Simeon Metafrastul

·        Lucrarea rugăciunii și a cuvântului săvârșită cum se cuvine e mai presus de orice virtute și poruncă. Martor pentru aceasta este însuși Domnul. Căci intrând în casa Martei și a Mariei și Marta îndeletnicirea cu slujirea, iar Maria șezând la picioarele Lui și împărtășindu-se de mierea graiului Său dumnezeiesc, fiind mustrată de sora ei că nu lucrează împreună cu ea, ci stă lângă El, Acesta punând lucrul de căpetenie înaintea celui de al doilea, zice către acesta: „Marto, Marto, te grijești și spre multe te silești, dar un lucru trebuie. Iar Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la dânsa”. Iar aceasta a zis-o, precum am spus, nu pentru a lepăda lucrarea slujirii, ci pentru a pune ceea ce e mai mare înaintea a ceea ce e mai mic. Căci cum s-ar fi gândit una ca aceasta, El care a săvârșit însuși această lucrare și a spălat picioarele ucenicilor? Atât de departe a fost de a împiedica slujirea, încât le poruncește ucenicilor să facă și ei la fel unii altora. Dar și pe Apostolii înșiși îi vei afla punând mai presus lucrul mai mare al rugăciunii și al cuvântului, după ce s-au ostenit mai înainte cu slujirea la mese. „Nu e drept, zic, ca lăsând cuvântul cuvântul lui Dumnezeu, să slujim meselor. Alegând bărbați plini de Duh Sfânt, să-i rânduim pentru slujirea aceasta, iar noi să stăruim în slujirea cuvântului și în rugăciune”. Vezi cum au pus mai presus cele dintâi decât cele de al doilea, cu toate că știau că amândouă sunt odraslele unei singure rădăcini bune?

• Cei ce vor să asculte de cuvântul lui Dumnezeu și produc rod bun, sunt însoțiți de aceste semne: suspinul, tânguirea, tristețea, liniștirea, plecarea capului, rugăciunea, tăcerea, stăruința, plânsul, durerea, osteneala inimii pentru evlavie. Iar faptele lor sunt: privegherea, postul, înfrânarea, blândețea, îndelunga-răbdare, rugăciunea neîncetată, meditarea dumnezeieștilor Scripturi, credința, smerenia, iubirea de frați, supunerea, osteneala, greaua pătimire, dragostea, bunătatea, cuviința și toată lumina care este Domnul. Iar semnele celor ce nu dau rodul vieții sunt acestea: trândăvia, semeția, privirea împrejur, neatenția, cârtirea, tulburarea minții. Iar faptele: săturarea pântecelui, mânia, iuțimea, bârfirea, mândria, vorbirea fără rost, necredința, nestatornicia, uitarea, neorânduiala, câștigurile urâte, iubirea de argint, cearta, disprețul, flecăreala, râsul fără rost, bunul plac și tot întunericul care este satana.
• Amăgind vrăjmașul pe Adam și prin aceasta făcându-se domn peste el, a răpit de la el stăpânirea și s-a făcut stăpânitor al veacului acestuia. Căpetenia a veacului acestuia și stăpânitor al celor văzute, a fost la început omul, fiind rânduit la aceasta de către Domnul. Căci nici focul nu putea ceva împotriva lui, nici apa să-l înece, nici fiara nu-l vătăma, nici otrava nu-și producea efectul asupra lui. Dar odată ce s-a supus amăgirii, a predat stăpânirea amăgitorului. Din această pricină vrăjitorii și descântătorii se vădesc cu îngăduința lui Dumnezeu, printr-o lucrare potrivnică, făcători de lucruri minunate. Ei stăpânesc otrăvurile și cutează împotriva focului și apelor, cum arată cei din jurul lui Iani și Iamvri, ce s-au împotrivit lui Moise, și Simon, ce s-a împotrivit corifeului Petru.
• Vrăjmașul amăgind pe Adam prin femeie, ca prin cineva asemenea lui, a făcut să i se ia slava ce-l învăluia. și așa s-a aflat gol și și-a văzut urâțenia lui pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta cu frumusețile cerești. De fapt, după cădere cugetările lui s-au făcut pământești și tindeau în jos. Iar cugetul lui simplu și bun s-a amestecat cu cugetul trupesc al păcatului. Cât privește închiderea Raiului și porunca dată Heruvimului, ca să-i oprească intrarea, credem că s-au întâmplat în lumea văzută, precum s-a zis. Dar aceasta se află și în fiecare suflet întru ascuns. Căci în jurul inimii rotește acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă nici mintea să se întâlnească cu Dumnezeu, nici sufletul să se roage, sau să creadă, sau să iubească pe Domnul după voia sa. Toate acestea îi învață experiența pe cei ce s-au încredințat pe ei cu adevărat Domnului, prin stăruința rugăciunii și prin pornirea întinsă împotriva celui ce-i războiește.
