în toate neîngrijorat, toată viața.

·        Există o grijă nefăptuitoare și o făptuire fără grijă, ca și dimpotrivă: o negrijă făptuitoare și o lene plină de griji. (Prin această frumoasă distincție, sfântul Simeon dovedește că nu condamnă activitatea, ci apăsarea sufletească ce o poate însoți. Să fii activ într-un chip degajat, ca o pasăre în zborul ei vesel, ca un artist, fericit în înaripata lui străduință de a găsi expresia justă a ceea ce contemplă. Aceasta e esența recomandării sfântului Simeon.) Acestea le-a arătat și Domnul. Căci spunând: „Tatăl Meu până acum lucrează, și Eu lucrez” (Ioan 5, 17), și iarăși: „Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru cea care rămâne spre viața veșnică” (Ioan 6, 27), n-a desființat activitatea, ci ne-a recomandat activitatea fără grijă. (De fapt, activitatea din iubire față de alții și de Dumnezeu produce în suflet o stare de negrijă lumească și-l duce la desăvârșirea veșnică, pe când cea din grija egoistă de trup îl duce la pieire. Deci Domnul condamnă grija, dar nu recomandă inactivitatea. Mai mult chiar, el condamnă și lenea, mai ales pe cea însoțită de grijă. De aici rezultă că deși nu trebuie să considerăm lucrurile lumii eterne, totuși trebuie să socotim că activitatea sufletului în legătură cu ele, de dragul lui Dumnezeu și al altora, e un mijloc prin care sufletul sporește în desăvârșire și ajunge la veșnicia fericită pentru care este rânduit. Dealtfel, și rugăciunea este o activitate.) Apoi spunând iarăși: „Cine, îngrijându-se, poate să adauge măcar un cot la statura sa?” (Matei 6, 27), a desființat grija nefăptuitoare. Iar despre grija întrupată în fapte, zice: „Iar despre îmbrăcăminte și mâncare, ce vă îngrijiți? Nu vedeți crinii câmpului și păsările cerului, pe cei dintâi cum cresc și pe cele din urmă cum sunt hrănite?” (Matei 6, 28). Astfel, aprobând pe una și dezaprobând pe cealaltă, Domnul ne învață cum să lucrăm cu grijă neîngrijorându-ne și cum, liberi de griji, să ocolim o activitate necuvenit. (Ceea ce cere Domnul în fond e împlinirea unei activități cuvenite și reținerea de la cea necuvenit. Cea dintâi trebuie să o facem într-un sens cu toată grija, dar în alt sens neîngrijorați. Iar pe cea de a doua să o evităm, mai ales când o facem fără grijă, adică neglijență, sau cu nepăsare de mântuirea sufletului. Există deci grijă și grijă. Există deci grijă bună și grijă rea, precum există negrijă bună și negrijă rea.)

·        Nu dărâma casa ta, voind să o zidești pe a vecinului. Să știi că lucrul acesta e obositor și greu. Ia seama ca nu cumva hotărându-te la aceasta, să o dărâmi și pe a ta și să nu poți să o zidești nici pe a altuia. (Mustrându-l pe altul pentru greșeli, poți să-ți înăsprești sufletul tău și să înaintezi la ură împotriva aceluia. Astfel nu-l zidești nici pe acela și te înrăiești și pe tine.)

·        Dacă n-ai dobândit o desăvârșită nepătimire față de lucruri și de bunurile vieții, să nu primești să te ocupi cu chivernisirea lucrurilor, ca să nu te prinzi în el și, în loc să iei plata slujirii, să suferi osânda pentru hoție și fur de cele sfinte. Iar de ești silit la acestea, de întîistătătorul, să fii ca cel ce umblă cu focul care arde și să oprești momeala gândului prin mărturie și pocăință, ca să te păstrezi neatins prin rugăciunea întîistătorului. (Mărturisind ispita care ți-a venit de a lua din cele chivernisite ale Bisericii, sau ale mănăstirii, vei căpăta de la duhovnic întărite să respingi ispita)

·        Cel ce n-a ajuns nepătimitor, nu știe ce este nepătimirea, ba nici nu poate crede că este cineva astfel pe pământ. Căci cel ce nu s-a lepădat mai întâi de sine (Matei 16, 24) și nu și-a golit cu bucurie sângele său pentru această viață cu adevărat fericită, cum va bănui că a făcut cineva acestea ca să dobândească nepătimirea? La fel și cel ce-și închipuie că are Duhul Sfânt neavând nimic, auzind de lucrările Duhului sălășluite în cei ce au de fapt pe Duhul Sfânt, nu va crede că există cineva în generația de azi lucrat și mișcat de Duhul dumnezeiesc sau ajuns la vederea Lui în chip conștient și simțit, asemenea apostolilor lui Hristos și sfinților de altădată. Căci fiecare judecă din starea ce o are el, și pe cele ale aproapelui, fie că e vorba de virtute, fie de păcate.

·        Altceva este a nu ne revolta față de necinstiri, de batjocuri, de încercări și necazuri, și altceva a ne arăta mulțumiți de ele și a ne ruga pentru cei ce ne fac acestea. Altceva este a iubi din suflet pe aceștia și altceva a întipări, pe lângă aceasta, în mintea noastră fața fiecăruia din ei și s-i îmbrățișa fără patimă ca pe niște prieteni adevărați, cu lacrimi de iubire sinceră, fără să se afle în acea clipă nici o urmă a vreunei supărări în noi. Iar lucrul mai mare decât cele spuse este ca în timpul însuși al ispitelor să aibă cineva, în chip neschimbat, aceeași bună simțire egală pentru cei ce-l batjocoresc în față, îl calomniază, îl judecă, îl osândesc, îl înjură și-l scuipă în față, și pentru cei ce iau în afară înfățișarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleași lucruri fără să se poată însă ascunde de fapt. Dar neasemănat mai mare lucru decât toate acestea, socotesc că este ca cineva să uite cu desăvârșire cele ce le-a suferit și să nu-și aducă aminte de ceva din ceea ce i s-a întâmplat, fie că lipsesc, fie că sunt de față cei ce l-au supărat, ci să-i primească și pe aceștia la fel ca pe prieteni, în convorbiri și la masă, fără nici o gândire la cele întâmplate.

·        Nici celui ce teologhicește nu i se potrivește pocăința, nici celui ce se pocăiește, teologia. Căci pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri (Ps. CII, 12), pe atâta e mai înaltă teologia decât pocăința. (Avem aici sensul patristic al teologiei, ca fiind contemplație a lui Dumnezeu, atinsă pe treptele înalte ale curăției și nepătimirii. Cel ce trăiește desăvârșit în Dumnezeu, văzându-l cu mintea, nu mai simte nici trebuință de pocăință, căci uită până și de starea sa, fiind ieșit întreg în Dumnezeu pe Care-l vede.) Căci precum se vaită un om aflat în boală și neputințe, sau precum strigă un cerșetor îmbrăcat în zdrențe, așa face cel ce se află în pocăință și săvârșește cu adevărat faptele pocăinței. Iar cel ce teologhicește este asemenea celui ce petrece în curțile împărătești îmbrăcat în strălucirea vestmântului și vorbește neîncetat cu împăratul ca un intim al lui și aude de la el în fiecare moment poruncile și voile lui.

·        Fiind jos, nu cerceta cele de sus; iar înainte de ajunge sus, nu te ocupa prea mult cu cele de jos, ca nu cumva lunecând să cazi din amândouă, mai bine-zis să te pierzi cu cele de jos.

·        Mulți citesc Sfintele Scripturi, iar unii, citindu-le, le și aud. Dar puțini dintre cei ce le citesc pot cunoaște drept puterea și înțelesul celor citite. Aceștia declară uneori că cele spuse de Sfintele Scripturi sunt cu neputință, alteori le socotesc cu totul de necrezut, sau le iau ca alegorii în sens rău. Pe cele spuse pentru timpul de față le socotesc ca având să se împlinească în viitor, iar pe cele spuse despre cele viitoare, le iau ca deja întâmplate și ca întâmplându-se în fiecare zi. și altfel nu e o judecată dreaptă în ei, nici o pătrundere adevărată a lucrurilor dumnezeiești și omenești.

·        Singur omul din toate cele văzute și cugetate a fost zidit de Dumnezeu ca o ființă îndoită, având trup alcătuit din patru elemente: din simțire și suflare, prin care participă la aceste elemente și trăiește în ele, și din suflet înțelegător și nematerial și necorporal, unit în chip negrăit și neînțeles cu acestea și amestecat cu ele în chip neamestecat și neconfundat. Iar acestea sunt omul cel unul, animal muritor și nemuritor, văzut și nevăzut, sensibil și inteligibil, văzător al zidirii văzute, cunoscător al celei cugetate. Precum cei doi sori își împlinesc în chip despărțit lucrările în cele două lumi, așa și în omul cel unul: unul luminează trupul, Celălalt sufletul și fiecare soare comunică lumina sa, prin participare, părții luminate de el, după puterea de primire a ei, fie în chip mai bogat, fie în chip mai sărac.

·        Pe toți credincioșii, noi credincioșii trebuie să-i vedem ca pe unul și în fiecare din ei trebuie să vedem pe Hristos și să avem atâta dragoste față de el, încât să fim gata să ne punem sufletul propriu pentru el. Nu trebuie să numim sau să socotim pe vreunul rău, ci pe toți să-i vedem, cum am spus, ca buni. Chiar dacă ai vedea pe unul tulburat de patimi, să nu urăști pe fratele, ci patimile care îl războiesc. Iar dacă îl vezi tiranizat de pofte și de gânduri greșite, să ai și mai multă milă de el,.ca nu cumva să fii și tu ispitit (Col. 6, 1), ca unul să te afli supus schimbărilor materiei nestatornice.

·        Există o părută smereniei din lene, din neglijență și dintr-o lipsă de nădejde a conștiinței, pe care cei ce au o socotesc pricinuitoare de mântuire. Dar nu este, căci nu are plânsul pricinuitor de bucurie, însoțit cu ea.

·        Există un plâns fără smerenie duhovnicească și acesta e socotit de cei ce plâng astfel cu un plâns curățitor de păcate. Dar închipuindu-și aceasta, se amăgesc în zadar. Căci sunt lipsiți de dulceața Duhului, ivită în chip tainic în cămara înțelegătoare a sufletului (Ps. 33, 9). De aceea unii ca aceștia se și aprind repede de pofta față de lume și nu pot să disprețuiască în chip desăvârșit lumea și cele din lume. Iar cel ce nu poate disprețui acestea în chip desăvârșit lumea și n-a dobândit o deslipire din suflet față de ele nu poate dobândi nici nădejdea sigură și neîndoielnică a mântuirii sale. E purtat de îndoială, neîncetat, ici și colo, nepunând temelia de piatră (Luca 6, 48).