• Stăpânitorul lumii acesteia le este celor prunci cu duhul toiag de povățuire și bici care bate. Prin aceasta, precum s-a mai spus și înainte, lor le pricinuiește slavă mare și cinste tot mai multă prin necazuri și ispite, căci din acestea iau prilejul de a se face desăvârșiți, iar sieși își gătește o mai mare și mai grea osândă. Peste tot, prin el se împlinește o mare iconomie. Cum s-a zis undeva, răul ajută binelui printr-o intenție care nu vrea binele. Căci sufletelor bune și cu o voință bună și cele ce par de întristare li se sfârșesc în bine, precum zice Apostolul: „Celor ce iubesc pe Dumnezeu, toate li se lucrează spre bine.
• Toiagul acesta de povățuire li s-a lăsat pentru aceea ca prin el să se facă ceea ce se face cu vasele care sânt arse într-un cuptor de foc ca să devină și mai tari, iar cele slabe să fie vădite sfărâmicioase, nerăbdând arderea focului. Dar acesta, fiind rob și făptură a Domnului, nu ispitește cât socotește el și nici nu aduce atâtea necazuri câte voiește, ci atât cât încuviințează Domnul prin îngăduință. Căci El știind ale tuturor cu de-amănuntul, câtă putere are fiecare, atâta încercare îi și lasă să sufere, cum socotește și Apostolul care zice: „Credincios e Dumnezeu care nu vă va lăsa pe voi să fiți ispitiți peste ceea ce puteți, ci va face împreună cu ispita și sfârșitul, ca să puteți răbda”.
• Iubitorul de virtute trebuie să se îngrijească mult de discernământ, ca să cunoască deosebirea între bine și rău, și ca să probeze și să descopere uneltirile felurite ale celui rău, care înșală de obicei pe mulți prin năluciri ce par bine întemeiate. Dar paza sigură este oricui de folos. Precum cel ce vrea să aibă o probă despre neprihănirea soției sale, vine noaptea la ea ca un străin și dacă o vede că-l respinge, mai degrabă se bucură că nu se poate apropia și e fericit de această pază a ei, așa și noi dacă ne vom păzi cu grijă de cercetările duhurilor și le vom respinge chiar pe cele cerești pentru cele ce nu sunt cerești, le vom pricinui mai degrabă bucurie și ne vor ajuta să ne împărtășim de și mai mult har și ne vom umple de bucurie duhovnicească, dând mărturie chiar din această pricină despre dragostea noastră către Dumnezeu. Deci să nu te predai cu cuget ușor îndrumărilor duhurilor ce vin la tine, chiar dacă sunt înșiși Îngerii cerești, ci rămâi greoi, probând cu cea mai mare grijă acestea. și așa însușește-ți ce e bun și leapădă ceea ce e rău, căci în felul acesta vei spori în tine roadele harului, pe care păcatul, chiar dacă ia fața binelui, nu le va putea da: „Căci știu, zice Apostolul, că satana se înghesuie și în înger al luminii, pentru a amăgi”. Dar chiar dacă s-ar îmbrăca în arătări strălucite, nu poate dărui o lucrare bună. Prin aceasta se și cunoaște sigur înșelăciunea lui. Căci el nu poate pricinui nici dragostea către Dumnezeu sau către aproapele, nici blândețe, nici smerenie, nici bucurie, nici pace, nici liniștirea gândurilor, nici ură de lume, nici odihnă duhovnicească, nici dorul celor cerești; și nu poate liniști nici patimile, nici plăcerile, lucruri care sunt în chip vădit roadele harului. „Căci roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea” și cele următoare. Mai degrabă acela sădește îngâmfare și cuget mândru despre destoinicia și puterea proprie. Căci din lucrare vei lumina spirituală ce se află în cugetul tău, dacă e de la Dumnezeu, sau nu de la satana. Dar și sufletul însuși, dacă s-a înrădăcinat în el puterea de discernământ, îndată îi sunt vădite semnele deosebirii, printr-o simțire înțelegătoare. Căci precum oțetul și vinul, la vedere sunt una, dar prin simțul gustului, gâtlejul deosebește ce este al fiecăruia, așa și sufletul, prin simțirea și lucrarea înțelegătoare, poate judeca și hotărî care sunt darurile Duhului și care nălucirile celui potrivnic.
• Sufletul stăpânit de trândăvie, este ținut și de necredință. De aceea lasă să treacă zi după zi, fără să primească cuvântul. În schimb își dă aripi sieși prin visuri, nebăgând de seamă războiul dinăuntru, ca unul ce-i stăpânit de părerea de sine. Iar părerea de sine este o tocire a sufletului, care nu-l lasă nicidecum să-și cunoască neputința sa.
• Cuvântul spus de Făcătorul, lui Cain, la arătare: „Gemând și tremurând vei rătăci pe pământ”, este un chip și o icoană a tuturor păcătoșilor, întru ascuns. Căci neamul lui Adam căzând din poruncă și făcându-se vinovat de păcate, e zbuciumat de gânduri nestatornicie și e plin de frică și de tulburare, însuși vrăjmașul învăluind tot sufletul care nu s-a născut din Dumnezeu, în pofte și plăceri felurite și învârtindu-l ca pe grâu cu o lopățică. Dar și Domnul însuși îi arată pe cei ce ascultă de voile celui rău, ca păstrând chipul lui Cain. Căci mustrându-i pe aceia zice: „Voi vreți să faceți poftele tatălui vostru, omorâtorul de oameni. Căci acela de la început a fost omorâtor de oameni și întru adevăr n-a stătut”.
• Fiecare cumpănește ceea a pornit să facă și nu uită să vadă dacă nu cumva nu e nepotrivit ceea ce face. Întâi se ivește deci în inimă îndoială, care asemenea unui cântar descoperă înăuntru cunoștinței fiecăruia cumpăna dintre dragostea lui Dumnezeu și dragostea lumii și după cum atârnă mai greu una sau alta, purcede la săvârșirea celor de afară. De pildă, dacă e pe cale să spună o vorbă de ceartă fratelui, se împarte întâi în el însuși și se împotrivește: să-i spun, sau să nu-i spun? Să-i răspund la ocările acestea pe care mi le-a adus, sau mai bine să tac? Vrea să se țină și de poruncile lui Dumnezeu, dar nu vrea să uite nici de cinstea sa și nu se hotărăște să se lepede cu totul de sine. Dacă prin urmare talerul dragostei de lume trage spre sine cântarul din inimă, îndată cuvântul cel rău iese până la buze, apoi întinzându-l mintea dinăuntru ca pe-o săgeată îl aruncă în aproapele prin limbă. Ba uneori răul iese și prin mâini până la răniri și la ucidere. Uneori însă nu se bagă de seamă de unde a început această mișcare mică a sufletului. De aceea ia aminte la fiecare păcat și lucru ce ți se întâmplă, când răul îți lingușește și clintește voia sufletului prin pofte lumești și prin plăceri trupești. Căci așa ia ființă curvia, furtul, lăcomia, slava deșartă și orice alt rău.
• Cei ce vor să înfăptuiască o viață creștină în chipul cel mai frumos, trebuie să se îngrijească întâi de toate, cu toată sârguința, de partea cugetătoare, deosebitoare și conducătoare a sufletului, ca întărindu-și puterea de deosebire a binelui și a răului și despărțind patimile care au intrat împotriva firii, de firea cea curată, să viețuiască fără să se poticnească, folosindu-se de puterea deosebirii, ca de un ochi, și rămânând curați de pornirile spre păcat. Căci voia sufletului este să păstreze mădularele gândurilor ei, ci să le strângă din toate părțile și să le adune din grijile și din plăcerile de jos. și când vede Domnul pe cineva viețuind astfel și păzindu-se și supraveghindu-se pe sine cu frică, hotărât să-I slujească Lui, îi întinde și ajutorul harului Său. Dar ce va face Dumnezeu cu cel ce se dă pe sine de bună voie lumii și umblă după plăcerile ei?
• Sufletul care s-a învrednicit să primească în sine sălășluirea puterii de sus și care este amestecat în mădularele sale focul acela dumnezeiesc și dragostea cerească a Duhului cel bun, se desface fără greutate de toată dragostea lumească. Căci precum fierul sau plumbul, aurul și argintul, predându-se focului se topesc și își leapădă duritatea firii și se fac moi și cu cât stau mai mult în atingere ca focul, cu atât se înmoaie și se desfac mai mult lepădând soliditatea naturală din pricina puterii focului, așa și sufletul, primind focul ceresc al dragostei Duhului, se desface din împătimirea duhului lumesc și din lanțurile păcatului și se preschimbă din învârtoșarea firească a păcatului, socotindu-le și disprețuindu-le pe toate ca neînsemnate. Chiar dacă ar avea niscai frați cât se poate de iubiți, dar care l-ar împiedica de la această dragoste, s-ar întoarce și de către ei sufletul care este mistuit de o astfel de iubire. Căci dacă dragostea căsătoriei trupești desface pe cineva de tată, de mamă și de frați și chiar dacă iubește pe careva dintre aceștia, îl iubește așa de deasupra și toată simțirea și tot dorul și le îndreaptă spre soția sa, dacă deci dragostea trupească desface orice altă dragoste a lumii, cât nu s-ar amărî cei cuprinși de dorul acesta nepătimitor, dacă ar fi împiedicați în ea de dragostea față de ceva din cele ale lumii?