·        Plânsul este îndoit în lucrările lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi văpaia patimilor și curățește sufletul de întinăciunea pricinuită de ele; altul ca focul, care face viu, prin prezența Sfântului Duh și reaprinde și încălzește și face înfocată inima și o înflăcărează de dragostea și de dorul lui Dumnezeu.

·        Observă și cunoaște lucrările ce se ivesc în tine din smerenie și din plâns și cercetează folosul ce ți se adaugă din ele la vreme nepotrivită. Pentru cei începători aceasta înseamnă lepădarea a toată grija pământească, dezlipirea și renunțarea la părinți și la prieteni, părăsirea grijii și disprețuirea tuturor lucrurilor și bunurilor, nu numai până la un ac, ci și până la trupul însuși.

·        Precum cel ce pune pământ pe o flacără ce arde în cuptor o stinge pe aceasta, la fel grijile vieții și împătimirea de cel mai neînsemnat și mai mic lucru sting căldura aprinsă la început în suflet.

·        Cel ce s-a lepădat cu bucurie și într-o deplină simțire a inimii de lucrurile din afară și de oameni și de toate cele ale vieții și a uitat de ele a sărit peste împătimire ca peste un zid și e ca un străin față de lume și față de toate cele din ea. El își adună mintea sa și-și concentrează gândul și cugetarea numai la pomenirea morții. De aceea se gândește la judecată și la răsplată și e cu totul stăpânit de acestea, pătruns de o frică negrăită din pricina acestor gânduri și a cugetării la ele.

·        Cel ce poartă în sânul său frica de judecată e ca un osândit legat în lanțuri pe scena acestei vieți. De aceea, arată ca unul ce e târât de frică ca de un călău, și dus pe drumul spre moarte, negândind la altceva decât la chinul său și la durerea pe care va avea să o sufere din pedeapsa veșnică. Purtând în inimă acest gând, frica ce e întreținută de el nu-l lasă să se îngrijească de nici un lucru din cele omenești. Aflându-se astfel neîncetat ca un pironit pe lemn, și stăpânit fiind de dureri puternice, nu-și poate îndrepta ochii spre fața cuiva și nu face nici un caz de cinstea sau de necinstea de la oameni. Căci socotindu-se vrednic de toată necinstirea și disprețuirea, nu-l interesează batjocurile ce vin asupra lui.

·        Cel ce poartă în sine frica morții are silă de toată mâncarea, băutura și podoaba hainelor. El nu mănâncă pâinea și nu bea apa cu plăcere, ci împlinește trebuința trupului atâta numai cât ajunge pentru a trăi. Acela va lepăda toată voia sa și se va face rob tuturor, nedeosebind între cele poruncite.

·        Cel ce s-a dat pe sine, de frica chinurilor, rob părinților după Dumnezeu, nu va alege poruncile care ușurează durerea inimii lui, nici pe cale pe care dezleagă legătura fricii lui. Nu va asculta nici de cei ce-l îndeamnă spre acestea cu prietenie, sau cu lingușire, sau cu poruncă, ci va alege mai degrabă pe cele ce-i sporesc frica și va vrea pe cele ce-i strâng legătura și va iubi pe cele ce-i dau putere călăului (fricii). El va stărui în acestea, neașteptând să ia dintr-odată slobozire din ele. Dar nădejdea izbăvirii face osteneala mai ușoară, ceea ce este mai folositor celui ce se căiește fierbinte.

·        Tuturor celor ce încep să viețuiască după Dumnezeu, le este folositoare frica durerilor și durerea ce se naște din ea. Iar cel ce-și închipuie că poate pune început fără durere și fără lanțuri și fără călău (frică), nu numai că-și așează temelia faptelor sale pe nisip, ci își închipuie chiar că-și poate face casa în are, fără temelie, ceea ce naște întru totul cu neputință. Căci durerea aceasta naște toată bucuria și lanțul acesta rupe toate lanțurile păcatelor și ale poftelor și călăul acesta nu pricinuiește moarte, ci viață veșnică.

·        Cel ce nu va vrea să scape și să fugă de durerea născută din frica de chinurile veșnice, ci se va lipi cu toată hotărârea inimii de ea și-și va strânge și mai mult legăturile ei, pe măsura acestei hotărâri va înainta mai repede și se va înfățișa înaintea feței Împăratului împăraților. Iar întâmplându-se aceasta, îndată ce va privi ca printr-o ceață spre slava Aceluia, i se vor dezlega lanțurile, iar călăul lui, sau frica, va fugi departe de la el, și durerea din inima lui se va întoarce în bucurie și se va face izvor care izvorăște la vedere neîncetat șiroaie de lacrimi, iar în minte, liniște, blândețe și dulceață de negrăit. Ba îi va da și bărbăție și-l va face să alerge slobod și neîmpiedicat spre toată ascultarea poruncilor lui Dumnezeu (Ps. CXVIII, 32). Acestea sunt cu neputință celor începători, dar le sunt proprii celor ce au ajuns, prin înaintare, spre mijloc. Iar celor desăvârșiți, izvorul acesta li se face lumină, inimă schimbându-li-se și prefăcându-li-se fără de veste.

·        Cel ce are în lăuntrul lui lumina Duhului Sfânt, cade cu fața la pământ neputînd să o privească și strigă cu spaimă și cu frică multă, ca unul ce a văzut și a pătimit un lucru mai presus de fire, de cuvânt și de înțelegere. El este asemenea unui om căruia i s-au aprins de undeva mădularele de un foc, în care arzând și neputînd răbda căldura văpăii (Ieremia 20, 9), se poartă ca unul ce a ieșit din sine. Neizbutind nicidecum să devină iarăși al său și copleșit neîncetat de lacrimi și răcorit de ele, el aprinde focul dorului și mai tare. Ca urmare, varsă și mai multe lacrimi și, spălându-se în mulțimea lor, fulgeră de tot mai mare strălucire. Iar când s-a aprins în întregime și s-a făcut ca o lumină, se împlinește ceea ce s-a spus: „Dumnezeu unit cu dumnezeii și cunoscut de ei”, și anume atât de mult cât s-a unit cu cei cu care s-a unit și s-a descoperit celor ce-L cunosc.

·        Înainte de plâns și de lacrimi, nimeni să nu ne amăgească cu vorbe deșarte (Efeseni 5, 6), nici să nu ne amăgim pe noi înșine. Căci încă nu este în noi pocăință, nici adevărată părere de rău, nici frică de Dumnezeu în inimile noastre, nici nu ne-am învinovățit pe noi înșine, nici n-a ajuns sufletul nostru la simțirea judecății viitoare și a chinurilor veșnice. Căci dacă ne-am fi învinovățit pe noi înșine și am fi dobândit acestea și am fi ajuns la ele, îndată am fi vărsat și lacrimi. Iar fără de acestea, nici învârtoșarea inimii noastre nu se va putea înmuia vreodată, nici sufletul nostru nu va dobândi smerenie, nici nu vom izbuti să ne facem smeriți. Iar cel nu s-a făcut astfel, nu se poate uni cu Duhul cel Sfânt. și cel ce nu s-a unit cu Duhul acesta prin curăție, nu poate să ajungă la vederea și cunoștința lui Dumnezeu și nu e vrednic să se învețe tainic virtuțile smereniei.

·        Cel ce voiește să-l învețe meșteșugul vorbirii și filozofia pe cel ce abia a învățat să silabisească literele nu numai că nu-i va folosi întru nimic, ci îl va face mai degrabă să descurajeze și să se dezguste, din pricina neputinței minții lui de a cuprinde înțelesul celor spuse. Tot așa cel ce spune începătorilor despre cele ale desăvârșirii și mai ales celor mai greoi, nu numai că nu-i va folosi cu nimic, ci îi va și face să se întoarcă la cele din urmă. Căci privind la înălțimea virtuții și înțelegând cât de departe este la culmea ei și socotind că lui îi este cu neputință să urce spre vârful ei, va disprețui și începuturile făcute de el, ca nefolositoare, și se va scufunda în deznădejde.

·        Când cei ținuți și stăpâniți încă de patimi vor auzi că cel desăvârșit după Dumnezeu se socotește pe sine mai lipsit de curăție decât orice om și decât orice animal și orice fiară și că atunci când e batjocorit se bucură, când e bârfit bine cuvântează, când e prigonit rabdă și se roagă pentru dușmanii lui cu lacrimi și întru durerea inimii, rugându-se lui Dumnezeu pentru ei, la început nu cred că sunt lucruri așa de mari și încearcă să se facă pe ei dimpotrivă cu acela. Pe urmă, dați pe față pe ei deopotrivă cu acela. Pe urmă, dați pe față de Sfintele Scripturi și copleșiți de sfinții care le-au dovedit acestea cu fapta, mărturisesc că nu pot să ajungă la ele. Iar când aud că fără împlinirea acestora este cu neputință să se mântuiască, atunci, nevrînd să înceteze cu totul să facă răul și să se pocăiască de păcatele lor, îi prinde deznădejdea.

·        Cei mai mulți cinstesc ca nepătimitori și ca sfinți, pe cei ce fățăresc virtutea și altceva arată în pielea obrazului și altceva sunt după omul din lăuntru, și anume plini de toată nedreptatea, pizma, viclenia și răul miros al plăcerilor. Ei socotesc așa, pentru că nu au ochiul sufletului curățit, nici nu sunt în stare să-i cunoască pe aceia din roadele lor. Iar pe cei ce petrec în evlavie și virtute și în nerăutatea inimii, care sunt sfinți cu adevărat, îi socotesc, în chip greșit, ca pe oamenii de rând, și trec pe lângă ei disprețuindu-i și îi țin de nimic.

·        Unii ca aceștia cinstesc ca învățător și ca om duhovnicesc mai degrabă pe cel guraliv și arătos. Iar pe cel tăcut și cu grijă la cuvinte îl țin de prost și mut.