• A vorbi altcuiva despre anumite lucruri numai prin cuvânt este un lucru ușor și la îndemână. Căci e ușor fiecăruia a zice: „pâinea aceasta ( o dăm ca pildă) se face din grâu”. Dar a înfățișa în amănunt pregătirea ei nu știe să o facă oricine, ci numai cei experimentați. Tot așa a vorbi simplu despre nepătimire și desăvârșire e ușor, dar a cunoaște lucrul prin cercare și întru adevăr, înseamnă a înțelege cu lucrul și cu adevărul lucrarea desăvârșirii.
• Evanghelia, zice, poruncește cu hotărâre fiecărui om că acestea să nu le facă, sau să le facă și așa să ajungă prieten al iubitorului de oameni Împărat: Să nu te mânii, zice, să nu poftești, dacă te lovește peste obrazul drept, întoarce și pe celălalt. Dar Apostolul, mergând pe urmele celor poruncite, învață cum trebuie să se facă lucrarea curățirii, cu răbdare și cu îndelungă-răbdare, hrănindu-ne întâi cu lapte ca pe niște prunci, apoi ducându-ne la creștere și pe urmă la desăvârșire. Astfel, ca să dăm o pildă, Evanghelia spune că haina să se facă desăvârșită din lână. Iar Apostolul deslușește cum trebuie toarsă lâna, cum trebuie țesută și cum trebuie cusută haina.
• Dar chiar fără acele bunuri cerești, zice, judecând pe sfinți numai după cele de aici, nu te vei îndoi că sunt mai presus decât toți. Să judecăm numai. Când Nabucodonosor, care stăpânea peste Babilon, a adunat toate neamurile să se închine la chipul pe care-l turnase – iar aceasta o orânduise Dumnezeu cu înțelepciune, să se facă cunoscută virtutea tinerilor evreiești și să afle toți că unul este Dumnezeu adevărat care locuiește în ceruri – trei tineri, robi și ei cu libertatea răpită, au cutezat să-i stea împotrivă. și când toți s-au închinat cu multă frică și n-au îndrăznit să se împotrivească, ci aproape fără glas, asemenea dobitoacelor, s-au lăsat duși de nas, aceștia atâta s-au împotrivit să facă același lucru ca ceilalți, încât nici n-au să nu li se cunoască dreapta credință, să rabde în a ascunde, ci au strigat în auzul tuturora: „Dumnezeilor tăi, împărate, nu le slujim și chipului de aur pe care l-ai așezat nu ne închinăm”. Pe aceștia, drept pedeapsă, primindu-i înfricoșatul cuptor de foc, acesta nu le-a fost cuptor și nu și-a arătat puterea sa, ci parcă respectându-i și el pe aceștia, i-a păzit nevătămați de rele. și toți, chiar și împăratul însuși, au cunoscut prin el pe Dumnezeul cel adevărat și s-au mirat de dânșii nu numai cei de pe pământ, ci și cetele celor din ceruri. Căci nici cei din ceruri nu stau departe de isprăvile bărbătești ale sfinților, ci le sunt aproape, cum arată dumnezeiescul Apostol, care zice: „Ne-am făcut priveliște îngerilor și oamenilor”. Lucruri asemănătoare poți vedea și la Ilie, care fiind un om singur, i-a biruit pe cei mulți prin coborârea focului din cer. Dar și Moise a biruit tot Egiptul și pe tiranul Faraon. Aceasta o poți vedea și la Lot, la Noe și la mulți alții, care fiind neînsemnați la arătare, au biruit pe mulți vestiți și puternici.
• Pe cât se deosebește păstorul cuvântător de dobitoacele necuvântătoare, pe atât se deosebește un om în înțelegere, în cunoștință și în puterea de a deosebi, de ceilalți oameni. Căci el se împărtășește de alt Duh, de altă minte, de altă înțelegere și de altă înțelepciune decât înțelepciunea lumii acesteia. „Grăim, zice, înțelepciunea întru cei desăvârșiți, dar nu înțelepciunea veacului acestuia, nici a stăpânitorilor pieritori ai veacului acestuia, ci înțelepciunea lui Dumnezeu în taină”. De aceea unul ca aceasta se deosebește, cum s-a zis, în toate de toți oamenii care au duhul lumii, fie chibzuiți, fie înțelepți. și pe toți oamenii îi judecă, după cum s-a scris. Unul ca acesta cunoaște pe fiecare de unde grăiește, unde stă și ce ape înoată. Dar pe el nu-l poate cunoaște și judeca nici unul dintre cei ce au duhul lumii, decât acela care are același duh al dumnezeirii, asemănând, cum zice dumnezeiescul Apostol: „cele duhovnicești cu cele duhovnicești”. „Iar omul sufletesc nu primește cele ale lui Dumnezeu, căci nebunie îi sunt lui. Dar cel duhovnicesc toate le judecă, el însă nu e judecat de nimeni”.