·        Cei trufași la cuget și bolnavi de mândria diavolului se întorc de la cel ce vorbește în Duhul Sfânt, socotindu-l trufaș la cuget și mândru. Căci cuvintele lui mai degrabă îi plesnesc decât îi străpung. Dar pe cel ce boscorodește din burtă și din fițuici și îi minte cu privire la mântuirea lor, îl laudă și îl primesc. Astfel, nu este nimeni între unii ca aceștia care să poată deosebi și vedea lucrul bine și așa cum este.

·        „Fericiți, zice Dumnezeu, cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Dar inima curată nu o poate înfăptui nici o virtute, nici două, nici zece, ci toate împreună fiind, așa zicând, ca una singură și dusă până la capătul din urmă. (Lipsa unei singure virtuți ține inima pătată și o singură pată se simte în toate virtuțile, tulburându-le) Dar nici acestea nu pot face singure inima curată, fără venirea și lucrarea Duhului. Căci precum fierarul își poate arăta meșteșugul prin uneltele sale, dar fără lucrarea focului nu poate isprăvi nimic, așa și omul toate le face și se folosește de virtuți ca de niște unelte, dar fără venirea focului dumnezeiesc, ele rămân fără rod și fără folos, neizbutind să curățească pata și întinăciunea sufletului.

·        Omul poate lupta împotriva patimilor sale, dar nu le va putea dezrădăcina nicidecum. și a primit puterea de a nu face răul, dar nu și puterea de a nu se gândi la el. (Mintea, mereu în mișcare, e mai greu de stăpânit decât mădularele trupului). Dar evlavia constă nu în a face numai binele, ci și în a gândi cele rele. Deci cel ce gândește cele rele nu poate dobândi inimă curată. și cum ar putea? Căci e întinată de gândul rău, ca o oglindă de noroi.

·        Lumea e moartă pentru sfinți și cei din ea la fel pentru ei. De aceea văzând, nu văd faptele lor cele bune și auzind, nu pot înțelege (Matei 13, 13) cuvintele lor dumnezeiești grăite în Duhul Sfânt. Dar nici cei duhovnicești nu pot primi în ei faptele cele rele sau cuvintele pătimașe ale oamenilor lumești sau răi, ci văzând și ei cele din lume, nu le văd și auzind cele ale oamenilor lumești, rămân cu simțirea ca și când nu le-ar auzi. și astfel nu se înfăptuiește nici o părtășie a acestora cu aceia, sau a acelora cu aceștia.

·        Precum scrisorile de învoială, dacă nu primesc iscăliturile unor martori vrednici de crezare nu fac sigură arvuna, tot așa, înainte de împlinirea poruncilor și de dobândirea virtuților, nu e sigură iluminarea harului. Căci ceea ce sunt martorii pentru învoieli, aceea este lucrarea poruncilor și virtuțile pentru arvuna Duhului. Datorită acestora primește fiecare prin arvună încredințarea mântuirii viitoare.

·        Întâi învoielile se scriu, așa zicând, prin lucrarea poruncilor, apoi se pecetluiesc și se iscălesc de către virtuți. Abia atunci îșa dă mirele Hristos, sufletului mireasă, adică arvuna Duhului. (Poruncile împlinite se înscriu în ființa noastră, virtuțile își pun pecetea pe ea. Arvuna Duhului vine ca o primă lumină de sus în ființa noastră, producând o primă transparență a ei pentru Dumnezeu și o primă unire a ei cu El. duhul este inelul lui Hristos, legătura începătoare cu Hristos).

·        Se întâmplă uneori că mirele întârzie în vreo călătorie, sau e ocupat cu alte treburi, și de aceea hotărăște să amâne nunta. Dacă mireasa se va mânia și, disprețuind dragostea lui, va șterge sau va rupe hârtia de învoială, va cădea îndată din nădejdile ce le are în mire. Așa se întâmplă și cu sufletul. De va zice cineva dintre cei ce se nevoiesc: până când sunt dator să mă ostenesc? și drept urmare va slăbi din ostenelile nevoinței și, prin neglijarea poruncilor și prin părăsirea pocăinței neîncetate, va șterge și va rupe, așa zicând, învoielile, va cădea îndată cu totul și din arvuna și din nădejdea în Dumnezeu.

·        Dacă mireasa își întoarce către altul dragoste de la mirele cu care s-a învoit, și se împreună cu acela, pe față sau în ascuns, nu numai că nu mai poate spera să primească de la mire nimic din cele făgăduite ei, ci are să aștepte cu dreptate și pedeapsa și ocara prevăzută de lege. Tot așa se întâmplă și cu noi. Dacă-și întoarce careva dragostea datorată mirelui Hristos, spre pofta vreunui alt lucru, pe față sau în ascuns, și inima lui e ținută de acel lucru, se face urât mirelui și nevrednic de unirea cu El. Căci a zis: „Îi iubesc pe cei ce Mă iubesc” (Prov. 8,17).

·        Cel ce se împărtășește de Duhul dumnezeiesc se izbăvește de pofte și de plăcerile pătimașe, dar de trebuințele pătimașe, dar de trebuințele trupești al firii nu se desparte. Ca unul ce e slobozit de legăturile poftei pătimașe și e unit cu slava și cu dulceața nemuritoare, se silește neîncetat să fie sus și să petreacă cu Dumnezeu; și să nu se depărteze nici pentru o clipă de vederea Aceluia și de desfătarea de care nu se mai satură. Dar ca unul ce e închis în trup și în stricăciune, e tras și purtat și el de acestea și se întoarce spre cele pământești. Însă atunci atâta întristare are din pricina acestora, câte are sufletul păcătosului când se desparte de trup.

·        Precum pentru iubitorul de trup și de viață, de plăceri și de lume, despărțirea de aceasta este moarte, așa pentru iubitorul de curăție și de Dumnezeu, de cele netrupești și de virtute, moarte cu adevărat este despărțirea cea mai mică a cugetării de acestea. Cel ce privește lumina supusă simțurilor, dacă va închide puțin ochii, sau i se vor acoperi de altcineva, se necăjește și se întristează și nu peste tot, să rabde aceasta, mai ales dacă privea la anumite lucruri de trebuință sau interesante. Dar cu cât mai vârtos nu se va întrista și nu se va necăji cel ce e luminat de Duhul Sfânt și privește cu trezvie și cu înțelegere, fie că priveghează, fie că doarme, bunătățile acelea „pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit” (1 Cor. 2, 9), la care doresc și îngerii să privească (1 Petru 1, 12), de va fi smuls de cineva de la vederea lor? Căci el socotește aceasta, pe drept cuvânt, moarte și înstrăinare de viața veșnică.

·        Omul fiind îndoit, adică având alcătuirea din suflet și trup, lumea a fost creată pentru el de asemenea ca văzută și nevăzută. și fiecăruia din aceste părți i s-a rânduit în chip potrivit ei unele din faptele și din grijile noastre. Dar am înțeles că lucrul acesta este adevărat și cu privire la vederi și la vise. Cele ce ocupă sufletul, sau cele în care petrece el în stare de veghe, acelea rețin închipuirea și cugetarea lui și în somn. De se îngrijește de lucruri omenești, e preocupat de ele și în închipuirea viselor. Iar de cugetă la cele dumnezeiești și cerești, se va afla și în vis cu gândirea în acestea, după spusa proorocului: „și tinerii vor avea vedenii” (Ioil 3,1). Dar fiind în acestea, sufletul nu va fi înșelat, ci va vedea lucruri adevărate și i se vor încredința descoperiri.

·        Când partea poftitoare a sufletului e împinsă spre patimile desfătărilor și spre plăcerile vieții, tot pe acestea le vede sufletul și în vis. Iar când iuțimea sau mânia sufletului e înfuriată împotriva semenilor, visează atacuri, războaie și lupte între șerpi și certuri ca la judecată cu dușmanii. Când, în sfârșit, rațiunea lui se înalță prin trufie și mândrie, își închipuie răpiri înaripate în aer, șederi și domnii pe tronuri înalte, pășiri înaintea poporului în fruntea unora care luptă.

·        Numai vederile acelea sunt adevărate, care nici n-ar trebui să se numească visuri, ci vederi. Ele sunt proprii acelora a căror minte a devenit simplă, prin sălășluirea Duhului, și liberă de toată supărarea și robia patimilor; a căror cugetare se mișcă în jurul celor dumnezeiești și se gândește la răsplătirile viitoare; a căror viață mai presus de viața celor vii este fără griji, netulburată, liniștită, curată, plină de milă, de înțelepciune, de cunoștința cerească și de roadele bune cultivate de Duhul. Ale celor ce nu sunt așa, sunt mincinoase și încurcate și totul e o înșelătorie vădită.

·        Mulți au fericit viața pustnicească, alții pe cea de obște, sau în chinovie. Alții doresc să stea în fruntea poporului, să îndemne, să învețe să ridice biserici, hrănindu-se din acestea în chip felurit trupește și sufletește. Eu nu aș socoti pe nici una din acestea mai bună decât pe alta. Nici n-aș spune că una e vrednică de laudă, iar alta de ocară. Ci în toată privința și în toate lucrurile și faptele, cu totul fericită este viața cea pentru Dumnezeu și după Dumnezeu.

·        Viața oamenilor se alcătuiește din felurite științe și meșteșuguri; unul îndeletnicindu-se cu una, altul cu alta, fiecare aduce partea sa și astfel oamenii își dau și primesc între ei, în timpul vieții, împlinind trebuințele trupești ale firii. Așa se poate vedea și între oamenii duhovnicești: unul se îndeletnicește cu o virtute, altul cu alta, toți alergând din diferite părți spre aceeași țintă.

·        Cel ce a părăsit toată lumea și s-a retras în munte, pentru liniștire, dar de acolo scrie celor din lume, pentru a atrage atenția, pe unii fericindu-i, iar pe alții lingușindu-i și lăudându-i, este asemenea celui ce s-a despărțit de femeia desfrânată, ispititor îmbrăcată și foarte rea, și s-a dus în țară depărtată, ca să scape până și de amintirea ei, dar pe urmă uitând de ținta pentru care a venit acolo, dorește să scrie celor ce petrec și se murdăresc cu desfrânata aceea, fericindu-i. Prin aceasta arată că, dacă nu cu trupul, cel puțin cu inima și cu mintea se împărtășește de bunăvoie de patima lor, încuviințând amestecarea lor cu ea.