• Cele văzute socotește-le că sunt chipuri și umbre ale celor ascunse: biserica cea văzută, chip al bisericii inimii; pe preot, chip al preotului adevărat al harului lui Hristos și așa mai departe. Dacă nu s-ar desfășura în biserica văzută mai întâi citirile, apoi cântările și toată rânduiala slujbei bisericești, nu ar veni la rând săvârșirea de către preot a însăși tainei trupului și sângelui lui Hristos. Apoi, chiar dacă s-ar împlini tot dreptarul bisericesc, dacă nu s-ar săvârși Euharistia tainică a jertfei prin preot și împărtășirea trupului lui Hristos, nu s-ar împlini nici rânduiala bisericească și ar lipsi și slujirea tainei. Așa să cugeți și despre creștinism. Dacă ar ține cineva tot postul, toată privegherea, cântarea, toată nevoința și ar dobândi toată virtutea, dar lucrarea Duhului nu s-ar săvârși și odihna duhovnicească, toată rânduiala nevoinței ar fi nedeplină și aproape fără rost, neavând veselia Duhului lucrându-se tainic în inimă.
• Bun este postul, buna privegherea, bună de asemenea nevoința, buna este și viețuirea care minunează. Dar acestea sunt numai un început al viețuirii iubitoare de Dumnezeu. De aceea e un lucru cu totul nesocotit să se încreadă cineva simplu în acestea. Se întâmplă uneori că ne împărtășim și vreun har, iar răutatea șezând înăuntru, ne înșeală, cum s-a zis înainte, retrăgându-se de bunăvoie și nesăvârșind ale sale. Astfel face pe om să creadă că s-a curățit cu mintea și-l duce la închipuirea desăvârșirii. Apoi năvălește hoțește asupra lui și-l coboară până la cele mai pe jos ale pământului. Căci dacă oameni, adeseori de douăzeci de ani, făcându-se hoți, sau fiind ostași de meserie, cunosc fel de fel de meșteșuguri împotriva vrăjmașilor, se ascund și iscodesc curse, iau pe dușmani de la spate și îi omoară când nu se așteaptă, cu cât mai mult răutatea care a ajuns la vârsta atâtor mii de ani și și-a propus, ca lucrul cel mai râvnit, să piardă suflete, nu va ști să iscodească în ascunsul inimii, curse, iar în anumite vremuri să rămână nemișcată și în nelucrare, ca să atragă sufletul spre închipuirea desăvârșirii. Deci, temelia creștinismului este că chiar dacă ar împlini cineva toate dreptățile, să nu se bizuie pe acestea, nici să se încreadă, nici să-și închipuie că a făcut ceva mare. Chiar dacă s-a făcut părtaș de har, să nu-și închipuie că a ajuns la ceva, nici să se socotească sătul, ci să flămânzească și să înceteze și mai mult, să plângă și mai mult, și să aibă inima zdrobită cu totul.
• Când auzi că Hristos, pogorându-se în iad, a izbăvit sufletele ținute acolo, nu socoti că sunt departe acestea nici de cele ce se săvârșesc acum. Socotește că mormântul este inima și acolo stau îngropate gândurile și mintea, cuprinse de întuneric adânc. Deci vine Domnul la sufletele care strigă către El în iad, adică în adâncul inimii, și acolo poruncește morții zicând: Dă afară sufletele încuiate, care Mă caută pe Mine cel ce pot să le izbăvesc, apoi rostogolind piatra cea grea care zace asupra sufletului, deschide mormântul, învie pe cel mort cu adevărat și izbăvește sufletul încuiat din închisoarea fără lumină.
• Se întâmplă, zice, adeseori să-ți șoptească satana în inimă și să-ți spună: știi toate relele câte le-ai făcut; sufletul tău s-a umplut de fărădelegi, s-a îngreunat de multe și cumplite păcate. Să nu-ți rămână ascuns că el face aceasta ca să te împingă la deznădejde pe motiv de părută smerenie. Căci de când a intrat prin neascultare răutatea, a avut intrare liberă ca să grăiască în fiecare zi sufletului ca un om către alt om și să-i pună în minte cele necuvenite. Deci tu răspunde-i așa: Dar eu am asigurările scrise ale lui Dumnezeu, care zice: „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă prin pocăință și să fie viu”. Căci ce a vrut altceva prin pogorârea Lui, decât să mântuiască pe cei păcătoși, să lumineze pe cei din întuneric și să învie pe cei morți?