·        Pe cât sânt de vrednici de laudă și de fericiți cei ce petrec în lume, dar își curățesc simțirile și inimile de toată pofta cea rea, pe atâta sunt de vrednici de ocară și de osândă cei ce petrec în munți și în peșteri, dar își doresc laudele și fericirile de la oameni. Aceștia vor fi ca niște preacurvari înaintea lui Dumnezeu, Care cercetează inimile noastre. Căci cel ce poftește să se audă în lume despre viața, despre numele și despre petrecerea lui, desfrânează față de Dumnezeu, ca poporul de odinioară al iudeilor, cum zice David (Ps. CV, 39).

·        Pe cei ce vin fără șovăire la El, Domnul nu-i lasă nicidecum să cadă, ci, văzându-i slăbiți în putere, conlucrează cu ei, îi ajută, întinzându-le mâna puterii Sale de sus și-i aduce iarăși la Sine. Îi sprijinește pe față și în ascuns, în chip știut și neștiut. Aceasta, până ce urcă toată scara și se apropie de El și se unesc întregi cu El întreg și uită de toate cele pământești, fiind cu El acolo sus, dacă în trup sau afară de trup (2 Cor. 12,2), nu știu, și petrecând împreună cu El și bucurându-se de bunătățile tainice.

·        E cu dreptate, ca întâi să ne pomenim grumajii noștri sub jugul poruncilor lui Hristos și să nu ne înfuriem, nici să ne tragem îndărăt. Ci să pășim drept și cu râvnă până la moarte, sub ele, și să ne înnoim pe noi înșine, raiul cel cu adevărat nou al lui Dumnezeu, până ce Fiul va veni împreună cu Tatăl, prin Duhul Sfânt, și se va sălășlui în noi. Iar atunci, când îl vom dobândi întreg, sălășluit în noi ca Învățător, oricăruia dintre noi i-ar porunci și orice slujbă i-ar încredința, să o ia asupra sa și să o æeplinească cu bucurie, după voia Lui. Dar nu se cade să o cerem înainte de vreme, nici să primim a o lua când e dată de oameni, ci să stăruim în poruncile Stăpânului și Dumnezeului nostru și să așteptăm hotărârea lui Dumnezeu.

·        După ce am primit o slujbă în lucrurile dumnezeiești și ne-am câștigat cinste în ea, de vom fi îndemnați de Duhul să trecem la altă slujbă sau lucrare sau făptuire, să nu ne împotrivim. Căci Dumnezeu nu vrea să fim leneși, nici să rămânem în una și aceeași lucrare în care am început, până la sfârșit, ci să înaintăm și să ne mișcăm continuu spre izbândirea în cele mai mari, potrivindu-ne voii lui Dumnezeu și nu voii noastre.

·        Cel ce și-a făcut moartă voia sa e cu totul fără voie. Dar nici una dintre cele ce sunt și viețuiesc și se mișcă nu e fără voie, afară ce cele nesimțitoare și nemișcate. Plantele, măcar că se mișcă și cresc, nu spunem că-și fac mișcarea și creșterea printr-o voie naturală, căci sunt neînsuflețite. Dar tot ce e însuflețit are și o voie naturală. Deci cel ce și-a omorât prin nevoință și sârguință voia sa și cu totul fără voie a ieșit din firea sa și, prin faptul că nu mai voiește nimic, nu mai poate lucra nimic, nici bine nici rău.

·        Celui ce-și taie voia sa pentru frica lui Dumnezeu îi dăruiește Dumnezeu voia Lui, într-un chip așa de tainic, încât nici el nu știe. și o păstrează neștearsă în inima sa și-și deschide ochii înțelegerii ca să o cunoască pe ea și primește putere ca să o împlinească. Iar acestea le lucrează harul Sfântului Duh. Căci fără El nu se face nimic.

·        Dacă ai primit iertarea păcatelor tale, fie prin mărturisire, fie prin îmbrăcarea schimei sfinte și îngerești, câtă dragoste, mulțumire și smerenie nu trebuie să-ți pricinuiască aceasta? Că fiind vrednic de nenumărate pedepse, nu numai că te-ai izbăvit de ele, ci te-ai învrednicit și de înfiere, de slavă și de Împărăția cerurilor. Aceasta depănându-te în cuget și amintindu-ți-le pururi, fii gata și pregătește-te să nu necinstești pe Cel ce te-a cinstit și ți-a iertat nenumărate greșeli. Ci slăvește-l și cinstește-l prin toate lucrurile tale, ca și El să te slăvească în schimb și mai mult pe tine, pe care te-a cinstit mai mult decât toată zidirea văzută și te va numi prieten adevărat al lui Dumnezeu.

·        Cu cât este mai de preț sufletul decât trupul, cu atât e mai înalt omul rațional decât lumea. Nu lua seama la mărimea făpturilor din ea, ca să le socotești, omule, pentru aceasta, pe ele mai de preț ca tine. Ci căutând la harul ce ți s-a dat și cunoscând demnitatea sufletului tău mintal și rațional, laudă pe Dumnezeu, Care te-a cinstit mai presus decât toate cele văzute.

·        Sufletul care nu s-a izbăvit cu desăvârșire și cu bună simțire de alipirea și de împătimirea de cele văzute nu purta fără întristare pricinile întristare (Acesta e lucrul esențial: să porți fără întristare cele ce ți le pricinuiesc ca scopul să te întristeze și să te facă prin aceasta să păcătuiești, dovedind că nu ești legat de lumea aceasta și nu ai încredere desăvârșită în Dumnezeu.)și uneltirile venite lui de la draci și de la oameni. Ci fiind legat prin împătimire de lucrurile omenești e mușcat de pagubele de bani și se supără de pierderile unor lucruri și-l dor cumplit durerile venite în trupul său.

·        Dacă și-a dezlegat cineva sufletul de dorirea și de poftele lucrurilor supuse simțurilor și l-a legat de Dumnezeu, nu numai că va disprețui banul și lucrurile din jurul lui și, păgubit de ele, se va arăta fără întristare, ca față de niște lucruri străine, ci și durerile venite asupra trupului său le va răbda cu bucurie și cu mulțumirea cuvenită. Căci el vede pururi, ca dumnezeiescul apostol, că „omul din afară se strică, iar cel din lăuntru se înnoiește zi de zi” (1 Cor. 4, 10). Altfel nu se pot purta cu bucurie necazurile cele după voia lui Dumnezeu. Căci e de trebuință, în acestea, de cunoștință desăvârșită și de înțelepciune duhovnicească. Iar cel lipsit de acestea umblă în întunericul deznădejdii și al neștiinței, neputând să vadă câtuși de puțin lumina răbdării și a mângâierii.

·        Tot cel ce se socotește învățat în știința matematicii nu se va învrednici vreodată să privească și să cunoască tainele lui Dumnezeu, până ce nu va voi mai întâi să se smerească și să se facă nebun (1 Cor. 1,20), lepădând, odată cu părerea de sine, și cunoștința pe care a adunat-o. (Propriu-zis nu se poate pierde și nu trebuie pierdut-ă, ci cel ce o are trebuie să se socotească ca și când n-ar avea-o. Să nu se mândrească cu ea). Căci cel ce face aceasta și urmează, cu credință neîndoielnică, înțelepților în cele dumnezeiești, și e povățuit de aceștia, va intra împreună cu ei în cetatea Dumnezeului celui viu. și călăuzit și luminat de Duhul dumnezeiesc, vede și învață cele ce nici unul dintre ceilalți oameni nu le-a văzut și nu le poate vedea și afla vreodată. Atunci ajunge să fie învățat de Dumnezeu. (În Dumnezeu sunt și cele învățate de el într-o armonie cu toate cele neștiute. Căci El e mai presus de toate. Iar în lumina Lui se înțeleg mai bine și cele necunoscute încă).

·        Ucenicii oamenilor îi socotesc nebuni pe cei învățați de Dumnezeu. Căci aceștia, fiind afară de lumina dumnezeiască și neputând vedea minunile din ea, pe cei ce sălășluiesc în lumină și văd și învață cele din ea îi socotesc rătăciți, câtă vreme ei înșiși sunt departe și nepărtași de bunătățile tainice ale lui Dumnezeu.

·        Cei ce sunt plini de harul lui Dumnezeu și desăvârșiți întru cunoștința și înțelepciunea de sus numai de ea vor să se apropie și să vadă pe cei din lume, ca să le pricinuiască vreo răsplătire prin aducere aminte de poruncile lui Dumnezeu și prin facerea de bine, socotind că poate vor auzi, vor înțelege și se vor îndupleca. (Deci ei nu trebuie să se țină cu totul în afară de legătura cu ceilalți oameni. Iar acestora nu li se cere să uite știința lor, ci să cunoască pe Dumnezeu și să încadreze știința lor parțială în lumina totală a lui Dumnezeu, în care sunt toate). Fiindcă cei ce nu sunt purtați de Duhul lui Dumnezeu (Rom. 8,14) umblă întru întuneric și nu cunosc nici unde merg (Ioan 12, 35), nici în ce porunci se poticnesc. Poate, ridicându-se din închipuirea de sine care îi stăpânește, vor primi învățătura adevărată a Duhului Sfânt. și auzind fără știrbire și nestrâmtorată voia lui Dumnezeu, se vor pocăi și, împlinind-o, vor primi vreun dar duhovnicesc. Iar dacă nu pot să li se facă acelora pricinuitori ai vreunui astfel de folos, plângând învârtoșarea inimii lor, se întorc la chiliile proprii, rugându-se zi și noapte pentru ei. Căci pentru altceva nu ar fi în stare să se întristeze niciodată cei ce sunt neîncetat împreună cu Dumnezeu, și sunt mai mult decât plini de tot binele.

·        Botezul nu ia de la noi libertatea voinței și puterea de a ne hotărî prin noi înșine, ci abia el ne dăruiește libertatea, ca să nu mai fim stăpâniți silnic și fără să vrem, de diavolul. De aceea, după Botez, atârnă de noi, fie că stăruim de bună voie în poruncile lui Hristos, Stăpânul nostru, în Care ne-am botezat, și să umblăm pe calea poruncite de El, fie să ne abatem de la această cale dreaptă, întorcându-ne prin faptele rele la protivnicul și vrăjmașul nostru, diavolul.