• Trebuie să păzim sufletul și să-l păstrăm neînsoțit cu gândurile întinate și rele. Căci precum trupul împreunându-se cu alt trup se spurcă prin necurăție, așa și sufletul se strică unindu-se cu gândurile rele și întinate, conglăsuind și învoindu-se cu ele. Dar nu numai cu cele ale răutății și curviei, ci și cu ale fiecărui păcat, ca de pildă cu ale necredinței, vicleniei, slavei deșarte, mâniei, pizmei și certei. Aceasta înseamnă a ne curăța pe noi înșine de toată întinăciunea trupului și a duhului. Căci cugetă că în ascunsul sufletului se găsește și stricăciune și curvie, lucrându-se prin gânduri necuviincioase. și precum, după marele Apostol, „pe cel ce strică biserica lui Dumnezeu, care este trupul, și Dumnezeu îl strică”, așa și cel ce strică sufletul și mintea, prin aceea că consimte și se învoiește cu cele necuviincioase, e vinovat osândei. Drept aceea se cuvine ca precum păzim trupul de păcatul văzut, așa să păzim și sufletul de gândurile necuviincioase, fiindcă e mireasa lui Hristos. „Că v-am logodit, zice, unui bărbat, ca să vă înfățișez fecioară curată lui Hristos”. și iarăși ascultă Scriptura zicând: „Cu toată paza, păzește inima ta, că din aceasta sunt ieșirile vieții”. și iarăși află că dumnezeiasca Scriptură învață că „gândurile viclene despart de Dumnezeu”.
• Trebuie să pătrundem cu agerime din toate părțile amăgirile, vicleniile și uneltirile vrăjmașului. Căci precum Duhul Sfânt s-a făcut prin Pavel, tuturor toate, ca pe toți să îi câștige, așa și răutatea se sârguiește să se facă toate, ca pe toți să-i împingă la pierzanie. Așa cu cei ce se roagă, se prefac că se roagă, ca scopul ca sub pretextul rugăciunii, să-i amăgească, împingându-i la părerea de sine; cu cei ce postesc împreună postește, vrând să-i înșele cu mândria postirii; cu cei ce știu Scripturile lucrează la fel, dorind să-i clatine pe motiv de cunoștință; celor ce s-au învrednicit de lumina descoperirii le apare în chip asemănător, căci satana se preface în înger al luminii, ca amăgindu-i cu părerea luminii să-i atragă la sine; și simplu grăind se acomodează în chip felurit cu fiecare și se face asemenea tuturor, ca folosindu-se de ceea ce e asemănător, să le pricinuiască pierzania, printr-o aparență ce le pare binecuvântată. „Surpând, zice, gândurile și orice înălțare ce se ridică împotriva cunoștinței de Dumnezeu”. Vezi până unde își înalță trufașul îndrăzneala, când vrea să doboare și pe cei ce au îndumnezeirea prin cunoștința adevărului. Drept aceea trebuie să păzească fiecare cu toată străjuirea inima sa și să ceară multă înțelegere de la Dumnezeu, ca să ne dea să vedem uneltirile. Iar mintea și gândurile noastre se cuvine să lucreze și să se ostenească neîncetat întru înțelegere și să ne potrivim pe noi înșine voii lui Dumnezeu. Căci nu este un lucru mai mare și mai de cinste ca aceasta. „Mărturisirea, zice, și marea cuviință sunt lucrul Lui”.
• Când o femeie se însoțește cu un bărbat spre conviețuire și unire, toate ale fiecăruia din ei se fac comune. și casa e una și avuția. și nu numai peste lucrurile lui, dar și peste trupul lui poate stăpâni femeia. „Căci bărbatul, zice dumnezeiescul Apostol, trupul său nu-l stăpânește, ci femeia”. Așa și unirea adevărată și tainică a sufletului cu Hristos, îl face un duh cu el. Urmează deci numaidecât că sufletul este oarecum stăpân și peste visteriile Lui negrăite, deoarece s-a făcut mireasa Lui. Fiindcă Dumnezeu s-a făcut al sufletului, e limpede că toate sunt ale sufletului, fie lumea, fie avuția, fie îngerii, fie începătoriile, fie cele de față, fie cele viitoare.
• Drept aceea, cel ce vrea să se facă următor lui Hristos, ca să se poată numi și el fiu al lui Dumnezeu, născut din Duh, se cuvine, înainte de celelalte, să poarte necazurile care-i vin, sau bolile trupești, sau ocările și osândirile de la oameni; pe lângă acestea și uneltirile celor nevăzuți, cu curaj și cu răbdare. Căci proba feluritelor necazuri e îngăduită, după iconomia lui Dumnezeu, să vină asupra sufletelor, ca să se facă arătate cele ce iubesc cu adevărat pe Domnul. Iar semnul care a deosebit în tot veacul pe Patriarhi, Prooroci, Apostoli și Mucenici nu a fost altul, decât trecerea prin calea cea strâmbă a încercărilor și necazurilor, pentru a bine-plăcea astfel lui Dumnezeu. „Fiule, zice Scriptura, când te apropii să slujești Domnului, gătește-ți sufletul spre ispită, îndreaptă-ți inima și rabdă”. Iar în altă parte: „Toate cele ce-ți vin, primește-le ca bune, știind că fără Dumnezeu nu se face nimic”. Drept aceea sufletul care vrea să placă lui Dumnezeu, trebuie să se prindă înainte de orice de răbdare și de nădejde. Căci meșteșugul păcatului este mai ales acela de a ne sădi moleșire în vremea necazului, ca să ne depărteze de la nădejdea către Domnul. Iar Dumnezeu niciodată n-a lăsat sufletul care nădăjduiește într-Însul să fie covârșit de încercări încât să deznădăjduiască. Pentru că zice Apostolul: „Credincios este Dumnezeu care nu va lăsa pe voi să fiți ispitiți peste ceea ce puteți, ci va face împreună cu ispita și sfârșitul, ca să puteți răbda”.
• Iar cel rău nu supără sufletul cât e voia lui, ci cât e lăsat de Dumnezeu. Căci dacă oamenilor nu le este neștiut câtă povară poate duce catârul, câtă asinul, câtă cămila, ci pune pe fiecare povara pe care o poate duce, și dacă olarul știe câtă vreme trebuie să lase vasele la foc, ca nu cumva rămânând prea mult să se sfărâme, nici scoțându-le înainte de arderea îndeajuns, să nu fie de folos, dacă omul are o asemenea înțelegere, nu va ști cu mult mai mult și nesfârșit mai mult înțelepciunea lui Dumnezeu, câtă încercare trebuie să se aducă asupra fiecărui suflet, ca să se facă cercat și bun pentru Împărăția cerurilor?
• Precum cânepa, dacă nu e bătută mult nu se poate folosi la scoaterea celor mai subțiri fire și cu cât se bate și se piaptănă mai mult, cu atât se face mai curată și de mai bun folos, și precum vasul nou făcut, dacă nu e băgat în foc, nu poate fi folosit de oameni; și precum pruncul e încă neiscusit pentru lucrurile lumii, căci nu poate nici zidi, nici semăna, nici sădi, nici altul din lucrurile lumii, așa e adeseori și cu sufletele. Chiar dacă s-au împărtășit de harul dumnezeiesc și pentru pruncia lor sunt pline, prin bunătatea Domnului, de încredințarea dulceții și a odihnei Duhului, dacă nu sunt încă cercate, nici cercetate prin felurite necazuri de către duhurile rele, sunt stăpânite încă de pruncie, ca să zic așa nu sunt destoinice pentru Împărăția Cerurilor. Căci zice dumnezeiescul Apostol: „Dacă sunteți fără certare, de care s-au făcut părtași toți, sunteți din fărădelegi, iar nu fii”. Drept aceea și ispitele și necazurile sunt aduse asupra omului cu folos, ca să facă sufletul mai încercat și mai întărit. și dacă rabdă până la sfârșit cu nădejde în Domnul, e cu neputință să nu dobândească făgăduința Duhului și izbăvirea de patimile răutății.
• Dacă vrem să răbdăm tot necazul și toate ispitele cu ușurință, să dorim moartea pentru Hristos și să o avem pururi înaintea ochilor. De altfel aceasta ne este și porunca: Să ne luăm crucea și să-I urmăm Lui, ceea ce înseamnă să fim aplecați și pregătiți să murim. Dacă vom avea această stare de suflet, vom răbda, cum s-a zis, tot necazul văzut și nevăzut, cu multă ușurință. Căci cel ce dorește chiar să și moară pentru Hristos, cu greu se va teme de dureri și de necazuri. Căci de aceea socotim necazurile grele, pentru că nu dorim moartea pentru Hristos și nu atârnăm cu gândul pururi de El. Iar cel ce poftește să-L moștenească pe El, să poftească, de asemenea, a râvni patimile Lui. Așadar, cei ce zic că iubesc pe Domnul, întru aceasta se fac vădiți, că rabdă nu numai cu vitejie, ci și cu inimă bună tot necazul care le vine asupra, pentru nădejdea în El.