·        Frate, la începutul lepădării, sârguiește-te să sădești în tine virtuți frumoase, ca să te faci folositor și obștii și să te slăvească la sfârșit Domnul. Să nu câștigi îndrăzneală față de stareț, niciodată, cum am zis și mai înainte, nici să nu ceri cinstire de la el. Să nu-ți câștigi prietenie cu cei mai mari, nici să nu dai târcoale chiliilor lor, cunoscând că prin aceasta nu numai că începe să se înrădăcineze în tine patima slavei deșarte, dar te și faci urât în ochii întîistătătorului. Căci se întâmplă totdeauna aceasta. Deci cel ce înțelege să înțeleagă. Ci șezi în chilia ta, oricum ar fi, în pace. Iar de le cel ce vrea să se întâlnească cu tine, nu te întoarce, din pricină de evlavie. Căci întâlnindu-te cu el cu gând prietenesc, nu te vei vătăma, chiar dacă îți este dintre dușmani. Iar dacă nu vezi în aceasta vreun folos pentru tine, trebuie să ții seama de scopul celui ce vrea să se folosească de la tine.

·        Să nu dobândești o dragoste deosebită față de nici o persoană, mai ales față de un începător, chiar dacă ți se pare că are o viață foarte frumoasă și în afară de orice bănuială. Căci din duhovnicească, ea ți se preface de cele mai multe ori în pătimașă, și cazi în necazuri fără folos. De obicei aceasta se întâmplă mai ales celor ce se nevoiesc. Dar smerenia și rugăciunea neîncetată îi învață despre aceasta. Căci nu e vremea să vorbim despre aceasta cu de-amănuntul. Iar cel ce înțelege să înțeleagă.

·        Socotește, frate, că aceasta se numește retragerea deplină din lume: omorârea deplină a voii proprii. Apoi nealipirea pătimașă și renunțarea la părinți, la membrii familiei și la prieteni.

·        Să nu ții ceva din cele materiale în chilie, fie măcar toiag, afară de un coș, de o saltea de paie, de un cojocel și de o haină cu care te îmbraci. Dacă se poate, nici măcar ceva sub picioare. Căci s-a spus și despre aceasta un cuvânt. Dar cine înțelege să înțeleagă.

·        Să nu ceri starețului ceva din cele trebuincioase, afară de cele rânduite. Nici să nu asculți de vreun gând ispititor, ca să se schimbe ceva din cele ce ți se dă. și oricum ar fi, primește-le cu mulțumire și fii bucuros de ele. Nu e îngăduit să vinzi ceva. Murdărindu-se haina, spal-o de două ori pe an. Cere, cu înfățișare de sărac și de străin, cu toată smerenia, haina altui frate, până când cea spălată a ta se usucă la soare. Apoi întoarce-i-o iarăși cu mulțumire. Asemenea și îmbrăcămintea de deasupra și orice altceva.

·        Să te ostenești după putere în ascultarea ta. Iar în chilie să stăruiești și în rugăciune împreunată cu rugăciune împreunată cu pocăință și cu luare-aminte și cu lacrimi dese. și să nu-ți pui în gând că azi te-ai ostenit cu prea multă prisosință și deci să scurtezi ceva din rugăciune din pricina ostenelii trupești. Căci îți spun ție că pe cât se silește cineva pe sine în ascultare, lipindu-se de rugăciune, pe atât să socotească că a pierdut mai mult. și de fapt așa este.

·        Dar înainte de toate trebuie să iei parte la slujbele bisericești și să pleci cel din urmă, afară de mare nevoie. Mai ales la utrenie și la liturghie.

·        Trebuie să ai toată supunerea față de starețul tău, de care ai fost și tuns. și să împlinești fără deosebire cele poruncite de el până la moarte, chiar dacă îți par cu neputință. Prin aceasta urmezi Celui ce s-a făcut ascultător până la moartea pe cruce. Dar nu numai față de stareț, ci și față de toată obștea fraților. Iar primind o slujire, să nu fii neascultător în ceva. și dacă ceea ce ți se poruncește ar fi peste puterea ta, punând metanie, cere scutire de aceasta. Iar dacă aceasta se respinge, socotind că „Împărăția cerurilor este a celor ce o iau cu sila și cei ce o silesc o vor răpi” (Luca 16,16), silește-te.

·        Să te miști cu umilință în fața întregii obști, ca un nevăzut și necunoscut și ca și când n-ai fi deloc. Cel ce viețuiește astfel, îndrăznesc să spun că făcându-se văzător ajutat de har, prezice multe. Unul ca acesta plânge mult și pentru scăderile acelora. Rămânând neîmprăștiat, întrucât nu sufere de împătimirea de cele materiale, nu va primi să alunece din dragostea duhovnicească și dumnezeiască, în aceasta. și nu e lucru de mirare că prezice. Căci aceasta vine de multe ori și de la draci. Totuși cel ce înțelege să înțeleagă. Dar dacă începe cineva să primească mărturisiri, poate se va lipsi și de acestea, fiind ocupat cu cercetarea gândurilor celorlalți. Iar dacă din multă smerenie se va opri de la acestea, adică de la a sfătui și de a le asculta, va fi reașezat iarăși în starea de mai înainte. Dar cunoștința acestora numai Dumnezeu o are. Eu, stăpânit de frică, nu îndrăznesc să vorbesc despre ele.

·        Păstrează chilia pe care ai primit-o de la întâistătător la început, până la sfârșit. Iar dacă din pricina vechimii sau a dărâmării ei, vei fi tulburat în gând, punând metanie întîistătătorului, fă-i cunoscut acest lucru cu smerenie. și de te va asculta, bucură-te. Iar de nu, mulțumește și așa, aducându-ți aminte de Stăpânul tău care nu a avut unde să-și plece capul. Căci dacă l-ai tulbura de două sau de trei sau de patru ori cu aceasta, se naște îndrăzneala, apoi neîncrederea și la urmă disprețul. Dacă voiești, deci, să duci viață liniștită și pașnică, nu cere deloc vreo ușurare trupească de la stareț. Fă aceasta de la început și rabdă cu bărbăție să fii disprețuit și nesocotit de toți, după porunca Domnului.
Deci dacă voiești să-ți păstrezi încrederea și iubirea față de el și să-l vezi ca pe un sfânt, păzește aceste trei lucruri: nu cere vreo ușurare și nu-ți lua îndrăzneală față de el și nu te duce des la el, cum fac unii, pe motiv că sunt ajutați de el. Căci acesta nu e un lucru de laudă, ci omenesc. Nu te osândesc nici dacă ascunzi de el tot gândul ce se ivește în tine. Căci dacă păzești acestea, vei trece neînvăluit marea vieții și vei socoti pe părinte, oricum ar fi, ca pe un sfânt. Iar dacă te vei apropia în biserică, ca să întrebi pe părintele tău despre vreun gând și vei vedea pe altul luându-ți înainte, pentru același lucru sau pentru altul, și părintele te va trece cu vederea, din pricina acestuia, să nu te întristezi, nici să gândești ceva împotriva lui. Ci stai de-o parte cu mâinile încrucișate, până va isprăvi cu acela și te va chema. Căci părinții obișnuiesc uneori să facă să ni se întâmple acestea, poate și cu voia, spre cercarea și izbăvirea noastră de mai înainte.

·        Să mănânci cele puse înaintea ta, orice ar fi. De asemenea să bei vinul cu înfrânare, fără cârtire. Iar dar mănânci singur, din pricină de neputință, mănâncă legume crude cu untdelemn. Dacă vreunul dintre frați îți trimite ceva de mâncare, privește cu mulțumire și smerenie ca un străin. și împărtășește-te din ce ți-a trimis, orice ar fi. Iar ce rămâne, trimite altui frate sărac și evlavios. Iar dacă te cheamă cineva la mângâiere, împărtășește-te din toate cele puse înainte, dar puțin, păzind porunca înfrânării. Iar ridicându-te și punând metanie în chipul străinului și al săracului, dă-i mulțumire zicând: „Dumnezeu-tatăl să-ți răsplătească, sfințite părinte”. Ia aminte să nu vorbești ceva, chiar dacă ar fi de folos.

·        Iar dacă vreunul dintre frați a fost întristat fie de întîistătător, fie de iconom, fie de altcineva, și vine la tine, mângâie-l așa: „Crede, frate, spre cercarea ta ți s-a întâmplat aceasta. Căci și mie mi s-a întâmplat de multe ori aceasta și m-am întristat și descurajat. Dar de când am fost înștiințat că acestea se întâmplă spre cercare, le port cu mulțumire. Fă așadar și tu așa. și mai degrabă să te veselești de astfel de necazuri”. Iar dacă acela ar începe să bârfească, nici atunci să nu te schimbi. Ci mângâie-l cum te va ajuta harul, căci sunt multe chinuri de dreaptă socoteală. și ajută pe fratele după cum îi înțelegi starea de suflet și gândurile lui și nu-l lăsa să plece netămăduit.

·        Iar dacă s-ar întâmpla ca un frate să fie bolnav și tu nu l-ai cercetat de mult, trebuie să-i trimiți mai înainte ceva, vestindu-i aceasta: „Crede, sfințite părinte, că abia azi am aflat despre boala ta și te rog de iertare”. Iar apoi mergând la el, pune metanie și, făcând rugăciune, spune-i așa: cum ți-a ajutat Dumnezeu, sfințite părinte! Apoi șezând cu mâinile încrucișate, taci. Iar dacă sunt și alții de față, pentru cercetare, ia aminte să nu mai vorbești ceva, nici din Scriptură, nici din cele firești, mai ales dacă nu ești întrebat, ca să nu ai necaz pe urmă. Căci aceasta se întâmplă de cele mai multe ori fraților mai simpli.

·        Dacă se întâmplă să stai la masă cu frați evlavioși, să te împărtășești din cele puse înainte, fără deosebire, oricare ar fi ele. Iar dacă ai poruncă de la cineva să nu mănânci pește sau altceva, dar acestea sunt puse pe masă, dacă cel ce a dat poruncă e aproape, mergând înduplecă-l să-ți îngăduie să guști. Iar dacă nu e de față, sau știi că nu-ți va îngădui, și totuși nu voiești să-i smintești pe frați, încredințează-i, după masă, aceluia ce-ai făcut, cerând iertare. Iar dacă nu voiești să faci nici una din acestea, e mai bine să nu mergi la ei. Căni vei câștiga două lucruri: vei alunga și pe dracul slavei deșarte și-i vei izbăvi și pe aceia de sminteală și de întristare. Iar de sunt din cei mai groși de simțire, păzește canonul. Dar e mai bine ca și în fața acestora să guști din toate câte puțin. La fel, cu prilejul mângâierii ce ți-o face cineva, potrivit apostolului care hotărăște „să se mănânce tot ce se pune înainte, nedeosebind nimic pentru cunoștință” (1 Cor. 10,15).

·        Dacă în vreme ce-ți faci rugăciunea în chilie, bate cineva la ușă, deschide-i și șezând vorbește-i cu smerenie despre ceea ce-l preocupă din cele ce-i sunt de folos. De e apăsat de vreun necaz, sârguiește-te să-l ajuți, fie cu cuvântul, fie cu lucrul. Apoi plecând acela, închizând ușa, reia-ți rugăciunea. Căci slujirea celor ce vin la tine este asemenea împăcării (Matei 5,24). Dar nu trebuie făcut așa când e vorba de lucruri lumești. În acest caz, isprăvește întâi rugăciunea și apoi vorbește cu el.

·        Dacă în vreme ce te rogi, îți vine vreo frică, sau vreo lovitură, sau strălucește vreo lumină, sau se întâmplă altceva, să nu te tulburi. Ci stăruie și mai întins în rugăciune. Căci se ivește o tulburare drăcească sau vreo frică sau vreo ieșire din sine (extaz), ca slăbind să lași rugăciunea și ca, ajuns la un astfel de obicei, să te facă pradă lui. Dar dacă săvârșind rugăciunea, îți strălucește vreo lumină cu neputință de tălmăcit, (Lumina dumnezeiască nu se poate exprima, pentru că nu are un caracter văzut, pentru că e spirituală și de un conținut cu neputință cu neputință de definit. Dacă are un caracter văzut, exprimabil, nu e de la Dumnezeu.) și sufletul ți se umple de o bucurie negrăită și de dorința celor mai înalte și încep să-ți curgă lacrimile însoțite de pocăință, cunoaște că aceasta este o vizită dumnezeiască și un ajutor dumnezeiesc. „și dacă rămâne mult, ca să nu-ți vină ceva mai mult decât aceasta, prin faptul că ești stăpânit de lacrimi, îndreaptă-ți mintea spre ceva din cele trupești și prin aceasta te vei smeri. Dar ia seama să nu părăsești rugăciunea de frica vrăjmașilor, ci așa cum în cazul când se sperie copilul de niște mormoloci, se refugiază în brațele mamei și ale tatălui, aruncând frica de ei, așa și tu, alergând prin rugăciune la Dumnezeu, scapă de frica lor.

·        Dacă în vreme ce șezi în chilie, venind un frate te va întreba despre vreun război trupesc, să nu-l respingi. Ci folosește-l cu pocăință din ceea ce-ți va dărui harul lui Dumnezeu și din ceea ce ai câștigat din faptele tale și apoi slobozește-l. Iar când iese, punând metanie înaintea lui, spune-i: „Crede, frate, că nădăjduiesc în iubirea de oameni a lui Dumnezeu și ci că va fugi de la tine acest război, numai să nu dai înapoi și să nu te moleșești”. Iar după ce a ieșit acela, ridicându-te și închipuindu-ți războiul lui, înălțându-ți mâinile cu lacrimi spre Dumnezeu, roagă-te cu suspine pentru fratele, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce nu voiești moartea păcătosului, rânduiește lucrul după cum știi și precum este de folos fratelui acesta”. și Dumnezeu, cunoscând încrederea aceluia în tine și împreună-pătimirea și rugăciunea ta sinceră, va ușura, din iubire față de el, războiul lui.

·        Cel ce a dobândit acestea să ia seama la sine însuși și la atacurile gândurilor, pentru că cel ce petrece în mijlocul oamenilor e cu neputință, socotesc, să le biruiască. Mai ales e cu neputință să biruiască atacul pizmei și al slavei deșarte acela care e lăudat de oamenii din lume pentru viața lui vrednică de laudă și pentru disprețuirea lucrurilor văzute. Pe lângă aceasta de multe ori, cunoscând sau văzând că cineva face ceva ce nu se cuvine, îl osândește. De aceea unul ca acesta trebuie să ia aminte să nu iscodească cele ce zice, sau ce face starețul, sau slujitorii. Iar dacă, biruit de patimă, va gândi sau va spune ceva necuvenit, să se îndrepte pe sine cu pocăință. Să ia aminte și la starea în biserică și la slujbe. Pentru că gândurile slavei deșarte au obiceiul să tulbure pe cei virtuoși și în acestea, fie în cântare, fie în rugăciunea în care mintea nu trebuie să umble de acolo până acolo, luând seama că alți frați sunt împrăștiați și tulburați. Să înainteze cu luare-aminte în ritmul cântării duhovnicești și să cânte cu mintea cele ale îngerilor. Să ia aminte să nu se facă arătat nimănui altuia decât lui Dumnezeu și să nu se lase ispitit de cei ce fac asemenea lucruri, nici ca să-i judece, nici ca să-i fericească. Dar acestea toate nu le vei putea ocoli, decât de te vei păzi în smerenie, în iubire, în mărturisire și în nepătimire.

·        Sârguiește-te să nu superi pe cineva fie cu cuvântul, fie cu fapta, ci să-i mângâi pe aceia care sunt supărați de alții, pe cât e cu putință. și să nu socotești vreodată că ai biruit meșteșugirile diavolului și să cazi în slavă deșartă. Pentru că firea omenească nu poate să le biruiască, decât numai harul lui Dumnezeu. Deci, cei ce sunt supuși întâistătorului să le păzească toate acestea. Iar celor îndrăgostiți de liniște nu le pot spune nimic. Dar fiecare să cugete la cele ce le-am spus și la cele ce se cuvin celor ce se liniștesc, pentru că liniștea are nevoie de viața cea mai bine îndrumată.

·        Dacă ai câștigat încredere și siguranță în vreun fapte din obște, și-i mărturisești lui gândurile tale, să nu încetezi, frate, vreodată să mergi la el și să-i împărtășești gândurile care vin în fiecare zi și ceas. Toți ar trebui să meargă la stareț ca să se mărturisească. De aceea am spus aceasta, cu pogorământ, fiindcă unii nu voiesc să vădească gândurile lor starețului, din multă slăbiciune și din neîncrederea ce o au în el. Însă nu trebuie să colinzi de la unul al altul, ascultând de vrăjmașul care-ți spune în ascuns că pricinuiești povară mergând des la fratele acela care primește gândurile tale, sau că e rușine să-i înfățișezi de multe ori ale tale, ca să te facă prin aceasta să întrerupi mărturisirea, sau să mergi la altul. Pentru că dacă mergem la cel dintâi, vom câștiga și mai multă încredere în el, și ne vom folosi mult și din viața și din cuvintele lui și nu vom fi osândiți de nici un altul pentru viața noastră, ci vom fi lăudați de toți că păzim credința. Iar dacă neglijăm să se mărturisim des păcatele noastre, cădem în patimi mai mari și ne rușinăm iarăși să le mai facem cunoscute și ne prăvălim în prăpastia deznădejdii. Iar dacă mergem la alt duhovnic (lucru ce nu e îngăduit să-l facem), dacă duhovnicul e din aceeași obște, toți frații ne vor învinui că am călcat credința ce am avut-o în cel dintâi și vom fi foarte osândiți de Dumnezeu. Dar și duhovnicul la care mergem ne va socoti că vom face la fel și cu el. iar noi obișnuindu-ne să trecem de la unul la altul, nu vom înceta niciodată să iscodim, ca să aflăm stâlpnici, sau zăvorâți, sau isihaști, și să mergem la ei să ne mărturisim și să ne facem necredincioși tuturor și să nu propășim, ci să cădem și mai mult în osândă. De aceea sârguiește-te să rămâi fără șovăială până la moarte la duhovnicul la care te-ai mărturisit de la început și să nu te smintești de el, chiar dacă ai vedea că desfrânează, căci nu te vei vătăma niciodată. Pentru că, precum am spus, de-l vei disprețui pe acela, și vei merge la altul, te vei face pricină de multe sminteli și vei judeca la fel și pe toți ceilalți și vei deschide întru tine cale de pierzanie. Ci, Doamne, Doamne, izbăvește-ne pe noi de toată necredința și iscodirea și ne acoperă cu harul Tău cel dumnezeiesc.

·        Iar de vei câștiga ucenici care au încredere în tine, și ca să-ți mărturisească ție gândurile lor și îi vezi pe ei că vorbesc cu unii dintre frații mai evlavioși, să nu te smintești. Pentru că diavolul spune pe ascuns celor ce viețuiesc drept, că acești ucenici nu umblă cu sinceritatea inimii, și cu simplitate, nici nu ne mărturisesc gândurile lor cu adevărată încredere în noi, ci îi îndeamnă cu scop rău, prin fățărnicie, să vadă libertatea noastră și prin aceasta ne produc supărare și neîncredere în acești ucenici. Tu deci să nu arăți acest gând pe care ți-l aruncă dracii, ci silește-te cu toată simplitatea și iubirea pentru Dumnezeu și pentru binele însuși, să îndrepți pe unii ca aceștia și să-i folosești sufletește și să socotești propășirea lor drept slava ta însăși.

·        Dacă vreunii dintre ucenicii tăi ajung la neîncredere în tine, gândește-te de unde le-a venit aceasta. Pentru că aceasta vine din multe pricini: ea poate veni fie din slava deșartă, că au ajuns la propășire și de aceea au căzut în mândrie, ca să nu mai primească să se numească ucenici, ci să aibă demnitate de învățători; fie pentru că, fiind grași și iubitori de trup, vreau să se mângâie trupește; fie pentru că l-a iubit pe vreunul prea mult și pe urmă a iubit pe altul și acela a căzut în pizmă; fie pentru că acela dorește să fie hirotonit și tu l-ai împiedicat, pentru că, după mărturisirea lui, nu e vrednic să fie preoțit; fie pentru că ai cinstit mai mult decât pe el, pe altul, care a venit la tine pe urmă, iar aceasta a pricinuit mare supărare aceluia care n-a reușit în ceea ce dorea, mai ales dacă a venit la tine în vârstă fragedă și l-ai iubit mult după Dumnezeu; sau poate că vreodată, ca să se înfrâneze de la patimi, i-ai făgăduit să-i dai voie să se hirotonească (pentru că duhovnicii obișnuiesc de multe ori să facă astfel de făgăduieli de hirotonie tinerilor, ca să le taie cu totul înclinarea ce o au spre patimi din reaua obișnuință) și nădăjduind, potrivit făgăduinței, n-a reușit pentru nevrednicia lui și mușcat de pizmă aduce împotriva altui călugăr învinuiri pe care nu le poate nici asculta cineva, cu atât mai puțin să le spună.
Pe lângă acestea, mai sunt, precum am spus, și alte feluri de neîncrederi: când cineva cade din negrijă în învoiri cu păcatele, sau și în fapte păcătoase și se rușinează să le mărturisească, prins de slava deșartă și ascunzându-le ajunge încet, încet la neîncredere; sau poate te-a văzut și pe tine stăpânit de patimi și te învinuiește. Iar semnul depărtării acestora de la tine sau de la propășire, îl vei vedea din vederea feței lor. Iar dacă nu, din chipurile obișnuite ale prefăcătoriei. Pentru că chiar dacă e sfătuit, sau îndemnat, se preface că primește în auzul său sfaturile, dar în inima lui nu le primește. Ba se și supără din pricina lor, sau râde de ele, ba chiar se înfurie. Iar dacă vreodată, vrând să-l încerci, de este curat de patimi, îl îndemni, fie că se împărtășească, fie să intre în sfântul altar, le face pe amândouă fără să deosebească, ca să nu-l învinuiești. Leacul acestora sunt rugăciunile din inimă și cu lacrimi către Dumnezeu și arătarea iubirii, sfatul des, ajutorul trupesc, aspre și mustrătoare, precum gândești că vor auzi, sau își vor îmblânzi moravurile.