• Cel ce vine la Hristos, trebuie la început să se atragă de la sine cu sila la bine, chiar dacă nu vrea inima. Căci zice Domnul cel nemincinos: „Împărăția lui Dumnezeu se ia cu sila și silitorii o răpesc pe ea”. De aceea tot El zice: „Nevoiți-vă să intrați prin poarta cea strâmtă”. Drept aceea trebuie, cum s-a zis, să ne împingem pe noi chiar fără voie spre virtute și spre dragoste dacă nu avem dragoste, spre blândețe, dacă suntem lipsiți de aceasta. Să ne silim să avem inimă miloasă și iubitoare de oameni, să răbdăm ocări și nesocotiri și să rămânem lângă cei urgisiți dacă nu avem încă această deprindere: spre rugăciune, dacă n-am dobândit încă rugăciunea Duhului. De ne va vedea Dumnezeu luptându-ne astfel și mânându-ne cu sila spre bine, chiar dacă inima noastră lucrează împotrivă, ne va da rugăciune adevărată, milă, răbdare, îndelungă îngăduință și, simplu, ne va umple pe noi de toate roadele Duhului. Iar dacă cineva, deși lipsit de celelalte virtuți, se va sili poate numai spre rugăciune, ca să aibă darul rugăciunii, iar spre blândețe, spre smerita cugetare, spre dragoste și spre tot neamul bun al virtuților, încă și spre credința tare și spre încrederea în Hristos va fi cu nepăsare și fără grijă, unuia ca acesta i se dă uneori rugăciunea harului în parte, întru veselie și odihnă, de către Duhul cel bun, potrivit cu cererea lui; dar rămâne pustiu de celelalte bunătăți, deoarece, cum s-a zis, nu se silește și spre dobândirea acelora, nici nu-l roagă pe Hristos pentru ele. De aceea trebuie să se silească, chiar fără voie, spre virtuțile pomenite, cerând să le primească de la Dumnezeu; dar nu numai spre ele, ci și spre desprinderea de a nu judeca vrednice nici măcar de rostit cuvintele nefolositoare și cu totul fără rost; în schimb să ne îndeletnicească pururi, cu gura și cu inima, cu cuvintele lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, încă și spre deprinderea de a nu se mânia și de a nu striga. „Toată amărăciunea, mânia și strigarea să se depărteze de la voi”, zice. și spre deprinderea de a nu vorbi de rău pe cineva, de a nu judeca, de a nu se îngâmfa, ca văzându-l astfel Domnul împingându-se pe sine însuși și ducându-se cu sila, să-i dea putere ca să facă fără osteneală și cu ușurință cele ce mai înainte nici cu sila nu puteau fi făcute din pricina răutății care sălășluia în el. Atunci toate aceste îndeletniciri virtuoase i se vor face lui ca o fire. Căci Domnul, venind de mai înainte și sălășluindu-se în el, potrivit cu făgăduința, iar el, în Domnul, va împlini întru Acela, cu multă ușurință poruncile.
• După căderea lui Adam, bunătatea dumnezeiască hotărându-i moartea, aceasta s-a arătat mai întâi în suflet, stingându-se în el simțurile înțelegătoare și nemuritoare ale sufletului, prin lipsa bucuriei cerești și duhovnicești, și făcându-se ca moarte. Pe urmă a venit și moartea trupului după nouă sute treizeci de ani. La fel și acum, împăcat fiind Dumnezeu prin crucea și moartea Mântuitorului cu omenirea, readuce sufletul care crede cu adevărat, încă până ce se află în trup, la bucuria de luminile și tainele cerești și deschide iarăși simțurile lui prin lumina dumnezeiască a harului. Iar pe urmă îmbracă și trupul însuși cu slava nemuritoare și nestricăcioasă.
• Precum bogăția din lume se strânge de oameni din diferite prilejuri și îndeletniciri, ca de pildă unul din slujbe de conducere, altul din comerț, altul din muncă sârguincioasă și din agricultură, altul astfel, așa socotește că este rânduiala și în cele duhovnicești. Căci unii se îmbogățesc din diferite daruri, cum arată Apostolul: „Având daruri diferite după harul lui Dumnezeu dat vouă”. Alții strâng bogăție cerească din diferite nevoințe, diferite dreptăți și virtuți, săvârșite numai pentru Dumnezeu. De aceea suntem opriți să judecăm pe aproapele, sau să-l disprețuim, sau să-l punem sub osândă. Nu lipsesc însă nici cei ce îngroapă aurul, adică cei ce aleargă prin îndelungă-răbdare și suportare și se îmbogățesc numai în parte, susținându-se doar prin buna nădejde. Dar nu lipsesc nici cei nepăsători și greoi, asemenea simbriașilor, care mâncând îndată ceea ce le cade și educând la o creștere ceea ce au în mână, umblă pururi goi și săraci. Aceștia sunt totdeauna gata și plini de ardoare să primească harul, dar sunt trândavi și greoi la osteneală și la sporirea câștigului, fiind foarte schimbători și săturându-se de la prima atingere. Fiind cunoscuți ca unii ce se dezgustă îndată și se îngreunează la orice osteneală, se lipsesc și de harul de care s-au învrednicit. Căci voința greoaie, leneșă, slabă și necultivată, e cunoscută și în veacul de acum și se va afla și în veacul acela, ca fiind în împotrivire cu harul, pustie de faptele bune, necercată la Dumnezeu și lipsită de slavă.
• Acestea așa sunt. Deci oare socotești că e drept ca slava aceasta stricăcioasă și împărăția trecătoare și celelalte care sunt ca acestea dintre cele vremelnice, să le câștige cei ce le doresc cu multe osteneli și sudori, iar a împărăți cu Hristos fără sfârșit și a se bucura de bunurile acelea negrăite să fie ceva așa de ieftin și de ușor, încât să le dobândească cel ce voiește, fără osteneli și silințe?