·        Dacă un călugăr îți vorbește de unii frați că sunt evlavioși și îi laudă, tu taci. Iar de te va întreba de ei, răspunde cu smerenie: „Crede-mă, părinte, nu știu. Eu fiind un om simplu, vreau să-mi văd slăbiciunea mea. Pentru că toți, cu harul lui Dumnezeu, sunt sfinți și buni. Dar fiecare ceea ce seamănă, aceea va și secera”. Nici să nu lauzi, nici să nu osândești pe nici unul în parte, ci să lauzi pe toți. Mai ales, când în călugărul respectiv se va ivi vreun gând că tu ai încredere în vreunul din aceia și se lasă stăpânit de acest gând și se înstrăinează.

·        Sfântul Simeon dă o explicație spirituală procesului de asemănare a omului credincios cu Hristos. Privind mereu la Hristos și Hristos privind mereu la el și aflându-se într-o convorbire continuă, omul devine tot mai asemenea lui Hristos, căci imită chipul Lui, își însușește modul Lui de a fi și de a se gândi. Iar prin aceasta i se transmite omului puterea spirituală însăși a lui Hristos. Această idee constituie și o recomandare dată de sfântul Simeon credincioșilor. Sfântul Simeon înfățișează o hristologie practică, nu una teoretică.

·         Nu trebuie ca cineva din cei nedesprinși să cerceteze tainele ascunse ale Împărăției cerurilor, înainte de lucrarea poruncilor și de înaintarea în virtuți și de desăvârșire; și că la a doua venire a Domnului toți sfinții se vor cunoaște unii pe alții.
Să lăsăm deci discuțiile deșarte și nefolositoare (Tit 3,9) și să nu ne grăbim să aflăm înainte de vreme cele ce țin de o vreme, ci să ascultăm mai bine de Domnul care zice: „Cercetați Scripturile” (Ioan. 5,39). Cercetați-le și nu le iscodiți în discuții îndelungate. Cercetați Scripturile și nu faceți discuții în afara Sfintelor Scripturi. Cercetați Scripturile, ca să fiți învățați despre credință, nădejde și iubire. Despre credință, ca să nu fiți purtați de orice vânt după nesiguranța oamenilor fără reazim (Efes. 4,14), ci întăriți-vă prin dogmele drepte ale Bisericii Apostolice și Universale și „drept îndreptați” (2 Tim. 2,15) cuvântul ei. Dar nu numai aceasta, ci prin împlinirea poruncilor veți fi învățați să căutați și rodul credinței și folosul din ea, iar când veți putea afla acestea, atunci veți dobândi și nădejdea nefăcută de rușine și veți avea în ea și întreaga iubire față de Dumnezeu. Căci astfel, este cu neputință vreunui om să dobândească iubirea desăvârșită de Dumnezeu, decât prin credința neștirbită și prin nădejdea sigură și neîndoielnică. De ce, deci, uitând să ne cercetăm pe noi înșine în privința acestora, și anume, dacă avem credință în Dumnezeu atâta cât El însuși, Judecătorul nostru viitor, zice că o va cere de la noi, iscodim cele mai presus de noi, câtă vreme noi abia știm cele de la picioarele noastre?

·         Credință și fapte. – Iar care este credința pe care Dumnezeu o cere de la noi și pe care trebuie s-o avem în El, a arătat El însuși în Evanghelie, zicând: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine și să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Luca 9,23); „Căci cel ce vine la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mama sa și pe frații săi, ba încă și sufletul său, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14, 26). și iarăși: „Cel ce a aflat sufletul său”, rămânând alipit la cele spuse, „îl va pierde pe el” (Matei 10,39), „iar cel ce va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelia Mea”, împlinind poruncile Mele, „îl va afla pe el în viața veșnică” (Marcu 8, 35; Matei 16,25). Ați auzit semnele credinței? Vă ajung acestea, să aveți nevoie să vi le reamintesc și pe cele următoare? Dacă voiți să aflați aceasta chiar de la Domnul, Care zice limpede: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, ce veți mânca, sau ce veți bea, sau cu ce vă veți îmbrăca” (Matei 6,25,34). și ridicându-ne câte puțin spre cele mai desăvârșite, zice: „De te lovește cineva peste obrazul drept, întoarce-i lui și cel stâng; și celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina ta, lasă-i lui și cămașa ta” (Matei 6, 39-40); „și celui ce răpește ale tale, nu i le cere înapoi” (Luca 6,30). Apoi cerând prisos de credință peste prisos, ne poruncește să ne rugăm pentru dușmanii noștri și să facem bine celor ce ne urăsc pe noi și să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc pe noi (Matei 5,44). și ne poruncește să facem altele multe, din care să se arate credința noastră în El. Numai atunci trebuie să zicem că suntem credincioși. Căci fără acestea credința noastră este moartă (Iacob 2,20) și noi suntem morți.

·         Am voit să aud și să aflu de la tine ce folos vei avea dacă ai să afli și ai să înveți de la noi despre bucuriile, slăvirile, desfătările și reașezările din Împărăția lui Dumnezeu, câtă vreme ești osândit, cum am spus, de conștiință, fiindcă n-ai păzit poruncile date ție de Hristos și de aceea nu ai parte cu Hristos? (Ioan 13,8). Nici unul, în nici un fel. Ci îți vei pricinui mai degrabă o și mai mare osândă, că, aflându-le acestea, le-ai disprețuit și n-ai voit să lepezi închipuirea de sine și să dobândești smerenia. De altfel, răspunde liniștit la întrebarea ce ți-o pun cu blândețe: de va cere un copil mic, care n-a învățat încă nici alfabetul, să i se explice gramatica și retorica, va primi oare vreun om stăpân pe rațiune, să ia în seamă măcar cu un singur cuvânt nebunia lui și nu-l va respinge mai degrabă pe acela că gândește lucruri nebunești și copilărești și cere fără judecată cele mai presus de puterea lui? Iar dacă e drept și cuvenit lucru să facă așa în acestea, cu atât mai mult se cuvine să facă așa în cele mai presus de cuvânt, de minte și de înțelegere. Totuși, dacă cineva, care nu cunoaște nici măcar literele scrisului, va auzi cele ce le-au scris elinii prin alte cuvinte și le va înțelege pe acestea ca pe cele spuse în dialectul propriu, nu e nici o mirare, dat fiind că aceia vorbesc despre cele supuse simțurilor și scrierile lor sunt scrieri deșarte despre lucruri deșarte. Cele despre care întrebi tu, nu sunt, însă, de felul acesta. Dar ce sunt și cum? Cum zice Proorocul David: „și a plecat cerurile și s-a pogorât și întuneric sub picioarele Lui” (Ps. 17,10). Ce este întunericul acesta? Trupul Domnului, despre care Ioan, marele Înaintemergător la Lui, a spus mai pe urmă: „Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor” (Marcu 1,7). S-a coborât deci și a venit îmbrăcând, în loc de întuneric, a zburat pe aripi de vânturi. și a pus întunericul ascunziș al Lui. În jurul Lui, cortul Lui” (Ps. 17,11-12). Vezi că cercetarea ta nu se îndreptată spre cele supuse simțurilor, ci spre cele dumnezeiești și necuprinse și nu ușor de înțeles de toți? și dacă a pus negura și întunericul ascunziș al tainelor Lui și e nevoie de multă lumină de la Preasfântul Duh spre înțelegerea tainelor ascunse, cum cercetezi cele ce nu poți să le afli, odată ce nu te-ai făcut locașul luminii dumnezeiești, fiind încă nedesăvârșit și neluminat? și ca să nu bănuiești, ca unul ce șezi în întuneric (Matei 14,16), că și Acela s-a ascuns, așezându-se în întuneric, proorocul David a spus: „În jurul Lui, cortul Lui”. El numește cort cu ceea ce se numește Pavel lumină. Căci spune: „Cel ce locuiește în lumina neapropiată” (1Tim.4,16). Amândoi atrag luarea aminte asupra necuprinderii și nemărginirii dumnezeirii Lui, nevoind să facă pe Dumnezeu circumscris. Ei spun acestea, pentru că își îndreaptă cuvântul spre cei ce iscodesc cu privire la El. Nu socotiți, o, voi cei fără de minte, că Domnul și Dumnezeul cel înălțat, intrând (în cer) s-a ascuns în întuneric, ci este în slava Sa, în dumnezeirea care umple toate și e mai presus de toate, în care era și înainte de aceea.

·         Tu deci, cel ce ai citit acestea, judecă-te pe tine nu întru închipuirea cunoștinței mincinoase (1 Tim. 6,20) și întru făurirea de gânduri deșarte, ci întru fiică și cutremur. și de voiești să afli ce stare de viață ai, întreabă-ți sufletul și spune-i: „Suflete, ai păzit poate poruncile lui Dumnezeu, sau nu?” și deschizându-și gura conștiinței lui, îți va spune în chip sigur adevărul. Căci nu va rușina de tine, ci te va înfrunta și-ți va arăta cele ce le-ai pus înainte și le ai în tine, fie bune, fie rele. Căci în cunoștință vei afla, fie că ai iubit lumea, fie că ai slujit mai mult lui Dumnezeu, fie că ai căutat slava de la oameni, fie că ai dorit numai pe cea dată a lui Dumnezeu. Privind în tine însuți ca într-o cutie și pipăind conținutul și scoțând una câte una din cele așezate în ea, le vei cunoaște în chip limpede. Presupune deci că întâi e așezată acolo dragostea de mărire și de slavă deșartă, un fel de a plăcea oamenilor, dulcețile laudelor de la oameni, veșmântul fățărniciei, sămânța ascunsă a iubirii de arginți și, simplu vorbind, multe de acestea așezate în ea, una acoperită de alta; iar deasupra tuturor acestora să presupunem că e îngâmfarea – căci cunoștința, zice, îngâmfă (1 Cor. 9,1) – iar împreună cu ea, închipuirea de sine și părerea că ești ceva, nedându-ți seama că cel cu cugetul îngâmfat nu e nimic (Gal. 6,3). Toate acestea, fiind adăugate la celelalte pe care le-am amintit înainte, spune-mi cum vei putea să le deosebești? Vei spune, fără îndoială, că nicidecum. Spune-mi, așadar, acum și aceasta. Poate că nu ești convins că peste inima ta ai așezat un fel de acoperământ din acestea; poate nu crezi, cum nici evreii nu cred, fapt pentru care-i mustră Pavel (Rom. 8, 23; 2 Cor. 3, 15). și de aceea nu înlături  acoperământul acesta de pe inima ta, ca să vezi patimile ascunse sub el și să te milostivești de amărâtul tău suflet și să te grăbești să-l curăța și să speli ochiul tău suflet și să te grăbești să-l curăța și să-l speli ochii lui înțelegători și fața lui cu lacrimi fierbinți, aruncând înapoia toată înțelepciunea și cunoștința din afară, după îndemnul lui Pavel, ca să te faci nebun lumii acesteia și să te faci înțelept în Hristos (1 Cor. 4,10). Dar atunci, spune-mi, cum, odată ce ești nebun, îți voi descrie cele privitoare la Dumnezeu și la cele dumnezeiești, care sunt ascunse și nevăzute? Nu mă vei disprețui tu însuți, ca pe unul care face un lucru fără rost, și nu vei zice în tine însuți cu dreptate: „Aceasta e cu adevărat nebun, căci îmi povestește despre lucruri neînțelese întregii suflări de sub cer și întregii suflări ce se află deasupra cerului?” Căci cele ce vor avea atunci, nici îngerii lui Dumnezeu nu le știu. Fiindcă dacă nu au cunoscut nici venirea Lui pe pământ, cum, sau când avea să se coboare și să se facă om, cu cât mai mult nu pot cunoaște venirea Lui cea de pe urmă întru slavă, când va fi, cum va fi și care vor fi darurile ce le va împărtăși sfinților Lui? Că acestea sunt cu adevărat, a arătat Pavel zicând: „Ca să se facă cunoscute acum începătorilor și stăpânilor prin Biserică înțelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu” (Efes. 3,10). Ba a arătat și Domnul, spunând despre venirea Sa că „Puterile cerurilor se vor clătina” (Matei 24,29), adică se vor uimi și se vor minuna, văzând deodată ceea ce, fără îndoială, n-au văzut până atunci. Iar dacă puterile cerurilor nu știu, cum îndrăznești să spui tu că sfinții nu se vor cunoaște unii pe alții în Împărăția lui Dumnezeu, când se vor împărtăși de vederea Lui? Dar și tu, care-l contrazici, pe cel ce zice: „Ei trebuie să se cunoască numaidecât unul pe altul”, întrebi: de unde o ști aceasta? Cunoștința întreolaltă a sfinților. – O, neștiință și nebunie și întunecime! Nu tremurați, nu vă temeți? Căci din cuvintele voastre (Matei 12,37) veți fi osândiți de către Dreptul Judecător, Care nu caută la față. Căci către cei ce spun că sfinții nu se văd, nici nu se cunosc unii pe alții, ci îl văd numai pe El, fiind uniți întregi prin toate simțurile cu El întreg, se va adresa și va zice: „M-ați cunoscut voi? Ați văzut lumina Mea? M-ați primit în voi? Ați cunoscut prin cercare însăși lucrările Duhului Sfânt, sau nu?” Socotesc că nu vor îndrăzni să-I răspundă: „Da, Doamne”. Căci dacă vor spune așa, le va răspunde: „Cum, dacă ați avut cunoștința acestora prin cercare, spuneți că cei ce Mă vor avea pe Mine în ei înșiși nu se vor cunoaște unul pe altul? Eu sunt Dumnezeul cel nemincinos, Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul cel sfânt, Cel ce locuiesc întru sfinți. Cum locuiesc întru ei? Precum am spus că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl întru Mine, așa și sfinții sunt întru Mine și Eu întru ei (Ioan 17,21). și precum Tatăl e întru Mine și Eu întru Tatăl Meu, așa voi fi locuind și întru toți sfinții și toți sfinții vor locui întru Mine”. Dar va mai zice către aceștia și următoarele: „Dacă deci Eu sunt întru sfinții Mei și sfinții Mei întru Mine, dacă Eu sunt întru Tatăl Meu și Tatăl Meu întru Mine și precum Mă cunoaște pe Mine Tatăl și Eu cunosc pe Tatăl, e vădit ca și sfinții Mă cunosc pe Mine și Eu pe sfinți și la fel sfinții trebuie să se cunoască unul pe altul” .Iar ca să se facă acest lucru mai clar, ca să fie vădit și celor nesimțitori, trebuie să adăugăm a zice iarăși: întru toți sfinții va locui Același Hristos. Când se vor deschide, deci, cărțile conștiinței fiecăruia, în inimile și conștiințele păcătoșilor se va afla închipuirea de sine, sau slava deșartă, sau erezia, sau invidia, sau pizma, sau altceva din acestea; se va afla negrija, trândăvia și neîmplinirea din toată inima a poruncilor lui Dumnezeu, de unde vine lipsa iubirii Lui. De aceea „ochii lor se vor întuneca și nu vor vedea” (Rom. 11,20; Ps. LXVIII, 24) și vor fi rușinați și vor auzi: „Întrucât nu ați făcut una dintre poruncile Mele, preamici, ci ați nesocotit-o, Mie nu ați Făcut” (Matei 25,45 și 5,19).

·         Îndemn. – Deci cei ce spun că sfinții nu se cunosc și nu se văd unii pe alții, să se lase convinși prin acestea, să nu se ocupe cu lucruri de neînțeles, ci, de voiesc să asculte de mine, să fie atenți mai degrabă la ei înșiși și să nu înceteze să se judece pe ei înșiși. Iar voi, cei lipsiți de cunoștința tuturor celor spuse și neajunși la simțirea, la cunoștința și la experiența iluminării și a vederii dumnezeiești, cum nu tremurați să exprimați peste tot unele ca acestea? Căci dacă va trebui să dăm socoteală de tot cuvântul deșert (Matei 12,36), cu cât mai mult nu vom fi întrebați despre acestea și nu vom fi pedepsiți ca unii ce am vorbit în deșert? Căci cuvânt deșert nu e, cum ar bănui cineva, numai cel nefolositor, ci și cel grăit de noi înainte de împlinirea faptelor poruncite și de cunoașterea lui Dumnezeu prin experiență (cercare). Când nu disprețuiesc slava de jos, nici nu sunt scârbit de ea din suflet, ca de una ce e vătămătoare sufletului și mă lipsește de slava de sus, dar îndemn pe alții să se înfrâneze de la ea, nu va fi cuvântul meu deșert și fără putere pricinuitoare de fapte și gol? și nu voi fi osândit ca un mincinos? Iar când, fără să fi primit harul Duhului întru simțire și cunoștință fără să fi ajuns învățat de Dumnezeu (Ioan 6,45), voi sări să tâlcuiesc, fără rușine, Scripturile lui Dumnezeu insuflate, și-mi voi lua rolul de învățător, folosindu-mă spre aceasta numai de cunoștința mincinoasă, va lăsa Dumnezeu acest lucru nemustrat și nu va cere pentru el socoteală de la mine? Nicidecum. Iar de voiești, învață-te acestea și la cele de jos și de la cele omenești. Spune-mi care dintre oameni, chiar dacă ar fi admirat de toți pentru înțelepciunea și cunoștința sa și pentru știința legilor, chiar dacă ar fi împodobit cu toată dreptatea și evlavia, va îndrăzni pe sine judecător și să legiuiască în cele ale altora, fără voia împăratului? Iar dacă ar îndrăzni aceasta, va fi făcut de rușine de împărat și va fi pedepsit cu însăși asprimea legilor. O, nerușinare! Pe împăratul pământesc nu îndrăznește nimeni să-l nesocotească și să-i răpească cinstea și demnitatea și să le atribuie lui, iar tu nesocotești pe Împăratul ceresc ca pe un nimeni și îndrăznești să-ți însușești demnitățile apostolice fără încuviințarea și voia Lui? Făcând așa, socotești că Stăpânul va lăsa nepedepsită fapta ta? Nicidecum!

·         „Înțelegerea” nu înseamnă în gândirea părinților ceea ce înseamnă pentru noi: o simplă înțelegere prin cugetare a unui anumit lucru. Ci participarea la o ordine obiectivă mai presus de simțuri. Pe aceasta se bazează pe toată concepția sfântului Simeon despre „simțirea” realității spirituale, cu care intrăm în contact cu mintea sau cu înțelegerea. Întrucât mintea și înțelegerea a pierdut pentru omenirea mai nouă, sensul de organ de „vedere”, „simțire” a unei lumi spirituale obiective, sau sensul de contact cu ea, poate că ar trebui să folosim mai mult termenii de „simțire a minții” și de „vedere” (contempletare), pe care îl foloseau de asemenea părinții, pentru actul de sesizare a realității obiective spirituale. Aceasta este un fel de capacitate de sesizare a realității spirituale cu toată ființa noastră. Simți prezența spiritului cuiva și caracterul lui prin ființă ca printr-un organ total care nu e identic deci cu rațiunea, sau cu cugetarea discursivă. E o „înțelegere” într-un alt sens, decât pur intelectual. E o înțelegere, care e în același timp o „simțire”, un contact, al realității cunoscute în modul acesta, cum zice sfântul Simeon. Părinții o considerau ca ținând de minte, sau de spiritul uman, numind-o „înțelegere” în sensul acesta.